Liberalism

Liberalismul are un singur mare duşman: socialismul sub cele trei aspecte: socialismul marxist (cu variantele lui), democrat şi corporatist. Pe scurt, liberalismul se opune comunismului, democraţiei şi corporatismului. Tustrele pretind că sunt liberale. Socialismul susţine că e individualist, că numai în socialism se realizează libertatea. Când intelectuali ca Gorki sau Gide aderă la comunism, declară că o fac în numele libertăţii şi în folosul ei. Sorel nu-1 acuză oare pe Marx de a fi liberal, mai rău: individualist? Democraţia afirmă şi ea că e tot una cu liberalismul. Cei mai mulţi o cred. Formula „pentru democraţie şi libertate” a ajuns la modă. E rostul acestui studiu să arate contradicţia pe care o cuprinde. Cât despre socialismul autoritar sau de stat (fascism, după numele care i se dă), şi acesta susţine că vrea să salveze libertatea, de aceea a venit.

În realitate, liberalismul nu are nimic de-a face cu nici un fel de socialism, nici cu cel ce se pretinde „liberal”, şi e tot atât de depărtat de social-democraţie sau de democraţia însăşi ca de regimul statului totalitar, ai cărui conducători, adversari personali şi principali ai socialismului, îl folosesc în practica legislativă şi politică. Proprietatea privată nu mai există în aceste sisteme. Pe zi ce trece mai etatiste, de abia dacă te mai lasă să fii proprietarul bunurilor tale, al averii tale, al hotărârilor tale faţă de salariaţii tăi. Totul e la dispoziţia statului, care, cu o putere discreţionară asupra cetăţeanului, îi impune sarcini pe care nu e în stare să le ia asupră-şi.

Mai importantă, mai iritantă aş putea spune, e confuzia liberalismului cu democraţia, cu sufragiul universal. Ca dovadă a decadenţei liberalismului e adus votul universal – „creaţia sa supremă” – care îl condamnă astăzi. Ceea ce e fals. Departe de a fi creaţia liberalismului, supremul său efort, sufragiul universal îi e opus. Nu liberalismul, ci democraţia a creat sufragiul universal. Guizot a luptat cu înverşunare împotriva lui, şi monarhia din iulie – tip de regim liberal – a căzut pentru că n-a vrut să lărgească votul. Royer Collard, Thiers şi Broglie erau împotriva sufragiului universal. Pnâvost-Paradol căzuse în alegerile cu vot general, iar înfrângerea lui Remusat în celebrele alegeri din primăvara anului 1873 de către Barodet a însemnat triumful democraţiei anonime asupra liberalismului distins. De atunci încolo tot aşa a fost. Dar democraţia a învins, omorând liberalismul. Pretutindeni. Chiar în ţările care au desfiinţat regimul parlamentar, democraţia a fost menţinută! Sufragiul universal, plebiscitul – formele acute ale democraţiei – n-au fost atinse.

Citarea câtorva mari teoreticieni ai liberalismului, care au fost în acelaşi timp slujbaşii lui în cele mai înalte funcţiuni culturale şi de stat, va fi cel mai bun mijloc pentru a dovedi puternica opunere a liberalismului împotriva democraţiei.

Guizot critică cu cele mai clare cuvinte, în termenii cei mai energici, această democraţie pe care, în epoca lui chiar, toată lumea o cerea. Iată cum judecă un liberal democraţia. „Haosul -spune el – se ascunde astăzi sub nume: Democraţie”1. Şi haosul e moartea. Ce e democraţia? O „idee fatală”, care, fără încetare, aţâţă războiul, războiul social. Ce trebuie făcut? „Această idee trebuie stârpită. Numai cu acest preţ există pacea socială. Şi o dată cu pacea socială, libertatea, siguranţa, prosperitatea

        (demnitatea, toate bunurile morale şi materiale, pe care ea singură le poate garanta” (p. II).

Este adevărat că Guizot, întocmai ca şi ceilalţi liberali, se ocupă de democraţie. Spun toţi că omenirea se îndreaptă către ea. Dar n-au spus niciodată că această evoluţie e un bine. Dimpotrivă, constată un pericol, propunând soluţii pentru îvitarea sau mărginirea lui. Democraţia e pentru ei un fapt, pe

1 Franţois Guizot, De la democraţie en France, 1849, p. 9.

care nu-1 proslăvesc. Mai bine zis, e o „fatalitate funestă” pe care vor s-o îngrădească. Deci circumscriere a progresului fatal al democraţiei, luptă împotriva unui rău, pe care îl indică şi ale cărui triste consecinţe le dezvăluie.

Guizot a denunţat republica democrată şi pe cea socială. A spus că nu va fi părtaşul „politicii popularităţii” care, cu orice preţ, satisface toate consecinţele şi toate pasiunile sentimentului popular2. Această popularitate i se părea, pe bună dreptate, suspectă. Cum spune autorul anonim al cărţii despre guvernul din 1847, Guizot nu voia să îndemne prin linguşiri pe muncitori către „starea primitivă şi sălbatică, aceea a suveranităţii poporului, a legislaţiei pădurilor, aşa cum se află în Contractul social'^.

Faza de mai sus, în stilul ei pitoresc, 1-a arătat pe Guizot adversar al demagogiei democratice. Iată acum cuvintele sale proprii despre sufragiul universal, care ar fi creaţia liberalismului; „Spun politica anarhiei şi o spun sus şi tare. Să vedem, într-adevăr, care sunt principiile în numele cărora e prezentată ceea ce se cheamă reforma parlamentară: e sufragiul universal. Ei bine! din partea mea, nu ezit s-o spun, sufragiul universal e un pur instrument de distrugere; e una dintre acele idei politice de care te serveşti când vrei să datini din adânc popoarele, cu care se fac revoluţii; dar nu sunt adevărate doctrine de guvernământ; nu poţi clădi nimic cu aceasta. Sufragiul universal şi toate ideile de care e legat şi care sunt fluturate astăzi înseamnă o politică de distrugere, o politică revoluţionară”4. Sau, şi mai clar, aceste cuvinte prin care Guizot subliniază că e pentru alegeri, dar nu pentru numărul enorm al alegătorilor: „Sunt… inamic hotărât al sufragiului universal. îl privesc ca ruina… libertăţii”5.

Pages choisies, publicate de d-na Guizot de Witt, p. 278 şi urm. La pr6sidence du Conseil de M. Guizot et la majorite' de 1847, de „Un homme d' Etat”.

