Umbra lui Brutus

Despre una din cele mai tainice figuri ale istoriei s-a scris de curând o carte care nu e nici o biografie romanţată, nici un studiu ştiinţific. Ce e volumul pe care romancierul şi filosoful existenţialist Roger Breuil 1-a publicat dându-i ca titlu numele ucigaşului lui Cezar? Fără îndoială, e rezultatul unor cercetări serioase, dovedeşte cunoaşterea teoriilor noi asupra epocii de la sfârşitul republicii romane. Desigur, cuprinde aluzii şi definiţii (d. ex.: „Cicerone, ca de altfel Pompei, aparţine categoriei celor happyâew”) care arată că autorul gustă genul istoriei povestite cu rafinamente literare. Dar, mai presus de toate, Brutus e o mărturisire, e simbolul problemei pe care un intelectual democrat al timpului nostru nu poate să nu şi-o pună: de ce parte e, de partea legalităţii chiar când e învechită sau de partea reformatorului îndrăzneţ chiar când e silit să procedeze pe cale revoluţionară? De partea libertăţii chiar când e numai formală sau împotriva autocratului chiar când e luminat şi justificat? De partea conservării vechilor drepturi sau de partea creării unei ordini noi? Pe scurt, de partea legalităţii sau de partea dreptăţii? Şi oamenii veacurilor XVI şi XVII examinaseră dilema. De la Montaigne la saloanele clasice ei se împărţiseră în partizani ai lui Cezar şi susţinători ai lui Pompei. în majoritatea lor se proclamaseră contra lui Cezar. Dar studiul ştiinţei istorice, astăzi, experienţele democraţiei cezariene în veacul trecut, dictaturile şi sistemele economiei dirijate în secolul nostru au complicat enorm chestiunea. Era uşor să iei partea senatorilor pompeieni în prezenţa d-nei de Rambouillet, dar cine poate declara că aprobă fără rezerve Curtea supremă federală împotriva lui Roosevelt? Să nu uităm că înainte de a fi şeful necontestat al unei naţiuni angajată unanim în război, Roosevelt a fost între 1932 şi

1941 mai ales autorul new-deal-ului, omul unor mari reforme economice şi sociale. El întâmpinase opoziţia dârză a cercurilor legaliste în frunte cu suprema instanţă judecătorească. El e personalitatea contemporană care reaminteşte cel mai bine pe Cezar. Thomas Mann, stabilind această comparaţie după câţiva ani de şedere în Statele Unite, evocă originea aristocratică a celor doi oameni de stat, caracterul popular al politicii lor, constatând cu mediul social de unde veneau, şi farmecul personal, însuşirile multiple a două caractere atât de bogate, de puternice şi, înainte de toate, de îmbietoare. Dar nu încap numai asemănări de temperament, o aceeaşi voinţă aproape neomenească alăturată zâmbetul omului înţelegător şi bun, o aceeaşi putere de muncă, serioasă şi hotărâtă a realiza intenţiile bune, împerecheată cu o suveran de subtilă abilitate. Sunt paralelisme mai izbitoare, izvorând din cele mai adânci realităţi sociale. Or, dacă luăm în consideraţie că new-deal-nl e echivalentul legilor agrare ale Grachilor aşa cum au fost realizate de Cezar, dacă vedem în deplinele puteri rooseveltiene dispoziţiile prin care Cezar devenea dictator pe viaţă, dacă nu pierdem din vedere că reformele dorite de Cezar erau absolut necesare într-un stat care evoluase de la mica cetate la imperiul mondial (tot atât de necesare ca procedeele etatismului intervenţionist prin care preşedintele Statelor Unite încerca să puie capăt crizei şi şomajului), mai putem oare decide şi condamna atât de repede? Mai apare Cezar atât de asupritor şi Senatul atât de liberal?

Nu, astăzi ştim prea bine că lucrurile nu sunt atât de simple. Că a recurge la simboluri din alte vremuri e un mijloc extrem de gingaş. Ferrero a pus problema în lumina ei cea mai exactă. Roger Breuil e la curent cu teoriile marelui istoric italian, pe care le împărtăşeşte în cea mai mare măsură. Totuşi, sfârşeşte prin a recurge la simbolizări; în cele din urmă, forţat să decidă, admiţând dilema aşa cum o făuriseră polemiştii vechi, acest scriitor pătrunzător optează pentru Brutus în numele libertăţii.

