Icoana Maicii Domnului

Tipărit în 1944, volumaşul părintelui Victor N. Popescu mi-a ajuns în mână de-abia acum. Iată în ce fel: pentru traducerea unei cărţi engleze în care mişună termenii de apologetică şi liturgică,'inglicană şi catolică, am solicitat ajutorul celor competenţi. D-l Tudor Arghezi, în care am avut nespusa bucurie să descopăr ii lături de cel mai mare creator de imagini şi cel mai îndrăzneţ f.luritor de farmec lexical, pe cel mai îndatoritor şi mai înţelept dintre oameni, m-a sfătuit să consult şi pe directorul internatului teologic de la Radu-Vodă. în persoana preotului Victor Popescu «in aflat un cunoscător adânc al civilizaţiei occidentale, un spirit religios universal, dezbărat de orice prejudecată, şi un iubitor lucusit al frumosului. Broşura închinată poeziei argheziene în 1930 (Tragedia unui suflet Tudor Arghezi), pe vremea când era încă laic, dovedeşte cu prisosinţă că părintele Popescu, ca şi abatele Brămond, ştie să unească sentimentul religios cu sensibilitatea artistică. Broşura aceasta scrisă cu incontestabilă bună credinţă reaminteşte de îndată pe Bremond. Dar Icoana Maicii Domnului stă pe un alt făgaş.

E aici vorba de o altă aventură decât aceea a întâlnirii sufletului mistic cu frumosul. E aici problema spiritului cultivat care se află faţă în faţă cu realităţile vieţii, fie cu cele mai mărunte şi mai crude dintre ele. Preotul, când aparţine prin cultură şi vocaţie elitei intelectuale, ce va face când va fi chemat să împlinească toate sarcinile obositoare, umilitoare sau meschine ale unei parohii? Oare înălţimea cugetării sale şi rafinamentul simţirii nu-1 vor ţine departe, oarecum dezamăgit de amănuntele unei păstorii banale?

Din această dilemă preotul V. Popescu a ieşit recunoscând măreţia împlinirii până la capăt a tuturor îndatoririlor misiunii sale. A aflat linişte din cele mai mărunte locuri, din cele mai umile împrejurări. Şi a sfârşit prin a umbla cu botezul în capitală, fără stinghereală, ba chiar cu încântare. în faza întâia, spiritul religios descoperă dumnezeirea şi necesitatea credinţei. într-a doua admite formele. în cea din urmă, în sfârşit, constată că încadrarea deplină în obiceiurile şi practicele religioase ale colectivităţii căreia aparţine e singura cale către potolirea deplină a frământării spiritului.

Aceasta e calea lui Pascal. Şi preotul V. Popescu o urmează cu atât mai uşor cu cât e un cititor devotat şi un admirator convins al autorului Cugetărilor, pe care le-a tradus în limba română. Cu gândul la această traducere pe care am vrea s-o vedem cât mai curând tipărită, m-am oprit înainte de a scrie rândurile de mai sus la cugetarea: „Cest etre superstitieux, de mettre son esperance dans Ies formalites; mais c'est etre superbe de ne vouloir s'y soumettre”.