COMICUL LUI PROUST.

Lui Leon Pierre-Quint, critic mediocru, îi revine meritul de a fi accentuat o latură cu totul neobservată a romanului lui Proust: latura umoristică. Proust, arată Pierre-Quint, e un mare autor comic.

De obicei cetitorii şi comentatorii insistă asupra nuanţei triste a operei, se întrec în a-i proclama tonalitatea tragică. Ei văd în Proust numai amărăciunea, analiza subită şi dureroasă, frământarea pe care ţin s-o declare aproape patologică. Procedând astfel, trec cu vederea asupra unei părţi de mari proporţii în care Proust se arată un romancier amuzant, un scriitor care ne face să râdem adeseori în hohote. Dar nu e volum, nu e subîmpărţire, nu e pagină în care să nu întâlnim o anecdotă, o observaţie spirituală, povestirea unei situaţii comice, menţionarea unei manii, a unui gest ridicol. Rezultatul e tot atât de atrăgător, de distractiv ca o conversaţie stăpânită de umor şi facultatea de a remarca, de a reţine, de a imita. Proust e şi un excelent autor de pastişe, imită cu un talent deosebit.

Atmosfera întunecată şi stranie ce s-a creat, în jurul lui Proust poate fi risipită. în căutarea timpului pierdut nu se petrece în cine ştie ce sanatoriu pentru nervoşi misterioşi. De cele mai multe ori locul acţiunii e un salon în care mişună glumele şi tipurile comice. Repetate zâmbete, ba chiar un râs puternic, cât se poate de sănătos: iată o reacţiune adevărată a lectorului real al volumelor lui Proust. El cunoaşte durerea autorului, dar ştie că aceasta e în stare, prin ironie faţă de el însuşi, s-o facă nu mai rece, dar mai teribilă.