Pentru că la libertate tindem să ajungem şi noi, dorim să aruncăm o privire înapoi fără a ne rătăci în golul discuţiilor dogmatice cu premise stabilite după arbitrare şi retroactive luări de poziţii. Să ne transpunem în acel veac de frământări şi transformări care a fost ultimul al erei păgâne, veacul războaielor sociale şi civile, şi să comparăm cu mintea liberă. Situaţiile nu sunt aceleaşi, nici moravurile, nici credinţele. Instituţiile diferă profund. Dar oamenii şi sentimentele nu s-au schimbat. Tendinţele sufletului şi scopurile omului politic sunt permanente.

Cine a fost Brutus cu adevărat? Ce se ascunde înapoia acestui nume prestigios, acestui tip al tirancizilor? Dar Cezar fost-a el părintele dictatorilor pe care noi i-am cunoscut? Istoria e bună în orice caz: ori se repetă şi atunci dă lecţii folositoare; ori inventă mereu şi în consecinţă ne arată că nu trebuie să ajungem la concluzii greşite prin analogii forţate care, necoincizând cu modelul, nu pot îndreptăţi imitarea trecutului. Brutus şi Cezar nu corespund cazurilor noastre; dar spiritul care îi face să acţioneze şi care însufleţeşte pe cei din jurul lor nu ne poate da şi nouă imbolduri şi învăţăminte?

În veacul nostru, veacul dictaturilor, nici un tiran n-a fost asasinat. Să fi fost atât de strict legalismul oamenilor din zilele noastre? Sau atât de inerent respectul pentru deţinătorul puterii chiar când el ar fi un nemernic? Dezvoltarea tehnicii defensive poliţieneşti a făcut ca revoluţia sau complotul să fie lucruri imposibile materialiceşte? Ori ideea că uciderea unui singur om nu schimbă multe şi că o evoluţie a societăţii e mereu preferabilă unui atentat izbutit s-a impus tuturor?

Era însă o vreme când tiranicidul se socotea un lucru binecuvântat de oamenii cei mai severi şi mai riguroşi – şi când |ra posibil. Iezuiţii îl admiteau. Iar în antichitate, suprimarea fi despotului aducea făptaşului laude şi mulţumiri oficiale. Faţă de Hitler încercări de acest soi au dat greş. Dar dacă Stauffenberg sau altul l-ar fi doborât, ce soartă l-ar fi aşteptat pe atentator? E greu de spus. Când a murit Cezar, s-a pus chestiunea dacă Brutus şi ceilalţi conspiratori vor fi proclamaţi liberatori ai patriei şi corpul celui ucis va fi aruncat în Tibru, anulându-se toate măsurile luate vreodată de el. Senatul roman n-a avut îndrăzneala să meargă atât de departe: prea erau numeroase funcţiile deţinute pe baza numirilor făcute de învingătorul Galilor. Ceea ce arată că situaţia nu a fost atât de clară şi de simplă cât pare de la distanţă. Cezar n-a fost un oarecare tiran, cazul Pisistrate era chiar atunci o amintire, aproape o legendă. A evoca astăzi, în sens liberator, memoria lui Brutus înseamnă să alegi un simbol difuz, de nu greşit. Să cercetăm împrejurările mai amănunţit. Fost-a Cezar opresorul şi Brutus liberatorul? Vai, istoria şi adevărul sunt complicate.