4 Histoire parlementaire de France, voi. 11, p. 285. ° în şedinţa Camerei din 15 februarie 1842.

Adversar al omnipotenţei populare e şi Benjamin Constant, doctrinarul limitelor suveranităţii poporului, care a priceput că demagogia şi despotismul se contopesc într-o formă unică. „Suveranitatea nu există decât într-un fel limitat”6. Majoritatea nu are drepturi absolute. împotriva lui Rousseau, reprezentantul absolutismului popular, liberalul Constant declară: „Nici o autoritate pe pământ nu e ilimitată, nici aceea a poporului, nici aceea a oamenilor care se dau drept reprezentanţii lui… nici aceea a legii…” (p. 13). Majoritatea nu se poate atinge de principalele libertăţi individuale. Justiţia şi drepturile individului hotărăsc marginile pe care suveranitatea nu le poate depăşi. Voinţa unui popor întreg nu poate proclama că e drept ceea ce e nedrept. Iar reprezentanţii unei naţiuni n-au dreptul să facă ceea ce naţiunea n-are dreptul să facă ea însăşi. Nici un suveran, de orice fel ar fi, fie el de drept divin, cuceritor sau exponent al sentimentului popular, nu are o putere fără limite. Cucerirea exprimă o simplă forţă, nu e un drept. Cât priveşte consimţământul poporului, el nu poate legitima ceea ce e legitim şi, ca atare, nu poate delega nimănui o autoritate pe care n-o are. Ceea ce susţine Benjamin Constant e tocmai opusul democraţiei. Şi mai departe: „Poporul n-are dreptul să atenteze |la libertatea părerilor, la libertatea religioasă, la pavăzele judiciare, la formele protectoare. Nici un despot, nici o adunare ]nu pot deci exercita un asemenea drept, spunând că poporul i-a investit cu el. Orice despotism e deci ilegal; nimic nu-1 poate sancţiona, nici chiar voinţa populară pe care o invocă. Căci îşi atribuie, în numele suveranităţii poporului, o putere care nu e ţ cuprinsă în această suveranitate, şi nu ne aflăm numai faţă cu o | strămutare neregulată a puterii, ci cu crearea unei puteri care nu |trebuie să existe”7. '

1 Benjamin Constant, Cours de politique constitutionnelle, Guillaumin, 1872, p. 9.

7 Op. cit, p. 17.

Rândurile lui Benjamin Constant dobândesc astăzi valoarea unei depline autorităţi. în curioasa polemică dintre democraţi şi partizani ai dictaturii, iată adevărata soluţie. Liberalismul se opune democraţiei absolute şi când e cezariană, şi când nu are acest caracter. Democraţia îl critică pe dictator pentru că acaparează toată puterea pentru el, în loc s-o lase Poporului, Liberalii nu admit despotismul nici al unuia, nici al masei (sau a delegaţilor ei). Alta e dilema, nu între democraţie şi dictatură. Dictatura e democratică8. In toate statele unde ea există astăzi, are acest aspect şi e întemeiată pe votul şi pe concursul efectiv al celor mai largi pături populare. Nu între democraţie şi dictatură se pune problema, ci între absolutism şi liberalism. Dialogul dintre democraţi şi dictator e acesta:

— N-ai dreptul să fii tiran; dreptul acesta e al poporului.,

— Poporul mi 1-a delegat mie.:

— Nu. Delegaţia s-a făcut în deplină libertate. Poporul îşi cere dreptul înapoi.”

Pentru liberalism nu interesează delegaţia. Dreptul în sine îl contestă, în mâinile oricui ar fi. Despotismul, exercitat direct de masă sau delegat, e acelaşi. Problema delegaţiei (cu privire la care democraţii greşesc, când spun că nu s-a făcut în realitate, transmisiunea de la colectivitate la conducător) e cu totul, secundară. în esenţa lor cea mai adâncă, democraţia şi dictatura se întâlnesc în dreptul absolut al suveranităţii. Pretinsul drept M sine îl contestă doctrina liberalismului.

Dacă nu e democrat, cum poate fi Constant adept al regimului parlamentar? Şi la fel Guizot, Prevost-Paradol şi toţi ceilalţi. Pentru că regimul parlamentar nu presupune; democraţia. A existat veacuri îndelungate în Anglia fără nici o semnificaţie democratică. în veacul al XlX-lea, votul a fost lărgit, dar partidul liberal n-a mers până la sufragiul universal (1832, în terminologia unui tratat de drept constituţional modern, cel al d-lor Joseph Barthelemy şi Paul Duez, la rubrica regimului democratic sunt trecute două sisteme: cel cezarian, cel reprezentativ.

1867, 1884). Regimul parlamentar are o altă însemnătate: e o limitare a democraţiei. Exclude plebiscitul, care e specific democraţiei, care place masei prin simplitatea şi grandilocvenţa lui. Exclude guvernarea directă, de către popor9. Impune deci o alegere şi, prin aceasta, măreşte sorţii unei guvernări prin oameni mai pricepuţi. Prin sistemul bicameral înfrânge puterea absolută a unei adunări. Prin crearea unui senat scoate una din adunări de sub influenţa totală a sufragiului universal. în cele din urmă, prin diverse combinaţii de vot, care merg de la tehnica votării până la votul plural, limitează democraţia. Parlamentul e aşezat între guvern şi stradă. Masa e prada pasiunilor, dar parlamentul, cum spune Georges Suarez, e supapa prin care sunt eliminate patimile. Sau, aminteşte G. J. Renier, democraţia e domnia oamenilor incompetenţi şi egoişti, iar parlamentarismul e domnia oamenilor competenţi şi ambiţioşi.

Liberalii pot fi aprigi susţinători ai regimului parlamentar, fără a înceta de a fi ostili democraţiei, care nu e o cale de mijloc, ci o extremă, situată la celălalt capăt al tiraniei. Benjamin Constant o mărturiseşte: „Nu vrem mai mult anarhia decât oligarhia, nu vrem mai mult democraţia decât despotismul”10. Monarhia lui Ludovic-Filip a putut da exemplul unui regim constituţional (puterea monarhului era definită şi limitată) şi parlamentar, dar câtuşi de puţin democratic.

