Capitolul IXTeorii şi rezultate

113. Şcoala realistă, care ţine atât de mult la fapte, poate fi judecată după propunerile ei practice şi după consecinţele la care duce. Pragmatismul, filosofâa modernă, nu s-ar putea opune unei aprecieri care dă toată atenţia înfăptuirilor preconizate sau realizate de o doctrină.

Solidarismul, justificare teoretică a unui partid politic, doctrină ştiinţifică a unei opere de legislaţie socială, duce la o serie de masuri, în cea mai mare parte înfăptuite astăzi, care prin caracterul lor nu justifică orizonturile largi şi problemele mari la care pretinde. Nu era nevoie pentru propunerea lor de punerea în discuţie a Statului şi a libertăţii. Nu era nevoie de cuvinte mari şi de părăsirea liberalismului pentru a lupta în contra tuberculozei sau a mortalităţii infantile. şi toate măsurile medicale puteau fi luate în cadrul Statului. Dar, pe lângă igienă, se propunea o igiena socială, şi înţelesul acesteia nu era clădirea de spitale, cât un socialism comunal. Combaterea epidemiilor, controlul laptelui, locuinţele ieftine erau alăturate sindicalizării, adică socialismului municipal.

Celelalte măsuri solidariste, în măsura în care sunt scoase de sub tendinţa politică, nu pot provoca rezistenţe, învăţământul minimal gratuit nu mai e o idee nouă, e o veche realitate. Altceva e gratuitatea întregului învăţământ, dar acesta e socotit de înşişi solidariştii ca un ideal.

Locuinţele ieftine, asistenţa vârstnicilor sau înlesnirea procurării muncii n-au fost dezaprobate. Iar mijloacele de prevedere, printre care asigurările sunt cele mai importante, deşi se prezentau cu greutăţi practice şi o teorie în bună parte periculoasă, au fost trecute în legi sub formele lor: împotriva accidentelor de muncă, a bolii, a vârstei şi a altor cazuri. Minimul de existenţă care nu e o inovaţie a timpului nostru a putut deveni şi el o măsură legală.

Incontestabile şi fireşti în parte (lupta contra epidemiilor etc.), binevenite sau admisibile sau numai recunoscute ca un lucru gata înfăptuit, deşi cu o valoare discutabilă (e vorba de asigurările sociale), măsurile de mai sus nu presupun răsturnarea Statului şi a societăţii.

Statul le poate realiza şi le-a realizat. O revoluţie pentru afirmarea lor e nu numai periculoasă, ci inutilă. Nici chiar Statul-jandartn nu li se opune. Michel spune că individualismul nu tăgăduieşte o acţiune moderată a Statului, posibHitatea de a ajuta dezvoltarea personalităţilor1. Recunoaşte funcţia economică a Statului, pe care l. Henry Michel, L'idée de l'Etat. Essai critique des théories sociales et politiques en France depuis la Révolution, Hachette, 1896, p. 630.

Veacul al XVIII-lea n-o tăgăduia. Măsurile inspirate din justiţie nu presupun părăsirea individualismului şi nici socialismul. „Bineînţeles”, el poate singur justifica acţiunea pe care atâţia o reclamă.

Michel, arătând socialiştilor de Stat că individualiştii nu se simt stingheriţi în lumea de astăzi, că pot înfăptui multe, n-a mers însă prea departe spre echivocul socialismului şi al solidarităţii, neprecizând câtă concesie face socialului în individualism1.

Consecinţele practice ale doctrinelor individualiste, recunoaşte Duguit însuşi, coincid în mare măsură cu cele ale concepţiei solidariste2. Dacă în fapte e o quasi-identitate, nu e oare o disproporţie fantastică între sacrificiul total al libertăţii şi dispariţia Statului, pe de o parte, şi concluzii, pe de altă parte?

114. Sunt şi concluzii care diferă şi care, de data aceasta, trebuie respinse dintr-un început.

Despre ce e vorba poate fi înţeles din constatarea Iui Duguit că societăţile moderne tind către o concepţie solidaristă sau socialista*, că dreptul e zilnic pătruns de socialism, în ciuda celor ce-1 fac sau îl aplică4.

1. Eugene d'Eichtal, Socialisme et problemes sociaux, Alean, 1899, p. 224.

2. Traité de droit constitutionnel, vol. III, ediţia a Il-a, p. 643.

— Ibidem, p. 642.

4. Ibidem, p. 643.

Doctrina individualistă o consideră insuficientă pentru a justifica obligaţiile pozitive ale Statului. Căci nu este suficient ca Statul să nu vatăme solidaritatea socială (vechea libertate), mai trebuie să facă „tot ceea ce stă în putinţă” pentru a o întări. Pe această din urmă cerere exorbitantă întemeiază mijloacele de asistenţă şi măsurile de care vorbeşte şi restul Scolii solidariste1. Individualismul, fie al lui Michel, i se pare insuficient pentru că nu menţionează, fie când nu se mărgineşte la obligaţide negative ale Statului, prestaţiile juridice ale acestuia din urmă.

Înseamnă că indivizii au drepturi împotriva Statului? Nu, ci numai că Statul are obligaţii obiective.

Consecinţele extraordinare ale teoriei „omului social” încep cu munca obligatorie. Pe baza obligaţiei Statului de a întări solidaritatea, Duguit deduce că: a) individul nu are dreptul să nu facă nimic; b) nici că Statului nu-i e permis să nu oblige pe individ să muncească2. Statul poate impune munca. Şi, pentru a nu cădea în descrieri de cetăţi utopice, juristul solidarist vorbeşte nu de „o anumită

1. V. Les applications sociales de la solidarité, lecţii la Şcoala de înalte Studii Sociale, Alean, 1904: P. Budin, „La mortalité infantile”; Gh. Gide, „La Coopération”; H. Monod, „La législation sanitaire en France”; G. Pâulet, „La législation sur les accidents du travail”; A. Robin, „La lutte Contre la tuberculose”; J. Siegfried, „Les habitations a bon marché”; P. Brouardel, „La propreté et l'hygiene”. Lista e completa.

2. Traité de droit constitutionnel, vol. 111, p. 643.

Formă de muncă, ci de munca în sine„1. Individualismul ar da drept la inactivitate. „Conştiinţa modernă se ridică cu energie contra unui astfel de principiu.”2 Trândăvia n-o admite concepţia omului social.

Obligaţie juridică, munca va fi impusă pe calea celor mai straşnice măsuri. Recalcitranţii vor fi siliţi „direct sau indirect”, prin mijlocul unor impozite foarte grele, „mergând până la confiscare”3. Confiscarea! Iată sfârşitul unui sistem care a pierdut noţiunile juridice.

Individualismul, departe de a fi regimul „trândăviei”, e al muncii grele şi continue, impusă tuturor ca o necesitate de neînlăturat. E atât de bine ştiut acest lucru, atât de evidente condiţiile unui regim economic întemeiat pe concurenţă4, încât nedreptele cuvinte ale lui Duguit explică numai dorinţa de a pune proprietatea individuală la dispoziţia arbitrariului Statului, în care, fără de interes personal, cu un funcţionarism greoi, cu întreprinderi sindicalizate, în adevăr, munca va fi redusă şi trândăvia la largul ei.

Legislaţia igienică vine de la dreptul Statului de a apăra împotriva individului propria lui sănătate fizică.

Statul poate interzice unele produse. „Legile care interzic

1. Ibidem, p. 641.

2. Ibidem, p. 644.

3. Ibidem, p. 645.

4. V. Yves Guyot, La morale de la concurrence, Armând Colin, 1896.

Consumaţia alcoolului sunt perfect legitime.” Afirmaţie care aprobă cel mai tiranic intervenţionalism, pe care însă o atenuează prin recunoaşterea exageraţiei din Statele Unite, prin propunerea de a nu interzice băuturile uşoare.

Odată principiul admis, e încă greu să pui limite. Statul va putea interveni, cu motive sanitare, în domenii unde n-are ce căuta1. Libertatea va fi atinsă în mod grav2.

Cu toate obligaţiile pozitive ale Statului se întâmplă aşa. Unde se vor opri?

„Primul interes şi primul drept al individului e de a-şi dezvolta în mod liber facultăţile proprii şi cel mai bun mijloc. E de a permite individului să se conducă el însuşi, de bunăvoia lui, pe riscul său, atât timp cât nu vatămă dreptul egal al altuia. Or, a asigura această liberă dezvoltare e tocmai scopul diferitelor libertăţi.; nerespectându-le, societatea politică nu şi-ar îndeplini misiunea esenţială şi Statul şi-ar pierde prima şi principala sa raţiune de aii.”3'

115. Proprietatea – funcţie sociala. Întâi, spune Duguit că nu există dreptul de proprietate. Există numai „lucrul

1. V. supra, p. 41.

2. B. Mirkine-Gu&z<Lviteh, „Les nouvelies tendances des declararions des droits” (Revista de1 dreptpublic, anul IV, pp. 447-449), care, deşi aprobă controlul social al libertăţii şi noile tendinţe sociale, arată caracterul excepţional al acestor măsuri igienice.

3. A. Esmein, op. Cit., p. 581.

El însuşi„1 cu care se confundă „pretinsul drept„. Cel care „deţine” bogăţia are o situaţie obiectivă care implică o serie de imperative pozitive şi negative, pentru dânsul şi toţi ceilalţi oameni2. Un bun, o protecţie, da, dar nicidecum un drept.

Dacă ar fi aşa, oricine ar putea îndeplini afectarea bogăţiei scopului ei, mai ales ca „scopul” nu e precizat.

De ce numai „posesorul” lucrului? Nu cumva scopul ar fi, pentru a vorbi în stilul lui Duguit, satisfacerea unui folos al persoanei care e în stare de a obţine înlăturarea oricărei tulburări? Joc de cuvinte încă o dată. De ce poate determina posesorul deschiderea acţiunii publice în contra hoţului, de ce poate recăpăta lucrul furat dânsul, şi nu altul? De ce coincide norma care interzice furtul cu „folosul individului”? Ar trebui să credem că întâi s-a creat o normă abstractă şi că din aplicarea ei s-a aflat, cu mare surprindere, că se suprapune exact drepturilor clasice ale individului. Nu e mai probabilă explicaţia prin recunoaşterea legii ca o consacrare şi organizare a intereselor individuale legitime decât să admitem ipoteza unei norme născute din neant, care, adusă la faţa locului, produce efecte „favorabile” indivizilor ca din întâmplare?

Proprietatea, simplu fapt, continuă Duguit, nu se justifică însă prin legitimitatea ei, îi trebuie dovada

1. Traité de droit constitutionnel, vol. I, ediţia citată, p. 447.

2. Ibidem, p. 448.

Utilităţii ei sociale1. Absolută în cod, trebuie să poată suferi de acum încolo toate modificările socotite necesare de legiuitor. Veşnic schimbătoare, trebuie să se mlădieze nevoilor sociale. Dacă la un moment dat proprietatea individuală n-^ar mai răspunde nevoilor sociale (ce sunt acelea îh realitate?), legiuitorul va putea organiza alt mod de apropriere a bunurilor2. Nemulţumit cu arbitrariul legal, Duguit deduce din rolul social al proprietăţii dreptul jurisprudenţei de a o determina după acelaşi criteriu; deci arbitrariul judecătoresc (căci ce e rolul social?) în cel mai însemnat dintre drepturi.

„Deţinătorul” neavând un drept, situaţia sa va fi ocrotită numai în măsura în care îşi îndcpUneştefiinctiunea socială.

De la Comte e luată ideea ca cetăţeanul nu are decât atribuţii, că e un adevărat funcţionar. Legiuitorul va putea, aşa fiind, sa intervină oricând pentru a controla gestiunea funcţionarului, a-i reglementa situaţia „după împrejurări”3.

Protecţia justiţiei e obţinută numai prin justificarea unor acte conforme cu utilitatea colectivă.

Aşa vede „conştiinţa modernă” situaţia individului, ca un şurub al corpului social4. Aşa „îşi dă seama” (are

1. Ibidem, voi. III, p. 664.

2. Voi. III, pp. 664-665.

3. Ibidem, p. 669.

4. Leon Duguit, Leş transformations du droit privi depuis le Code Napoleon, Alean, 1912, p. 1.57.

Conştiinţă, în traducere literală) Duguit că trebuie să fie.

Ştiinţific mod de observaţie!

Legislaţia excepţională a războiului în materie de proprietate 1-a influenţat pe Duguit1. Transformarea a ceea ce e caracteristic războiului în regulă a timpului normal s-a manifestat şi în constituţiile următoare anilor 1917 şi 1918. În Germania, teoria şi textele au împărtăşit formulele lui Duguit2. Legile sovietice posterioare anului 1921, primind proprietatea, o fac sub rezerva cazurilor în care ea e în contradicţie cu „destinaţia ei socială şi economică”.

Moartea proprietăţii sub ipostaza funcţiei sociale, formulele întrebuinţate îl lasă pe Bonnecase „perplex, de nu buimăcit”3, îi dau senzaţia navigării pe „apele romantice”.

