O problema literară

Există în literatura universală o problemă care nu poate scăpa nici unui cititor atent, care-1 urmăreşte de mult şi pe scriitorul acestor rânduri. Ea se aşează într-un domeniu deosebit de gingaş şi foarte obscur: acel al raporturilor dintre creator şi personaje. Cercetătorii misterelor literare ştiu de mult că marii scriitori susţin realitatea unei dependenţe aproape totale a lor faţă de ceea ce vulgul crede că e fabricat de ei după bunul lor plac şi la libera lor voinţă. Punctul de vedere al artiştilor e că personajele li se impun, că firile şi reacţiunile lor sunt autonome şi că doar angrenarea lor într-un complex numit acţiune sau analiză intră sub discreţionarul lor control. Romancierul, în acest sistem, ar fi gata să creadă că eroii săi trăiesc în lumea imaginară o viaţă proprie. Din acea lume n-ar fi exclus să treacă într-a noastră, aşa cum vrea anecdota după care un glumeţ, anunţând lui Balzac, cufundat în lucru, vizita d-nei Mortsauf, s-a ales cu răspunsul calm: „Să poftească”.

Problema de care e vorba aici e mai complexă, pentru că se referă la o evoluţie a raporturilor dintre creator şi creaţie. Dacă artistul e obligat să se supună particularităţilor personajului său, putem presupune, cel puţin, că îl cunoaşte dintr-un început; că va fi silit să se abţină de a-i impune gesturi care nu se încadrează firesc în caracterul lui, dar că ştie cu cine are de a face. Cu toate acestea vedem cazuri ilustre în care, pentru însuşi creator, creaţia constituie o surpriză în care creatorul, în cele din urmă, trebuie să-şi schimbe părerea; în care se produce o adevărată răsturnare a poziţiei iniţiale şi a însăşi intenţiilor autorului. Cititorul în aceste cazuri, niţel buimăcit, nu poate să nu surâdă, înduioşat omeneşte, dar şi înfricoşat. îşi dă seama că se află în pragul lumii aceleia tenebroase a creaţiei, în faţa căreia se opreşte plin de o teamă respectuoasă. Dar iată, vedem că artistului propria fire şi firea personajului îi joacă feste.

Un prim caz notoriu e al însuşi isteţului hidalgo Don Quijote de la Mancha. Cervantes, fără îndoială, porneşte cu ironie crudă. Dar cu cât înaintează, cu atât îşi modifică atitudinea. Din ce în ce, Don Quijote e mai puţin caraghios. în partea întâi tonul se menţine aproape exclusiv sarcastic. Dar în partea a doua, Cervantes se înduplecă neîncetat. Don Quijote nu mai e un ţicnit şi un neghiob, e un amestec de nebunie şi înţelepciune. Aceasta e părerea pe care i-o face distinsului şi bunului Don Diego, care-1 apreciază şi-1 stimează. Dintr-un început, Cervantes i-a recunoscut lui Don Quijote o calitate: curajul sincer. Don Quijote ia turmele drept armatele lui Alifanfaron, dar se repede neînfricat în luptă; e ridicol când cere să se deschidă cuştile cu lei, dar stă dârz în faţa leului. Apoi însă Cervantes nu-i contestă nici bunătatea, nici omenia; nici chiar gustul, bunul simţ, cultura, judecata. Când Don Quijote dispare şi Alonzo Quijano îşi dă sufletul, scena nu mai permite nici o îndoială: Cervantes e mişcat până la lacrimi şi de abia dacă vrea să-şi mai reamintească de caricatura de la care a pornit. Menajera şi nepoata care altădată se văitau; preotul şi bărbierul care condamnau; Carrasco care râdea; toţi plâng. Contradicţia e flagrantă: stilul usturător şi răutăcios de la început (pe alocurea vulgar) e acum bonom şi dulceag, iertător şi împăcat.

Cervantes oferă un prim exemplu de astfel de transformare. Altul, tot atât de clar, îl dă Dickens. Cartea Actele postume ale Clubului Pickwick, publicată în fascicole, porneşte ca o farsă. în primele capitole, atât Pickwick cât şi însoţitorii săi, Snodgrass, Winkle şi Tupman, sunt perfect ridiculi. Mai apoi însă, Pickwick îl întâlneşte pe Sam Weller şi, în prezenţa acestui Sancho Pânza, Pickwick devine din ce în ce mai asemănător cu Don Quijote cel din faza finală. Cunoştinţa cu familia Wardle ajută mult dezvoltării părţii patriarhale şi simpatice a caracterului d-lui Pickwick. în procesul Bardell, Pickwick se adevereşte cinstit şi inimos; la închisoarea din Fleet Street, unde-1 întâlneşte şi-1 iartă pe Jingle, generos la culme; cu Bob Sawyer şi prietenii lui e un englez vesel, amator de punch şi glume; şi cu cât timpul trece, cu atât se dovedeşte mai clar că devotamentul lui Sam Weller pentru stăpânul lui e pe deplin îndreptăţit. La sfârşit, d-1 Pickwick e de nerecunoscut. Don Quijote se schimbă în ultimele clipe ale vieţii, pe noul şi înţeleptul Quijano îl zărim numai înainte de a se pierde în veşnicie, dar despre Pickwick aflăm că se retrage la ţară, alături de prietenii lui, Wardle, că va face mult bine tuturor şi va trăi în nedezminţită prietenie cu credinciosul lui Sam. De mult de altfel, d-1 Pickwick încetase de a fi bufonul din primele fascicole. Devenise, incontestabil, un venerabil gentilom, demn de a fi oaspete de onoare al celei mai frumoase, mai vesele şi mai creştineşti serbări de Crăciun.