        (tti

Roger Breuil recunoaşte că diferenţele uriaşe ne despart de Romani. Totuşi el caută să stabilească o paralelă cu idele lui Mart. Aici e eroarea. Brutus, acest nume ajuns atât de cuprinzător, e de fapt expresia unei mişcări cu caracter foarte puţin revoluţionar. Brutus, dimpotrivă, e şeful unei rezistenţe pur conservatoare. Brutus, o ştie şi Roger Breuil, „aparţine mediilor celor mai nobile, mai elegante şi mai bogate din Roma”. Făcea parte dintr-o lume în care, de tânăr, ştia că va fi cândva senator, consul, general sau „ceva în genul vice-regelui Indiilor”. Brutus, deci, seamănă cu acei englezi a căror carieră politică, militară sau administrativă e asigurată din copilărie prin legături de rudenie şi castă. Era un „gentleman roman”. Debutase, ca mulţi alţii atunci, în calitate de avocat şi se arătase un orator destul de bun, aparţinând genului „sec” opus elocinţei generoase a lui Cicerone. Cult, retras, iubind studiile şi călătoriile, era atras de bani şi de afaceri şi nu ezitase să practice şi cămătăria. Avea reputaţia unui om cinstit şi se bucura de simpatii generale.

Cum se face că un om rece, iubind viaţa izolată, mândru şi distant, era popular? Brutus, nobil autentic şi amator de artă era – scrie Ferrero – unul „din acei privilegiaţi ai soartei cărora li se întâmplă să fie admiraţi de toţi fără să fi făcut nimic”. Adevărul este că era bine cu toată lumea. Prin Servillia, mama lui, mare boieroaică epicuriană, ţinea la clanul cezarian. Să fi mers această – aparenţă atât de departe încât să fim îndrituiţi a crede că Brutus era fiul lui Cezar? E probabil că n-o vom şti niciodată. Relaţii dintre două fiinţe atât de rafinate ca Cezar şi Servillia (asemănătoare oarecum celor dintre Lady Tantamount şi pictorul Blake în Point Counterpoint de Huxley) cu greu pot fi catalogate. Oricum, Brutus avea şi alte motive puternice de a-1 duşmăni pe Pompei; acesta se purtase nedrept şi crud cu tatăl lui. Cu unchiul lui, Lucullus, se arătase aspru. Cu toate acestea nu existau animozităţi între el şi Brutus. Iar când divergenţa dintre Pompei şi Cezar se va transforma în ruptură, Brutus nu va ezita să treacă de partea pompeienilor.

Pompei, el însuşi, nu era o personalitate puternică. Breuil îl caracterizează ca pe un „om de lume”. Faţă de Cezar, Pompei şi Brutus par tare şterşi. Brutus are bani, are şi talente, se poate sprijini pe puternice legături familiale (e cumnatul lui Lepidus, al lui Cassius, e nepotul lui Catone), e un bun administrator, un om umblat şi citit, dar în fond e o nulitate. Aportul pe care-1 aduce cauzei pompeiene e însă considerabil. Nu prin ceea ce reprezenta capacitatea lui personală, ci prin consideraţia de care se bucura în ochii mulţimii.

În jurul lui Brutus stau oameni mult mai inteligenţi ca el. în primul rând Cicerone, teoreticianul partidului republican. Apoi Cassius, cumnatul lui Brutus, spirit curat şi fire abilă, adevărat animator al complotului împotriva lui Cezar, omul care a ştiut 8ă-l convingă pe Brutus şi să-1 urnească din pasivitatea lui contemplativă. Mai era Porcia, a doua soţie a lui Brutus, o femeie inteligentă, o inimă aprinsă, aceea care în Shakespeare îi spune că nu e numai tovarăşa lui de pat. Cât timp nu fusese decât fiul mondenei Servillia şi soţul banalei Claudia, Brutus rămânea greu de influenţat. Dar prin căsătoria cu vara lui, Porcia, republicană convinsă, devine o pradă uşoară pentru Cassius. Căci simpatizanţii pentru un complot contra dictatorului sunt mulţi, dar toţi cer să afle că şi Brutus va face parte din conjuraţie. în Brutus vedeau o garanţie, simbolul respectabilităţii. Brutus, descendentul primului consul roman, reprezintă oarecum pentru ei însăşi instituţia ce voiau să apere. Apoi Brutus era un moderat, quintesenţa acelor calităţi mijlocii care asigură succesul în alegeri, adeziunea maselor în clipe de criză şi consimţământul elitei când trebuia să-şi rişte viaţa.