„Posesor” poate fî şerbul căruia i se recunoaşte un dominium direct sau colectivitatea căreia sovietele i-au concesionat o exploatare sub modo Codul civil are de-a face, siguri pe dreptul lor întreg, cu proprietari.

1. D. M. Kaouchansky, „L'evolution du droit de propriété et la conception moderne de la propriété comme fonction sociale (La propriété dans les constitutions d'apres guerre)”, Revue du droit public, 1919, p. 214.

2. Ibidem, p. 220.

3. Science du droit et romantisme. Le conflit des conceptions juridique en France de 1880 a l'heure actuelle, p. 106.

* „Stăpânire” (lat.).

* „Cu anumite limite” (lat.).

Tendinţa socială a noilor legislaţii e şi o realitate? Proprietatea nu s-a transformat încă, n-a încetat de a fi un drept. Duguit a exagerat, ca de obicei. Obligaţiile impuse n-au distrus dreptul de proprietate1.

Funcţia, mai spune Mestre, e un cuvânt nimerit în dreptul public, unde obligaţia, folosinţa, domină. Dar în dreptul privat rămân drépturfie şi interesele2. Articolul Codului civil care defineşte proprietatea a fost nevoit s-o precizeze faţă cu feudalitatea. Caracterul ei absolut nu înseamnă că nu cunoaşte nici o limita, aşa precum şi în dreptul roman e o legendă ideea proprietăţii nemărginite, jus abundenţi fiind o creaţie a comentatorilor. Declaraţia constituţională a unui „drept sacru şi inviolabil” nu merită ironia. Proprietatea -funcţie socială înseamnă socialismul de Stat, înseamnă confiscarea. Proprietatea înseamnă Statul garant al drepturilor naturaleale individuluiChiar dacă Statul ar recunoaşte celelalte drepturi ale omului şi dreptul de proprietate nu, rezultatul ar fi depresiunea, mizeria şi jaful. Căci respectul proprietăţii e condiţia prosperităţii economice, fără de care nu încap garanţia muncii şi nici liniştea3. Mai departe:

1. Achille Mestre, „Remarques sur la norion de propriété d'apres Duguit”, Archives de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, nr. 1-2, 1932, pp. 165-166.

2. Ibidem, p. 168.

* „Drepturile celui ce are o proprietate nemărginita” (lat.).

3. Adolphe Thiers, De la propriété, Paulin, Lheurex et C-ie, 1848, pp. 46-48.

Proprietatea e completă sau nu există defel. Comunismul, zice domntd Thiers, e un monstru, dar cel puţin logic.

Doctrinele asociaţionismului socialist nu au măcar această însuşire, sunt o monstruozitate de părţi hibride alăturate la voia întâmplării. „într-un cuvânt, proprietatea nu-şi produce toate efectele, cele mai bune, cele mai fecunde, decât cu condiţia de a fi completă.”1

Proprietatea mai înseamnă o instituţie de drept privat.

Proprietatea ca funcţie socială ţine de dreptul public. E o concepţie care îşi trage obârşia din confuzia totală şi cu totul nemotivată a celor două ramuri. Proprietatea e un drept privat care nu se încadrează printre funcţiile Statului; proprietarul nu e un funcţionar administrativ. De altfel, pentru funcţionarii de carieră, adevăraţi slujbaşi ai Statului, Duguit se gândeşte numai la mijloacele de organizare a lor împotriva puterii centrale. Pentru proprietari prevede o stare a funcţionarilor lipsiţi de statute şi garanţii, lăsaţi cu desăvârşire la bunul plac al puterii guvernanţilor. Şi o asimilare nejustificată şi – apoi – o nedreptate vădită.

Se vorbeşte totuşi mult de înlocuirea proprietăţii absolute cu funcţia socială. E o formulă la modă.

116. În acelaşi fel în care nu admite pragmatismul, Duguit respinge şi teoria abuzului de drept.

I se pare că teoria n-a ştiut să meargă până la capăt.

Deşi vorbeşte de abuzuri, recunoaşte drepturi, recunoaşte

1. Ibidem, p. 58.

Mai ales dreptul individual de proprietate. Pentru Duguit, nici corectat de ideea abuzului, nu poate exista un drept subiectiv, mai ales „aşa-zisul drept de proprietate”1.

Şi totuşi ideea abuzului de drept e foarte apropiată de Duguit. Aceeaşi critică a individualismului, a Codului şi, acolo, aceeaşi concepţie a omului social2. E adevărat că teoreticianul abuzului de drept apară existenţa drepturilor, spre diferenţă de Duguit şi împotriva lui3. Dar, aşa cum vorbeşte pragmatismul de noţiuni, influenţat de popularizarea geometriei neeucludiene şi mecanicii relativiste. Drepturile lui Josserand, Saleilles, Morin sau Charmont sunt drepturi „relativizate”, valabile numai

1. Léon Duguit, Traité dé droit cQnâţimtionneh ediţia citată, voi. I, p. 266.

2. Louis Josserand, „De l'esprit des droits et de leur relativité.

Théorie dite de „l'Abus des Droits”„ {Essais de teléologie juridique, I), Dallez, 1927, pp. 5-7.

3. Louis Josserand, op. Cit., pp. 308-309: „Dacă coţi oamenii au datorii juridice unii faţă de alţii, înseamnă fafă îndoiala ca au şi drepturi reciproce; conceptele de drept şi de datorie sunt două valori complementare, ambele necesare. Punctul de vedere al dlui Duguit. ne pare mai mult al unui metafizician decât al unui jurist. Elementul social care coexistă în orice drept eu elementul individual tinde să se dezvolte în detrimentul acestuia; dar acesta din urmă subzista şi nu ne putem închipui dispariţia lui totală, căci ar însemna distrugerea însăşi a personalităţii individului. Un fel de panteism juridic cu caracter utopic”.

Prin conformitatea cu funcţia lor socială, ieşite nu din natura individului, ci din concesiunea mediului social.

Dreptul civil respinge nu numai negaţia extremă a lui Duguit, ci şi învecinată doctrină îndreptată contra „drepturilor absolute”. Ea cuprinde în sine o contradicţie a alăturării a doi termeni incompatibili: drept şi abuz1- riscă să confunde dreptul cu morala2, sa dea drepturi prea mari judecătorului3, să distrugă securitatea juridică.

Deşi pretinde că menţine drepturile, cel de proprietate în special, le zdruncină, le transformă în noţiuni parcă suspecte fără intervenţia moralei şi a judecătorului. Daca dreptul poate fi ceva rău, ceva nedrept în sine, ce mai rămâne din noţiunea lui? Ce mai rămâne din aspectul lui învăluit în ceata neîncrederii şi a bănuielii r”

Scuza finala a invocării fraudei pentru a explica intervenţia judecătorului în cercetarea mentalităţii4 e contrazisă de restul operei sau o distruge reducând construcţia la pedepsirea fraudei, ceea ce nu trebuia demonstrat.

1. Marcel Pianiol, Traité élémentaire de droit civil, vol. II, nr. 871: „O logomachie, căci, dacă mă folosesc de dreptul meu, actul meu e licit; şi când devine ilicit înseamnă că-mi depăşesc dreptul”.

2. A. Esmein, „Notă”, în Sirey, 1898, 1, p. 17.

3. Ibidem, şi J. Dabin, op. Cit., p. 182, fată de Georges Ripert, La regle morale dans les obligations civiles, paragrafele 89-103 şi 159.

4. Louis Josserand, op. Cit., pp. 327-329.

Proprietatea ca funcţie sociala, fie a „deţinerii unei bogăţii”, fie a unui „drept relativ”, e la fel de zdruncinată.

117. Armonia sindicală. Prin dispariţia Statului, societatea viitoare, alcătuită numai din grupuri economice autonome, nu se va alia faţă Cu greaua problemă a menţinerii acestora în armonie? Sindicaliştii înlătură problema.

Adaptarea politică a sindicatelor, anunţă Duguit, se va face „spontan şi oarecum automatic”1. Sorel, explicând pe Proudhon, vorbeşte la fel. Liniştea publică va ieşi din „jocul” libertăţilor locale şi corporative2.

Gata. Automat se vor potrivi lucrurile. Spontan, prin liber joc, de la sine. Acest stil bergsonian nu arată însă ca probabilă încrederea totală în viitor. Dacă intereselor individuale H se contestă posibilitatea unei armonii naturale, de ce li s-ar admite celor sindicale? Mijloacele de care dispun primii sunt neînsemnate, în comparaţie cu bogăţia şi puterea unui sindicat. Din ciocnirea unor mari organizaţii ostile va ieşi mai uşor liniştea socială? „

Optimismul, atât de ironizat la Şcoala economică liberală, reapare, cu mult mai accentuat, în sindicalism.

Credinţa în armonia automată şi spontană nu e decât

1. Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel ediţia citată, vol. I, p. 667.

2. Georges Sorel, Matériaux d'une théorie du prolétariat., Marcel Riviere, ediţia a Ill-a, urmata de exegeze proudhoniene, p. 377.

Anarhismul trecut pe plan colectiva „Eroarea sindicaliştilor. Nu este decât un simplism naiv şi nepăsător, care acordă lucrurilor o aptitudine naturală de a se potrivi de la sine şi cât mai bine.”2 Optimism excesiv, care seamănă cu al lui Rousseau: „N-ar fi oare o repercusiune a cărţii Emile şi Duguit nu rămâne el oare tot atât de mult sub influenţa lui Rousseau, al cărui adversar a fost întotdeauna, ca sub influenţa sociologismului?”3. Adâncă observaţie, care, scoţând în vileag slăbiciunea planului sindicalist, stabileşte filiaţia dintre romantism şi contemporanul descendent doctrinar al lui Rousseau ce poartă numele Duguit.

118. Legând-o de teoria suveranităţii unice şi indivizibile în care totuşi încap trei puteri deosebite, Duguit priveşte separaţia puterilor ca pe un mister teologic4.

Lipsită de fundament ştiinţific, ea trebuie părăsită şi înlocuită prin colaborarea organelor şi repartiţia funcţiilor.

Desigur ca separaţia absolută a puterilor e un mare rău. Rezultatele pe care le-a dat în Statele Unite ale Americii sunt o exemplificare. Dar critica lui Duguit e periculoasă dintr-un întreit punct de vedere.

1. Gaëtan Pirou, Les doctrines économiques en France depuis 1870, Armand Colin, p. 175, ediţia a Il-a, 1930.

2. Georges Renard, Le droit, la justice et la volonté, ediţia cirată, p. 230.

3. Eo. Loc.

4. Léon Duguit, op. Cit., vol. I, pp. 670-671.

În loc sa eritici privind rezultatele practice, Duguit pune separaţia puterilor în legătură cu teoria negativă a suveranităţii, porneşte împotriva ei o campanie antimetafizică. Prin aceasta arată că nu luptă împotriva exageraţiilor, ci împotriva principiului însuşi.

Schimbarea numelui ideii dovedeşte integrarea criticii în campania contră puterii, în predilecţia pentru termenul vag de funcţiune, a cărui aplicaţie înseamnă distrugerea dreptului, public sau privat, pe care îl înlocuieşte.

A critica o aplicare absolută a principiului e una, a scrie „păcătoasa teorie a separaţiei puterilor”1 e altceva, în practică înseamnă părăsirea completă2 a unui mare principiu ce trebuie neapărat menţinut.

Daca solidarismul juridic răspunde că nu urmăreşte distrugerea principiului, că termenul sau (colaborarea) cuprinde şi separaţiunea, de ce nu întrebuinţează expresia care spune aceasta pe faţă? „Colaborarea organelor” cuprinde două cuvinte care lovesc unul în ideea puterii, celălalt în ideea separaţiunii. Nu poate fi înlocuită claritatea prin termeni complicaţi, cu aspect organiciste

1. Leon Duguit, Etudes de aroitpublic, L, L'Etat, le droit ohjectifet la loi posiiive, ediţia citată, p. 437.

2. Cum face Marcel de La Bigne de Vielleneuve în La fin du principe de la separation des Pouvoirs. Les nouvellesformes de la statologie sociale (Sirey, 1934).

3. Se poate ca fiziologia să aibă de-a face cu organe. Dreptul se ocupă de puteri.

Cu rezonanţă sociologică, cu un cuprins neştiut de nimeni.

119. Norma devine juridică atunci când există în majoritatea spiritelor sentimentul ca unele dispoziţii morale sau economice merită o sancţiune materială.

Cum se determină momentul transformării opiniei? Determinarea, recunoaşte Duguit, e grea1. Şi dă o soluţie nesigură, arbitrară şi periculoasă. Juristul va constata operaţia exclusiv prin metoda observaţiei, „singura metodă ştiinţifică în domeniul fizic”2. Starea opiniei, neclară şi intuitivă, va fi observată de câţiva „conducători” (meneurs).