Despotismul democratic, iată ce îl preocupă şi pe Prevost-Paradol. Două primejdii sunt inerente democraţiei, îi sunt deschise două căi: anarhia şi despotismul. E marele merit al lui Prevost-Paradol de a fi pus accentul pe cea din urmă, întrevăzând panta absolutismului atunci când, în general, cealaltă e îndeobşte

Parlamentarismul şi referendumul nu pot coexista. Parlamentul iese zdrobit din concurenţa pe care i-o face hotărârea masei iresponsabile. Demofilii cred că referendum-ul e o completare a regimului parlamentar. Nu ştiu ce spun. Evoluţia constituţiei de la Weimar a dovedit odată pentru totdeauna că prima, dacă nu unica credinţă a existenţei unui parlamentarism e aceea să nu se admită referendum.

        ™ Dintr-un discurs în şedinţa Camerei la 29 ianuarie 1820.

luată în seamă. „Ora despotismului democratic a venit”, anunţă el, şi e cea mai rea11. Democraţii vorbesc de cauza libertăţii şi cer puterea pentru mulţime. Ceea ce interesează însă mulţimea e buna ei stare. Libertăţile politice o atrag numai întrucât e convinsă că îi pot fi de folos la cucerirea bunei stări materiale. Totdeauna despotismul democratic se declară închinat exclusiv bunei stări a mulţimii. El atrage „speranţele vagi şi iluziile nesfârşite care mocnesc în imaginaţia populară”. Promite o repartiţie egalitară a bogăţiei, o reînnoire a societăţii. „Astfel însărcinat cu un fel de mandat, ilimitat în privinţa timpului şi în privinţa mijloacelor, pentru a asigura fericirea generală, investit de legi cu o putere imensă asupra oamenilor şi de imaginaţia populară cu o putere nesfârşită asupra lucrurilor, despotismul democratic înaintează cu o forţă irezistibilă şi cu un alai neruşinat…”12. Viziune profetică a unei evoluţii la capătul căreia e inevitabila anarhie. De la anarhie la despotism şi înapoi, acesta e drumul democraţiei.

Democraţie înseamnă suveranitatea nemărginită a masei. Iată pericolul, iată eroarea. După Benjamin Constant, Pnâvost-Paradol evidenţiază, la rândul lui, rezultatul fatal al ideii. Puterea publică devine infinită, datoriile statului se confundă cu funcţiunile asistenţei, statul devine socialist. De la democraţie la socialism e un pas. „Sub acest nume nou de socialism, suntem siliţi să recunoaştem vechea tendinţă a republicilor democrate ale Greciei şi mai târziu a imperiului roman de a însărcina statul nu numai cu asigurarea existenţei şi a bunei stări a cetăţenilor, ci şi cu a distracţiilor lor. Acest rău trebuie numărat printre cele mai viclene care pot scăpa o societate îmbătrânită, pregătindu-i ruina; deoarece, pe de o parte, această părere asupra datoriilor statului, o dată răspândită, deschide larg porţile meşteşugurilor şi îmboldirilor demagogilor, iar, pe de alta, această nouă dezvoltare

11 La France nouvelle, 1868, pp. 30-32.

12 Ibid., p. 36.

a datoriilor statului, adăogând astfel caritatea justiţiei, poate să pară la prima vedere un progres şi să amăgească multe suflete nobile”13.

Ordine şi libertate, spuneau oamenii politici ai Restauraţiei, ai Monarhiei din iulie, ai Imperiului liberal. Nu numai că n-au susţinut, dar au combătut sufragiul universal, democraţia, suveranitatea nemărginită. Sub forma ei brută, aceasta nu e decât forţa, spunea Royer-Collard. Majoritatea numerică a indivizilor şi a voinţelor nu poate încălca interesele legitime şi privilegiile fiinţei omeneşti. Suveranitatea majorităţii nu poate nesocoti suveranitatea raţiunii şi a justiţiei. Dreptul stă deasupra pieţei publice14.

Guizot care preferase să nu devie popular, care căzuse refuzând să admită lărgirea votului, pentru care libertăţile civile erau esenţialul care – spune Sainte-Beuve15 – era raţional până în pasiunile lui, era oare democrat? Sau Benjamin Constant, pentru care dictatura e numai una din formele tehnice ale democraţiei, care socoteşte regimul parlamentar cel mai bun mijloc de a se opune democraţiei, care apără libertăţile individuale împotriva puterii absolute a majorităţii? Dar Prevost-Paradol, criticul democraţiei în oscilaţiile ei dintre anarhie şi despotism, pe care sufragiul universal îl refuzase, masele preferând candidatul socialist sau candidatul guvernamental atunci când pătura superioară de la oraş îi dăduse voturile?16

Fără a fi în vreun fel creaţia liberalismului, sufragiul universal, care îi e duşman, e o instituţie funestă pentru civilizaţie. A produs toate tiraniile, de la comunism la bolşevismul alb, a distrus libertatea. Democraţia nu poate fi conservatoare a libertăţii? Nu. Ea lunecă cu siguranţă spre atotputernicie şi

13 Op. cit, p. 367.

14 Royer-Collard în şedinţa Camerei din 4 octombrie 1831.

15 Nouveaux Lundis, voi. I, p. 85.

16 Paradol, opoziţionist liberal moderat al Imperiului, ţinea să fie ales deputat. A încercat degeaba. Vezi relatarea campaniei electorale în excelentele Carnets (voi II) ale lui Ludovic Hale”vy, publicate de fiul său, Daniel.

introduce socialismul. Numai liberalismul e conservator. Pentru că presupune respectul drepturilor minorităţii (care în parlamentul englez se bucură de onoruri egale cu ale majorităţii, şi e intitulată „opoziţia Majestăţii Sale”), pentru că pune cu mult deasupra voinţei majorităţii un inatacabil drept natural.

Parlamentul englez e absolut, dar nu poate face dintr-un băiat o fată. în fapt, mai e limitat de credinţa lui Dumnezeu şi de hotărârea de a evita absurdul. în parlamentele majorităţii integrale, dispar şi aceste reguli. Aceste parlamente trec dincolo de absurd, nesocotesc pe Dumnezeu şi pot face din băiat fată. Tot astfel, dacă statul rămâne politic, poate cel mult deveni absolut în acest domeniu; dar numai în privinţa lui. Economicul, sexualul, soulialul nu le poate reglementa. E însă total stăpân când moda, obiceiurile, averile, purtările intră în domeniul reglementării sale. Libertăţile economice, în special, trebuie ţinute departe de sfera de activitate a puterii publice (politice). Când a fost vorba să se introducă un impozit global, Thiers a protestat cu vehemenţă; „Vă puteţi oare închipui societatea franceză impusă^ de cel care ar pune mâna din întâmplare pe putere?… Nu s-ar mai da lupta pentru putere, ci pentru facultatea, pentru puterea de a impune”17. Aşa s-a şi întâmplat. Nu putea fi altfel, de îndată ce statul devenea aproape divin, cuprinzând toate disciplinele minţii, şi manifestările complete ale vieţii.