Dintre toţi cunoscuţii lui, Brutus îl stimase cel mai mult pe unchiul lui, Catone, strănepotul faimosului cenzor. Or, Catone era un fervent al restabilirii integrale a republicii, aşa cum o transmisese generaţiei lui lectura istoriei şi visarea legendei. Catone îl determină pe Brutus să treacă de partea lui Pompei contra lui Cezar, adică de partea omorâtorului tatălui lui legitim împotriva amantului mamei lui, care îi e poate şi tată natural. De la Catone ia Brutus cultul pentru vechea Romă şi virtuţile ei, credinţa în perfecţiunea instituţiunilor ei încercate de veacuri. Catone însă e un purist, pe când Brutus doar „un om simplu, care iubeşte viaţa şi gloria”. După bătălia de la Farsale şi înfrângerea lui Pompei, Brutus fuge la Larissa şi de acolo se adresează în scris lui Cezar. Gest puţin conform cu teoriile lui istorice şi admiraţiile lui catoniene. Se vede însă că şi Brutus, ca orice muritor, nu e o fire unitară. Se împacă deci cu Cezar şi primeşte postul de guvernator al Galiei cisalpine. Dar jocul pendulului sufletesc, acela care îl împinsese la o atitudine ce putea semăna a trădare, acum îl face să tindă spre cealaltă extremă; începe influenţa Porciei şi se petrece un fapt grav: Catone se sinucide în Africa. Prin dispariţia lui Catone, ideea republicii rămâne pentru Brutus mai curată şi mai vie ca oricând. Nu i-a lăsat Catone o moştenire? o îndatorire? Acum Cassius poate intra în acţiune.

Cassius îl cunoaşte bine pe Brutus: ştie că are de a face, după cuvintele lui Ferrero, cu „unul din acei oameni inteligenţi, încrezuţi, cinstiţi şi buni, dar slabi, pe care-i întâlneşti atât de des în familiile aristocratice”, ştie că e în faţa unui timid şi a unui cărturar pasionat după marile figuri austere şi eroice ale trecutului. Pentru a-1 determina pe Brutus la acţiune, Cassius inventă un procedeu ingenios şi sigur. „Exista”, scrie Ferrero, „un mijloc sigur de a-1 face pe acest om timid şi slab capabil de a lua cea mai aprigă hotărâre: el consta în a-1 convinge că făptuind altfel ar compromite reputaţia lui de erou. Cassius, care era un om inteligent, înţelese aceasta şi-şi aruncă plasa pe sufletul slab al cumnatului său”. De atunci încolo Brutus primi regulat bileţele pe care sta scris câte ceva în genul „Dormi, Brutus?”, „Ce aştepţi oare Brutus?”, „Când te vei hotărî?” Texte asemănătoare întâlnea el pe zidurile lângă care trecea. Era o adevărată campanie clandestină de afişe, un fel de propagandă electorală intensă adresată unui singur om. Brutus ajunse să creadă că întreg poporul îl cheamă, că e omul predestinat, că îi va fi dat să imite pe strămoşul lui, acel prim consul care-şi jertfise copiii pe altarul republicii.

Dar Cassius mai avea un argument: el se bizuia pe Ilegalismul lui Brutus. Or, la Roma dictatura era o instituţie legală „şi fusese adeseori folosită. Cu o singură şi indispensabilă adăogire: că era temporară. Cezar, fiind dictator pe viaţă, putea uşor pare că vrea monarhia. De aceasta romanii se îngrozeau. A-1 prezenta pe Cezar ca pe un al doilea Sulla sau pur şi simplu ca pe un viitor rege, era suficient pentru a stârni legalismul lui Brutus şi a-1 întări în convingerea că cel ce visa puterea monarhică trebuia să cadă.

În răstimp senatorii aşteaptă. „Marea deviză a lui Cicerone şi a întregului corp senatorial”, spune Roger Breuil, „e aceasta: wait and see”. Dar n-are mult de stat aşa: Cezar era mai puţin apărat ca Hitler. E omorât cu uşurinţă, între prieteni.

Până aici toate par a fi mers clar. S-a văzut un om care a vrut să restabilească monarhia. S-au găsit patrioţi austeri care s-au întrunit şi l-au răpus. Tiranul a căzut.