Există, mai admite Duguit, o distincţie grea între adevărata opinie şi aparenţă, o grea operă de psihologie socială, dar nu e imposibilă; şi, oricum, în ale cărei detalii nu vrea să intre aici.

N-a dat detaliile nicăieri altundeva. Şi ar fi fost obligat să dea o lămurire în privinţa unei teorii care dă juristului dreptul de a face liberă cercetare ştiinţifică, care dă creaţia dreptului, operă raţională, pe mâna „conducătorilor” opiniei. Romantismul e la largul lui între masă şi „eroul” ei. Sentimentul descris de Duguit ca inconştient, al unei mase, de la un oarecare moment dat, observat de persoane care prezintă analogii cu acei „excesivi” de care vorbeşte

1. Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I, ediţia citată, p. 117.

2. Ibidem.

Hauriou, Eroi ai lui Carlylecăpetenii de răsculaţi, supraoameni, agitatori – iată ce devine „suportul” legii.

Mulţimea o caracterizează Le Bon ca mediul îh care personalitatea individuală dispare, în care predomină inconştientul, impulsia, în care viaţa Cerebrală scade, domina cea madularâ, nivelul e realizat la egalitatea cu cel mâi prost, în care raţionamentele sunt inferioare, ideile contradictorii, exageraţia şi imaginaţia la locul lor.

Conducătorii ei {meneurs, termen a cărui întrebuinţare în ştiinţa franceză se datorează lui Le Bon) sunt şi ei lipsiţi de raţiune, stăpâniţi de cuvinte şi formule, de nevroză1.

Alt mare cunoscător al vieţii colective, Freud, aprobă în întregime concluziile lui Le Bon2. Emoţiile sufletului primitiv, însuşirile „neorganizate” ale omului3 se manifestă în mulţime. Explicaţia lui Freud e întemeiată pe apariţia la suprafaţă a inconştientului pe care viaţa normală

* Thomas Carlyle (1795-1881) – istorie, critic şi filosof englez, cunoscut pentru lucrările Sărtor Resartus (ed. Rom.: Filosofia vestimentaţiei, 1995) şi mai ales On heroes, hero worship and hernie m history (ed. Rom.: Eroii, cultul eroilor şi eroicul în istorie, 1910, şi Cultul eroilor, 1998).

1. Gustavc Le Bon, Psychologie des foules, Alean, Paris.

2. Şigmund Freud, Essais de Psychanalyse, traducere de dr. S. Jankelevitch, Payot, Paris, 1927: „Psihologie colectivă şi analiză a eului” (pp. 83-160).

3. Cum spune McDougall în The group mind.

Îl înăbuşă, dar tot la constatarea deşteptării elementelor instinctive şi pasionale ajunge1.

Asemenea observaţii se aplică unei teorii care, renunţând la dreptul natural şi la Stat, ia noţiunile extreme de masa şi conducător pentru a trece vieţii colective, emoţiilor opiniei publice creaţia legilor. Se poate ca în practică să se realizeze observaţia lui Dabin că opinia publică va juca un rol infim, neputând reglementa acea parte tehnică atât de însemnată de fapt2. Atunci toată puterea, nemărginită, va fi a juristului. Va observa cum va voi câteva sentimente.

Mistica socială a răspândit zvonul existenţei unor forţe spontane şi intuitive în popor. E o iluzie3. Nu există.

Păturile sociale superioare nu pot abdica în folosul exclusiv şi excesiv al masei.

120. Nimeni n-are drepturi. Nici indivizii, accentuează Duguit4. Ei apar pe scena juridică, dar cu un alt rol: acela de a fi elementele cărora se aplică dreptul obiectiv.

Acesta din urmă are nevoie de fiinţe conştiente cărora să se impună şi indivizii vin tocmai bine în acest scop5,

1. Sigmund Freud, op. Cit., p. 124.

2. Jean Dabin, op. Cit., pp. 140-141.

3. Francesco Nitti, La démocratie, Alean, 1933, vol. II, pp. 126-127.

4. Le droit social, le droit individuel et les transformations de l'Etat, ediţia citată, pp. 3 şi 5.

5. V. Traité de droit constitutionnel, vol. I, ediţia citata, pp. 467-469.

Rămân ea subiecte de drept în dublul înţeles pe care îl cuprinde cuvântul francez sujet Subiect – căci expresia e menţinută – dar cu celălalt înţeles, adică „supus”.

Bonnecase are dreptate: „Formula cea mare e gata: individul nu mai există sub formă de valoare care se afirmă şi se impune; el nu mai există decât pentru că trebuie fiinţe pentru a se supune legilor”1. Omul e numai un Trdger, poartă dreptul precum ar purta un sac în spinare un hamal juridic.

Actele materiale nejuridice, simple fapte obişnuite ale vieţii, nu au nici ele calitatea de drepturi. Executarea lor e liberă, atât timp cât nu intervine întâlnirea cu un terţ, dar ea nu derivă dintr-un drept înnăscut. Aceasta e problema lui Robinson.

Marx, în „Introducerea” alăturată Criticii Economiei politice, şi de la el încolo ceilalţi autori care au vrut Sa critice individualismul secolului al XVIII-lea l-au calificat drept „robinsoniadă”, privire a omului izolat, nu cum cer ei – o concepţie socială. Lui Robinson, Duguit îi neagă drepturi. Importanţa negaţiei ar putea părea secundară, din moment ce în insula sa tot face ceea ce vrea. Dar, trecând în societate, apare însemnătatea contestaţiei unor drepturi naturale. Filosofic, Duguit neagă libertatea lui

1. Julien Bonnecase, Science du droit et romantisme etc, p. 125.

* „Purtător” (germ.).

Omenească. În consecinţă, gesturile şi faptele zilnice, cele mai simple bucurii juridice, sunt sustrase omului.

În realitate, Robinson are, de nu drepturi, măcar conţinutul lor, acele bunuri pe care regulile sociale vor fi obligate să i le recunoască expres1. În a-i recunoaşte aptitudinea anterioară de a fi ocrotit stă toată filosofia juridică tradiţională. Ea nu poate avea valoare pentru Duguit, care, în numele statisticii, o neagă: „Ce-i la urma urmei această libertate omenească, atunci când statisticile cele mai serioase ne arată că într-o societate dată există întotdeauna acelaşi număr de fapte sociale; că, deşi pare că depind direct de voinţa umană, aceeaşi factori externi produc variaţii. În aceleaşi proporţii? Putem, de exemplu, determina dinainte. Numărul căsătoriilor, al uniunilor libere, al crimelor”2.

Statistica e o auxiliară a sociologiei pozitiviste împotriva clasicismului juridic şi filosofic.

În practică, principiul înseamnă tăgada libertăţilor şi actelor vieţii de toate zilele.

121. Obiecţia făcută individualismului, că priveşte şi primeşte o absurditate: omul izolat anterior societăţii, pe inexistentul Robinson, nu e justificată. Aristotel are dreptate: nu poate fi vorba de individul singur. Şi totuşi, omul are drepturile lui naturale. Robinson e numai o

1. V. Jean Dabin, op. Cit., p. 1, în notă.

2. Rânduri din „Le droit constitutionnel et la sociologie*', loc. cit.

Ipoteză necesară demonstraţiei şi o exemplificare. Vina unor autori ai veacului al XVIII-lea este de a fi luat această presupunere drept o realitate istorică. Ei nu erau îndrituiţi să spună: „Robinson era singur pe o insulă cu drepturile lui. Apoi au venit şi alţii şi au alcătuit de bunăvoie o colectivitate”.

Nici normativiştii nu pot spune (ar fi mai greşit): >Nu există drepturi. Măcar Robinson singur pe insula lui nu avea drepturi. Societatea domneşte nelimitat”.

Formularea justă e: „Omul are drepturi naturale. Legile i le consfinţesc numai. Să luăm ipoteza că Robinson ar fi singur pe o insulă: el tot le-ar avea. Ţinem la acest exemplu care arată, chiar în cazul în care insula s-ar popula, că legile nu fac decât să-i recunoască lui Robinson ceea ce e al lui”.

122. Când trece de la teorie la soluţii, de fapt, Duguit îşi schimbă de multe ori părerea.

Marele adversar al individualismului, căutând mijloacele de realizare a Statului de drept, dă Declaraţiile de drepturi ca exemplu1. Statul liberal a găsit cel mai bine procedeele de asigurare a legalităţii2. Elogii neîndoielnice.

Dar, lucrul cel mai neaşteptat, duşmanul principiilor de la 1789 e autorul teoriei după care Declaraţia drepturilor

1. Traité de droit constitutionnel, vol. III, ediţia a Il-a, pp. 615-616.

2. Ibidem, p. 593.

Omului trebuie să fie considerată şi astăzi legea supremă a Statului francez1. Deoarece legile constituţionale din 1875 nu prevăd nimic despre regimul libertăţilor, Duguit cere ca actul din 1789, „traducerea juridică a lui Descartes”, să aibă valoarea unei legi pozitive2 şi să se poată declara neconstituţională orice măsură legală care l-ar viola.

O asemenea teorie n-a îndrăznit să susţină nici un individualist. Teoreticianul solidarităţii, când vorbeşte de Franţa, nu mai propune anihilarea drepturilor, ci pomeneşte cu mare simpatie de Declaraţia drepturilor omului şi îi ridică o extraordinară doctrină de supremaţie seculară.

Teoreticianul federalizării sindicale, al „transformării adânci a Statului modern” prin sindicatele profesionale ale funcţionarilor se opune federaţiei generale a funcţionarilor francezi, care ar însemna un nou guvern în faţa guvernului legal3. Şi de data aceasta francezul renunţă la principiu pentru o soluţie cuminte în dreptul pozitiv.

Greva din 1920 îl face să publice în ediţia a treia4 a volumului Dreptul social, dreptul individual şi transformările Statului o prefaţă în care arde ceea ce adorase în 1908, în prima ediţie. Sindicalismul îl respinge cu indignare. Sorel şi Berth, altădată citaţi laudativ, sunt

1. Ibidem, pp. 606 şi urm.

2. Ibidem, p. 607.

3. Voi. III, pp. 264-265.

4. Din 1922.

Insultaţi. Revoluţia e renegata pe lung. Faptele îi dăduseră conştiinţa pericolului” îi arătaseră unde ajung cuvintele nemăsurate despre drepturile şi viitorul sindicatelor.

În 1923 scrie cuvinte bune despre opera din 1875pe care o găseşte trainică după războiul victorios.

E semnificativ şi faptul, transmis de Pirou*, că interiorul casei lui Duguit era mobilat în stilul secolului al XVIII-lea2. Totuşi, cutreiera lumea de la Cairo la Buenos Aires, de la Madrid la New York, pentru a propovădui întoarcerea la Evul Mediu, lupta contra Declaraţie drepturilor omului şi a veacului care a produs-o.

Văzând concluziile pe care le trăgea pentru ţara lui, gusturile lui personale, suntem în drept să le preferăm teoriilor care nu îndatorează la nimic.

123. Partea negativă şi partea pozitivă ale operei lui Duguit. Dacă nu va reuşi să demonstreze că actul juridic subiectiv nu dă naştere unei situaţii juridice subiective* Duguit spune că se mulţumeşte cu producerea unor îndoieli, de nu cu obţinerea convingerii3.

1. Manuel de droit constitutionnel* E. dé Boccard, ediţia a IV-a, pp. 578-579.

* Gaétan Pirou (1886-1946) – economist francez, autor al cărţilor Doctrine sociale et sciences économiques, 1929, şi La Crise du capitalisme, 1934.

2. Gaëtan Pirou, Léon Duguit et l'économie politique, Sirey, 1933, p. 39.

3. Traité de droit constitutionnel, vol. I, ediţia citată, p. 437.

Cu acest rezultat se poate mulţumi şi opera lui întreagă.

Toată lumea recunoaşte că a produs îndoieli, că a reuşit în partea ei negativă. De la Gény porneşteprobabil distincţia între o parte pozitivă şi una negativă în opera lui Duguit.

Prima e respinsă, pe a doua juriştii care criticaseră şi ei concepţia clasică n-o puteau lepăda. Aşa încât mai toţi criticii lui Duguit, tară a primi propunerile sale, aprobă critica concepţiei clasice.

Această atitudine n-ar trebui să uite că o deosebire a unei părţi negative şi a unei părţi de creaţie personală e subtilă, ambele confundându-se într-o doctrină care nu e împărţită în două. Descoperirea, chiar alături de inovaţie, a unui „gând ascuns de tradiţionalism în multe concepte şi mai ales în concluziile practice”1 nu e încă suficientă pentru a justifica o apreciere elogioasă. Sunt răi scriitorii cărora trebuie să le găseşti prin cercetări atente, sub un edificiu modernist, tendinţa adevărată. şi sunt periculoşi cei ce declară la sfârşit că ceea ce au criticat, au dovedit rău trebuie totuşi menţinut.

