O PICTURA FENOMENOLOGICA

Tema-obsesie-imagine declanşatoare a expoziţiei lui Ion Dumitriu (la sala Simeza din Bucureşti oct.-noi. 1984) este carul, carul ţărănesc încărcat cu paie ori cu fân. Mai sunt şi câteva din obiectele sau aspectele obişnuite ale vieţii săteşti: jugul, fânăria, şopronul, buştenii, grinzile, bârnele, uşa de intrare în casă prinsă între două ferestre mici şi alcătuind un soi de cruce tău, balamalele porţii. Materialul preferat pare a fi lemnul; figura geometrică: pătratul; perspectiva şi racordările: în unghi drept (deşi intervin şi câteva roţi); tonalitatea: dură (aş zice brută), strict descriptivă, fenomenologică; ritmul: static ori şi al vârtejurilor (vântul, focul). Prezente sunt şi sârme, fire (metalice), rombul, zidul de lemn, şarpantele, cadrul-antenă.

Spectacolul e înregistrat la un nivel de bună seamă strict perceptual. Cei doi maeştri ai lui Ion Dumitriu se numesc Q. S. F. Tertullianus şi G. A. E. Husserl. Ca şi pentru Tertulian, în pictura aceasta a percepţiei directe, animus şi anima se confundă; corpul şi sufletul, corporalitatea şi intelectul nu se deosebesc; cunoaşterea nu se opune simţirii senzoriale; ideile nu fac concurenţă concretului şi se împacă de minune cu vizibilul. Iar dihotomia peisaj-melancolie (la noi evidenţiată şi subtil analizată de Andrei Pleşu) e tăgăduită.

Întocmai ca în sistemul epistemologic-ontologic al lui Husserl, perceperea senzorială, total neîmpiedicată de ecrane ideale, nu îndepărtează de esenţe, nu urmăreşte a le escamota. Pictura lui Ion Dumitriu e cinstită, dreaptă. Pentru că artistul şi-a îndreptat ochii numai înspre realitate, înspre cea mai simplă; şi precum frumos grăiesc vechile noastre texte, a cercetat-o cu gene curate, iubitoare de adevăr, grijulii în fereala de viclenie şi deşertăciuni, cu faţa întoarsă de către artificial, podoabe şi complicaţii. Astfel a lucrat pictorul mereu: lipsit de prejudecăţi şi calofilie, nedeşertând paharul somptuosului ori apretării.

Esenţa, atunci, la acest anti-Matisse, unde se află? Nu-i cumva jertfită de dragul achiesării la un obiectualism cu iz de artă reflectant-realistă? Husserl e cel care poate întru totul apăra atât de implacabilele pânze ale lui Ion Dumitriu. Esenţa nu-i lipsă, e acolo, pe deplin, în obiect, în peisaj, în forme, în lucruri. Fiindcă percepţia aici e „reală”, întocmai ca la Husserl. Nu întâlnim nici idealism nici realism; nu „gândirea” predomină, ci o percepţie „totală” care duce de-a dreptul la esenţă, contactul nemijlocit cu substanţa, cu ousia, cu lucrul în sine. Rezultatul, fireşte, va fi niţel dinspre matematică şi fizică (respectiv geometrie şi optică), bine venindu-ne a nu uita că Husserl şi-a început activitatea universitară ca matematician şi logician.

Pictura aceasta „cinstită”, nesulemenită, „la obiect”, prin însăşi reitatea ei principală ajunge a fi profundă, fermecătoare şi chiar „simbolică”. Lemnul depune parcă mai puternic decât orice alt material mărturie pentru candoarea şi totodată expresivitatea tablourilor: lemnul cu frumuseţea, sacralitatea, blândeţea şi savoarea lui şi cu întregul arierplan al duioşiei (ori şi misterului, spaimei) pădurilor. E şi o dovadă de încredere (ca la Heidegger) în soliditatea sa fidelă: ca bârnă şi grindă, ca element de construcţie, ca frate bun al omului în opera sa orânduitoare a spaţiului. Omul, altminteri, şi fiinţele sunt absenţi: totuşi se simte relaţia de încredere dintre obiecte şi oamenii care le folosesc. Lecţia e limpede chiar şi în penurie de vieţuitoare: anume că secerătura, lucrurile şi uneltele spun fără ocolişuri facerea şi tăria mâinilor omeneşti.

Esenţa aşadar nu-i jertfită. Şi în consecinţă nici emoţia. Corporalitatea se manifestă ca nepotrivnică spiritului, dând ascultare învăţăturii lui Tertulian, nedespărţindu-se de „idealitate”. Totul, de altfel, la Ion Dumitriu e lemnos, dreptunghiular. Aspru, „închegat”, îndârjit; nu şi ostil. Sunt deschizături prin care se văd paiele şi fânul învârtejite. înlăuntruî şopronului nu mai dăm de static şi dur, acolo e foc, duh şi acţiune; volbură, ca şi în miezul cel mai de taină al atomului.

Dar jugul, care şi el stăruie? în rezonanţă şi armonie cu apatia, răceala şi învârtoşarea celorlalte obiecte pictate, nu blochează nici el desprinderea de către privitor a şinei lucrurilor, a zvâcnetului neexteriorizat, sub anestezie dar consubstanţial formei.

Aşa fiind, pot afirma că severa şi neferchezuita pictură a lui Ion Dumitriu confirmă – contrar aparenţelor sau grăbitei cercetări – două enunţuri din Jurnalul lui Delacroix, reproduse în A treia dimensiune a lui Radu Petrescu. „Cel dintâi merit al unui tablou este de a fi o sărbătoare pentru ochi”; „Ochiul multora e fals ori inert; ei văd obiectele literal, dar fineţea (l'exquis) nu o văd”.

Fineţea aceasta – altfel spus farmecul, aura, duhul, fondul arhetipal, surpriza, palpitaţia pitită înapoia inertei sfidări a materiei, adevărul unei picturi, expresie (cu sau fără voie psihosomatică) a fenomenologiei din vechime (Tertulian) şi contemporaneitate (Husserl) – este accesibilă (de nu şi inerentă) metodei alese de Ion Dumitriu.

Da (şi nu-i diferit la Andreescu, Luchian şi Horia Bernea), materia nu-i mai puţin scăldată de inteligenţă şi „poezie” decât intelectul, iar formele nu sălăşluiesc mai prejos cât priveşte capacitatea provocării emoţiilor superioare decât idealul. Astfel cuvântă – mie unuia cel puţin – robust migălitele tablouri ale unui artist pe care, sub armură, îl bănuiesc a fi bogat în simţire şi patos.

Să îndemne oare o psihanaliză a materialelor dure la descoperirea refulării (stăpânirii, mistuirii) unui foc lăuntric? Paie? Fân? Bârne încopciate în fier? Uşi ferecate în balamale? Luciul rece al străşniciei? Nu, flăcările iubirii pe care orice discretă concepţie fenomenologică a lumii le ştie contopite în existentele obiectualităţi poate la fel de vârtos ca în tematicele idealismului. Melancolie a reităţii! Ciudat efect al duplicitarei conexiuni dintre lume şi artă.