Dar în acea clipă chiar începe confuzia, o teribilă şi inexplicabilă confuzie. îndată după omor, toată lumea fuge. Conjuraţii se refugiază pe Capitoliu, senatorii pe la casele lor. Toţi s-au ascuns. Roma e pustie. Panica e generală şi durează trei zile. Timp de trei zile învingătorii de la 15 martie nu-şi dau seama de victorie. Iar învinşii nu înţeleg că potrivnicii lor nu ştiu că au izbândit. De-abia după trei zile notabilităţile romane ies din bârlog şi încep să se consfătuiască.

Cicerone, cel mai cutezător, pentru că era cel mai puţin om de acţiune dintre toţi, niţel extremist ca orice intelectual pentru că e din fire logician, propune ca Brutus şi Cassius în calitatea lor de pretori să convoace Senatul, dând astfel o adevărată lovitură de stat. Dar asasinii lui Cezar, în frunte cu Brutus, sunt mult prea legalişti ca să aprobe asemenea propunere. Ei vor ca Antoniu, care e consul, să cheme pe senatori.

Astfel conjuraţii pierd o ocazie unică şi anulează cu mâna lor efectele asasinatului comis. Căci în curând cezarienii îşi vor da seama de realitate, vor prinde curaj şi se vor reface. Mai întâi obţin amnistia, pe care acei înalţi funcţionari au votat-o de teamă să nu-şi piardă locurile actuale sau viitoare. Apoi îl înmormântează cu pompă pe Cezar şi dau prilej unor mari manifestaţii populare. Consecinţa a fost că toţi conjuraţii, jigniţi, s-au retras. Brutus se duce la Anzino, la plajă, şi se mângâie cu gândul că e o „vedetă”, „ucigaşul tiranului”. Ceea ce a urmat era fatal: Antoniu îşi strânge partizanii, organizează pe veterani şi pe colonişti. Pe baza testamentului lui Cezar, de care dispune, şi a hârtiilor defunctului, în care poate găsi ce numiri vrea, câştigă o mulţime de aderenţi noi şi şantajează pe oricine. De aici încolo nu mai e decât o chestiune de timp şi de răbdare: e sigur că cezarienii vor fi stăpâni. Faptele, desigur, sunt imprevizibile şi adeseori ironice. Dar partida s-a jucat, zarurile au căzut: a învins cezarianul, deşi Cezar a căzut. Imprevizibile şi ironice faptele totuşi rămân: Brutus şi Cassius sunt înfrânţi la Filipi, unul e ucis în luptă, celălalt se sinucide, dar şi potrivnicul lor, Antoniu, salvatorul cezarismului, nu are o soartă mai bună. Va fi adversarul lui Octaviu, un nou venit, un profitor al evenimentelor la care nu a luat parte, va cădea şi el şi va lăsa, după ce se va fi sinucis, pe August să triumfe. August, adică urmaşul lui Cezar, care va realiza cezarismul cu ajutorul aristocraţiei conservatoare, mai bine zis la cererile ei insistente şi în aclamaţiile ei entuziaste şi servile.

Fapte atât de grave şi de pline de consecinţe ca acele din primăvara anului 44 î. Hr. nu pot fi explicate prin trăsăturile temperamentale ale personajelor proeminente; desigur că nu în diletismul politic al lui Brutus, în inteligenţa fără posibilităţi de realizări practice a lui Cassius, în lipsa de scrupule a lui Antoniu sau în nervozitatea lui Cicerone se află tâlcul situaţiei. Nu meritele personale ale lui Antoniu sau Octaviu dau cheia succesului final al ideii cezariene.

Adevărul este că ideea republicană, atunci, era sortită pieirii şi că un oarecare fel de cezarism se arăta ca o necesitate. Ceea ce voia Catone era bun pentru o mică cetate, nu se mai potrivea Romei care stăpânea un întins imperiu. Republica dorită de el era deci un vis. Breuil o spune făţiş: visul acesta nu are decât legături foarte depărtate cu realitatea, seamănă „cu una din acele amintiri din copilărie, totodată desăvârşite şi banale, a căror precizie e semnul unei taine pierdute”. Catone condamna banul, luxul, progresul, tot ce era străin, în fond condamna Roma modernă. Ceea ce vrea să zică, aşadar, că voia o imposibilă întoarcere înapoi a cursului istoriei.

