Romanul-fluviu al lui Georges Duhamel sau limitele moderaţiunii

„Son souverain bien, ii le connaât depuis l'origine: ii le met dans la pleine et sure jouissance des sentiments moddres.”

JEANPREVOST.

Iubitorii de cultură franceză din generaţia mea îl urmăresc de mult pe Georges Duhamel. Eram prea tineri ca să putem lua contact cu cărţile ce i-au fost inspirate de primul război mondial (Vie des martyrs şi Civilisation) sau să ne bucurăm de premierea celei din urmă de către Academia Goncourt în 1918. Dar mai târziu le-am citit şi negreşit că ne-au impresionat. Ne-am familiarizat şi cu Salavin, acest erou aşa de tipic francez cu tot aspectul dostoievskian (evidenţiat de Jean Pi^vost) şi atât de izbitor intelectual. Au fost mai multe volume cu note de călătorie (obiective şi dovedind o minte deschisă). După aceea ni s-a arătat un Duhamel foarte violent care prezenta în Scenes de la vie future civilizaţia americană, în lumină de apocalips, ca pe o uriaşă întreprindere de corupere a sufletului omenesc, ca pe o metodă sigură de surpare a unei vieţi sociale blânde. Părăsind cadrul Statelor Unite, Duhamel mergea mai departe: punea însăşi problema industriei şi, cu aceeaşi furie dezlănţuită, condamna tot ce era produs mecanic. Rămăsesem dezorientaţi. Duhamel nu punea problema civilizaţiei industriale, ci ataca direct maşinile, ca oamenii din Erewhon. Văzusem aici nu o atitudine culturală, ci o fobie. Paralel, Duhamel desfăşurase şi o activitate literară pe care am califica-o, în lipsa unui termen mai adecvat, de practică. Dăduse sfaturi de purtare scriitorilor, scosese în evidenţă lipsa de eleganţă pe care o constituie autografele date din complezenţă unor necunoscuţi, stabilise tot felul de reguli pentru omul de litere şi-i apărase interesele activând în asociaţia profesională a scriitorilor francezi. Cam în acelaşi timp poetul, dramaturgul, romancierul făceau tot mai mult loc eseistului, călătorului, cercetătorului fenomenelor spirituale ale ţării lui şi ale lumii. Din generaţia noastră unii se depărtaseră de Franţa. Situaţia lor era mai uşoară şi mai aducătoare de senzaţii tari. Cu fraze mari, amatorii de misticism îi desfătau, le promiteau nespus, îi plimbau în zone ameţitoare; ca rezultat, şi cititorii rămâneau cu o aureolă de oarecare farmec, un fel de vrajă tulbure. Pentru ceilalţi lucrurile prozaice, precise, exigente, importante erau grele. Să cauţi dreptatea este o muncă ostenitoare; cine i se dedă nu poate oferi un spectacol încântător. Duhamel, devenit academician, lua un ton oficios. Printre chemări, ispite şi abise, scriitorul (reprezentând îngrijorata Franţă) căuta un drum totodată mijlociu şi propriu. Inimicul maşinilor încerca să precizeze că nu împotriva lor ci împotriva întrebuinţării lor într-un anumit fel a scris. La izbucnirea războiului, călcându-şi pe inimă, avea să vorbească la radio.

Se împlineau atunci şapte ani de când Duhamel începuse publicarea romanului-fluviu intitulat Chronique des Pasquier. Urmând exemplul lui Roger Martin du Gard, făcând la fel ca Jules Romains, el adopta genul acesta pentru a-şi fixa într-o operă masivă poziţia culturală şi crezurile. O asemenea operă, prin proporţiile ei, prin caracterul ei de mărturisire, prin intenţiile ei rezumative se prezintă ca un moment de cea mai mare însemnătate în viaţa unui artist. Ea va arăta, pe scurt, esenţa strădaniei unei vieţi. Din ea se va desprinde (mai bine ca în poezii, drame sau articole) omul aşa cum e şi creatorul aşa cum a reuşit să se făurească. Dintr-o asemenea încercare e greu să ieşi prin orice fel de subterfugii, e exclus ca acest suprem examen să nu te silească a-ţi da măsura exactă, să nu-ţi stabilească o definitivă fişă de identitate literară şi omenească.