Dacă admiratorii sunt siliţi să recunoască inadmisibilitatea consecinţelor, reducerea dreptului la forţă şi alte rezultate pe care le resping, cum pot totuşi aproba partea negativă? E o soluţie uşoară, dar cea adevărată ar fi respingerea şi a părţii negative. Orice fel de propunere,

1. Marcel de La Bigne de Villeneuve, Traité général de l'Etat (Essai d'une théorie réaliste de droit politique), ediţia citata, p. 436.

Făcută ca urmare a unei răsturnări totale a dreptului public, nu poate fi indicată. Prin comparaţie eu edificiul negat, arată numaidecât falş şi periculos.

Erau oare în drept criticii să creadă că după o operă de ostilitate violentă va veni o parte originală moderată? Desigur că nu. Şi că un sistem complet, vechi, precizat cu truda de atâţia autori, experimentat în atâtea locuri, va putea fi înlocuit în întregime cu răspunsuri satisfăcătoare la toate chestiunile, de un singur autor, fie cel strălucit, în parte din lucrările sale?

Ar trebui mai puţină grabă în aprobarea părţii negative.

Odată dărâmarea efectuată, cum mai poţi controla ceea ce va veni? Criticarea părţii pozitive (adică personale, căci „pozitivă” nu e, ci anarhica) e dovada nemulţumirii inevitabile provocate de părăsirea Statului şi ştiinţei anterioare negaţiei lui Duguit, care rămân de neînlocuit1.

1. Un alt capitol al operei lui Duguit merită calificativul de operă negativă binevenită şi eficace. E dezaprobarea lui Hegel şi a divizării Statului atotputernic, atoatefăcător. (V. mai ales „Jean-Jacques Rousseau, Kant et Hegd”, Revue du droit public, 1918, pp. 325-377.) Această parte negativă rămâne.

Încheieri

124. Încadrate în concepţiile timpurilor noi1, tendinţele moderne îl aşază şi pe Duguit ca fiu al Timpului său, pentru a întrebuinţa acest semnificativ titlu al unei cărţi de Klaus Mann*.

Lipsit de dogmele autonomiei individuale şi suveranităţii naţionale, el a putut adapta tehnica juridică nevoilor timpului, îl laudă Pirou2. Mai bine zis, lipsit de aceste noţiuni, a putut îmbrăţişa toate curentele şi accepta toate propunerile.

Noţiunile de bază sunt necesare şi punerea lor în discuţie a fost greşeala multor autori ai veacului al XX-lea.

* * * „îi blamăm pe cei care simplifică chestiunile complicate. Vom vorbi însă mai puţin de cei care complică lucrurile simple.”

Julien Benda

125. Discutarea din nou a ideilor simple. Veacul al XIX-lea reuşise să stabilească în viaţa socială şi în lumea

1. V. supra, p. 243.

* Klaus Mann – fiul lui Thomas Mann, şi el scriitor.

2. Gaetan Pirou, op. Cit, p. 24.

Juridică o serie de principii simple” a căror primire urma să se facă Eră reveniri, reluări de la început, cu scopul educativ de ale infiltra în partea inconştientă a sufletului.

Respectul legii, necesitatea autorităţii concomitentă cu libertatea, ideile morale elementare, familia, relaţiile dintre creditor şi debitor păreau precizate. „Le-am învăţat din copilărie”, spune scriitorul Henri Béraud*.

Dar ştiinţa moravurilor nu vrea numai să studieze ştiinţific realitatea morală; vrea mai mult, să privească legile morale altfel decât ne apar nouă: naturale şi veşnice1.

Ca pe nişte realităţi fizice2, ca moralele Americii sau Chinei3, independent de orice „cunoaştere” anterioară, părăsind morala naturală asemănătoare dreptului natural4.

Să discute sociologic cele ce ne sunt familiare.

Prima regulă a sociologiei stabilită de Durkheim e ca observatorul, „pătrunzând în lumea sociala” să-şi dea seama & pătrunde în necunoscuţi trebuie să se simtă în prezenţa

* Henri Béraud (1885-1958) – jurnalist şi scriitor francez, autor al unor pamflete politice contra Angliei, dar şi contra democraţiei. Pentru romanul Le Martyre de l obese a obţinut Premiul Concourt în anul 1922.

1. Lucien Lévy-Bruhl, La morale et kt science de mours, Alean, pp. 193 şi urm.

2. Ibidem, p. 192.

3. Ibidem, p. 200.

4. Ibidem, p. 200.

Unor fapte ale căror legi sunt pe atât de nebănuite pe cât puteau fi cele ale vieţii când biologia nu era constituită; trebuie să se aştepte la a face descoperiri careţi vor surprinde şi îl vor buimăci”1.

Ca „într-o regiune încă neexplorată”2, trebuie să intri în lumea socială asemenea ca în triburile vizitate de exploratori.

Statul, familia, contractul apar prea clare şi prea simple3.

Sociologia cere misterul, destăinuirea instituţiilor noastre după metoda descoperirilor, aflării societăţilor stranii din Australia, Africa sau America. Prima regulă: e prea simplu, vrem misterul primitiv. Sociologul trebuie să răstoarne ierarhia normală a valorilor sociale şi morale, să găsească aici fenomene aflate în labirintul regulilor totemice. Ea are o legătură strânsă cu vestirea catastrofei civilizaţiei. André Gide, scriitor caracteristic al epocii prin optimismul nestăpânit pe planul psihologic şi al construcţiilor sociale, căruia i se alătură pesimismul moral exagerat, scrie: „Cred că asistăm la sfârşitul unei lumi, al unei culturi, al unei civilizaţii, că totul trebuie să fie din nou pus în discuţie”4.

1. Emile Durkheim, Les regles de la méthode sociologique, Alcan, ediţia a VIII-a, 1927, p. XIII (sublinierile din textul citat nu sunt ale autorului).

2. Emile Durkheim, op. Cit., p. XIII.

3. Ibidem, pp. XIII-XJV.

4. Incidences, N. R. R, p. 32.

Cu asemenea îndemnuri juriştii dreptului social erau siliţi să nu accepte elementele cele mai simple ale ştiinţei lor, să facă afirmaţii „surprinzătoare” şi „neaşteptate”.

Introducerea filosofiei în drept a adus întrebări asupra a ceea ce părea stabilit1.

Într-un timp, enciclopedia dreptului era încadrată în dreptul civil. Apoi, Cu numele filosofia dreptului, a fost confundată cu dreptul public. În sfârşit, în ioc de filosofia dreptului a apărut filosofia în drept, nu speculaţiile juridice cele mai înalte, ci desţelenirea domeniului juridic prin aplicarea metodelor şi problemelor din altă ramură. Prin spiritul ei critic, prin discuţii asupra „datelor ultime”, cercetarea filosofică n-a putut trece în dreptul constituţional decât ca mod de negare a elementelor lui.

Atribuirea unui caracter îndoielnic şi discutabil noţiunilor juridice fundamentale este numai un efect al întregii fevizuiri a ideilor pornită de ştiinţa socială a veacului al XX-lea.

126. Dreptul politic mai reuşise să deosebească democraţia de socialism, întărind Statul constituţional printr-o construcţie juridică în afara vieţii economice. Egalitatea în faţa legii era realizată, rămânând ca libertatea economică să n-o transforme în imposibila egalitate absolută. Justiţia putea fi asigurată fără ca, „punct de plecare şi adeseori pretext al socialismului”2, să ducă la iluziile socialiste.

1. Paul Cuehe, En lisant les jurhtesphibsophes, e&fadtztă, pp. 1-2

2. Eugene d'Eichtâl, Socialisme et problemes sociaux, ediţia citată mai sus. D. 261.

Democraţia socială, pe care marxişti, sindicalişti sau solidarişti o pregătesc, împinge însă sistemul spre extreme, spre egalitatea naturală. Uită că regimul democraţiei „slobozeşte coardele rânduielii sociale până la limita extremă, de unde nu mai pot fi slobozite fară ca edificiul social să se prăbuşească imediat”1.

Democraţia este nu numai deosebită de socialism, ci esenţial opusă lui. „în realitate, nu există concepţii politice care să fie despărţite de prăpăstii mai adânci decât democraţia şi socialismul”2. Prima nu e decât un regim juridic căruia i se adaugă libera circulaţie a bunurilor şi a valorilor.

Democraţia „economică”, „industrială” sau „societară” a lui Proudhon3, Saint-Simon4 sau Fourier5* e aceeaşi cu confuzia actuală.

1. Maurice Hauriou, „L'ordre social, la justice et le droit”, loc.

Cit., p. 823.

2. Gustave Le Bon, Psychologie du socialisme, Alcan, p. 320 a ediţiei din 1926. Idem, A. de Tocqueville („Republică democratică şi socială? Contradicţie?”, şi F. Nitti („Socialismul este. O critică a democraţiei pe care o consideră una din fazele istorice ale unui proces economic”).

3. Systeme des contradictions économiques, 1846.

4. De l'industrie, 1817-1818; Le systeme industriel, 1821; Catéchisme des industriels, 1823-1824.

5. Le nouveau monde industriel et sociétaire, 1829.

* Charles Fourier (1772-1837) – filosof şi economist fiancez, autor al unui utopie proiect de reformă economică în lucrarea Le Nouveau Monde industriel et sociétaire (1829), în care propunea drept formă de organizare falansterul.

Sieburg recunoaşte1 ca francezul se simte întâi cetăţean şi apoi se gândeşte Ia meseria lui. Şi aşa e. Concepţia tradiţională franceză nu vede în democraţie un sistem de prevedere socială sau stare materială, ci numai forma ei politică, a egalităţii strict legale2. Ca regim stabil, asigură cel mai bine mersul societăţilor, arată Artistotel3.

Scoasă din dreptul constituţional, înseamnă: industrializată sau economică, socialismul; „organizata”, drumul spre concepţia individului-celulă, a organicismului4. Organizare înseamnă reorganizare sau organicism. Şi ce înseamnă organicism? O putere independentă de individ, nelimitată.

„Orice sistem care pune dreptul într-o concepţie obiectivă în loc de a-1 căuta în însuşi omul ajunge neapărat la negarea dreptului.”5

127. Statul juridic e distrus de Duguit, dar i se cere intervenţia în contractele de muncă6, reglementarea libertăţii contractuale7, intervenţionismul economic8 si

1. F. Sieburg, Dieu est-il français? Grasset, p. 290.

2. Joseph Barthélémy şi Paul Duez, op. Cit., pp. 60-61.

3. Politica, II, capitolul I, p. 19.

4. Georges Guy-Grand, La démocratie et l'apres guerre, Garnier Freres, Paris, pp. 263-265.

5. Charles Beudant, op. Cit., p. 209.

6. Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. V, ediţia a II-a, p. 162.

7. Ibidem, p. 291.

8. Traité de droit constitutionnel, vol. II, ediţia a IH-a, pp. 151 şi urm.

Asistenţa. Scos din viaţa politică şi din drept, unde e atât de necesar, printr-un fenomen curios, reapare. Statul cotropeşte viaţa economică. Creşterea nesfârşită a funcţiilor sale, transformarea tuturor activităţilor în servicii publice, numărul enorm al funcţionarilor sunt rezultatele unui sistem pentru care civilizaţia înseamnă creşterea numărului serviciilor publice1.

Duguit nu poate admite că activitatea guvernanţilor ar putea fi limitată. Numărul activităţilor devine un element „în primul rând supus evoluţiei”2. Creşterea numărului serviciilor nu va împiedica însă destrămarea Statului. Ea se face concomitent cu descentralizarea pe servicii, adică cu organizarea lor „funcţionărească”3. Regionalizate, cu patrimonii autonome, cu o direcţiune încredinţată funcţionarilor tehnici ai instituţiei, nu presupun un control.

Şi totodată intervenţiile, serviciile Statului cresc, cresc.

E „drumul ocolit” spre colectivism acesta. Total sau parţial, ameninţă, mai tare sau mai puţin, civilizaţia europeană4, în civilizaţie nu intră numai cunoştinţe. „Ea se compune şi din obiceiuri morale: gustul iniţiativei

1. „Pe măsură ce civilizaţia se dezvoltă, numărul. Serviciilor publice creşte în acelaşi timp.” (ibidem, pp. 62-63)

2. Voi. II, p. 62.

3. Ibidem, pp. 66-67.

4. Paul Leroy-Beaulieu, LEtat moderne et ses Jbnctions, p. 460, ediţia a IlI-a, Guillaumin & C-ie, 1920.

Individuale, spiritul asociaţiei libere, dragostea pentru economisire, responsabilitatea personală.„1 Numai libertatea şi iniţiativa individuală pot menţine ceea ce au creat: civilizaţia2. Opusă tiraniei economice a Statului, subvenţiilor şi funcţionarismului, asigurărilor sociale prin Stat3, acelei unendlich begreifliche Aujgabe a Statului, pe care în concepţia lor sociologică şi germană juriştii moderni au admis-o, cartea lui Leroy-Beaulieu, pe care Geny n-o şi securităţii”, devine „bancher., bibliotecar, colecţionat, gravor., antreprenor de spectacole, negustor de ape minerale, medic, filantrop. Tapiţer, silvicultor, crescător de animale. Societate de asigurare, ziarist.”1.