Parlamentul, a cărui activitate e redusă în timp la un număr,' de luni pe an, cum nu-şi poate exterioriza voinţa decât sub formă' de legi, a căror redactare şi publicare, prin forţa lucrurilor, nuj” poate depăşi un oarecare ritm, e limitat. Dar masa, dar straturileî; largi populare, dar corpul naţiunii? Lucrează prin intermediul-„opiniei publice”, şi aceasta poate interveni oricând şi oriunde. E>' tiranică, fiindcă nu are consistenţă, nici îngrădiri precise. Er nesatisfăcătoare, pentru că nu are puteri anume, nu e specializată prin competenţă şi e dezarmată de mărimea ei, care; în şedinţa Adunării Naţionale din 28 decemvrie 1871.

o goleşte pe măsură ce o lărgeşte. Controlul parlamentar e eficace. Legea votată de parlament e moderată. Opinia publică, creaţia democraţiei, e, de cele mai multe ori, neputincioasă, adeseori însă poate orice. Cu privire la opinia publică, nu mai există nici chibzuire, nici întârziere, nici prudenţă, nici ezitare. E impulsul în stare pură; periculos când e vorba de individ, cu toate defectele sale de atâtea ori însutite, înmiite, când e vorba de mase întregi.

Democraţia împinge regimul parlamentar spre guvernul opiniei publice, căruia totul îi e iertat. Schimbătoare, grozavă şi anonimă zeiţă. Opinia publică aparţine fazei care nu se mai cheamă democraţie, ci demofilie. Nu ne mai aflăm faţă cu un regim politic, ci cu o ideologie, cu filosofia inferiorităţii. Masa e divinizată ca atare. Tot ceea ce face, gândeşte sau spune e bun. Axa lumii e deviată. Toate inferiorităţile dobândesc drepturi superioare.

Despre mulţime sunt puţini care s-au exprimat mai exact decât Le Bon. A descris-o aşa cum e, nu cum apare în ditirambele demifililor. Masa e impulsivă, credulă, se lasă sugestionată, are inteligenţa redusă la nivelul cel mai jos al componenţilor ei, e stăpânită nu de viaţa cerebrală, ci de cea medulară, de inconştient, şi reuşeşte să egalizeze la nivelul primitivului atât pe savant cât şi prostimea. E exagerată, simplistă, excesivă, servilă şi intolerantă, revoluţionară şi retrogradă, mobilă, nu raţionează, are o imaginaţie care atinge mitul, crede în cuvinte, independent de înţelesul lor, e prada sigură a unor indivizi care prin însuşiri comune cu ale ei, în formele sale extreme, o pot stăpâni şi încânta18.

Liberalismul nu e democraţie. Cu atât mai puţin e demofilie. Pentru a susţine democraţie, Guehenno îl laudă pe Caliban19. Or, Caliban e urât şi rău. Orice ar spune Guehenno, e bun numai

        !jj V. Gustave Le Bon, Psychologie des foules, Alean. 19 Jean Gue'henno, Conversion î l'humain şi Caliban parle (ambele la. Grasset).

sistemul care ridică pe om prin efort deasupra părţii inferioare dintr-însul, care dă societăţii un model şi nu o îndeamnă să se complacă într-o auto-admiraţie a plebei. Mulţi şi-1 închipuie pe Caliban sub forma unui parlamentar moderat sau a unui liberal înţelept. Caliban e o brută instinctivă, un pasionat, ahtiat după tiranie, un sclav linguşitor sau sălbatec. Caliban reprezintă mai întâi anarhia, dezmăţul şi sălbăticia; apoi tirania, prostia şi răutatea.

Se pare că, înainte de a muri, ducele de Morny ar fi spus fratelui său vitreg, Napoleon al III-lea, să nu-şi culeagă ideile din cartierul Saint-Germain. Avocatul Ce”sar Campinchi comentează sfatul ca „ultimul gând al unui liberal către democraţie”. Ceea ce arată că deosebirea esenţială dintre cele două sisteme nu îi e străină. Apoi că e conştient de snobismul masei, care o împinge spre reacţiune şi o trece dincolo de ideile din „faubourg”-ul nobiliar. Dictatură? Personificare a dictaturii masei. Aceasta e problema, ce să preferăm: democraţia sau libertatea. Casta, plebea, sindicatul, socioraţia sau libertatea. Socialismul ajunge, în cele din urmă, la un regim de caste. Ereditare, de fapt. Republica lui Platon nu e decât un regim de caste. Aristotel era un liberal. Protestele liberale ale socialismului sau ale democraţiei sunt inutile. Sfârşesc întotdeauna prin a ruina opera liberalismului.

Cum mai poate fi vorba de identificarea acestuia cu celelalte două? Regimul parlamentar, creaţie a aristocraţiei engleze, nu are nimic de-a face cu democraţia. Liberalismul, creaţie a marilor burghezi şi a nobilimii franceze liberale, îi e opus. Regimul parlamentar presupune respectul minorităţii, pe când în democraţie majoritatea e tiranică. Liberalismul e întemeiat pe experienţa unui drept natural ce stă deasupra puterilor şi patimilor masei, pe când democraţia pune opinia mulţimii mai presus de orice, cu drepturi necontrolate.

Criticând sufragiul universal, liberalii ştiau că lovesc în punctul slab al democraţiei. Vorbeşte cineva de limitarea lui? Nu, ci de extinderea lui. Acum se cere vot şi pentru femei. Dacă civilizaţia va fi distrusă, sufragiul universal va fi fost cel mai important auxiliar al acestei opere.

Sufragiul universal trăieşte pe baza unei iluzii şi în numele unei confuzii. Iluzia e credinţa în existenţa democraţiei pure. Aceasta nu există. Montesquieu vorbind despre democraţie, explică Rivarol, procedează întocmai ca fizicienii care enumera culorile primitive în care se descompune raza solară. Nici absolutismul pur, nici democraţia pură n-au fiinţă. Sunt concepte, ca punctul ideal al geometrilor, fără dimensiuni, ca linia lor care are numai lungime. Confuzia are loc între izvorul suveranităţii şi modul ei de exercitare. Suveranitatea stă în popor, recunoaşte Rivarol20, dar numai implicit. Poporul o exercită, dar nu direct. După cum toate izvorăsc în cele din urmă din pământ, şi legile îşi au originea în suveranitate. Dar pământul trebuie cultivat, lucrat, iar suveranitatea e a poporului în mod abstract, trebuie prelucrată.