Volumele din seria Pasquier (ce aveau să fie zece la număr) îşi succedau regulat în anii premergători ai catastrofei. în plin război a apărut al nouălea. Cel din urmă a fost dat publicităţii în 1945. El îngăduie privirea în întregime a scriitorului, judecata lui. Alţii, mai fericiţi decât credincioşii iubitori ai culturii franceze, au avut prilejul de a se înflăcăra mai des. Pentru noi, rezumarea operei lui Georges Duhamel, considerarea ei în ansamblu şi cu dorinţa de a preciza cât mai definitiv poziţiile şi de a determina cât mai obiectiv valorile, constituie o întreprindere nu desigur neplăcută, dar aducătoare de unele decepţii şi darnică mai ales cu senzaţia că trebuie să ştii să te mulţumeşti cu cât ţi se poate da. Duhamel, aşa cum această Chronique des Pasquier îl dezvăluie într-o lumină finală, rămâne un personaj cultural foarte interesant, dar mijlociu din mai multe puncte de vedere. Acest teoretician al moderaţiunii e de fapt o fire destul de aprinsă (Laurent spune doar că seamănă cu neastâmpăratul lui tată tocmai din punctul de vedere din care ar voi să fie cât mai departe de el), dar ale cărei posibilităţi de pricepere şi iniţiativă cunosc limite. Unele din aceste limite sunt fireşti, altele provin din hotărârea artistului. Romanul-fluviu, oglindă fidelă şi măritoare, ne va da o imagine pentru justa apreciere a căreia ni se va cere bună-credinţă, multă atenţie, ştiinţa nuanţelor. Dar chiar dacă limitele ni se vor părea destul de supărătoare, vom şti să nu ne lăsăm cuceriţi de vorbe fără sens; tot aci, în seriosul izvor francez, vom găsi imbolduri şi mângâieri. Elucubraţiile cu consecinţe tragice care au reuşit să scoată din făgaşul raţional pe amatorii de misticism vag, fie ele cât de amăgitoare, nu vor putea întuneca solida, puţin aspra lumină a lucidităţii.

Dacă-1 privim îndeaproape, romanul-fluviu al lui Duhamel apare ca un roman al modernităţii înainte de orice. Moderaţiunea e scopul ultim al autorului, pe ea o urmăreşte din ce în ce mai intens în viaţă, din ea îşi face un crez politico-social, pe ea vrea să o dea ca temelie operei lui artistice capitale. De aceea eroul romanului-fluviu va fi un intelectual francez care nu e nici credincios nici anticlerical, care se bizuie pe ştiinţă dar nu exclude idealul, însufleţit de un spirit realist dar şi capabil să fie duios, chiar milos. Deşi e un om de laborator, Laurent Pasquier mărturiseşte că e mereu sentimental, că toate obiectele pe care le studiază le priveşte cu drag. în consecinţă, romanul va aparţine genului realism afectuos, inaugurat de Alphonse Daudet. E de la sine înţeles că o mare lucrare epică franceză cu greu n-ar putea fi clădită, astăzi, pe temeiuri realiste. Dar la Duhamel acest realism e şi el moderat, îndulcit, sensibilizat prin delicate abţineri sau adaosuri. Limba pe care o foloseşte (şi care e una din cele mai curate, mai perfecte ce pot fi, ca şi a lui Gide sau a fraţilor Tharaud) contribuie şi ea la înlăturarea oricăror asperităţi, la crearea, în plină şi aprigă discuţie asupra banilor, a unei atmosfere duioase.

În concepţia asupra vieţii şi a lumii apare esenţa gândirii autorului: nu prin minuni poţi crea, spune Laurent Pasquier, ci prin muncă, prin strădanie. Romanul-fluviu înlătură deci supranaturalul şi vrea să puie tot accentul pe realităţile lumeşti. Nu sunt ele, singure, prea crude? în depărtare se distinge figura marelui Pasteur: iată, şi el a muncit din greu, s-a zbătut, dar nu s-a acrit. Aceasta e imaginea traumatică a operei: omul de ştiinţă atent, serios, dar nu lipsit de căldură omenească şi acele trăsături din care privitorii să poată extrage un elan, o mângâiere, o speranţă.

Moderaţiunea trebuia evidenţiată prin cazuri practice ale epocii în care se desfăşoară acţiunea cărţii. O vom vedea deci între ştiinţă şi credinţă, eroii fiind împărţiţi în mod aproape egal asupra acestei chestiuni. Raymond Pasquier, tatăl naratorului, e un înflăcărat discipol al doctrinei Ştiinţei salvatoare. Dar e un personaj foarte dubios pentru care fiul are doar, în cel mai bun caz, ironie. Cocile, Cecile cea mult iubită şi adorată, se va converti şi va deveni o credincioasă din cele mai perfecte. Mama va rămâne pe o linie medie. Ceilalţi, în majoritatea lor, vor sta departe de preocupări religioase. Laurent va declara până la sfârşit că, spirit pozitiv fiind, nu poate crede. Şi, cu toate prezicerile contrare prietenului său, Justin Weill, nu va reveni în sânul bisericii. Totuşi, cu desăvârşire greşit nu a fost Justin Weill. Duhamel aparţine generaţiei în care mulţi au trecut de la scientism la catolicism. între aceste extreme Duhamel a stăruit să rămână neangajat; o aprobă, o invidiază poate pe Cecile, o dă ca exemplu, dar nu se schimbă. De altfel, între religiozitate şi necredinţa gen Pasquier sunt deosebirile mari? Câtuşi de puţin. Cecile se roagă pe un ton foarte logic şi raţionalist. „Doamne”, declară ea, „voi îndura tot ceea ce îmi vei cere, dar nu anumite lucruri pe care nu mi le vei cere pentru că ar fi nedrept şi nu eşti nedrept”. El nu concepe ca adevăraţii sfinţi să se astâmpere nici în rai: vor coborî desigur în gheenă şi vor mângâia pe cei sortiţi flăcărilor şi chinurilor.