Coborând nivelul vieţii economice, etatismul nu urmăreşte măcar ameliorarea progresivă, atingerea unui nivel general, ca Bastiat2*. I se aplică numai cuvintele Iui Guyot*: „Indivizii muncesc şi economisesc, guvernele risipesc şi fac datorii”.

Problema economică e o faţă a crizei puterii^. În viaţa economică – în cea politică la fel – nu e nevoie de o nouă direcţie, numai de continuarea acţiunii clasice a guvernelor4.

1. H. Berthélemy, Traité de droit administratif, ediţia citata, p. XVIII.

2. Harmonies, VI, p. 126.

* Frédéric Bastiar (1801-1850) – om politic, autor de pamflete economice (Sophismes économiques), partizan al liberalismului, adversar al protecţionismului, ca şi al socialismului proudhonian.

* Yves Guyot (1843-1928) – economist şi om politic francez, reprezentant al liberalismului, fost deputat şi ministru al Muncii, redactor la Journal des économistes.

3. Laurent Dechesne, Le capitalisme, la libre concurrence et l economie dirigée, Sirey, 1934, p. 163.

4. „A sosit de mult ceasul ca să strigăm: destul cu poveştile pentru copii!” „Politicul să nu se mai amestece în economic, iar Statul să revină la datoriile lui de totdeauna, care au fost şi au rămas aceleaşi, în ciuda intervent ion ismelor.” (N. Dascovici, în studiul strălucit Separaţia politicului de economic, Cultura Poporului, Bucureşti, 1934, p. 33) „Intervenţionismul legislativ şi executiv a distrus cadrul clasic de garanţie ce-1 oferea odinioară Statul tuturor drepturilor private când se exercitau liber, sub sancţiunea răspunderii personale, prin însuşirile aşa de felurite ale oamenilor, natural inegali între ei.”1 Mai multă grijă în îndeplinirea datoriilor elementare ale Statului, cum spune acelaşi autor al unui răspuns hotărâtor contradicţiilor şi confuziilor.

128. O alta concluzie trasă din examinarea critică a pozitivismului juridic trebuie să fie imposibilitatea confuziei ştiinţei cu disciplinele vieţii sociale.

Un grup de savanţi2 nu poate conduce lumea, pentru că ştiinţa nu e cuprinsă într-un dicţionar în care să fie suficient să cauţi soluţia. Teorii, ipoteze, discuţii o alcătuiesc.

Guvernarea de către o academie ar fi aplicarea voinţei membrilor ei. „Pedantocraţie”, spune Guy-Grand3. Unei instituţii de cercetări biologice, unui corp medical nu le-ar lipsi munca, nici imaginaţia, certurile, încercările, slăbiciunile caracterului oricărui om4.

1. N. Daşcovici, op. Cit., p. 25.

2. V. Ernest Renan, L'Avenir de la science, ediţia citată, p. 350: „Idealului unui guvernământ ar fi un guvernământ ştiinţific, în care oameni competenţi şi speciali ar trata chestiunile guvernamentale ca pe nişte chestiuni ştiinţifice”.

3. Le proces de la démocratie, ediţia citată, p. 214.

4. O pildă: Arrowsmith de Sinclair-Lewis.

Între ştiinţă şi politică rămâne o graniţă statornică.

Iar: „Dacă nu mai credem în dreptul guvernanţilor, credem în existenţa obligaţiilor ce le sunt impuse”1 nu e fraza care să justifice pretenţia de a confunda religia cu ştiinţa.

Înşişi sociologii au fost nevoiţi să proclame separaţia dintre social şi natural. În momentul în care aplicarea teoriilor lui Darwin societăţii însemna ruina solidarismului lor, au arătat că biologia nu poate fi aplicată în mod brutal vieţii sociale, că nu ştiinţele naturale pot conduce societatea, că acestea sunt metode exagerate şi neştiinţifice2.

E adevărat, dar şi sociologii poartă vina. Cu alte concluzii au aplicat şi ei ştiinţele naturale. Dacă faci apel la ştiinţă, se poate ca în urmă să aibă pretenţii o altă teorie din acel domeniu să conducă societatea. Au greşit toţi cei ce au pus ştiinţa la baza moralei sau a dreptului, biologia la baza societăţii. Soluţia e, indiferent de tendinţa solidaristă sau darwiniană, încetarea introducerii ipotezelor ştiinţifice în organizarea traiului laolaltă al oamenilor.

129. Antinomia teoriei lui Duguit. Discuţiile asupra puterii influenţei germane3 – altă înrâurire de seamă pe lângă concepţia ştiinţei atotcuprinzătoare – pun în vileag o antinomie adâncă în opera principiului jurist al scolii noi.

1. Léon Duguit, Les transformations du droit public, Armand Colin, p. 42 (în ediţia din 1925).

2. Celestin Bougie, La démocratie devant la science. Etudes critiques sur l'hérédité, la concurrence et la différenciation, Alean, 1994.

3. V. supra, pp. 143 şi urm.

Studiul doctrinelor germane îl îndepărtaseră de sisteme a căror unitate o alcătuieşte lipsa unei încercări de limitare a Statului. Dar nici Şcoala franceză nu-1 atrăgea, deşi limita Statul, pentru că era individualistă, şi Duguit căuta idei sociale.

În operele juriştilor germani, Statul era pus pe altar1.

Monarhului i se recunoaşte toată puterea, libertăţile sunt numai concedate. Duguit a luat de aici ideea realisra că suveranitatea naţională, drepturile şi legile sunt formule ipocrite sub care se ascunde puterea Statului sau a monarhului. De unde şi la dânsul definiţia Statului ca simplă diferenţiere de fapt între guvernanţi şi guvernaţi, traducere franceză a cuvintelor luiTreitsehke*: Der StdatistMacht*.

Şcoala istorică prezentase dreptul nu ca pe o expresie a unor principii raţionale superioare şi anterioare, cj a instinctului poporului. Dreptul ia naştere ca limba: vânzarea debitorului insolvabil e pentru Ihering o regulă formată în acelaşi fel ca a lui cum cu ablativul. Şi de aici se inspiră Duguit2. Ia ideea unui drept artificial,

1. Joseph Barthélémy, „La responsabilité des Professeurs allemands de droit public”, Bulletinmensuel de fa Société de Législation Comparée, nr. 4-6, 1916* pp. 125 şi urm.

* Heinrich von Treitsehke (1834-1896) – istoric german cu tendinţe pangermaniste, autor al unei apreciate Histoire de l'Allemagne au XUÇrç siecle (1879-1894).

* „Statul este putere” (germ.).

2. V. supra, pp. 148 şi urm.

Doctrinar, deosebit de cel născut din masă. Sentimentele, intuiţiile, rolul juridic al poporului alcătuiesc a doua parte a înrâuririi germane.

Pe de o parte, brutalul fapt al puterii celor ce conduc, inexistenta suveranităţii. Pe de alta, necesitatea de a limita Statul. Fără a uita simpatia pentru originile adânc populare şi iraţionale ale dreptului şi dorinţa, nevoia unei doctrine moderne şi sociale.

Duguit a ieşit din această situaţie grea propunând un „nou” sistem, în fapt, o soluţie mixtă, o cale de mijloc.

Suveranitatea a rămas respinsă, dar Statul e limitat prin încredinţarea elaborării dreptului forţelor de care vorbea Savigny. Al doilea pas e făcut când oferă tronul, rămas pustiu, al suveranităţii naţionale principiului solidarităţii sociale. Motivele acestui act au fost multiple. Unul de convenienţă cronologică: solidarismul, doctrină cu mare succes, îi stătea la îndemână în vremea aceea.

Mai era baza sociologiei pe care Durkheim o declarase o ştiinţă esenţial franceză1. Principiul solidarist înlătura deci acuzaţia de a sta prea mult sub semnul ideilor juridice germane. Legat apoi de reforme sociale, critic sistematic al individualismului, principiu politic înaintat, favorabil intervenţionismului, solidarismul prezenta foloasele de care avea nevoie Duguit.

1. V. La science française, 1925.

Realist ca Seydel (dreptul e făcut de şeful Statului, deţinător suprem al puterii), sentimental şi mistic ca Savigny (dreptul izvorăşte din inconştient, din străfundul sentimentelor), mijlociu ca Bourgeois, care respinge brutalitatea materialismului şi cheamă în ajutor legalitatea şi bunăvoinţa, ştiinţific ca Durkheim, care prezintă sociologia ca o ştiinţă pozitivă, cu reguli şi metodă, întemeiate pe fenomene analizate cu grija obiectivităţii: diviziunea muncii sociale şi solidaritatea organică.

Guvernanţii au toată puterea. Au numai datoria să aplice dreptul care izvorăşte din viaţa sentimentelor masei, fatal.

Principalul sentiment e al sociabilităţii sau socialităţii noţiune asohdarităţii sociale. Astfel, teoriile au fost combinate. Dar, inconciliabile, n-au produs îmbinarea. Între autoritatea brutală de care vorbesc juriştii germani şi solidaritatea sociologică rămâne vizibilă contradicţia.

LaMarx, guvernanţii pun mâna pe Stat pentru a aplica „dreptul” sub care se ascund interesele lor de clasă1. La Duguit, ajung tot prin luptă şi forţă, dar, odată ajunşi, nu fac decât sa întărească prin constrângere reguli care iau naştere independent de ei. E o situaţie de neînţeles. Care mai e mobilul acţiunii lor spre putere?

Cum nu te poţi opune puterii irezistibile a guvernanţilor şi cum regulile legale nu prezintă nici o garanţie -

I. Manifestul comunist (capitolul II): „Şi dreptul vostru nu-i alta decât voinţa clasei voastre prefăcută în lege”.

Observate de eroi şi de j mişti, în mod liber – înseamnă că Statul devine o cumplită aplicare prin forţă a regulilor pe care le vor interpreta ca bune deţinătorii puterii.

Contradictorie sau nedeosebită în concluzii de ceea ce voia să înlocuiască, produs al mai multor influenţe opuse, peste care se aşterne lustrul solidarităţii împăciuitoare, pe care o însufleţeşte un socialism nemărturisit, opera lui Duguit e în bună parte o doctrină germană îmbrăcată după moda franţuzească a unor anumiţi ani.

130. Statul şi societatea. Cea mai de seamă încheiere „ cu privire la încercarea realistă a dreptului trebuie să fie necesitatea privirii Statului sub un îndoit aspect. Nu e vorba de vreo dublă personalitate a sa, ca dualitatea persoană juridică – putere publică închipuită de Gerber.

Ci de a evidenţia că prin Stat se înţelege şi puterea publică, şi societatea. Dreptul nou confundă aceste două domenii.

Fac parte din normă, pentru Duguit, toate actele care pot provoca o reacţie socială. Care e criteriul? E vag, e veşnic schimbător – e răspunsul. „Fapte esenţial individuale. pot deveni obiectul prescripţiei sociale severe.'*1 Nu există limită dincolo de care reacţia socială (legea) să nu poată interveni.

Duguit a încercat să mărginească puterile Statului. Că n-a reuşit e o demonstraţie care nu va reveni aici. Dar

1. Léon Duguir, Traité de droit constitutionnel, vol. I, ediţia citată, p. 88.

Societăţii n-a încercat să-i pună limite. Esenţialul acesta era. Căci pe Herrscher-ul absolut îl limitase regimul constituţional. Statul, putere raţionalizată, e distrus. Dar dreptul nu cunoaşte limite, orice poate intra în preocupările lui. Dreptul natural e o graniţă pentru lege şi pentru societate; grupul, majoritatea, exaltaţii sociali, agitatorii (meneurs) vor putea transforma faptele „esenţial individuale” în obiecte ale dreptului pe care la voia lor îl creează. Societatea sau realitatea socială sunt noţiuni neprecise, cărora cu greu le poţi impune obligaţii anumite.

De aceea dreptul trebuie să rămână opera Statului, putere numită, distincta, ale cărui limite pot fi definite.

Organizarea împotriva Statului, a profesiei, a familiei, a grupurUor înseamnă trecerea puterii juridice în competenta instituţiilor sociale. Pentru socialişti şi Evul Mediu, Stand e înlocuit cu forţele sociale.

Invocarea (de pildă, în chestiunea votului familial) a necesităţii menţinerii coeziunii sociale duce la soluţia problemei. Statul e o putere publică; dreptul e creat printr-însul şi amândurora li se impun limite precise, pe care nu le pot depăşi sub nieiun cuvânt. În viaţa intimă, în viaţa sufletească, în domeniul natural, legile nu vor putea intra, pentru ca aceste porţiuni ale vieţii nu aparţin puterii publice. Societatea, pe de altă parte, garantează drepturile raţionale ale omului; domeniul juridic o depăşeşte. Retras din viaţa publică, individul găseşte drepturile sale naturale în societate.