Sufragiul universal e o specie a guvernării directe. A celei mai rele, care, pe lângă extinderea completă a votului şi egalizarea sa după o metodă strict cantitativă, îl mai şi însoţeşte cu forţa suplimentară, nedesluşită, a „opiniei”. Puterii maselor, Thiers îi opunea în campania electorală din 1869 libertăţile necesare, acelea pe care nici un guvern nu le poate atinge fără a

I ameninţa pacea socială. Necesare, dar – ca şi datele care condiţionează o teoremă – suficiente. Poate că şi astăzi între libertăţile necesare şi între sufragiul absolut e cuprinsă dilema. Cea mai bună definiţie a sufragiului universal o dă Spencer, spunând că nu e un scop, ci un mijloc21. Menirea unei societăţi Civilizate e să asigure membrilor ei drepturi şi libertăţi. Acestea punt: dreptul la integrarea persoanei fizice, dreptul la liberă circulaţie, dreptul de proprietate, dreptul de a munci, dreptul de

Journal politique naţional, prima serie, Nr. XX.

        ^ V. Herbert Spencer, capitolul Aşa-zisele drepturi politice, în volumul fustiţie, din seria Principiile moralei.

8t61 a contracta în mod liber, dreptul de a-şi exprima gândul. Iată lista completă a drepturilor. Altele nu există. Altfel spus, există numai drepturi civile, celelalte sunt pretinse drepturi politice.

Se poate întâmpla ca drepturile adevărate să coexiste cu drepturile politice. Dar dreptul de vot nu are nici o legătură cu dreptul de a o contracta, de a circula etc. Uneori convieţuiesc, alteori nu. E adevărat că, în general, statul respectă drepturile reale, atunci când cetăţenii se bucură de facultatea de a vota. De aici însă s-a tras o încheiere care e de fapt o confuzie: s-a spus că forma populară a guvernului e totuna cu regimul recunoaşterii drepturilor adevărate. Pot exista ţări în care cetăţenii să se bucure de drepturi politice şi în care drepturile adevărate să fie totuşi călcate în picioare. Se prea poate ca sufragiul universal să fiinţeze alături de cea mai flagrantă violare a drepturilor individuale. Ba, de cele mai multe ori aşa se întâmplă; în plin regim de sufragiu universal, drepturile fundamentale sunt nesocotite, averile particulare sunt spoliate, libertăţile individuale sunt desfiinţate. „Aşa-zisele drepturi politice pot fi folosite pentru apărarea adevăratelor libertăţi, dar pot de asemeni folosi pentru alte scopuri, chiar pentru întărirea tiraniei”.

Democraţii, tot vorbind de drepturi politice, uită că ele nu sunt în sine numai un scop, ci un mijloc: mijlocul de a garanta respectul drepturilor civile şi esenţiale. Uneori sufragiul universal atinge acest scop, alteori devine un instrument tehnic care duce la cu totul alt rezultat. Democraţii invocă egalitatea. Ce fac cu libertatea? Există şi egalitate în sclavie. Toţi oamenii sunt servii statului; iată, egalitatea e realizată. Dar unde e libertatea? Se poate să ai drepturi politice şi să nu ai niciunul din drepturile reale. Ipoteza lui Spencer e astăzi confirmată: în multe state funcţionează sufragiul universal, dar dreptul de proprietate e ca şi anihilat, nu poţi contracta, nu eşti stăpânul activităţii tale, nu ai dreptul să-ţi exprimi gândul, nu poţi circula în voie. Ai dreptul de vot şi eşti sclav. Ai mijlocul (drepturile politice) şi nu obţii scopul (libertatea). Democraţia pune problema sufragiului universal, cel mai bun mijloc de a obţine libertatea şi folosinţa adevăratelor drepturi? Spencer se ferea să dea un răspuns; categoric, presupunând că sufragiul universal poate duce la cu totul alt rezultat decât libertatea. După aproape cincizeci de ani noi putem răspunde cu tărie: nu, sufragiul universal nu e cel mai bun mijloc pentru a realiza libertatea, dimpotrivă.

Înseamnă că susţinem un guvern lipsit de orice control? Nicidecum. Sufragiul censitar, spune Jacques Bainville, nu e mai luminat sau mai dezinteresat decât cel universal, dar e mai puţin docil, cu el guvernul nu poate face ce vrea. Făcând toate rezervele asupra primei părţi a propoziţiei lui Bainville, nu putem decât constata că masa e ascultătoare, că opinia publică poate fi stăpânită cu uşurinţă. Un scop electoral restrâns e mai dârz şi ştie să se opună la nevoie cu tărie. Dintre toate formele politice prin care a trecut, Franţa a păstrat cea mai bună amintire Monarhiei din iulie. Sub Ludovic-Filip, totuşi, sufragiul restrâns nu era organizat cum trebuie. Cu atât mai adevărate apar deci aceste afirmaţii:

Sufragiul e necesar; fără el statul e absolutist; sufragiul restrâns e cel mai bun sistem din câte s-au încercat până acum; sufragiul restrâns, pe de o parte, asigură controlul, pe de alta, împiedică abuzurile votului universal şi se împotriveşte socialismului; e cea mai serioasă stavilă opusă tiraniei.

Democraţia poate fi liberală? Nu e o posibilitate exclusă, cel puţin pentru unele societăţi şi pentru un anumit timp. Dar lucrul se întâmplă rar şi pentru o perioadă scurtă. Se mai întâmplă ca unii autori să fie totodată democraţi şi liberali, să fie greu a deosebi poziţia lor exactă între cele două formulare. Exemple izbitoare oferă, unul în veacul trecut, celălalt în veacul nostru, Tocqueville şi Nitti. Ce-au fost Tocqueville, Nitti? Liberali sau democraţi?

