Obiecţiunea lui Beri
(Pretinsa superficialitate)
Un scriitor inteligent, a cărui atitudine, politică a suferit evoluţii, Emanuel Beri, a rezumat o critică pe care mulţi i-o fac lui Proust, un resentiment care stăpâneşte multă lume, o vexaţiune ascunsă, dar vie. „Tratatului de psycho-patologie burgheză” îi obiectează că merge atât de departe cu subtilitatea socială încât dintr-un atât de vast, de epocal eveniment ca Afacerea Dreyfus nu reţine decât o intrigă a ducelui de Guermantes la Jockey-Club. Toate durerile unei naţiuni reduse la atâta lucru! Proust ar fi deci superficial, neserios; poate că minuţiozitatea lui e gingaşă, dar n-are mai multă valoare decât a unui obiect de lux cu totul inutil, a unui fleac aurit.
Principal, obiecţiunea poate fi înlăturată. Scriitorul nu e dator să facă istorie, ci – atunci când personagiile sale vin în legătură cu un fapt însemnat – să arate repercusiunea evenimentului în viaţa cotidiană a eroilor. Oare Napoleon apare în cărţile lui Balzac în toată complexitatea lui de figură istorică sau numai fragmentar şi episodic, după nevoile naraţiunii? Proust însuşi descrie plăcerea specială, de natură familiară şi literară, pe care o resimte când întâlneşte numele ilustru în tabelele de la sfârşitul volumelor lui Balzac, printre multe altele, însoţit ca şi ele de câteva rânduri explicative, apariţie care stabileşte contactul între cetitor şi felul cum contemporanii puteau privi un Istoric. (Cf. Du cote de chez Swann, voi. II, iilHiei mareşalului Mac-Mahon prin prisma unei attiinllil KnlMMln.) Romancierul nu e ţinut să întrerupă cursul iiwnliu a acrie câteva pagini de istorie; şi, mai ales, r Mie nu le este permis să judece evenimentele cu el Ivit |i«< cnrc o avem noi astăzi. La drept vorbind, ele nu ftlu că ttmil l*i (iire trăiesc sau evenimentul la care asistă va fi istoric, n-nu de undo să ştie: tocmai de aceea contemporaneitatea lor iiulifcrcul.i, participarea lor inconştientă ne încântă.
Dar exemplul lui Emanuel Beri e rău ales şi dovedeşte o cetire neatentă. Nu Proust reduce afacerea Dreyfus la o intrigă de club, ci ducele de Guermantes. Iar Proust îşi bate joc de eroul lui pentru acest fapt. Lucrul e foarte clar şi dă naştere celei mai serioase îndoieli asupra chiar existenţei lecturii lui Beri. Dar nici ducele nu e vinovat, şi gestul lui – involuntar – e explicabil. Prim vice-preşedinte al Jockey-Clubului, era sigur că va fi ales preşedinte în caz de vacanţă a locului. Totuşi diferite motive (ura membrilor pe care nu-i invita la el acasă şi care voiau să guste plăcerea de a-1 trânti, nepăsarea ducelui care, sigur de dreptul lui, nu luase în seamă campania electorală; atitudinea ducesei care fusese acuzată de dreyfusism pentru că în timpul Afacerii refuzase, spre deosebire de celelalte doamne din lumea mare, să primească la ea cucoanele din lumea negoţului de nuanţa politică ostilă căpitanului; îndepărtata origină germană a ducilor de Guermantes) duseseră la alegerea d-lui de Chaussepierre. Era atât de simplu şi de bine stabilit că primul vicepreşedinte (mai ales când e duce de Guermantes) devine preşedinte la moartea acestuia din urmă, încât căderea sa îl impresionase profund pe ducele Basin. De atunci în colo, ori de cAte ort se vorbea de afacerea Dreyfus în faţa lui, riii<ele prinlr-un curios efect al comoţiei îndurate – întrcbiiinţ.-i expresia bel,<t bien. Auzea ducele de afacere făcea ce fticc.-i yi apunea bel t<t hh-n.
Dacă e aşa, de unde re/.iillrt t:fl In Prouxt m,inia mondenă reduce la proporţii neserioaHe evenimentele?