Cassius nu era un teoretician. Dar acest om de acţiune, serios şi clarvăzător, se pusese şi el în slujba unui ideal irealizabil. Cicerone, în sfârşit, luase şi el, cu trup şi suflet, partea conservatorilor. Dar Cicerone, deşi adversar declarat al lui Cezar, propune şi el în De officiis un fel de regim imperial sub formă de principat luminat, sprijinit de o aristocraţie viguroasă. Cicerone, desigur, e una din figurile cele mai atrăgătoare ale acelei epoci. Istoria oficială ne înfăţişează pe enciclopedicul om de ştiinţă, pe impecabilul orator, pe incoruptibilul bărbat de stat, pe denunţătorul lui Cătălina. Francezii, respectuoşi ai culturii latine, vorbesc, mai ales, de el cu o teamă prudentă, explicabilă numai prin faptul că îl consideră ca un fel de fost profesor perfect al materiei celei mai grele. Gaston Boissier, de pildă, cât de bătrân şi academician era, scria despre el aşa cum ar fi făcut-o un elev temerar despre dascălul care-1 ameninţase cu note proaste. Dar înapoia stilistului incomparabil era şi omul politic, omul pur şi simplu. Breuil ni-1 prezintă ca pe un mare burghez, un om afectuos, căruia îi plăcea mult să vorbească, vanitos şi foarte artistic în atitudini, care juca mereu niţel teatru. Acest citadin lăuda viaţa la ţară, dar după câteva zile petrecute afară din Roma, ars de nerăbdare, se înapoia în grabă; acest apologet al sărăciei era foarte bogat; acest patriarh dezinteresat şi înţelept era ambiţios şi prudent. „In fond era un om bun”. Ferrero îl caracterizează ca pe cel dintâi, în istoria Romei şi apoi în istoria civilizaţiei europene, dintre oamenii de stat care au aparţinut clasei intelectualilor. Am cunoscut şi noi un om de tipul lui Cicerone. Acel învăţat la care erudiţia era întrecută numai de talent, naiv şi însetat de glorie, cinstit şi dornic de măriri lumeşti, mânuitor extraordinar al limbii în care vorbea şi scria, al cărui sfârşit tragic în şanţul şoselei reaminteşte atât de exact pe al lui Cicerone pe plaja de lângă Formia, nu era decât un descendent al lungului şir de intelectuali cu veleităţi politice inaugurat de Cicerone. Ca şi el, după vorbele lui Ferrero, nu urmărea puterea, ci dorea ceva mai omenesc, care-i explică şi scăderile: să fie admirat.

Faţă cu conjuraţii stă Cezar. Rezemat de piedestalul statuii lui Pompei e singur, pe când cad loviturile. Acest Pompei, de altfel, adversarul lui cel mare, nu e decât un om de mâna a doua. Pompei nu numai că nu e la înălţimea lui Cezar sau a lui Cicerone, dar nici măcar nu se compară cu un Cassius sau cu seriosul Marcus Porcius Cato. Cezar, de fapt, îi depăşeşte pe toţi. Şi nu numai prin însuşiri personale, ci prin viziune politică. Acest om, incontestabil foarte departe de perfecţiune, înţelesese realitatea timpului său mai bine ca oricine şi urmărise scopuri înalte. Greşit a fost asemuit cu vulgari vânători ai puterii. Greşit a fost pus lângă Sulla (căruia Breuil pe bună dreptate îi spune „cel mai mare gangster al epocii”), greşit lângă figuri palide ca ale lui Marius sau Pompei. Greşit, recent, istoricii germani îl făceau patronul stupizilor lor regi-împăraţi cu mentalitate şi preocupări de plutonieri-majori; greşit s-au referit la el dictatorii zilelor noastre, nişte brute care nu au avut nici inteligenţa, nici fineţea lui, şi mai ales nici măreţia concepţiilor lui politico-sociale.