Dintr-un început, Tocqueville se apropie de cei mai adevăraţi liberali, prin aceea că dacă poate constata evoluţia spre democraţie, nu se grăbeşte s-o aprobe, ci examinează critic primejdiile ei. Vede un fapt îndeplinit, pe care însă îl judecă, sau cercetează mijloacele de atenuare a democraţiei. Tocqueville nu face apologia democraţiei, ci o descrie22. Iar atunci când vorbeşte de ea, înţelege problema egalităţii condiţiilor, care, la drept vorbind, nu e o problemă democratică, ci una liberală. Că Tocqueville nu e un apologet grăbit al democraţiei se vede şi din faptul că admite bunăvoinţa poporului, dar îi contestă posibilitatea de a discerne şi de a judeca mijloacele23. Dar mai ales din aceea că recunoaşte principala primejdie a democraţiei, anume omnipotenţa majorităţii şi tirania ei. Royer-Collard punea deasupra suveranităţii raţiunea suverană; Guizot, Constant şi Paradol puneau libertăţile individuale şi justiţia. Pe aceasta o invocă Tocqueville, înţelegând prin ea civilizaţia umană care e limita suveranităţii oricărui stat. „Există o lege generală care a fost făcută, sau măcar adoptată, nu numai de majoritatea cutărui sau cutărui popor, ci de majoritatea tuturor oamenilor. Această lege e justiţia. Justiţia alcătuieşte deci hotarul dreptului fiecărui popor. O naţiune e ca un juriu însărcinat să reprezinte societatea universală şi să aplice justiţia, care e legea. Poate juriul, care reprezintă societatea, avea mai multă putere decât însăşi societatea ale cărei legi le aplică? …nu contest majorităţii dreptul de a comanda, fac doar apel, împotriva suveranităţii poporului, la suveranitatea genului uman” (voi. II, p. 136).

Primejdia democraţiei nu e aceea că ar fi slabă, ci atotputernică. Majoritatea se transformă în obiect de proprie! adoraţie. Un narcisism. Dacă La Bruyere poate critica pe nobili^ Moliere pe curtezani, cine poate critica majoritatea, acest* suveran neînduplecat căruia nu-i lipsesc curtezanii? Tocqueville e liberal pentru că grija lui e să caute limite^' apoi să asigure separaţia puterilor. E adversar al absolutismului.

22 Alexis de Tocqueville, De la democraţie en Amărique, Charles Gosselinj 1842, voi. I, p. 21.,;

23 Voi. II, p. 45.

şi când acesta e exercitat de majoritate şi se străduieşte să afle cele mai bune mijloace şi instituţii care îl pot modera. Priveşte democraţia? Mai curând pericolele ei. Astfel menţionează: că democraţia e atrasă de panteism, că industrializează literatura, că pierde din vedere însemnătatea culturii şi a educaţiei clasice, că e atrasă de termenii abstracţi, mai mult de egalitate decât de libertate. Popoarele democrate „au pentru egalitate o patimă arzătoare, nesăţioasă, veşnică şi de neînvins; vor egalitatea în libertate şi dacă n-o pot obţine, o vor măcar în sclavie. Vor suferi sărăcia, robia, barbaria, dar nu vor răbda aristocraţia”24. Pentru democraţie egalitatea e lucrul cel mai important, fie şi cu preţul sclaviei. Pentru liberalism e mai de preţ libertatea, a cărei condiţie e existenţa unor elite.

Tocqueville mai cunoaşte şi celelalte inconveniente ale democraţiei: excesul de liberă asociere, materialismul crescând, preocuparea exclusivă de bunăstare (în detrimentul libertăţii), în fine, concentrarea progresivă a puterii într-o singură mână, sfârşitul inevitabil al unei democraţii. Spune: democraţie, dar înţelege libertate, progresul de la Renaştere încoace, lupta împotriva formelor feudale. Vrea, în acelaşi timp, democratizarea moravurilor, cerinţă inadmisibilă când dorinţa lui înseamnă că aprobă slăbirea familiei sau face elogiul fără de măsură al emancipării femeii americane. Vede prea bine pericolul despotismului, dar îşi închipuie statul viitor ca o entitate centralizată, depărtată şi tolerantă. în privinţa despotismului, a avut deplină dreptate. Cât despre aspectele finale ale statului democrat, a păcătuit prin exces de optimism.

În ultimele pagini ale Democraţiei în America se vorbeşte de prăbuşirea liberalismului. Autorul o face cu regret, ceea ce dovedeşte că acest presupus democrat e de fapt un liberal. Dar Thibaudet nu aşteaptă mai mult pentru ca să deducă sfârşitul definitiv al liberalismului, termen care ar aparţine trecutului, vis

24 Albert Thibaudet, Tocqueville et Gobineau, în „Nouvelle Revue Pranţaise”, 1 februarie, 1934.

de reacţionar, modă care a dispărut25. Iată însă că, în plină democraţie, un om cu experienţa vieţii politice reia poziţia lui Tocqueville şi dovedeşte că liberalismul n-a ajuns – cum credea criticul francez – o înduioşătoare şi prăfuită haină pentru vreun bal mascat al regimurilor politice.

Nitti şi-a intitulat opera principală Democraţia. E însă cartea unui liberal despre democraţie. A fost greşit intitulată, căci trebuia să se cheme Liberalismul. Vina lui Nitti e că nu recunoaşte deosebirea dintre democraţie şi liberalism. Terminologia lui e neclară şi confundă în expresii cele două noţiuni. E liberal fără să-şi dea seama. în afară de aceasta, trebuie să recunoaştem că adeseori trece de partea democraţiei, asupra unor puncte care nu sunt din cele mai neînsemnate. Bunăoară, Nitti e, hotărât, pentru sufragiul universal, ba chiar pentru votul femeilor, înclină spre sindicalism, admite sistemul asigurărilor sociale. Cum se împacă aceste tendinţe cu calitatea lui de liberal? Pe de altă parte însă, cu câtă dreptate, cu câtă luciditate, cu ce sănătoasă îndrăzneală, critică formele contemporane ale democraţiei, chiar în ţările unde aspectele ei sunt cele mai „înaintate”. Australia, Noua-Zeelandă şi alte state în care laburiştii au introdus cel mai egoist protecţionism fac obiectul ironiei sale. Când Nitti apără democraţia, o apără împotriva tuturor revoluţiilor şi tuturor sistemelor care se îndoiesc de forţa conservatoare a libertăţii şi de fondul liberal al ordinei. Când vorbeşte de absolutism afirmă că are slujbaşi şi în rândurile socialiştilor. Când cere democraţie nu pretinde o egalitate absolută, ci – pe baza egalităţii în faţa legii – liberul joc al aptitudinilor. E prudent, e sceptic cât trebuie şi nu e un fanatic al formelor sociale perfecte. Toate planurile în vederea unor state finale şi definitive îi sunt suspecte. Nitti mai ştie că legea nu poate exprima totul, că aceeaşi lege poate da în Statele Unite şi în Liberia alte rezultate, că nu ajunge ca egalitatea drepturilor să „^ Albert Thibaudet, Tocqueville et Gobineau, în „Nouvelle Revue Franţaise”, 1 februarie, 1934.