Tot moderat va fi Duhamel într-o altă problemă capitală pentru intelectualitatea franceză a vremii lui, în controversa dintre raţiune şi intuiţie.

Cei doi „maeştri” ai lui Laurent Pasquier, profesorii cu care îşi pregăteşte tezele în anul 1908, vor simboliza cele două atitudini poslibile. Unul, Nicolas Rohner, profesor la Sorbona şi membru al Institutului Pasteur, va fi strict raţionalfst, va spune că ajunge în domeniul cunoaşterii inteligenţa pură, neînsoţită de vreo altă facultate. Celălalt, Olivier Chalgrin, profesor la Collc'ge de France, va adopta o poziţie mult mai mlădioasă, se va face reprezentantul bergsonismului. „Numai raţiunea”, exclamă Rohner. „Pentru noi, oamenii, totul trebuie să se poată lămuri prin raţiune şi numai prin raţiune”. „Câtuşi de puţin”, răspunde Chalgrin. Recunoaşte şi el că e un om al veacului al XlX-lea, al acestui veac care va rămâne al raţionalismului triumfător. Dar triumfurile nu predispun niciodată la moderaţie şi triumful raţiunii n-a ştiut să fie nici modest nici măsurat. Ca o consecinţă a exceselor trecute, a numeroaselor secole de opresiune sălbatecă şi ruguri, raţiunea s-a arătat şi ea exagerată când s-a văzut puternică. Dar răzbunarea n-are ce căuta când e vorba de Galileu. Per Galileu nu-1 răzbuni, îl slăveşti şi îl urmezi. Succesul ei a făcut pe oameni să creadă că raţiunea e atotputernică. Au conchis că poate lămuri totul, că trebuie să lămurească totul. Desigur, continuă Chalgrin, a spune dinainte că raţiunea nu poate face orice înseamnă să deschizi poarta visărilor. Dar nici nu poţi afirma că raţiunea poate orice, ar fi o nouă superstiţie, o nouă barbarie. Pe raţionaliştii extremişti Chalgrin îi consideră fanatici şi vorbeşte de „catehismul” lor. Dar nu e acesta limbajul neotomiştilor? N-are deci Rohner dreptate? Nu e Chalgrin un simplu neotomist? un savant care a trecut îri rândul misticilor? Desigur nu, moderaţiunea lui Duhamel e prea atentă. Chalgrin e un bergsonist stăpânit şi împăciuitor, el doreşte doar ca raţionalismul să nu se mai considere ca adversarul înnăscut al cunoaşterii intuitive, mistice, religioase sau poetice. Discipolului său îi recomandă să înfăptuiască, dimpreună cu tovarăşii lui de generaţie, această operă. Ceea ce Duhamel a şi făcut, căci e vădit că simpatiile lui merg către Chalgrin, nu către Rohner. Nedepăşind însă niciodată fragilele margini dincolo de care intuiţioniştii decretează falimentul raţiunii, aşa cum în dezbaterea dintre spirit şi materie nu a condamnat cu desăvârşire pe cea din urmă. Oricât ar fi atras omul de spiritualitate şi oricât, pe de altă parte, s-ar impune materia savantului cercetător, între ele Laurent Pasquier va fi, ca de obicei, la mijloc. Dezgustat de apologia banului pe care i-o face fratele său Joseph, Laurent, hotărât să afirme supremaţia valorilor intelectuale şi măreţia spiritului, jură că va rupe prima hârtie de o mie de franci pe care o va stăpâni vreodată. Ziua aceea vine, Laurent cere fratelui să-1 însoţească într-o plimbare, sare în apa Senei şi aruncă mia. îngrozit, Joseph asistă neputincios, de pe mal, la acest gest „absolut”. E prea târziu, faptul s-a împlinit, îşi spune Joseph, înapoindu-se acasă. Laurent, totuşi, a fost mai moderat decât ar fi putut spera fratele lui mai mare căci, posesor a două bilete de câte cinci sute de franci, a sacrificat doar unul din ele, rămânând la exact jumătatea drumului dintre extreme. Tot astfel când se va duce mai târziu la clinica Insitutului Pasteur unde e internată o bolnavă de anghina pe care o venerează pentru că s-a jertfit în interesul ştiinţei şi căreia îi sărută mâna, nu uită să ia deîndată după aceea măsurile şi precauţiunile impuse de igienă.