Lui Alphonse Daudet, cu Tartarin, i se întâmplă o aventură asemănătoare. Tartarin de Tarascon e un mincinos fără pereche şi poveştile lui de vânătoare în Africa sunt ticluite după anecdote marseilleze. în Tartarin sur Ies Alpes nuanţa e alta. Tartarin nu mai e legendarul meridional, incapabil de a spune adevărul, e şi un om socotit, cuminte şi înzestrat cu un suflet blând. în cele din urmă, volumul Port-Tarascon prezintă un om cu totul nou. Faţă de Costecalde şi cei ce-1 sprijină, simbolizând răutatea şi invidia, Tartarin apare ca o figură a gentileţei şi bunăvoinţei. E adevărat că ironia rămâne (când Costecalde dispare cu singura barcă de pe insulă, guvernatorul Tartarin dă un decret prin care anunţă că fugarii vor fi urmăriţi de îndată), dar ce departe suntem de Tartarinul primului volum! Englezii, care descoperă ciudata colonie de pe insulă, îl primesc – îmbrăcat în mantia de guvernator – cu stimă, apoi, cunoscându-1, cu simpatie. Ca Don Quijote şi ca Pickwick, Tartarin a părăsit masca forţată a comicului; e venerabil. După proces, retras acasă, exilat din Tarascon, îndurerat şi obosit, Tartarin nu mai trăieşte mult. Mort poate de inimă rea, victimă a unei afaceri necurate în care buna lui credinţă a fost totală, Tartarin se urcă desigur la ceruri.

Un scriitor care-şi impune mereu răceala şi imparţialitatea, ca Galsworthy, nu-şi poate îngădui o înduioşare atât de evidentă. Cu toate acestea, a fost şi el forţat să acorde un final nobil şi patetic unui personaj pe care-1 ura din toată inima, pe care-1 urmărise fără cruţare de-a lungul a trei mari volume. Soames reprezintă în familia Forsyte elementul cel mai antipatic pentru Galsworthy, el e proprietarul, fiinţă umană capabilă numai să cumpere şi să stăpânească, incapabilă să înţeleagă dragostea, pentru care frumuseţea e doar un bun şi oamenii, ca şi obiectele, sclavii banului său. Soames e desigur un soţ model şi o iubeşte sincer pe Irene; când totuşi Irene, din senin, vrea să-1 părăsească, autorul nu ezită o clipă şi trece cu totul de partea femeii. Suferinţele îndelungate ale lui Soames le urmăreşte cu satisfacţie; viaţa lui, îndestulătoare dar goală, o priveşte cu indiferenţă. A doua lui căsătorie e tot un eşec, şi Galsworthy surâde şi mai departe. Dar apare ceva nou: e Fleur, fata lui Soames. Şi faţă de aceasta Soames nu mai e decât un biet părinte, gata să admită orice, să răsfeţe, să aprobe, fără interes şi fără pretenţii, dispus oricând la sacrificiu. Soames moare într-un incendiu, dând dovadă de mare curaj, şi Galsworthy, în fine, se înclină. în acel an, de altfel, în 1922, Soames nu mai era pentru Galsworthy un duşman; în prezenţa generaţiei noi, era aproape un aliat, un om de-al lui. Apoi intervine războiul şi-i unise.

În afara romanului propriu-zis, ciclul Forsyte-ilor mai cuprinde câteva istorioare publicate sub titlul On Forsyte Change. Una din aceste istorioare, Soames and the Flag, îl arată pe inamicul lui Galsworthy pus într-o zi pe stradă în faţa drapelului ţării şi cuprins de dragoste şi acel nedesluşit sentiment englez complex, care formează ceea ce se numeşte aiurea patriotism. Nu mai încape nici o îndoială: e şi sentimentul lui Galsworthy, uniunea sfântă i-a apropiat definitiv şi indisolubil, i-a împăcat.

