Flaubert sau romancierul

Cu cât timpul trece, cu atât arta lui Flaubert se înfăţişează mai definitivă. Aparent uşoară, pentru că oricine poate pune prozei sale ca subtitlu cuvântul magic roman, în fapt teribil de grea prin condiţiile severe pe care le presupune împlinite, forma majoră a genului epic a prilejuit câtorva mari scriitori opere pe drept cuvânt socotite nemuritoare. Dar niciuna nu mi se pare că atinge Doamna Bovary. Ştiu cât de puternic e Stendhal, dar în Roşu şi Negru ironia rece omoară elanul; nimeni nu e mai fermecat decât mine de bunătatea comunicativă a lui Dickens, dar insistenţele lui sunt uneori obositoare; Dostoiewski merge cu prezentarea sinceră a sufletului mai departe decât oricare altul, îl complică însă, scăzându-1, voitele precizări; Proust, oricât de mare, n-a dat romanul perfect, deoarece nu s-a limitat, în căutarea timpului pierdut – de altfel neterminată – fiind o vastitate ale cărei meandre trebuiau să tindă spre haos; iar la Balzac viziunea poetică şi elanul sufletesc nu ţin niciodată pasul observaţiei sociale şi ritmul detaliilor. Pe când Doamna Bovary e romanul însuşi. Cu Doamna Bovary Flaubert a dat romanul în stare pură, aşa cum Mozart a realizat muzica însăşi, superioară sentimentalismului unui Beethoven sau misticismului unui Wagner.

Dacă toată lumea îşi permite să scrie ce vrea sub numele de roman, dar se fereşte ca de foc de cele paisprezece versuri ale sonetului şi de rimele lui fixe, Flaubert a lucrat cu aceeaşi meticulozitate cu care ar fi desăvârşit forma cea mai neschimbătoare de poezie. Munca lui, neobosită şi neplictisită, însoţită de un fel de a înţelege viaţa, sincer şi adânc, 1-a dus la capodoperă. Doamna Bovary ţine cititorul tot atât de încordat, cu răsuflarea tot atât de oprită, ca o scurtă tragedie clasică; romanul acesta prinde ca într-un vârtej, exaltă, taie orice legătură cu lumea exterioară, concentrează privirea, gândul şi simţirea asupra focului care într-însul pâlpâie atât de înalt şi se mistuie atât de jalnic, repetă, chiar pentru cei care-1 cunosc pe dinafară, misterul desfăşurării şi durerea deznodământului la fiecare lectură, cheamă, îngrozeşte, zădărniceşte şi, prin mici deschizături asupra măreţiei şi ferestre largi deschise asupra umilinţei, lasă o senzaţie a vieţii cum mai crudă, mai neliniştitoare, mai trainică nu poate fi.

Cât de fragil lucru e o capodoperă şi ce uşor poate devia o dovedeşte tot Flaubert. Educaţia sentimentală, pe lângă Doamna Bovary, e doar o caricatură. Şi totuşi metoda e aceeaşi: aceeaşi grijă a notării amănuntelor exacte; aceeaşi atitudine reţinută a romancierului, aceeaşi neînduplecare înapoia căreia freamătă o nespusă înţelegere. Unde a greşit de data aceasta vrăjitorul în folosirea formulelor magice? Care e părticica infimă de cuvânt! care a stricat totul şi a făcut taumaturgia inoperantă? Sau simţul? autorului, de data aceasta, a depăşit fracţiunea de grad dincolo det care precizia devine pedanterie, dispreţul pentru iluzii se transformă în răutate, realismul grav apare ca mediocritate.

Thibaudet spune că Flaubert e mare când observă caractere inferioare lui; Homains e reuşit tocmai pentru că e tratat de sus, soţii Bovary sunt realizaţi la maximum fiindcă nu trec niciodată de un nivel la care autorul coboară oricând cu uşurinţa cea mai fără de efort. Dar un personaj ca doctorul Lariviere e şters; aici Flaubert ar fi trebuit să suie sau, în cel mai bun caz, să vorbească de un egal. Şi lucrul acesta, artisticeşte vorbind, nu i-a fost cu putinţă. Prostia a prins-o şi a prelucrat-o; meritele omului nu i-aiiş dat fiorul necesar creaţiei, impulsul, „şocul” acela fără de care nu se poate.