Partidul conservator îl ura pe Cezar nu numai pentru că vedea în el pe eventualul monarh dar şi fiindcă îl confunda cu revoluţia socială. Brutus n-a fost nici o clipă exponentul unei mişcări populare, al unei mişcări „de stânga”, cum s-ar spune azi. A gândi astfel e o absurditate istorică. „Democratul”, pentru a continua vorbirea în limbajul veacului al XX-lea, era Cezar. Cassius, oricât de inteligent, nu pricepuse că republica sub forma ei clasică murise definitiv, că lucrurile se schimbaseră cu totul. Cassius mai ofta după micul oraş din vechime. Cezar era decis să transforme Roma în capitala unui imperiu. în vederea acestui scop, desigur, proceda fără prea multe menajamente. „El transporta cu îndrăzneală din literatură şi filosofie în domeniul politic dispreţul revoluţionar pentru trecutul venerabil al Romei care însufleţea pe atunci tânăra generaţie de scriitori şi gânditori”. Cezar reprezenta un punct de vedere realist şi utilitar. „El vedea lumea aşa cum era”. Or, i se opuneau două forţe: întâi, aceea a grupului de cugetători tradiţionalişti care anima cercurile conservatoare; a doua, masele care nu pricepeau o politică lipsită de elemente sentimentale, cărora le era antipatică o doctrină strict practică. Masele, spune Bagehot, nu sunt atrase de sisteme de conducere bazate doar pe raţiune şi utilitate. Le trebuie idei mari, care să le aline şi să le entuziasmeze, sentimente care să le cucerească, iar nu argumente care să le convingă.

Dar Cezar îşi apropiase poporul prin reformele lui sociale şi economice. Pe tărâm politic îi era mai indiferent pentru că nu voia atât schimbări constituţionale cât administrative. „Comunitatea moralistă şi cuceritoare a vechii Rome” voia s-o ducă la stadiul unei organizaţii centralizate, al unei „administraţii americane”. Iată-ne din nou aduşi la comparaţia cu Roosevelt. Expresia de mai sus, a lui Roger Breuil, e confirmată de Ferrero, care şi el îl asemuieşte pe Cezar cu un mare organizator şi întreprinzător american. „Dictatura” lui Cezar nu era o monarhie, aceasta îl interesa mai puţin; ci calea spre centralizarea administrativă a imperiului şi a realizării reformelor sociale care trebuiau să schimbe radical cadrele învechite ale cetăţii căreia îi revenise sarcina guvernării lumii. Pusă pe teren politic, poziţia lui Cezar e slabă; legal, e condamnabilă. Pusă însă în domeniul ei firesc, acel al tehnicii administrative „pare nespus mai tare”. Senatul însuşi şi-a dat poate inconştient seama de acest lucru refuzând să arunce trupul lui Cezar în Tibru şi să-1 proclame tiran. Probabil că n-a intrat aici numai teama unui „club” de oameni slabi, preocupaţi de interese personale, de oameni de afaceri care nu îndrăzneau să facă ceea ce făptuiseră cu optzeci de ani înainte senatorii care răpuseseră pe Grachi. Trecând Rubiconul, Cezar s-a pus în afara legalităţii. Dar deosebirile dintre cele două partide, al cezarienilor şi al pompeienilor, n-au fost niciodată prea adânci. Breuil, văzând cadrele sociale identice, le compară cu cele două ramuri ale partidelor franceze de dreapta în secolul al XlX-lea: legitimiştii şi bonapartiştii. Acuzaţia monarhică e mai mult un pretext: Cezar reprezenta o nouă funcţiune a lumii romane, o nouă organizaţie a ei, aşa cum inevitabil avea să se producă o dată cu August şi primii „împăraţi” sub presiunea faptelor.

Ca orice om politic care urmărea ţeluri mari şi avea de luptat cu opoziţia hotărâtă a elitei, Cezar a fost silit să se înconjoare cu tot felul de oameni, să recurgă la tot felul de procedee şi să utilizeze sloganuri de propagandă demagogică. Brutus, fireşte, era într-o situaţie mai uşoară: nu avea ce scuza pentru că nu propunea nimic. Ca orice om care simte cum puterea se concentrează toată în mâna lui, Cezar n-a fost poate lipsit de unele ispite. A-l învinovăţi că era gata să accepte coroana e desigur exagerat. (De s-ar fi gândit s-o facă era tot din spirit de oportunism politic, pur cerebral, nu din prostească concupiscenţă.) Ca orice om subtil şi rafinat, Cezar a fost desigur plin de ciudăţenii. Brutus, mărginit şi simplu, apare desigur mai virtuos. Dar ce imense diferenţe, şi intelectuale şi psihologice.