Vedem aşadar că un Cervantes, un Dickens, un Daudet sau un Galsworthy păţesc ca profetul Bileam, vor să spună una şi sfârşesc prin a descrie alta, ajung fără voie de la sarcasm la iubire. Explicaţii pot fi multe şi subtile. Să fie la aceşti oameni mari compasiunea mai puternică decât orice altă hotărâre? Să fie bunătatea lor funciară, puterea lor de pătrundere atât de adânci încât prin înţelegere să nu poată ajunge decât la iertare? Sau ne aflăm în faţa unui sentiment mai omenesc, mai simplu? Obişnuinţa, în toate aceste cărţi lungi, face pe autor să se apropie de erou? Filosofia modernă, prin teoria evoluţiei creatoare, oferă şi ea o soluţie: când scriitorul porneşte la lucru, dispune de anumite date. Mai târziu, acestea ies de sub controlul lui, evoluează în mod imprevizibil şi duc la un produs final neaşteptat. Acestei soluţii i se cuvine o adăugire: finalul imprevizibil corespunde intenţiilor nedesluşite ale autorului, necunoscute chiar lui.

Dickens vrând să-şi bată joc de un orăşean englez dornic de aventuri, Daudet zeflemisind meridionalul exagerat, Galsworthy atacând burghezul, Cervantes ridiculizând cavalerismul medieval – erau totuşi conştienţi de caracterul omenesc al tipurilor la care se refereau, şi înapoia greşelilor, nebuniilor sau maniilor lor, vedeau impulsul spre ceva superior. Altfel nu ne putem explica triumful mondial al lui Don Quijote; dacă ar fi fost un simplu personaj de comedie bufă, un maimuţoi, o parodie, nu reuşea să cucerească atâtea generaţii şi să se aşeze pe rândul dintâi al eroilor care mângâie pe oameni de tristeţile vieţii. Să fi părăsit posteritatea complet pe Cervantes şi să fi dat operei lui cu totul alt înţeles? E greu de crezut. E mult mai probabil că posteritatea a înţeles intenţia reală a lui Cervantes, aceea care în carte s-a nrătat timid, pe alocurea mai clar şi la sfârşitul părţii a doua evident. S-ar deduce de aici că şi pentru Cervantes (cel puţin inconştient) Don Quijote a fost nu numai o şarjă, ci şi un idealist, veşnicul luptător cu morile de vânt, aşa cum l-au conceput şi l-au îndrăgit toate generaţiile de trei veacuri încoace. Dickens a cutezat să rupă cu modelul de la care pornise în plină povestire şi să creeze cu îndrăzneală (- marele comandant, spunea Napoleon, e acela care îşi poate modifica planul în toiul luptei -) un tip nou, mai apropiat de geniul lui. Cervantes, mai fidel ideii iniţiale, continuă să-1 pună pe bietul Don Quijote în situaţii imposibile; dar e sigur că o face cu un efort care nu scapă nimănui.

Fireşte, e o deosebire: Soames Forsyte sau Tartarin nu ocupă locuri de frunte ca Don Quijote sau d-1 Pickwick. Dar toate exemplele sunt elocvente. Dacă ar fi fost simple ironii, niciodată aventurile lui Don Quijote şi ale d-lui Pickwick nu ar fi cunoscut trăinicia şi universalitatea. Dar chiar Soames Forsyte şi Tartarin nu s-ar fi impus ca simple caricaturi. Povestirea îndelungată, întocmai ca viaţa, a sfârşit prin a scoate în vileag ceea ce era ascuns? Cu sau fără voia lor, Dickens ne-a arătat că îl considera şi el (nu numai Chesterton) pe d-1 Pickwick ca demn de a fi în paradis şi Cervantes pe Don Quijote ca partea naivă, dar curată şi înaltă, a sufletului nostru.

Dacă e aşa, problema nu mai e una de urmărire a evoluţiei creatorului, ci de pătrundere a intenţiilor lui autentice. Problemă care se pune şi comentatorilor şi creatorului însuşi. Din date atât de complexe, elementul cel mai precis şi mai viu rămâne personajul creat, oricât ar fi de difuz. Pentru că oricât ar fi de ciudat, putem spera că se va desluşi net într-însul, până la urmă, care a fost viziunea omenească de bază care a determinat crearea lui. Pe aceasta, autorul n-o poate ascunde; se comunică fără voia lui. Aşa cum o pictură transmite culoarea orei la care a fost schiţată, cum o muzică redă tonalitatea sufletească ce a gândit-o, şi o figură imaginară reproduce intenţiile omului din inima căruia a fost zămislită. Mesajul poate fi cifrat cât de abil; sau, dimpotrivă, cât de neglijent. N-are a face, cheia cifrului o găsim în noi înşine – şi citirea nu poate să nu se facă exact.