fie înscrisă în legi, ci mai trebuie să fie şi în moravuri26. Adversar al sociologiei, pretinsă ştiinţă, al interpretării economice a istoriei, raţionalist, socoteşte clasele mijlocii drept elementul democraţiei. Şi nu acele nesfârşite mase. A înţeles că numărul nu e totul, că mecanica strictă nu e semnul civilizaţiei, a negat rolul specialiştilor şi al tehnicienilor în politică, întreaga glumă a „specializării”, a „tehnocraţiei”. Că uneori democraţiile devin abuzive şi opresive e un lucru pe care nu numai că-1 ştie, dar îl şi spune. Dar mai ales spune ce crede despre absolutismul majorităţii, şi e liberal în cel mai curat înţeles al cuvântului când scrie: „Majoritatea nu e întreaga naţiune şi nu constituie totdeauna partea ei cea mai bună”27. Liberal în adevăratul înţeles al cuvântului este când evidenţiază pericolul presei de informaţie, când accentuează panta conservatoare a libertăţii, când apără libertatea împotriva utopiştilor care vor să ne fericească cu orice preţ, prin mijloace care merg de la servitudinea economică la eugenie. Liberal: progresul e înapoi, la libertate; să revenim la acea libertate care ne va feri de „noua barbarie în mers, sub aspectul unei civilizaţii tehnice şi formale”. Liberal: e categoric partizan al libertăţii economice împotriva socialismului, a comunismului, a economiei dirijate ş.a.m.d. împotriva oricărei socializări, pentru libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor, într-un capitalism sănătos. Apără cu tărie liberul schimb împotriva protecţionismului exasperat care, prin mistica autarhiei, duce la sisteme economice închise, ce paralizează comerţul internaţional. în această operă vina cea mare o poartă muncitorii, cei mai înverşunaţi protecţionişti.

Ceea ce dă farmec operei lui Nitti şi îl aşează printre gânditorii cei mai de seamă e că n-a admis toate erorile care cer dreptul la viaţă în numele democraţiei. Nu s-a extaziat în faţa statisticii, a psiho-tehnicii, a masei, a funcţionarismului, a

26 Francesco Nitti, La democraţie, Alean, 1933, voi. I, p. 15.

27 Voi. II, p. 136.

statului-providenţă. N-a făcut din democraţie o zeitate. Democrat, dar democrat criticist. Critic al cheltuielilor şi atribuţiilor infinite ale statului, e deci, poate, democrat, dar nu e, o clipă măcar, social-democrat. A apărat morala, n-a aprobat nudismul şi alte „eliberări” morale susţinute de unii în numele democraţiei. Când a văzut decadenţa morală a veacului a exprimat: „rahitism moral”, iar despre Societatea Naţiunilor a vorbit sincer: a pomenit defectele ei, a menţionat lefurile unei instituţii risipitoare, s-a stabilit departe de „pacifism”. Nu e socialist, iată esenţialul. A descris la perfecţiune „democraţia socială”, regim de etatism, protecţionism şi monopol. Nu e demagog. Mulţimea, pe care alţii o exaltă, el o critică. Mistica democratică n-a pus stăpânire pe gândul lui. N-a atribuit Poporului toate calităţile, şi a spus despre mulţime: „După cum nobilii credeau că societatea nu poate exista fără de ei, tot aşa demagogii răspândesc credinţa că toate energiile vin tocmai din clasele cele mai ignorate şi că ignoranţa lor le dă o putere de expansiune aproape misterioasă”28. Un democrat, dar care a respins toate formele exagerate, de la economia dirijată la impozitele excesive, la risipa ce se face cu serviciile publice în veşnică creştere, la inflaţie, şi la cheltuieli. A făcut-o în numele libertăţii, văzând că socialiştii care vorbesc întruna de revoluţie n-o fac, dar provoacă reacţiunea cu siguranţă matematică şi distrug libertatea. Poate că nu e totdeauna credincios doctrinei curate a liberalismului, dar nu putem uita că a scris în epoca tuturor confuziilor şi contradicţiilor aceste cuvinte încântătoare: „E uşor unui socialist să devină reacţionar, precum unui reacţionar să devină socialist. Dar un adevărat liberal…”29.

Silvio Trentin reproduce oarecum atitudinea lui Nitti, dar cu mult mai puţin talent, cu o înclinare vădită, nereţinută spre

28 Voi. II, p. 125.

29 Voi. I, p. 39.

democraţie. Dreptul, civilizaţia, justiţia, le apără ca forme ale democraţiei. Iar când vorbeşte30 de respectul persoanei umane, o face în numele aceleiaşi democraţii, uitând că majoritatea îşi bate joc de persoana umană. Şi cum poate crede că libertatea, pe care o tot invocă, se împacă cu „lărgirea infinită a prerogativelor inerente folosirii suveranităţii populare”?31. Trentin întrevede, ce e drept, pericolul democratic, când vorbeşte de principiul strict numeric al majorităţii. Declară că „nu e în fond cu totul demoefoi tic”32. Se înşeală, e democratic, dar nu e liberal. Tocmai de aici provine contradicţia şi lipsa de claritate. Trentin bănuieşte că numărul nu e singura justificare, dar nu e în stare s-o spună categoric, pentru că nu ştie că nu poate fi de partea Dreptului pe temeiul liberalismului, fără a fi silit să recurgă la democraţie.

Profesorul Barthelemy e democrat, dar are grijă să accentueze: democrat liberal. Şi într-adevăr, acest constitu-ţionalist deosebeşte libertatea de tot ceea ce, sub acest nume, este în realitate abuz sau anarhie.

Parlamentul e baza libertăţilor. De ce? Libertatea parlamentului e necesară, pentru că e garanţia tuturor celorlalte libertăţi. Thiers, în marele discurs de la 11 ianuarie 1864, arăta că adevărata libertate nu constă în dreptul anarhic de a întemeia cluburi sau aşezăminte. Răsunetul acestei concepţii se găseşte în opera lui Barthe'lemy curăţită de tot ceea ce nu-i e specific. Astfel ateismul nu numai că nu se confundă cu ea, dar nici nu e un atribut necesar al ei. Laicitatea lui Kemal Ataturk e dovada.

