VRAJA LEMNULUI

Codrul, dintotdeauna, a fost frate cu românul. Aşadar lemnul. Atracţia exercitată de lemn asupra ţăranului român nu se explică doar prin consideraţii de ordin economic şi ecologic, intervine aici o certă afinitate spirituală. Ca material de construcţie şi ornamente, lemnul se prezintă cu însuşiri osebite de ale tuturor celorlalte. Ele ţin de categoria fascinatoriului: lemnul e cald, e prietenos, e smerit dar şi august, şi e mai ales viu. De aceea când pătrunzi într-o regiune în care de precădere se bucură construcţiile din lemn ori păşeşti într-o încăpere unde pentru făurirea obiectelor, uneltelor şi podoabelor a fost folosit de preferinţă lemnul, simţi de îndată diferenţa de intensitate radiantă şi chiar de aură. Lemnul emană raze cu totul altele decât piatra ori metalul (şi stabileşte, neîndoielnic, distanţe ca de la cer la pământ între el şi materialele plastice), raze discrete, învăluitoare, dotate cu bunăvoinţă, forţă calorică şi comunicativitate.

Acei care, ca mine (născut în cuprinsul unei fabrici de cherestea), au putut cunoaşte de mici ispita lemnului vor înţelege uşor de ce am fost captat de ultima expoziţie a pictorului Ion Dumitriu (sala Simeza din Bucureşti, aprilie-mai 1987), cu închipuiri îndreptate spre şuri, fân, iarbă, paie – componente ale decorului natural vizibil – dar şi cu altele, majoritate, înfăţişând secţiuni transversale în trunchiuri de copaci. Am întinerit pe loc cu multe decenii, am verificat afirmaţia lui Proust: cum că memoria noastră este în primul rând olfactivă. Mirosul înţepător (şi fără de seamăn) al rumeguşului de după ploaie m-a înstăpânit şi o dată cu el fiinţa întreagă mi-au invadat-o vechile amintiri: stivele de scânduri, grămezile de buşteni, cuburile de lemn brut şi de lemn lustruit, ferăstraiele, gaterele, palanele, basculele, maldărele de scamă lemnoasă. Curtea unei fabrici de cherestea (prevăzută cu şine şi vagonete), ce feerie pentru un suflet de copil! Şi îndepărtatul rai, reconstituit, m-a petrecut în vreme ce priveam pânzele lui Ion Dumitriu, îndrăgostit şi el de lemn, artist care cu neabătută răbdare, tăcută evlavie şi nesăbuită râvnă a pictat pe câteva zeci de pânze – tot ciclul „cap de grindă” -secţiuni transversale în trunchiuri de copaci.

Monotonie? Obsesie? Limitare? Nu, dragoste, patimă, lealitate; deplină cunoaştere a frumuseţii şi misterului sălăşluitoare în partea cea mai intimă şi mai de taină a copacului. Poezia nervurilor, geometria compunerilor săvârşite de substanţa vie, labirintul liniilor drepte şi curbe, mreaja cercurilor concentrice, dispersia punctiformă a sevei, neepuizata complexitate a unor miniuniversuri niciunul la fel ca celălalt. Iar sensibilitatea şi cugetul receptorului: uimire şi uşoară ameţeală ce-şi află izvorul în priveliştea de straşnică rigoare şi în slobodele salturi ale camerei de luat vederi.

Pictura ca stare poetică. Secţiunile acestea transversale sunt stări poetice, impactul lor este producător de emoţie poetică, atenţia pictorului se dovedeşte, conform reţelei valeryene, a fi modalitatea poetică. Pictura ca dezvăluire şi descoperire, soi de viziune mescalinică (de cât răzbate în mărunţimi) prin care ce s-ar zice simpla grafică, imagine neutră ori rece examen telquel-ist se preface în lucrare de adevăr (Geschehen der Wahrheit), insinuare în adâncul ascuns al obiectului contemplat, în sinea-i inimitabilă.

Ion Dumitriu e un prieten, un devotat şi un credincios al lemnului. Cine şi-ar fi putut închipui că secţiunea transversală a unui trunchi de copac deţine atâta putere, eleganţă, precizie şi prestigiu! întru nimic inferioară reflectării unui fragment de cer cu pulbere galactică în arierplan. Solemnitate, onimlm;il.i i pulsaţie energetică. Iar ochiul se apropie respectuos, sedus, delectat, cu teama de a nu fi cumva indiscret dar şi hotărât a privi fără sfială. Fiecare secţiune e un univers totodată finit şi infinit, o arie de sistematică şi făcătură, o vietate.

Şi cei care nu-s prieteni din copilărie cu lemnul şi copacul (neîntrerupt implicaţi în mitica, simbolica şi metafora omenirii) nu vor putea rezista, vor fi prinşi de tăriile găzduite în forme de viaţă vegetală superioară. Aceasta ne şi demonstrează pânzele lui Ion Dumitriu: că viaţa e formă, luare de formă, întrupare în cuante dinamice, în stări ale aglutinării, în focare de fascinaţie.

Un suflu de statornicie, continuitate şi vechime străbate făpturile acestea bio-matematico-picturale, poemele acestea modest colorate ale înfrăţirii cu unul din cei mai de temei ortaci ai omului de-a lungul preistoriei şi istoriei lui. Să fie oare frăţia aceasta spre amurgire? Să fie ameninţată în chiar esenţa ei? Ion Dumitriu depune mărturie în sprijinul unei speranţe care e şi o convingere: că e de neclintit legătura dintre om şi lemn nu numai în peisajul românesc ci şi pe tot întinsul planetei dăruită cu minunile acestea ale neuniformităţii, robusteţei şi graţiei: lemnul, copacul, pădurea.

Vizitaţi unul dintre ţinuturile unde lemnului din arhaic şi până acum i s-a adus necurmat prinos de recunoştinţă şi încredere, precum Vrancea, Rucărul, Maramureşul. Opriţi-vă în dreptul porţilor maramureşene, a bisericuţelor de lemn, a caselor cu cerdac şi priviţi apoi planşele anatomice ale lui Ion Dumitriu. Veţi percepe o indisolubilitate, vă veţi simţi foarte aproape de una din cele mai specifice şi mai înduioşătoare ciudăţenii ale trăirii omului pe bogatul în diversităţi pământ: fidelitatea în prietenie. Secţiuni transversale în trunchiuri de copaci? Nu, misterioasa ectoplasmă care uneşte – până la extincţia celor două specii – două aspecte ale elanului vital într-un cosmos ce pare a

        :lllyiliiiiiji fi în cea mâi mare parte a sa de gheaţă şi de foc, unde nu ştim dacă arborele vieţii a mai răsărit şi-n alte puncte. Aici, la noi, desigur, da. Şi bun, drept, emoţionant lucru a făcut Ion Dumitriu cutezând a scoate în vileag pe calea cea mai directă – calea artei – textura lăuntrică a străvechiului nostru prieten, unicat şi el, ca şi noi, în cât ne este îngăduit să vedem din severa tridimensionalitate.