Da, suntem la jumătatea drumului. Leprosul e sărutat, dar mâna ţine sticluţa cu dezinfectantul. Din o mie de franci păstrează cinci sute, nu se ştie, vor fi poate de folos. Soluţia lui Duhamel e practică şi serioasă, chiar dacă nu e înconjurată de aureola absolutului. Rămâne la jumătatea drumului, dar nu echivalează niciodată binele cu răul. Dar de ce nu-şi vede de treabă şi promite fapte eroice pe care nu le va putea împlini? Nu era mai simplu să nu jure distrugerea hârtiei de o mie de franci? Desigur, dar Chronique des Pasquier e un neîncetat roman al aspiraţiilor spirituale. Totul aici tinde spre ceea ce e superior în fiinţa noastră. Instinctul către eroism, chiar de va rămâne numai parţial realizat, e sincer şi frământă mereu pe oamenii care nu se mulţumesc cu simpla vieţuire.

Iată-i, bunăoară, pe tinerii care alcătuiesc grupul de la Bievres. Sunt cu toţii în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani. Sub imboldul lui Justin Weill, poetul, idealistul, individul mereu stăpânit de idei şi entuziasme, mereu însufleţit de cauze şi devotamente (îşi va încheia viaţa pe front), şase prieteni decid, nici mai mult nici mai puţin decât să se retragă din sânul societăţii, să trăiască de pe urma unei munci manuale şi să se consacre preocupărilor spirituale. într-o casă de ţară nu prea departe de Paris, ei întemeiază un fel de falanster şi o imprimerie căreia îi vor da numele „Deşertul”. Experienţa, cum era şi firesc, se va solda cu un faliment! total. Viaţa pură şi liberă, meseria manuală şi meditaţiile spirituale vor face curând loc certurilor, micilor neplăceri marilor greutăţi financiare, finalei oboseli şi descurajări. Se vor despărţi. Dar nu are importanţă faptul, ci însemnată continuă a fi naiva şi grandilocventa lor încercare, hotărârea absurdă de a înfrunta legile elementare ale soartei citadine. Aşa e mereu în cursul romanului-fluviu; se simte strădania omului dornic de exerciţii spirituale (e vorba doar de autorul lui Salavin). în această tendinţă se cuprind şi următoarele fraze tipice: „Nu, nu vreau să mă odihnesc. Am intenţia să nu mă mai odihnesc vreodată, e prea greu s-o iei iarăşi din loc” şi: „îmi vine în gând că luăm cu uşurinţă asupră-ne unele greşeli, că ni le atribuim pentru a răpi soartei ceva din onoarea şi stupiditatea ei.”

Acestea sunt, acestea nu pot fi decât reflecţiile unui intelectual. După cum cele zece volume nu alcătuiesc decât un roman al intelectualităţii de la început până la sfârşit. De când era copil şi locuia lângă Jardin des Plantes, lui Laurent Pasquier cartierul acesta de muzee, şcoli şi spitale, lumea aceasta de medici, scriitori şi savanţi i se pare „sfântul imperiu”. Vorbind despre Joseph cel ahtiat numai după bani autorul îl arată exclus din „ţinuturile spiritului”. Acelaşi Joseph îi pomeneşte cu supremă ironie de „raiul pământesc unde şerpii mângâie mieii, cu frumoase cărţi de latină şi greacă atârnate de arborele cunoştinţei”. Laurent rămâne neclintit şi-şi afirmă credinţa mai departe. „Da, latina şi greaca, de care îţi baţi joc în mod tare greşit.” (Ironia vieţii îl va răzbuna pe Laurent; mult mai târziu Joseph îşi va pune candidatura la Institut dovedind că banul are şi el nevoie de consacrările culturii.) Ţara făgăduinţei la care se referă titlul unuia din volume, ce e? Nu e decât ţinutul inteligenţei şi al culturii superioare; e Parisul intelectual, al biologiei, literaturii, muzicii şi ştiinţelor de tot felul; unde bibliotecile, laboratoarele şi conversaţiile serioase joacă rolul precumpănitor. Când familia Pasquier se zbate cu mari greutăţi băneşti, aşteptând parcă în zadar faimoasa scrisoare a notarului din Havre, şi apare inevitabilă amanetarea unor obiecte din casă, vine în cele din urmă şi rândul bibliotecii. Şi autorul explică: „Vorbesc bineînţeles de mobilă, de dulap. Cât priveşte cărţile, mai curând ne-am fi lăsat omorâţi decât să ne despărţim de ele”. Nu sunt cuvinte deşarte acestea, sunt exprimarea unor sentimente sincere şi simple. Familia Pasquier e stăpânită de cultul intelectualităţii. Dicţionarul lui Littre e centrul bibliotecii şi e consultat cu orice prilej. Dintr-însul citeşte Pasquier-tatăl familiei adunate toate explicaţiile.