Însă condiţia esenţială a acestui sistem e ca societatea > > să fie sănătoasă, să respecte ordinea şi să menţină disciplina, pentru ca Statul să nu găsească un motiv de intervenţie în morală sau în economie. Numai o voluntară stăpânire de sine, o viaţă morală, o economie neriscată împiedică printr-o orânduială, socială numai, imixtiunea Statului, atribuţiile sale fara limite previzibile şi transformarea a orice în domeniu legal.

Limitele Statului nu-i sunt opuse duşmănos, ci urmăresc întărirea a ceea ce e de esenţa suveranităţii. Căci, dacă dobândeşte toate atribuţiile economice, o face cu preţul dispariţiei suveranităţii. Autoritatea presupune o abstracţiune unitară care stăpâneşte întreaga administraţie şi se opune cu simplicitate masei. Atribuţiile nefireşti merg paralel cu slăbirea puterii publice şi, cu cât devin mai numeroase, cu atât cresc sorţii ca să fie nesatisfăcător îndeplinite.

„Pe cât guvernămintele sunt ridicole când emit pretenţia de a face operă morală, pe atât îndeplinesc o menire sfântă când se ocupă de domeniul material.” Cuvintele adevărate ale lui Hauriou1 presupun îndeplinirea nevoilor morale ale unei societăţi pe calea tradiţională a conştiinţei individuale şi a disciplinei familiale. Dincolo, Statul va asigura egalitatea în faţa legii (iar nu o irealizabilă egalitate

I. In „Les idées de M. Duguit”, loc. cit., pp. 22-23.

Absoluta) şi libertăţile politice (iar nu neînfrânate manifestări de anarhie). Exemplul veacului al XIX-lea (şi – ca o ilustraţieepoca Reginei Victoriaa Angliei), în care disciplina socială amers concomitent cu intervenţia descrescândă a Statului, în care iniţiativa particulară, nestânjenită de intervenţionismul economic şi social, a asigurat prosperitatea, în care moralitatea a mers paralel cu o înţeleaptă libertate politică, arată că teoria Statului-flcţiune a dat o lume mai bună.

131. Să fie oare adevărat că sistemul lui Duguit, al elevilor şi simpatizanţilor săi, dacă nu e tradiţionalist, tiu e nici socialist?

Sindicalismul e masca revoluţiei. Acel în care Waline1 recunoaşte un om de stânga, vesteşte în toate conferinţele şi operele sale un nou sistem realist şi socialist. Ar fi o dovadă suficientă, dacă Duguit n-ar da şi altele. Legile pot oricând modifica proprietatea. Şi oricât. „în întregime” chiar, dacă „transformarea socială” o cere2. Definiţia Statului e data în stil marxist sau sociologic materialist: „Statul nu e ô persoană juridică; Statul nu e o persoană suverană. Statul e un produs istoric al unei diferenţieri sociale între cei puternici şi cei slabi într-o societate

1. În studiul citat, UAnnée politique française et étrangere, decembrie 1929, p. 387.

2. Léon Duguit, Etudes de droit public, I, L'Etat, le droit objectif et la loi positive, ediţia citată, p. 211.

Dată”1. În toate aceste sisteme e vorba de o formare naturala a Statului.

Realismul e alcătuit numai din concepţia Statului ca nume al celor mai tari, care îşi impun tăria pe baze religioase, militare, economice sau numerice. „Drept divin.,., suveranitate naţională, tot atâtea cuvinte fără valoare, tot atâtea sofisme cu care guvernanţii îşi ademenesc supuşii.”2 Rămâne numai: „constrângerea materială monopolizată de un anume grup social: puterea celor mai puternici stăpânind slăbiciunea celor slabi”3.

După ce votul censitar e declarat ca incompatibil cu suveranitatea naţională, se pune pentru Duguit problema

1. Léon Duguit, Etudes de droit public > II, L'Etat, les gouvernants et les agents, ediţia citată, p. I – cf. Manifestul comunist (capitolul I): „Burghezia. A pus în sfârşit mâna pe puterea politică în dauna altor clase – în Statul reprezentativ modern.

Guvernământul nu-i altceva decât un comitet administrativ al afacerilor comune ale clasei bugheze„; Franz Oppenheimer {L'Etat, ses origines, son évolution et son avenir, traducere franceză de Horn, Giard & Briere, 1913, pp. 6 şi 10): „Statul este.

O organizaţie socială impusa de un grup învingător unui grup învins, organizaţie al cărei singur scop e reglementarea dominaţiei primului asupra celui de-al doilea„, „Statul născut din supunerea unui grup omenesc de către un alt grup.”.

2. Traité de droit constitutionnels vol. I, pp. 656-657, în capitolul „Formaţiunea naturală a Statului”.

3. Ibidem.

Dacă votul universal o realizează. Nici acesta; pentru argumentul ca, dacă a dus la egalitate politică, n-a realizat-o pe cea economică, ca tot proprietarii au rămas cu puterea.

Acesta e socialism pe Iară, cu citarea în acelaşi sens a lui Jaures1. Printre obligaţiile pozitive ale Statului sunt intervenţia în relaţiUe dintre muncitor şi capitalist şi asigurarea dreptului la muncă. „E acesta dreptul la muncă al şcolilor socialiste? Poate. Ceea ce e un răspuns destul de lămurit.

Obiecţia că Duguit înlătură ideea luptei de clasă nu are nici o valoare faţă de declaraţia lui că admite existenţa claselor profesionale şi organizarea lor politică în vederea unui Stat în care să apară ca realităţi3. Dacă „societatea e un mare atelier” (formula e a lui Proudhon4), rezultă că „toţi cei ce îndeplinesc aceeaşi munca alcătuiesc o clasă5.

Negaţie a claselor pentru a admite clasele profesionale.

1. VEtat, le droit objectif et la loi positive, p. 253.

* Jean Jaures (1859-1914) – om politic* filosof şi istoric francez.

Profesor de filosofie la Universitatea din Toulouse, deputat de orientare socialistă (Pétition socialiste, 1899; Etudes socialistes, 1901 etc.), fondator în anul 1904 al ziarului L'Humanité, organ al Partidului Socialist Francez.

2. Ibidem, p. 291.

3. Traité de droit constitutionnel, vol. I, pp. 591, 662-663 şi 667.

4. Adoptata de Duguit în Le droit social, le droit individuel et les tranformations de l'Etat, ediţia citată, p. 116.

5. Léon Duguit, volumul de mai sus, idem.

Mai mult, prin alăturarea unui cuvânt, noţiunea de clasă n-a dispărut; cuvântul era subînţeles în comunism. Materialismul istoric nu subînţelege că proletariatul (şi celelalte corpuri sociale) sunt clase economice, profesionale?

Sindicalismul primeşte cu elogii doctrina morţii Statului, părăsirea ideii de autoritate, ideea federalistă1. Duguit citează cu elogii pe Pelloutier*, preferatul lui Sorel, pe Proudhon şi Bakunin2. E adevărat că prefaţa scrisă în 1921, menţionată mai sus, părăseşte formula atelierului care va înlocui Statul, condamnă greva şi excesele. Dar influenţată de împrejurări locale, nu-1 împiedică să revină în tratatul său la vestirea dispariţiei Statului. Efemera revenire la principiile tradiţionale nu-i dă dreptul să condamne pe cei ce ar putea să-1 revendice ca pe un părinte al ideilor şi faptelor lor. Treizeci de ani a folosit scrisul şi vorba pentru a spune că nu există putere, că Statul e pe moarte, că neascultarea legii e un drept a cărui apreciere revine sindicatului, că dreptul se formează în afara legii, că nu există suveranitate, că sindicatul este

1. Etienne Antonelli, La démocratie sociale devant les idées présentes, ediţia citată, pp. 101-107, despre Duguit, cu titlul: „Moartea Statului”.

* Fernand Pelloutier (1867-1901) – sindicalist anarhist francez, adept al grevei generale. A fondat revista de economie socială L'Ouvrier des Deux-Mondes în anul 1897.

2. Le droit individuel, le droit social et les transformations de L'Etat (cartea sa cea mai violentă şi mai sinceră), pp. 123-124.

Elementul viitorului, că din sindicate se va naşte un nou drept. Avea autoritatea să condamne greva?

132. Din nenumăratele critici ce pot fi aduse operei lui, se vede câte puncte slabe prezintă. Cele mai de seamă au fost menţionate.

Duguit e stăpânit de mistica timpului nou, a reformismului, trage concluzii din simple tendinţe.

Se foloseşte de un vocabular complicat şi prezintă o terminologie greoaie, periculoasă.

Neagă puterea legitimă.

Distruge autonomia dreptului.

Îl trece în sentimente vagi şi inferioare, clădeşte pe o teorie a voinţei exagerată şi contradictorie.

E discipolul prea supus al sociologiei, de la care ia un termen pe care nu-1 defineşte şi care, dintr-un simplu fapt complex, devine un ideal; nu reuşeşte să explice trecerea de la fapt la drept.

Distruge toate noţiunile dreptului constituţional, nu înţelege necesitatea ficţiunilor; desfiinţează cu totul proprietatea şi libertatea, confundă legea cu alte forme juridice.

Nu separă dreptul public de cel privat; admite cu prea multă uşurinţă teorii îndrăzneţe ale dreptului civil; nu-i recunoaşte supremaţia.

Vesteşte anarhia feudală; introduce anarhia în adminisuaţie prin desfiinţarea ascultării ierarhice, dă atribuţii economice excesive Statului, pe care, pe de altă parte, 1-a distrus; exagerează noţiunea serviciului public şi rolul funcţionarilor.

Propune forme inadmisibile ale votului.

Neagă dreptul natural, e stăpânit de un pozitivism strâmt, nu înţelege necesitatea dreptului natural şi e totuşi metafizician.

Nu rezolvă problema limitelor Statului: nu-şi pune problema limitelor Dreptului.

E prea optimist în privinţa grupărilor sindicale.

E socialist, deşi n-o recunoaşte expres.

Stă prea mult sub influenţa doctrinelor germane; prezintă un sistem alcătuit din elemente disparate; se contrazice deseori.

133. Silită să se contrazică, soluţia lui Duguit e dovada că principiile stabilite nu pot fi părăsite în nici un fel.

Dintr-o epocă de tulburare s-a crezut că poate rezulta „ceva nou”. Mulţi au crezut că după dezordine va veni începutul. Kăstner*, prin personajul său Fabian, se teme de ceea ce poate urma dezordinei, cu dreptate. Neîncrederea, neliniştea, lipsa de disciplină creează o ambianţă

* Erich Kastner (1899-1974) – scriitor german, apreciat de N. Steinhardt (la moartea acestuia, în 1974, a publicat un articol în Viaţa românească). Romanul Fabian şi cartea Emil şi detectivii – adresată tinerilor cititori – l-au făcut cunoscut în lume, la noi fiindu-i traduse atât romanele, cât şi versurile (Trusa lirică de prim-ajutor, Editura Albatros, Bucureşti, 1978).

În care pot apărea mişcări vecine cu snobismul. Saleilles, „om de lume”1 şi romantic social, e o pildă. O oarecare depăşirea Exegezei putea fî admisă, altminteri vechi e un cuvânt cel puţin tot atât de bun ca nou. Simplele „tendinţe” nu ajung. Medicul e în drept să lupte împotriva bolii care „tinde” să se realizeze şi sa restabilească starea de sănătate. Soluţia stă înapoi. Înapoi la clasicism!

1. Julien Bonnecase, La penséejuridique française de 1804a l'heure présente, vol. L p. 437.

ADDENDA1 Dreptul social „Nous jouons surtout au Social.”

Julien Bonnecase

1. Opera lui Gurvitch

Autorul, rus de origine, trăit ia Praga, apoi în Germania şi azi în Franţa, căruia îi revine meritul de a fi expus într-o operă voluminoasă teoria dreptului social, e Gurvitch.

Scrie franţuzeşte, mai bine zis în franţuzeşte, aşa cum înainte cuvintele limbii autorului, puţin latinizate, treceau drept limbă latină. Termenii ruşi şi germani, expresii luate din fenomenologie (creatoare de cuvinte îngrozitoare), o bibliografie întinsă, dar brută, un amestec al tuturor doctrinelor, şi aşa confuze prin ele însele, explică caracterul greoi, stilul acestor volume – pietroaie. Unde ajung termeni ca: transpersonalism sintetic, inordinaţiune, relaţie coordinativă, integraţiune obiectivă a unei totalităţi,

1. A apărut în 1936, Tipografia „Caragiale”, Strada Şelari, Bucureşti.

Spaualizare, raport deJuncfionalitate wiprocă, suprastmttura organizadumi suprapuse, comunitatea obiectivă subjacentâ, logicizarea, dreptul [social'neorganizat al comunităţilorsubjacente suptâfuncţionale? La o construcţie care încearcă să explice teoretic şi în proporţii mari câteva fenomene sindicale. Gurvitch defineşte astfel dreptul social: „Dreptul social e un drept autonom de unire desăvârşită, integrând într-un fel obiectiv fiecare totalitate activă reală, care cuprinde o valoare pozitiva extratemporală. Acest drept se desprinde direct din „totul„ în chestiune pentru a-i reglementa viaţa interioară, independent de faptul că acest „tot„ e organizat sau neorganizat. Dreptul de comuniune dă întregului participarea într-un fel imediat în relaţia juridică ce decurge dintr-însul, fără a transforma acest „tot„ într-un subiect deosebit de membrii săi”1.