Domeniul propriu al artistului Flaubert rămâne prostia omenească. Dar e astfel şi în Educaţia Sentimentală: Fiederic şi doamna Arnoux nu sunt mai inteligenţi sau mai înălţaţi decât Emma Bovary, soţul sau amanţii ei. Unde, dar, se ascunde secretul deosebirii dintre capodoperă şi caricatura ei? Probabil în posibilitatea de asimilare şi de integrare a romancierului. Pe când în Doamna Bovary Flaubert intră fără ezitări în sufletul marionetei sale, suferă şi plânge cu ea, şi dacă vede cât de prostuţă e nu încetează de a o simpatiza şi a se zbate cu ea printre dezamăgirile şi urâţeniile de toate zilele şi participă la visările ei stupide şi la dorul ei vag şi o ucide cu melancolie, în Educaţia Sentimentală rămâne mereu în afară: zâmbetul ia, prin fixitate, caracter de rictus.;

Dovada cea mai bună sunt finalurile: Emma, în cele din urmă, îşi salvează banalitatea şi poate însufleţirea, în orice caz idealitatea omenească, printr-un gest suprem şi maiestuos. Pe când Freddric şi Deslauriers, în lipsă de altceva, se îndreaptă spre casa t de toleranţă. Dispreţul e aici prea direct, ironia prea evidentă. Când autorul pune o distanţă prea mare între el şi personaje, când le priveşte fără cruţare timp prea îndelungat şi nu voieşte să ia parte cu nimic la zbuciumul lor, fie el cât de vulgar, creaţia artistică, lipsită de sprijinul simţirii, se învârte în gol, ca acele roţi mari de moară de care vorbeşte Mornâas, care brăzdează întruna spaţiul inutil.

Prostia e tema pe care Flaubert construieşte cu cel mai înaripat avânt. Prin ea devine violent şi duios. Din ea extrage deznădejdea şi farmecul. Lucrul acesta 1-a înţeles şi Proust, a cărui pastişă după Flaubert, înglobată în ciclul de imitaţii intitulat' Afacerea Lemoine, e nu numai cea mai bună a lui Proust sau cea ' d mai reuşită după Flaubert sau în general cea mai uluitoare l pastişă, făcută vreodată, dar şi pagina cea mai explicit flaubertiană ce s-a putut scrie. Nici Flaubert nu mersese atât dedeparte. Proust, la a cărui închegare literară Flaubert jucase un rol precumpănitor, a prins, cu extraordinara lui facultate de a deosebi importantul de secundar, esenţa geniului lui Flaubert. Există romancieri ai ambiţiei (Stendhal, Balzac), ai bunei dispoziţii (Dickens), ai contrariilor (Dostoiewski); Flaubert e romancierul acelei părţi a sufletului în care aspiraţiile neclarificate, pretenţiile nelimitate şi eşecurile exasperate iau naştere din prostie. în imitaţia lui Proust, publicul care asistă la procesul escrocului Lemoine, falsul făuritor de aur, e alcătuit din oamenii care speraseră să ajungă la mare bogăţie printr-însul. Darea în vileag a întregii afaceri arată totala inepţie a credulilor. Acum, în sala de şedinţe a tribunalului, stau frânţi. Dar tot visează, prostia lor îi mai leagănă, îi mai încântă. Unii ar fi vrut, prin milioane, să ajungă ambasadori la Constantinopol sau preşedinţi ai Republicii (în care caz şi-ar fi capitonat pereţii ca să nu audă zgomotul vecinilor), alţii filantropi gen Carnegie (dar la ce bun să-ţi împărţi averea dacă s-a socotit că un miliard nu poate îndestula populaţia unei ţări), sau conţi (ar fi cumpărat un titlu nobiliar de la Vatican, condamnând totodată acest obicei). „Dar alţii, gândind că bogăţia ar fi putut să fie a lor, simţeau că leşină; căci ar fi pus-o la picioarele unei femei care le rezistase până acum şi care, în sfârşit, le-ar fi dezvăluit taina sărutului şi farmecul trupului ei. Şi se vedeau cu ea, la ţară, pentru totdeauna, într-o casă văruită toată în alb, pe marginile unei ape mari şi triste. Ar fi gustat strigătul păsărilor marine, ceaţa care se lasă uşor, clătinarea vapoarelor, desfăşurarea înceată a norilor şi ar fi tot stat aşa, zile întregi, cu corpul ei pe genunchi, privind jocul fluxului şi al refluxului, otgoanele care se izbesc, de pe terasa lor, dintr-un fotoliu de nuiele de răchită, de sub o umbrelă cu dungi albastre, dintre globuri colorate de metal. Şi în cele din urmă nu mai vedeau decât două tufe de flori violete coborând spre apa iute pe care o ating parcă, în lumina aspră a unei după amiezi fără de soare, de-a lungul unui zid roşiatic ce sta să cadă la pământ. Acestora tăria chinului le lua până şi putinţa de a blestema pe acuzat; dar îl urau toţi, socotind că-i păgubise, că le furase de sub nas desfrâul, titlurile onorifice, faima, geniul; ba şi himere mai nelămurite, acele închipuiri vagi şi dulci, tăinuite de fiecare, din copilărie, în adâncul visării lui neroade”.