Acest tată, de altfel, deşi uşuratic, afemeiat, risipitor, certăreţ şi buclucaş, schimbăcios şi imposibil, se hotărăşte să studieze medicina la plină maturitate, sărac fiind şi părinte a cinci copii. întâi va învăţa latina şi greaca, apoi, după munca zilei, o muncă istovitoare, îşi va petrece nopţile învăţând „pentru a se înălţa, pentru a se instrui, pentru a se ridica deasupra lui însuşi, pentru a deveni un om superior”. La patruzeci de ani, noaptea, în loc de a se odihni, Raymond Pasquier, răsfăţatul femeilor şi teroarea vecinilor, îşi va ţine mâna pe sticla lampei de gaz şi-şi va da lovituri de briceag în braţ, pentru a nu adormi şi a putea învăţa. Şi va reuşi. îşi va lua diploma şi va fi doctor în medicină. Duhamel va încerca mereu să înjosească acest om. Ni-1 va arăta tot atât de uşuratic şi de neserios după ce-şi va fi luat diploma. Ce-are a face! Omul care se împunge cu briceagul noaptea ca să se ţină treaz şi să „tocească” la vârsta la care alţii au şi uitat că există şcoli, eroul care, spre deosebire de imoralistul lui Gide, tinde spre cultură, nu se depărtează de ea; care într-un fel naiv dar sincer venerează ştiinţa pe care Michel al lui Gide vrea numai „necioplitul”; barbaria gotică, arderea cărţilor, sacrificarea culturii în numele „vieţii pline”; omul acesta e prea reprezentativ al unui duh intelectual şi un răspuns prea frumos la adresa cărturarilor care, uitându-şi rostul, n-au ezitat să scrie cele mai răsunătoare inepţii naturiste şi să-şi dea girul celor mai categorice abdicări morale, pentru a nu ne rămâne profund simpatic.

Lupta lui Raymond Pasquier înfăţişează forma eroică a intelectualităţii. Mai încape şi aspectul ei meschin, dezamăgitor, care ne e arătat şi el, fără cruţare. Ce ironie! Va fi întruchipat de doi mari învăţaţi, doi biologi cât se poate de inteligenţi şi de capabili, cei doi profesori ai lui Laurent, preşedinţii tezelor lui de doctor în medicină şi ştiinţe, maeştrii Chalgrin şi Rohner, bergsonianul şi raţionalistul. Laurent Pasquier în 1908 a pătruns în sfârşit în ţara făgăduinţei, în plin mediu ştiinţific şi universitar, în inima Parisului, între College de France şi Institutul Pasteur, şi trăieşte în „apropierea celor mari”. Or, în laboratoarele consacrate ştiinţei, în sălile de cursuri şi de şedinţe academice, printre cei mai autentici doctori şi profesori, la adevăraţi „maeştri” întâlneşte tot ce poate fi mai mic, mai caraghios, mai jalnic în sufletul omenesc. O animozitate adâncă, o surdă neînţelegere ce a mers crescând, alimentată de neînţelegeri, desparte pe Olivier Chalgrin de Nicolas Rohner. Sunt doi intelectuali, doi savanţi, două spirite independente şi sincere. Dar în plină controversă didactică ei cad la nivelul celui mai precis mahalagism. Au început prin a se acuza unul pe altul de tomism sau misticism, respectiv sectarism sau jacobinism. Apoi se dezlănţuie cearta şi încep numai injuriile, insultele, măgăriile. Unde e ştiinţa? răceala? consideraţia? Oare „maeştrii nu sunt oameni mari mereu? Nu, din păcate. Au momente de mărire, apoi clevetesc şi ei. Laurent e silit să recunoască tristul adevăr: cearta pentru idei pare că nu există., există numai certurile între oameni, sentimente şi patimi. „Ideile sunt podoaba urii noastre sau a prieteniilor noastre, dar afectivitatea cea mai pură e aceea care ne călăuzeşte chiar când avem onoarea de a fi Rohner şi Chalgrin.” Şi iată cum în însăşi ţara făgăduinţei, în centrul paradisului, jalnica realitate s-a impus. „E groaznic, Justin, o spun cu groază, oamenii aceştia instruiţi, oamenii aceştia eminenţi şi uneori geniali printre care am norocul să trăiesc sunt chinuiţi ca toţi ceilalţi de vorbe prosteşti, de intrigi şi bârfeli.” Mai încolo, la Institutul Naţional de Biologie, Laurent va trebui să-1 înfrunte pe Larminat, un birocrat care-i va face viaţa amară pentru un anume Hector Birault, un servitor incapabil şi obraznic. Dintr-un fleac se va isca un lung scandal care ar fi ameninţat însăşi cariera tânărului savant dacă n-ar fi intervenit războiul din 1914.