Şi continuă pe încă şaptesprezece rânduri de tipar, stabilindu-i şapte caractere, funcţia de a integra obiectiv totalitatea prin orânduirea uniunii membrilor, fundamentul care sta în aceea că dreptul izvorăşte direct din totalitate, obiectul: reglementarea vieţii interne, structura intrinsecă: participarea directă a „totalităţii”, manifestarea externă: puterea socială pură, neiegată de o constrângere necondiţionată, realizarea: preeminenţa dreptului neorganizat asupra celui organizat, subiectul către care se îndreaptă şi care e o persoană colectivă complexa,

1. Georges Gurvitch: L'idée du droit social, Sirey, 1932, p. 1 %

Iată definiţia ideii despre care acelaşi autor mai spune: „spre ea se îndreaptă toate speranţele, toate aspiraţiile şi toate revendicările contemporane”1. Ce ideal simplu, ce ideal clar!

Dreptul social e dreptul particular al grupurilor. E independent de Stat. Cu atât mai pur cu cât e mai depărtat de Stat, mai economie, cu cât se impune numai printr-o sancţiune ce poate fi evitată prin părăsirea asociaţiei. În unele forme, dreptul social e tutelat de Stat sau anexat acestuia. Când e autonom, devine obiectul cercetării dreptului intuitiv, care trece dincolo de forme în cunoaşterea acelei societăţi în care nu delimitarea reciprocă, ci mai ales interpenetraţia are importanţă prin intensitatea ei.

Ca primul dintre precursori, Gurvitch îl numeşte pe Grotius*, în al cărui drept natural vede de fapt un drept social, o concepţie nu individualistă, ci întemeiată pe cosmosul social. Grotius ar recunoaşte dreptul autonom al grupărilor din interiorul Statului, ar fi „un socialist”2.

Leibniz e obiectivist, e pluralist, e asociaţionist, crede în supremaţia socialului. Wolf vorbeşte de societăţi, fiecare cu sistemul său propriu, fară a se gândi la Stat. Dar în cine

1. Op. Cit., p, 45.

* Hugo Grotius (1585-1645) – jurist, istoricşi diplomat olandez, fondator al teoriei dreptului natural, cunoscut mai ales prin lucrarea Despre dreptul războiului şi al păcii (De jure belii ac pacis).

2. Op. Cit, p. 177.

Nu vede Gurvitch un precursor? În fiziocraţi. În scepticismul lor raţă delegi, în simpatia lor pentru descentralizarea provincială, în Kant, Rousseau sau Condorcet*. Cu puţină răbdare, poţi găsi în orice autor fraze care nu se opun unei interpretări din punctul de vedere urmărit.

Trecând apoi la Maistre* şi Bonald*, teoreticianul dreptului social ajunge la Auguste Comte, în care îi e uşor să afle un precursor al socialismului, al tiraniei sociale. Comte e ostil dreptului, e potrivnic nu numai celui subiectiv, ci înseşi vieţii juridice. La Saint-Simon, de asemenea, ce nu poate găsi Gurvitch? Ideea cooperării, colaborarea în locul puterii, „societatea industrială” opusă Statului, „constituţia economică” opusa celei politice, preeminenţa producţiei. Fourier, cu al său elogiu al coproprietăţii indivize, asociaţionistul Louis

* Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat (1743-1794) – filosof şi matematician francez, dm politic, mort pe eşafod în timpul Revoluţiei Franceze. Opera sa principală, scrisă în închisoare, este Esquisse d'un tableau historique des progres de l'esprit humain.

* Joseph de Maistre (1753-1821) – scriitor, filosof şi om politic francez, teoretician al Restauraţiei şi critic al modernităţii, cunoscut prin lucrările Considérations sur la France (l796), Du pape (1819) şi Soirées de Saint-Péiersburg (1821).

* Louis de Bonald (1754-1840) – scriitor politic francez* apărător al monarhiei şi al catolicismului, criticai materialismului émpirist şi ateu în lucrarea Essai analytique sur les bis naturelles de l'ordre social {ISQO).

Blanc*, Proudhon, în special, al cărui sistem e calificat drept „sinteza”, Proudhon, care e totodată socialist juridic, doctrinar al Statului economic, de nu al înlocuirii lui prin ateliere, apărător al grupărilor care-şi creează propriile statute şi care vor crea prin federalizarea lor noua societate în care proprietatea va fi „umanizată” şi socializată, urmează pe lista înaintaşilor francezi.

Cei germani sunt mai numeroşi. Fichte ajunge la morala socială. Mai are pentru juriştii sociali meritul de a fi vestit dispariţia treptată a Statului, ceea ce face şi elevul lui, Krause. Şcoala istorică nu e oare cunoscută prin accentuarea consuetudinii, deci a dreptului viu, neetatic? Ahrens, sau organicistul Schaeffle*, sau Stein*, sau Marlo, sau Gierke, cel care a susţinut realitatea persoanei morale şi deci drepturile ei, sunt cei mai însemnaţi.

Luată din fenomenologie, „totalitatea” lui Gurvitch e grupul social, orice grup care e integrat. Cu alte cuvinte,

* Jean Joseph Louis Blanc (1811-1882) – om politic şi istoric francez, ministru în guvernul provizoriu din februarie 1848.

Opera sa principală este L'Organisation du travail (1839), în care expune un program de reforme socialiste.

* Albert Schaeffle (1831-1903) – economist şi sociolog german, adept al unei concepţii organiciste a societăţii, autor al lucrărilor Structure et vie des corps social (1875-1878) şi Esquisse d'une sociologie (1906).

*Karl von Stein (1757-1831) – om politic german, adept al despotismului luminat, pledând pentru desfiinţarea barierelor vamale între provinciile prusiene.

În care nu există subordonare, ierarhie, ci numai colaborare; strânsă aceasta, nelimitată, dar care rămâne uniune, nu devine ascultare. Grupul îşi poate fauri regulile cu de la sine putere, pe cale de statute, legi disciplinare; atât doar, să nu vină de la Stat, instituţie menită pieirii. E special asociaţiei dreptul acesta, dar se poate impune şi recalcitranţUor. (Ceea ce, făcând invers drumul stilistic de la scopul real la filosofle, înseamnă: sindicatul obligatoriu.) Adevăr confirmat şi de altă însuşire recunoscută grupului, aceea de a fi înzestrat numai cu o „putere socială”; e facultativ, dar se poate în schimb impune pretutindeni. Cu cât aceste grupări sunt mai neorganizate, cu atât plac mai mult partizanilor dreptului social.

Şi, fireşte, cu cât sunt mai autonome faţă de Stat, care rămâne fără nici un fel de acţiune asupra lor, paralizat în faţa realităţii lor, în prezenţa justiţiei, legii şi obligaţiilor ce-şi făuresc singure.

Dar indivizii din interiorul „totalităţii” îi sunt supuşi şi ce bine. E adevărat că nu ascultă de o ierarhie, ci de o „autoritate obiectivă”, nu sunt subordonaţi, nici nu consimt, ci au de-a face cu reguli care li se impun.

Pozitiv1. Probabil că indivizilor acelora le va fi cu totul indiferentă noua exprimare; vor simţi însă efectiv tirania unui sindicat pe care nimeni nu-1 mai mărgineşte; vor

1. G. Gurvitch, Le temps présent et l'idée du droit social, J. Vrin, 1932, pp. 7 şi urm.

Regreta societatea raţională, în care ascultarea de puterea legitimă era preferată fatalităţii inconştientului. Dacă sancţiunile nu le convin, ei le pot evita, părăsind grupul.

Răspuns cu totul nesatisfăcător. Nu e vorba de un club monden pe care să-1 părăseşti cu uşurinţă. Grup înseamnă în terminologia aceasta profesiune organizată. Şi dacă e vorba de dânsa înseamnă că mai poţi ieşi cu indiferenţă din asociaţia în sânul căreia îţi poţi câştiga cu exclusivitate traiul? Fară a mai pomeni caracterul curios, nejuridic, imoral pe care îl are o pedeapsă evitabilă, generalizarea unei noţiuni acceptabile numai în relaţii mondene.

Dreptul social e al societăţii economice, organizată în afara Statului. E „Socializarea fară etatism”1. Constatarea lui cea mai prielnică nu e legea; orice alt mijloc, în afara legii, tot atât de dispreţuită ca şi Statul. Grupul spontan creează consuetudinea sa centrifug, depărtându-se de puterea centrală. Dreptul sindical nu e rigid, ci produs liber de forţele sociale, e aplicat de ele în acelaşi fel liber.

Cum ia naştere? Nu din voinţe, ci obiectiv, din însăşi funcţia socială. Nu e nici drept public, nici drept privat; dincolo de clasificările obişnuite, e o „sinteză”.

Către acest drept care are cu atât mai multă valoare cu cât e mai neorganizat – mai puţin tradus în forme juridice perfecţionate, mai aproape de inconştientul colectiv, mai străin de legile Statului – spune Gurvitch că se îndreaptă

1. Op. Cit., p. 9.

„conştiinţa juridică contemporană”, acea vagă entitate invocată cu toate ocaziile. „Tot astfel cum toate drumurile duela Roma. Toate căile ştiinţei juridice actuale duc la ideea dreptului social.”1

2. Drept social sau drept socialist

Social şi socialism sunt două cuvinte apropiate şi altfel decât prin alăturarea a aproape aceloraşi litere. Cuprind două noţiuni înrudite, care adeseori se confundă. Primul e aspectul înşelător al celuilalt. E expresia preferată de „simpatizanţii socialismului”, de „socializanţi”. De aceea, dintr-un început, dreptul social provoacă neîncrederea, suspiciunea noastră.

„Idealul social”, explică Fourniere, e dezvoltarea forţei colective a muncii. Proprietatea, socială prin natura ei, trebuie să dobândească acelaşi caracter ca destinaţie şi mod de apropiere. Idealismul social e deci colectivismul.

Apoi, comunismul, „formula economică a sintezei sociologice”2. Gama fatală apare aici clară: social-comunism.

Nu trebuie pierdută din vedere în examinarea autorilor care n-o vor recunoaşte atât de sincer, care o vor nega chiar. E reactivul care, pe hârtia unde scrie: social, scoate

1. Op. Cit., p. 12.

2. Eugene Fourni&rc, L'idealisme social, Alean, p. 88.

În evidentă literele următoare, făcute cu acea cerneală simpatică numită când ipocrizie, când inconştienţă.

Leroy, cu cinism, începe prin a numi „nebunie legislativă” nu excesul de legiferare, ceea ce nu ar fi greşit, ci însuşi principiul supremaţiei legii1. Ceea ce reaminteşte nuvela lui Edgar A. Poe în care nebunii pun stăpânire pe ospiciu, se dau drept medici, iar pe aceştia drept pacienţi. Leroy ridică atelierul împotriva Statului, organizează asociaţiile toate într-un sistem federal, sub acţiunea căruia Statul va dispărea, va deveni cel mult un sindicat şi el, jucând rolul biroului unui congres socialist, care va aduna documentarea şi statistica2, cele două preocupări ale sociologilor.

Tot el anunţă un nou ev mediu proletar, ne introduce în dreptul neoficial şi teribil al sindicatelor, drept tiranic, în domeniul care are ceva din misterul obiceiului şi din groaza revoluţiei3. Dreptul proletar al lui Leroy e identic cu dreptul social al lui Gurvitch, cuprinde aceleaşi sindicate ostile legii, libertăţii Codului civil, proprietăţii, „nerespectuoase faţă de normele Statului”, pornite spre ceea ce e spontanul care „conţine esenţialul sociologic al epocii noastre”4. Singura deosebire pe care o indică

1. Maxime Leroy, Les transformations de la puissance publique, les syndicats de fonctionnaires, p. 2.

2. Op. Cit., p. 278.

3. M. Leroy, La coutume ouvriere, 2 vol., Giard ÔC Briere.

4. V. M. Leroy, în Archives de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, 1932, nr. 1-2, pp. 218 şi urm.

Gurvitch1 e accentuarea rolului consuetiţudinii la celălalt îh detrimentul dreptului neorganic însuşi.