E adeseori vorba astăzi de un pericol care ameninţă democraţia. Pericol iluzoriu. Democraţia nu e ameninţată. Altceva e atacat: libertatea. Aceasta, da, trece printr-o gravă criză. Şi de unde vine pericolul? Mai ales din partea sindicalismului şi a socialismului. Monarhia franceză desfiinţase

30 Antidemocratic, 1930, p. 43.

31 Ibid., p. 87.

32 La crise du Droit et de l'Etat, 1935, p. 448.

sindicatele prin Ludovic al XVI-lea la 1776, iar prin Ludovic al XVIII-lea, Carol al X-lea şi Ludovic-Filip menţinuse măsura. De atunci însă, „bunul simţ”, „sublimul simţ” a scăzut. Nesocialiştii de pretutindeni (fie că se numesc Oswald Mosley, Stafford Crips sau Marcel Deat) atacă democraţia pentru că e mai uşor să foloseşti un cuvânt răsunător, înţeles de toată lumea; dar urmăresc de fapt liberalismul. „Ne aflăm, în definitiv, în prezenţa unei înţelegeri socialiste internaţionale împotriva democraţiei liberale”. Mai ales împotriva celui de al doilea termen al expresiei. De aici vine pericolul. Nu ofensiva vechiului regim, a trecutului, e primejdioasă. Timpurile trecute au apus. „Dar există pericolul socialist sau comunist”. între acestea e doar o chestiune de grad. Socialismul cere libertatea pentru el, înlăuntrul rânduielii burgheze, dar rânduiala lui nu e liberală. „Amurgul zeilor orânduielii burgheze începe”, proclamă un profet al socialismului, Bebel. Şi printre aceşti zei ai orânduielii burgheze se află, în primul rând, libertatea”33. Burghezii se gândesc la libertate. Masa proletară cere să se sature; ea sacrifică fără ezitare libertatea individuală, dacă socoteşte că un regim disciplinar îi dă mai multă hrană.

În loc de libertate, e propus termenul „datorie socială”. Sau e vorba de „serviciu social”, de noţiunea serviciului care poate înlocui ideea interesului individual, de mistica serviciului, chemată să cucerească omenirea, desfiinţând profitul. Concluzia e că „serviciul social” va înlătura şi marxismul, şi capitalismul. Toate acestea, Barthelemy le numeşte absurdităţi şi vorbe goale. Fără impulsul interesului individual, încape numai etatismul şi sărăcia. Dacă suprimi profitul şi posibilitatea de a face economii, suprimi motivul muncii şi condamni pe oameni să trăiască în mizerie şi să stagneze. Acestea sunt adevăruri elementare. „îl irită” pe Barthelemy că e nevoie să le spună, e supărat când vede

Joseph Barthâemy, Valeur de la liberte et adaptation de la Rgpublique, Sirey, 1935, p. 85.

că, sub pretext de idei largi, o mulţime de persoane privesc cu indulgenţă asemenea formule goale. „Economia dirijată duce Statul-Providenţă de-a dreptul în iadul economic”.

Cum să nu te iriţi, când vezi că unii propun cu seriozitate un sistem economic neviabil, care – nu e nevoie să fii profet pentru a o vedea – sfârşeşte neapărat cu ruina? Când constaţi că toate aceste sofisme şi fantezii au succes, sunt propovăduite, lăudate şi aplicate? E anevoios să demonstrezi axiomele. Cum poţi lupta cu eroarea vădită?

Totul se petrece în numele democraţiei. Cât mai multă democraţie. Până ce o confunzi cu apărarea delincvenţilor şi a criminalilor. Democraţie? Nu, zice Barthe”lemy, demagogie. „Demagogia iertării”, aşa se numeşte şirul nesfârşit de măsuri care slăbesc justiţia, provocând simpatie pentru vinovaţi şi puşcăriaşi. Amnistiile şi graţierile sunt necesare, folosirea lor excesivă e însă un mare rău. Se invocă persoana criminalului, se spune că şi el e interesant. O fi. Dar „criminalul e interesant, omul cumsecade e şi mai interesant, iar societatea e încă mai interesantă decât ei”.

În cele din urmă, rămâne o singură greutate: definiţia democraţiei. Rareori un cuvânt a desemnat mai multe lucruri, rareori a fost mai întunecat în comentarii şi complicat de metafore grele. De fapt nu e o dogmă, nu e un sistem metafizic, nu e un ideal, nu e o structură economică, nu e un mister. Nu e decât o formă de guvernământ, atât şi nimic mai mult. Sumner-Maine insistă asupra acestei definiţii, care arată clar că democraţia înseamnă guvernarea statului de către popor, de către o cât mai numeroasă parte a mulţimii. Ceea ce spune Sumner-Maine nu e un truism. Multe greşeli ar fi fost evitate dacă precizarea lui nu era dată uitării. Sumner-Maine mai afirmase că democraţia va distruge liberalismul. Legislaţia inter-venţionistă şi tiraniile noi adeveresc prima parte a prevestirii; sindicatele care se cristalizează şi înţepenesc circulaţia socială sunt dovada caracterului mai mult static, anchilozat, pe care-1 poate lua – în plin „ev al progresului” – o societate democratică. Doctrinarii francezi cunoşteau de mai mult timp deosebirea lui Sumner-Maine; ei opuneau democraţiei o monarhie constituţională. Adică o respingeau în numele liberalismului.

O dovadă că liberalismul nu e atât de învechit, pe cât se crede, constituie noua atitudine a scriitorului şi doctrinarului H.-G. Wells. Socialist până în ultimul timp, îşi dă seama în Alter Democracy… că acolo unde duce socialismul nu e libertate. Şi trece la liberalism. E adevărat că vrea un liberalism revoluţionar, o descătuşare de sub jugul tuturor prejudecăţilor, o nouă morală, un stat mondial, umanizare etc. Nu aceasta importă. Chiar dacă fostul socialist fabian ajuns liberal îşi păstrează ideile şi idealurile, e îmbucurător faptul că întrebuinţează cuvântul libertate. Dacă nu e convertire, e un omagiu adus liberalismului. Şi e cu mult mai bun acest cuvânt decât cuvântul socialism, fie el însoţit de un adjectiv mai mult sau mai puţin sincer (juridic, municipal, administrativ…). Wells, care în New Worlds for Old numea partidul liberal „partid stupid”, care totuşi preconiza un „socialism liberal”, renunţă acum cu totul la utopii şi aduce prinosul său libertăţii, mai puţin demodată decât pare, din moment ce poate face asemenea cuceriri.