Aşa stând lucrurile, nu rezultă din ele o părăsire, o anatemizare a intelectualităţii? Deloc. Moderaţiunea îşi face apariţia şi aci, liniştitoare. Realitatea e poate neplăcută, dar nu justifică tragerea nici unei concluzii anti-intelectualiste. Chalgrin şi Rohner rămân mai departe oameni mari, demni de a fi respectaţi, ideile lor sunt neîntinate. Larminat e un imbecil, dar Institutul pe care-1 administrează e o instituţie utilă şi binefăcătoare. Condiţiunea umană implică minciuni şi urâţenii; dar trăsătura ei nobilă şi înălţătoare tot spiritul şi cultura o formează.

Imparţial în lumea ştiinţei, Laurent Pasquier va fi drept şi necruţător şi cu membrii familiei lui. Mama, Lucie Pasquier, e o femeie aproape perfectă, bună, modestă, muncitoare fără preget, îndurătoare; tatăl, care seamănă cu Clovis şi-şi schimbă la fiecare volum al romanului domiciliul şi amanta, tatăl e schiţat fără milă. Cu mustăţile lui frumoase, cu privirea strălucitoare, vesel, umflându-şi pieptul, inventând veşnic câte ceva, amator de scandaluri şi discuţii în tramvaie şi cu vecinii din casă, cu banii care-i lunecă printre degete, cu felul lui totodată elegant şi şmecheresc de a ieşi din încurcăturile în care moraliştii lui de copii îl bagă, este poate pentru familia lui un izvor nesecat de necazuri, dar pentru cititor e o fântână de surprize şi bucurii. Despre sora cea mică, Suzanne, aflăm mai puţin: e foarte frumoasă şi va fi o mare actriţă. Ferdinand e mediocritatea personificată; se va căsători cu o femeie tot atât de mediocră ca şi el; vor trăi izolaţi în lumea lor de ipohondri, de grijulii; el va fi funcţionar, va economisi, va crede orbeşte în fratele lui Joseph, financiarul. Cerile e personajul desăvârşit al familiei; Cocile e bună, dar e şi genială: va fi cea mai mare pianistă dintre toate şi toţi. Ce”cile trăieşte, distantă, în lumea ei curată, cu muzica lui Bach, a lui Debussy şi a lui Mozart. Va coborî însă odată şi ea în lumea durerilor, a geloziei şi a supărărilor. Prin căsătoria ei cu Richard Fauvet va cunoaşte un om cult, dar răsfăţat, îngâmfat, acru, maniac, invidios; un om nesuferit, un om rău. O înşală Fauvet pe Cerile? în orice caz o amărăşte. Până la sfârşit, Cocile va găsi destulă forţă ca să se despartă de soţul ei şi să-şi regăsească liniştea. Va fi momentul în care Laurent îi va pune întrebarea: „Ce-ai căutat printre noi, Ce”cile? Ce-ai venit să faci printre necazurile noastre?”. Acesta e sensul titlului Cerile parmi nous. Pe când Ferdinand se pierde în mediocritatea totală şi fără nume de unde se aude – şi-1 bănuim necontenit – numai murmurul abisului ferdiclar (contracţiunea numelor perechi: j Ferdinand şi Claire), celălalt frate, Joseph se ridică tot mai sus, devine din ce în ce un mai mare, mai puternic şi mai agitat bogătaş. De mic copil Joseph vădise predispoziţii temeinice pentru viitorul ce-1 aştepta. într-o zi, nestăvilit, explică familiei secretul suprem: „Un lucru care e al tău, cu adevărat al tău, poţi face ce vrei cu el, orice, orice, poţi să-1 mănânci, să-1 spargi. Orice”. Joseph devenit milionar pentru că e zgârcit şi nu cruţă pe nimeni, se va tocmi pentru zece centime şi nu va pierde nici cel mai mic prilej de a stoarce cât de puţin de la oricine, şi de la fratele lui, Laurent, care e sărac, şi de la familia întreagă. Cum e în stare să se poarte un frate şi până unde poate coborî un om j amorezat de bani, Laurent o arată cu deplină răceală şi riguroasă exactitate.

Penultimul volum o va evidenţia pe Suzanne, frumoasa actriţă. Suntem în 1925. Laurent s-a însurat cu o fată care-i dovedise prietenie în timpul afacerii Larminat, cam perfect şi ea, şi are un copil. îl bănuim fericit. Volumul despre Suzanne ne scoate din cadrul clanului Pasquier şi ne duce în casa familiei Baudoin. Volumul poartă data 1941. Sub ocupaţie, Duhamel ne înfăţişează un tablou idilic al familiei franceze, al vieţii la ţară. Era

vremea grea în care francezii căutau un refugiu pe la sate. De unde şi descrierea deliciilor vieţii câmpeneşti şi arătarea că „Franţa e mare şi ar greşi cine ar încerca s-o judece în câteva cuvinte… Iată familia Baudoin spre pildă… A! dacă lumea ar

putea să ştie că Franţa e în stare să dea familii ca aceasta!”

