Bucureştiul nostru

Privind lucrurile mai larg, vedem de altfel că Bucureştiul, literar vorbind, a cunoscut o soartă vitregă. Unii, copleşiţi de strălucirea metropolelor Occidentului, nici n-au mai ştiut să-1 vadă. Când erau ţinuţi să-şi depene acţiunea romanului lor într-însul (căci, oricum, cinstea le impunea să vorbească de ceea ce cunoşteau) o făceau fără pic de tragere de inimă, şi oraşul apărea cenuşiu, şters, ca fondurile acelea estompate pe care le place fotografilor de prin cartierele mai depărtate să-şi profileze clienţii docili. Alţii sunt mai hotărâţi în atitudinea lor: urăsc şi dispreţuiesc Bucureştiul. Aceştia sunt cei mai numeroşi, ei dau tonul în istoria noastră literară. Urbanul pentru ei e semnul răului şi al descompunerii. Bucureştiul corupe sănătatea ţăranului şi farmecul vieţii patriarhale. în numele gliei sau al orăşelului provincial, Capitala a suferit blestemele celor mai clasici dintre autorii noştri şi tânguirile celor mai duioşi dintre povestitori. Ori de câte ori ea apărea, adjectivele hâd şi jilav o însoţeau neapărat. Aici în Bucureşti erau, numai sluţenii: a! uliţa copilăriei e altceva, acolo e balsamul. Dar Calea Victoriei nu poate inspira decât un tablou lugubru.

E. Lovinescu, examinând mersul literaturii româneşti, deplângea această neîncetată apologie (conştientă sau nu) a ruralului şi implicit a subiectivismului liric. Aştepta cu nerăbdare romanul epic şi urban, acela care avea să libereze pe scriitorii

Inoştri de orice rămăşiţă a semănătorismului şi care avea să ne

Itreacă pe planul producţiei apusene. Ion îl satisfăcuse cât [priveşte obiectivitatea, dar cadrul rămânea câmpenesc, cel mult

        *nic burghez.

Nu, o lucrare literară în care Bucureştiul să trăiască independent de concepţia dezaprobatoare a autorului încă nu există. Craii de Curte Veche nu sunt nici ei satisfăcători din acest punct de vedere, pentru că, mai întâi, se referă la un anumit moment istoric (de aceea au trecut foarte repede în cadrul istoriografiei) şi, al doilea, reprezintă un aspect prea particularist al vieţii oraşului şi sunt rezultatul unei viziuni prea apocaliptice, prea intense, prea clocotitoare pentru a putea fi raportaţi la o realitate medie. Dar Craii sunt o excepţie. Toţi ceilalţi autori anatemizează. Chiar şi G. M. Zamfirescu: şi la el maidanele sunt toate tragice, fetele toate madone ofilite.

Şi e totuşi ciudat. în celelalte oraşe ale lumii, scriitorii au fost recunoscători oraşelor lor, le-au cântat cu dragoste sau cu interes sau cu bunăvoinţă.

Londra lui Dickens e foarte adeseori sumbră, dar pe străzile ei circulă un Micawber, un Pickwick, un Mataloni. La John Dos Passos, New-Yorkul e groaznic, dar e măreţ. Pe aceeaşi linie umanistă, Alfred Doblin a zugrăvit un Berlin halucinant, viu, atrăgător, intens şi el. Maupassant priveşte Parisul sceptic şi dezamăgit, dar Sena şi localurile de suburbie de pe malurile apei nu sunt lipsite de o dulce melancolie. La Jules Romains, cel puţin, Parisul domneşte; e personajul central, fiinţa care trăieşte ca nimeni alta, multiplă, unică, minunată. De ce la noi marele oraş n-a inspirat măcar un gând poeţilor? Nota dominantă rămâne a lui Bacovia, mult inspirată desigur, dar mohorâtă, aducătoare de jale.

0 realitate e aici, nu numai o atitudine. Oraşul e ceva nou la noi. Bucureştiul a fost timp îndelungat o adunare de curţi şi hanuri răzleţe. Iar blocurile le-a cunoscut acum douăzeci de ani. în Patul lui Procust bulevardul Brătianu era încă în lucru. Apoi Bucureştiul e inegal, şi adesea urât. Blocurile stau ţepene, izolate, cu scări de serviciu şi ziduri goale în bătaia vântului, expuse privirilor, ca decorurile văzute din culise, uriaşe apariţii impudice, a căror murdărie n-o scuză şi n-o accentuează frumuseţea. Străzile cu căsuţe pierdute în iarba grădinilor sunt tăiate de case de raport în beton, construite la repezeală, aruncate la întâmplare. Unele se ucid pe altele, grădinile par ridicole, casele de raport par şi mai groaznice. Cât despre clădirile noastre publice, sunt mai toate disproporţionate. într-o cameră ştie oricine că mobila n-are voie să depăşească o anumită mărime impusă de capacitatea încăperii. Dar pe planul oraşului acest adevăr elementar e uitat. Se va spune că Bucureştiul e foarte întins. Dar clădirile lui sunt în marea lor majoritate mici. Deci un edificiu public oricât de interesant din punct de vedere arhitectonic (Palatul telefoanelor) sau de amplu (Ministerul economiei naţionale), dacă nu păstrează proporţia cu restul caselor, e inadmisibil. Clădiri publice cu adevărat adaptate oraşului în care se află aşezate rămân: Ministerul de domenii, Casa de depuneri sau Ministerul lucrărilor publice. Aceasta e realitatea. Restul e literatură urbanistică.