Mai precis decât Proust despre Flaubert n-a fost nimeni. Iar dacă Flaubert a putut atinge culmea, culmea incontestabilă în genul romanului, e pentru că între firea lui şi tema pe care şi-a plămădit capodopera exista o legătură. Când autorul se referă la fapte şi sentimente faţă de care descrierea e singurul mijloc de care dispune, opera lui e condamnată. Când relaţie există, dar sunt de natură intelectuală şi psihologică, doar, rezultatul e oarecare. Numai când intuiţia, prin legile misterioase ale simpatiei, îi permite să vorbească oarecum de el însuşi prin alţii, există condiţiile prealabile ale unei creaţii adevărate. Prostia, Flaubert a simţit-o, ispitelor ei le-a rezistat. Revanşei strălucite ce a ştiut să ia asupra ei, subjugând-o, ridicând-o la rangul marilor teme umane demne de compasiune şi producătoare de fiori, să-i fie adăogată reciproca, rămăşiţa din mintea şi sufletul lui, care făcea, în acelaşi sens, să adopte cu nesaţ în politică încăpăţânările cele mai absurde şi să greşească, în literatură, tocmai când voia să fie mai atent (în scena vaporaşului pe Sena, la începutul Educaţiei Sentimentale, bunăoară), în prezentarea detaliilor celor mai simple. Toate derivă din acelaşi loc: ura lui Flaubert pentru Homais şi lipsa lui de îndurare pentru bietele încercări ale Doamnei Bovary şi dorinţa acurateţei perfecte în tablouri.

Tendinţele politice ale lui Flaubert, atât de nedrepte, de absolute, înapoia cărora se baricadează la cel dintâi prilej, evidenţiază tema: spectrul prostiei îl chinuie mereu. Când a fost vorba de alţii, Flaubert a privit realitatea în faţă: a înţeles că frica nu indică niciodată o soluţie. Emmei Bovary i-a dat posibilitatea să-şi dezvăluie, oricât de caraghioasă o considera, imboldul spre viaţă, dragostea pentru fericire, setea. Pe el s-a condamnat la o politică moartă, de rea credinţă, sistematică. Teama să nu lunece pe panta prostiei 1-a ţinut ţintuit, aproape mumificat.

        „Emma Bovary sunt eu”, spunea Flaubert criticilor surprinşi şi extaziaţi. Se lăuda. Emma Bovary care adora prosteşte viaţa şi voia, prosteşte, s-o trăiască, era vie. Flaubert, baricadat în muncă („munca e cel mai sigur mijloc de a scăpa de viaţă”), agăţat de negative politice, se sortea la pieire. Aşa a şi fost: Flaubert e mort, Emma Bovary trăieşte. E regula neîndurătoare a artei, citată din Ioan, 12, 24, de Gide: „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”.