Chronique des Pasquier, roman al familiei, e într-o oarecare măsură o autobiografie. Biologul Laurent Pasquier, prieten cu Gosset şi Nicolle, amator de muzică de Faună şi Debussy nu e oare întrucâtva medicul Duhamel, autorul Muzicii consolatoare? Dar Parisul nu e oraşul amândurora? Pe acest Paris, Laurent Pasquier îl cunoaşte bine; scandalurile pricinuite de prea violentul ei şef fac ca familia să-şi mute des reşedinţa şi să cutreiere toate cartierele minunatei capitale.

Clădită pe un schelet destul de şubred (câteva neplăceri familiale, câteva griji băneşti, o mică decepţie amoroasă, o aventură a doctorului Raymond), cronica familiei Pasquier e mare întrucât reprezintă reflecţiile, impresiile şi invenţiile unei minţi fine, capabile de a privi adevărul în faţă, şi e inferioară întrucât caută prin relatarea unor „fapte tari” să treacă într-un epic senzaţional. Ori de câte ori intervin firele evenimentelor „tari” rezultatul e o melodramă demnă de cel mai curat stil Hollywood, cu copii care cad bolnavi şi trebuie operaţi în ultima clipă sau provoacă împăcarea părinţilor printr-o oportună încercare de sinucidere. (Lucrurile nu merg până la capăt: copilul moare, împăcarea nu e decât o soluţie practică, dar atmosfera şi procedeele rămân dubioase.) Aşa se întâmplă când autori distinşi ţin cu tot dinadinsul să intre în domenii care nu sunt accesibile talentului lor propriu.

Talentul lui Duhamel, incontestabilul şi marele lui talent nu se potriveşte desigur cu situaţiile melodramatice. Poate că nici cu cele dramatice. Rămâne adânc şi impresionant în acel gen care constă mai ales în examinarea ideilor şi sentimentelor, nu în aplicarea lor. De aceea, din toate volumele romanului-fluviu cele mai reuşite sunt primele, iar dintre ele al treilea, simbolic numit Priveliştea ţării făgăduinţei. Proaspătul medic Raymond Pasquier, originar din Nesles în regiunea pariziană, s-a instalat la cincizeci de ani la Creteil o comună aşezată în imediata vecinătate a suburbiilor capitalei. De acolo, cu tramvaiul şi cu vaporaşul, copiii lui vin la studii şi la slujbe în oraş. Nu sunt încă aciuiaţi în Paris, încă nu au pătruns în „mediile superioare”; dar sunt aproape, tare aproape; Joseph începe să strângă bani, Laurent lucrează într-un laborator al Sorbonnei; doctorul îşi aşteaptă clienţii; e clipa cea mai delicată, mai bogată în posibilităţi şi promisiuni. Suntem pe muntele Nebo, poate că de nicăieri nu e ţara făgăduinţei mai frumoasă. E clipa în care stilul lui Duhamel, aerisit, înaripat, şi geniul lui moderat sunt cel mai în largul lor, mai încântătoare. Precizările, mai apoi, asperitatea faptelor şi înfăptuirilor nu vor putea decât să strice. Căci se aplică artei lui Duhamel observaţia lui La Rochefoucauld: „II y a de belles choses qui ont plus d'e”clat quand elles demeurent imparfaites que quand elles sont trop achevăes”.

Aceasta e una din limitele artei lui Duhamel. Alta o putem desprinde examinând activitatea lui din timpul războiului recent. Vom da importanţă acestei perioade pentru că înfrângerea şi ocupaţia au fost pentru francezi un punct crucial, au constituit pentru caractere o piatră de încercare, un examen, au scos la iveală esenţa, au şters detaliile şi, asemenea aparatelor măritoare, au lăsat să se vadă, enormă, adevărata natură a fiecăruia. Operaţia e concludentă, deoarece, întocmai ca reacţia chimică, a produs precipitarea şi a colorat în chip autentic fiecare suflet.