Nu, oricum am privi lucrurile, Cezar nu poate deveni pentru noi prototipul nesuferit al dictatorilor şi nici Brutus simbolul veşnic al virtuţilor cetăţeneşti. Brutus, mai întâi, nu e decât o firmă, un om de paie, înapoia lui stă voinţa reală a lui Cassius. Dar trecând peste această precizare, Brutus nu e decât exponentul unor sentimente strict conservatoare. E lipsit de orice plan, de orice idee clară. Dragostea pentru Porcia, spune Breuil, îl ridicase la nivelul cel mai înalt ce-1 putea atinge. Dar chiar aşa rămânea doar un legalist.

Breuil şi-a conceput cartea în timpul ocupaţiei şi era natural să fie pornit a-şi prezenta eroul ca pe o întruchipare a rezistenţei împotriva opresiunii. Intenţiile lui Breuil erau indiscutabil bune. Numai că metoda era greşită: a căuta exemple în trecut e periculos căci sunt situaţii care nu se repetă aidoma şi orice paralelism poate da naştere la confuzii, de nu duce la concluzii inverse. Cezar, departe de a fi strămoşul bestialelor personaje care au asuprit cu.nespus sadism şi imensă dobitocie pe oamenii de azi, e reamintit cel mai bine de Roosevelt, una din apariţiile cele mai atrăgătoare şi mai pasionante ale vieţii contemporane. Ca şi Roosevelt, fără a fi familiar a câştigat războaie grele: ca şi Roosevelt, abil aşa cum numai conştiinţa că lupţi pentru bine te poate face, a determinat curente de opinie care păreau imposibile; ca şi Roosevelt, venind de sus, a lucrat pentru cei mulţi; ca şi Roosevelt a fost stăpânit de o viziune universală a lucrurilor. Nu degeaba vede Ferrero în Cezar unul din primii „americani”. Am adăuga: unul din acele personaje ale lui Wells, care gândesc şi văd toate pe plan supranaţional, la care inteligenţa şi bunătatea sunt egale. Originalitatea unui Cezar sau unui Roosevelt constă în aceea că toate forţele minţii şi posibilităţile inteligenţei practice sunt puse cu sinceritate în slujba dorinţei de a face bine. Că metoda administrativă la care se gândea Cezar turbura tradiţiile cele mai venerabile ale Romei era adevărat. Explicabilă era dar şi ura unei aristocraţii romantice şi cinstite împotriva lui. Dar, la urma urmei, frazele lui Châteaubriand şi ale lui Maistre, oricât de frumoase, tot nu fac cât codul lui Napoleon.

Marea eroare a lui Breuil e de a fi căutat să justifice atitudini contemporane prin referiri istorice. Nu prin comparaţii ci din examinarea timpului prezent trebuie să obţinem întărirea dragostei noastre pentru libertate, motive din ce în ce mai precise şi mai tari pentru a respinge dictatura şi metodele ei. Să nu-1 invocăm pe Brutus pentru că pe vremea lui problemele se puneau altfel şi cuvintele de azi aveau alte înţelesuri. Să învăţăm a iubi libertatea din experienţă; s-o preţuim convinşi fiind că e bună acum, nu numai odinioară. Să dispreţuim şi să duşmănim tirania nu pentru ceea ce a fost cândva ci pentru ceea ce am văzut deunăzi că poate face. Dacă iubim pitorescul istoriei ne putem pasiona pentru întâmplările din vremea lui Cezar şi a lui Brutus.

Dar dacă ne interesează filosofia ei, adică dacă o simţim destul de puternic pentru a o continua fără nici o soluţie, să căutăm a o stăpâni. De dincolo de Styx umbra lui Marcus Iunius Brutus e oarecum nedesluşită; pe malul cestălalt sunt destule imbolduri reale pentru a ne întări şi a ne călăuzi în lupta neîncetată contra asupririi.