Or, în. timpul înfrângerii şi al ocupaţiei, Duhamel a reacţionat corect. Nimic nu i s-a putut obiecta scriitorului sau academicianului. Rămânând în iubitul lui Paris, şi-a continuat activitatea literară, dar mai ales pe aceea de asistenţă socială în rândul confraţilor. Dar Chronique des Pasquier volumul al 9-lea e o operă de război. S-a văzut mai sus că autorul căuta un refugiu din contingenţe grave în tovărăşia unei zburdalnice, delicioase şi foarte înzestrate familii trăind la ţară în mod idilic. Acestei perioade îi aparţine şi Chronique des saisons ameres (1940-1943), cuprinzând diferite studii şi articole de actualitate. Fiind bine înţeles că nici vorbă nu poate fi de a ridica cea mai mică obiecţiune împotriva cinstei şi patriotismului lui Duhamel, vom constata totuşi limitele impuse de moderaţiunea ce-i e dragă. Limitele acestea îl fac să proclame că singura salvare pentru poporul francez e cultul limbii sale, ceea ce, oricât am fi de acord asupra primordialei importanţe a limbii franceze şi (cu modestia cuvenită unor străini) a menţinerii purităţii ei, ni se pare o formulare exagerată. Duhamel mai recomanda atunci ca soluţii lectura, limba latină, bibliofilia, muzica, politeţea, respectarea gramaticii. Şi mai cu seamă propunea munca. Fiecare francez să muncească la locul lui, să nu se vaite, să-şi vadă de treabă; iată ce i se părea capital. Avea dreptate, dar nu e mai puţin adevărat că Franţa nu s-a eliberat nici prin gramatică, nici prin limba latină şi nici prin muncă disciplinată în fabrici controlate de ocupanţi. Dimpotrivă, prin rezistenţă, viaţa în păduri a maquisarzilor (viaţa lipsită de griji filosofice puriste), sabotări şi chiar „văicăreli”, dacă înţelegem prin acestea spiritul de nemulţumire şi nesupunere. Munca era sloganul celor de la Vichy, ei sperau ca prin îndeplinirea obligaţiilor zilnice să facă pe francezi să uite de soarta ţării lor, de soarta lumii, de opresiunea învingătorului, de prezenţa lui chiar. Toţi leneşii deveniseră la Vichy mari „muncitori”, toţi propovăduiau veselia, încrederea, răbdarea şi bunele purtări, fără a uita împărţirea orelor după program. Nu acestea, fireşte, puteau fi intenţiile lui Duhamel; dar frazele lui ditirambice despre cultivarea legumelor şi a grădiniţelor cu. zarzavaturi reamintesc propaganda Vichy-ului în favoarea unei abrutizări, prin griji şi orarii al căror scop era să smulgă din suflete obsesia cotropirii. Vichy-ul cerea munca prin care se va organiza (după cele mai ştiinţifice metode germane) foametea în Franţa. Ori nu de la o astfel de muncă putea veni vreodată libertatea.

Civilisation frangaise (1944) cuprinde observaţii pur estetice, cel mult culturale. E o apologie a ceea ce se cheamă „spiritul francez”, care uneşte tradiţia cu revoluţia, marea cu muntele, umorul cu simţul economiei, setea de dreptate cu politeţea, proporţiile cu dominarea naturii. El a produs „misterele franceze” dintre care sunt citate: Racine, Şcoala femeilor, Pelleas şi Melisande, bucătăria franceză, via şi vinurile franceze, grădinile franceze, dragostea pentru varietate.

În sfârşit, Lieu d'asile (1945) îl prezintă din nou pe medic. în primăvara anului 1940 lui Georges Duhamel, academician şi scriitor cu faimă universală, i s-a oferit prilejul să-şi reamintească titlul de doctor. între 1914 şi 1917 îngrijise răniţi. Din mai şi până în iulie, în anul înfrângerii, adică de la atacul german până la armistiţiu, medicul a fost iar chemat la lucru, lângă Rennes. Spitalul de la Pontchaillon, aşezat pe o colină, e de fapt un azil pentru bătrâni, incurabili şi orfani, supravegheat de călugăriţe. Mai există în grădina aşezământului şi un centru anticanceros construit de un chirurg bătrân. Aici Duhamel a găsit nenumăraţi.răniţi, militari şi civili, evacuaţi de pe front. Aici a operat, cum şi cât s-a putut, a contribuit la organizarea spitalului, s-a frământat. jScriitorul în volumaşul publicat mai târziu şi-a amintit de tipuri Tfoarte diferite, schiţate cu putere şi cu procedee literare de o simplicitate totală.

Tot în anul 1945 se încheie romanul-fluviu prin volumul °atimile lui Joseph Pasquier, dinamic realizat, oarecum 'cinematografic, dar neadăugând nimic, dând impresia de ncheiere obligatorie, făurită pentru nevoile cauzei. Totodată duhamel, după liberarea Franţei, lua atitudine în chestiunea ' colaboraţioniştilor şi da la iveală încă un aspect al moderaţiunii sale. Cu mult spirit împăciuitor a cerut ca toţi colaboraţioniştii să fie cruţaţi şi iertaţi. încă înainte de război, ca să fim exacţi, Duhamel îşi revizuise atitudinea şi în chestiunea maşinismului. O serie de articole în Paris-Soir dovedea o nouă atitudine. Vicisitudini ale vieţii…

Dar un lucru ştiu bine, că frumoasele imagini: a lui Bach făcând muzică în sânul familiei, a lui Pasteur la lumina lămpii laboratorului, a Parisului studios, a oamenilor strâmtoraţi care nu s-ar despărţi de cărţile lor pentru nimic în lume, a sfinţilor care coboară din rai ca să aline durerile iadului, toate acestea şi altele ca ele nu pot fi produse decât de acele civilizaţii întemeiate pe o moderaţiune care ştie să şi apere, la nevoie, valorile spirituale, O moderaţiune care la nevoie ştie să folosească violenţa. Cu plăcere? O nu, cu hotărâre.