Deşi atras de teoriile lui Morin, colegul lui de la Montpellier, Charmont critică solidarismul, recunoaşte quasi-identitatea lui cu socialismul2, dar, dacă expune critic câteva tendinţe juridice riscate, sfârşeşte prin a propune socializarea dreptului şi toate consecinţele ce decurg dintr-însa. Cât despre Morin, toată atitudinea lui e cuprinsă în cerinţa de a transforma Codul civil din „cod al indivizUor” în „codul grupurilor”. Iar grupul, încetând a fi un contract, va deveni un „organism corporativ”, sindicat unic şi obligatoriu. Statul e înlocuit cu serii de grupări autonome de producători, legate între ele sub forma unor uniuni de sindicate3.

În oraşul Lyon, unde Gurvitch a lucrat câtva timp ia Seminarul de Sociologie Juridică, s-a dezvoltat una din cele mai interesante şcoli ale dreptului social. Sub direcţia profesorului Lambert au apărut în colecţide Institutului de Drept Comparat o serie de lucrări despre dreptul creat de jurisprudenţa şi cel al asociaţiilor profesionale. Deci şcoala din Lyon e atrasă de dteptul „viu şi spontan”, de dreptul nelegal. Dar este Lambert un adevărat susţinător

1. Le temps présent et l'idée du droit social, pp. 233-235.

2. J. Charmont, La renaissance du droit naturel, p. 157.

3. V. Gaston Morin, La révolte des faits contre le Codéi Grasset, 1920.

Al dreptului social? Lucrările lui personale sau cele publicate sub îndrumarea lui tratează despre instituţii şi realităţi anglo-saxone din cele mai interesante. Dar, dacă constituie lecturi juridice excelente – volumul iscălit de Lambert şi Brown despre lupta organizată dintre capital şi muncă în Statele Unite fiind un strălucit exemplu – cu privire la tendinţa lucrărilor, poate fi făcută observaţia că aceste studii sunt mai ales descriptive. Că, dacă poate fi vorba de o tendinţă, ea e fară îndoială îndreptată împotriva exceselor jurisprudenţei, consecinţă a celor constatate de Lambert cu privire la guvernământul judecătorilor în America. Ceea ce le dă valoare nu e tendinţa sindicalistă, socialistă sau socială, ci informaţia care le dă caracterul de monografii atât de bune.

Jurisprudenţa e, dintre izvoarele dreptului altele decât legea, aceea care reţine mai cu seamă pe Lambert. Lucru firesc pentru un autor ocupat de ţările anglo-saxone, care explică de ce a susţinut că numai prin jurisprudenţa se poate manifesta obiceiul, precum şi polemica lui cu Geny în această privinţă. Lambert a spus că jurisprudenţa singură poate consacra şi constata obiceiul, pentru că vorbea despre Anglia şi Statele Unite. Pentru acelaşi motiv a vorbit de rolul ei extraordinar, de preeminenţa ce poate dobândi asupra legii. N-a spus că aceasta e un bine. Dar s-a grăbit să expună cu simpatie menirea acordată jurisprudenţei în elaborarea dreptului de către soviete, decăderea libertăţii contractuale în Rusia socialistă1.

Emmanuel Levy, celălalt reprezentant de seamă al Şcolii de la Lyon, crede că stilul lui poate fi prezentat ca „adecvat realităţii sociale”, ca un adevărat stil socialist.

Sobru şi sintetic, exagerat până la forma telegrafică, îşi datorează însuşirile nu socialismului autorului, ci educaţiei sale cu bază latină. Putem în orice caz privi aceasta virtuozitate stilistică, întemeiată pe reminiscenţe de sintaxă şi precizie latine, eu mai mult interes decât stilul lui Gurvitch, acela cu adevărat „neorganizat”. Dacă fraza sintetică a lui Levy nu e socialistă, în schimb, doctrina lui e. Pornind de la teza de doctorat, în care, examinând proba dreptului de proprietate, ajunsese la concluzia că dovada se face numai prin posesiunea îndelungată de bună-credinţă, Levy enunţă2 că dreptul e creat de credinţa socială. Atât timp cât proprietatea e întemeiată pe o credinţă, se afla în siguranţă. Dar astăzi, când sindicatele s-au creat, colectivitatea muncitorească a început „să creadă îh ea însăşi” şi „în adevărurile ei practice”. Dreptul fiind o religie, creanţele depind de credinţe. Adică dreptul tău este existenţa credinţei altuia în credinţa ta. Capitaliştii au un drept de creanţa colectiv. În faţă lor stă creanţa colectivă a muncitorilor.

1. În introducerea la traducerea Codurilor Rusiei sovietice, ediţia M. Giard.

2. Emmanuel Levy, La vision socialiste du droit, Giard, 1926.

Şi aceasta din urmă o va absorbi cu totul pe cea dintâi, căci, dacă muncitorul izolat n-are drepturi, munca „organizată” scapă de sub controlul Statului, „credinţele ei intră în conflict direct eu credinţele capitaliste”. Sindicatele ca reprezentante ale colectivităţii muncitoreşti au drepturi şi n-au datorii; de aceea vor zdrobi capitalul, care reprezintă pasivul social.

Moralitatea raţionamentului: daca juriştii se vor întrece mai departe în a proclama că muncitorii au toate drepturile şi proprietarii niciunul, vor reuşi să creeze (daca n-au creat-o) atmosfera în care credinţe juridice noi vor lua naştere, atrăgând ruina întregului edificiu social prin surparea sentimentelor ce stau la baza lui1.

Ridicând grupul ca entitate deasupra Statului şi deasupra componenţilor săi sau afirmând o contradicţie desăvârşită între formele juridice şi realitatea socială, punând forţele în faţa dreptului şi hotărându-se pentru cele dintâi, juriştii sociali pregătesc socialismul pe calea reformelor, mai mult sau mai puţin repezi. La unii, succesiunea dispare; la alţii, joacă rolul dintâi. E singura diferenţă,

1. Cu privire la afirmaţiile lui Lévy despre proprietate, pot fi reproduse aceste cuvinte ale domnului Thiers: „dacă frauda şi violenţa sunt uneori originea proprietăţii, transmisiunea timp de câţiva ani sub legi legitime îi dă caracterul respectabil şi sacru al proprietăţii întemeiate pe muncă” (De la propriété, 1848, capitolul XIII).

În cadrul aceleaşi tendinţe, între sindicalismul revoluţionar şi doctrina solidarităţii.

Odată cu „ruina lumii moderne”, noţiunile sociale esenţiale vor trece asupra sindicatului. El va fi „noua autoritate socială”, punând în cetatea viitoare solidaritatea muncitorească în locul individualismului, pe când Muncitorul Social va fi noul cetăţean1. Sorel, insistând, vrea să arate că nu neaga necesitatea unor autorităţi sociale2. Dar ştim că acestea nu sunt în sistemul lui decât sindicatele, numai şi numai ele. Ce altceva putea susţine discipolul acelui Proudhon pentru care nu individul, ci grupul e o fiinţa, „constituită prin raportul fluidie al solidarităţii economice a componenţilor”3? Sorel şi Berth declară ca. Doctrina lor e totuna eu mişcarea, sociala.

Dar în mişcarea socială se integrează şi solidariştii. şi Sorel nu poate împiedica aceasta apropiere, oricât ar spune4 că proletariatul râde când i se vorbeşte de datoriile sociale ale bogaţilor, ca cere drepturi.

Solidarismul a fost formula pe care radicalii francezi înaintaţi o căutau pentru a cuceri titlul de partid social,

1. Edouard Berth, în ^Prefaţa” ia ediţia a III-aa volumului lui Sorel: La ruine du rrwnde antiqtie.

2. Georges Sorel, Introduction cţ l'econontie Moderne, p. 79; Mattriaux d7une theorie du proletariat^ pp. 56, 128, 386, 393, 432.

3. Edouard Berrh, Les derniers aspects du socialişme* p. 88.

4. Georges Sorel, Les illusions du progr&, pp. 316 şi urm; fară a cădea în socialismul integral, în socialismul de Stat german sau în acţiunea filantropică a organizaţiilor religioase. A mai fost „cuvântul care să exprime caracterul ştiinţific al legii morale”1 într-o vreme în care, sub influenţa lui Renan, nu se concepea regula de purtare în afara observaţiei ştiinţifice, în care se căuta „întrebuinţarea morală a ştiinţei”2.

Cât de aproape e solidarismul de socialism. Luaţi un graur, spunea Leroy-Beaulieu, învăţaţi-1 să repete: „Solidaritate, solidaritate”, şi veţi avea un socialist. Sociologul Bougie*, căruia nimeni nu-i poate contesta simpatia pentru această doctrină, nu crede în posibilitatea unei separaţii precise între solidarism şi socialism3. Solidariştii vorbesc de igiena muncii; dar de aici la organizarea lucrărilor împotriva patronului nu e departe. Fără de voie uneori, solidarismul sfârşeşte la socialism.

Quasi-contractul, noţiunea de la care porneşte teoria solidarităţii sociale, ar părea individualist prin caracterul lui contractual. Dar fenomenele cuprinse sub acest titlu

1. A. Croisset, Essai d'une philosophie de la solidarité.

2. C. Bougie, Le solidarisme, 1924, p. 39.

* Celestin Bougie (1870-1940) – sociolog francez, discipol al lui E. Durkheim, membru de onoare străin al Academiei Române (4 iunie 1938). Lucrări: Les idées égalitaires (1899), La démocratie devant la science (1904), L'humanisme, la sociologie, la philosophie (1939) etc.

3. Ibidem, p. 145.

Sunt cu totul diferite de legăturile juridice liber consimţite, aşa încât solidaritatea e mai puţin un quasi-eontract decât un quasi-socialism1. Iar sociologia părăseşte prea deseori terenul ştiinţific unde pretinde ca e acasă pentru acela al acţiunii sociale, spre care în realitate tinde. Saint-simonienii, spune Bougle, erau mai sociologi. Şi mai socialişti2.

Ar fi putut înlocui conjuncţia şi prin conjuncţia deci.

Cuvântul solidaritate e des întrebuinţat. Larnaude o ştie. Dar crede că e „un eufemism care trebuie să liniştească pe cei pe care cuvântul socialism îi sperie”3.

În privinţa socialismului de Stat, cum numele indică prea bine, problema e şi mai uşoară. Dintre acele „căi ocolite”, acele „popasuri discrete” pe care sau cu care Leroy-Beaulieu spune că mergem spre colectivism, acesta e principalul4. Politica, sociala, socialismul de catedră şi socializarea patronală de Stat alcătuiesc acel curent social care; influenţat de critica solidaristă a economiei realiste engleze de către câţiva romantici5, a găsit în Statul nelimitat instrumentul cu care, contra legilor economicei să introducă dreptul social, vreau să zic socialismul.

1. Goetan Pirou, Lesdoctrinei iconomiques m France depuis 1870, p. 165,

2. De la sociologie a. Vaction sociale, 1923, p. 117.

3. E Larnaude, „Le droit public. Sa conception. Sa methode”, în Les meihodesjuridiques, 1911, p. 9.

4. Paul Leroy-Beaulieu, L'Etat moderne et ses fonetism, p. 460.

5. Charles Andler, Les origines dusocialis7ned'LtatenAllemagne, p. 3.

3. Forme economice noi – identitatea dreptului social cu dreptul muncitoresc în momentul în care, părăsind dezvoltarea teoretică, trece la exemplificări, dreptul social se trădează. Apare de îtidată identitatea lui cu cele mai inadmisibile cereri ale muncitorilor.

Repetând cu orice ocazie o serie de cuvinte: colectiv, autonom, obiectiv, statutar, Gurvitch exprimă caracterele noului drept muncitoresc. Luându-le drept reale nu înseamnă că trebuie să fie extinse întregului drept. Că trebuie să luăm ca bun ceea ce se întâmplă în noua uzină.

Noua uzină, îşi explică dreptul social tendinţa practică, nu mai e o proprietate, ci e o „fabrică constituţională”, o „democraţie industrială”1. Precizări nu se dau, decât că ideea e aprobată de unii miliardari americani – argument puţin convingător şi care nu provoacă încrederea noastră. Dar înţelegem când Gurvitch citează pe Kaskel2 şi spune că dreptul social e numai realizarea pe cale de legislaţie (asigurări, contracte de munca etc.) a unei aprecieri politice, pe Gide* când explică „economia

1. G. Gurvitch, Le temps présent et l'idée du droit social, p. 22.

2. G. Gurvitch, L'idée du droit social, p. 157.

* Charles Gide (1847-1932) – economist francez, principal teoretician al cooperativismului în Franţa. Lucrări: Principes d'économie politique (1884), La coopération (1900), Histoire des doctrines économiques (în colaborare cu Charles Rist, 1909).

Socială”1 ca mişcarea pentru organizarea reformismului muncitoresc prin asociaţii, contracte, intervenţionism cu scopul final al desfiinţării salariatului. Când aflăm că în noul atelier colaborarea va lua locul ierarhiei, aşa cum suveranitatea Statului va dispărea în faţa solidarităţii2.

Contractul colectiv de muncă, cea mai celebră creaţie a dreptului social şi muncitoresc, constă într-o explicaţie nouă a unui fenomen juridic curios (valoarea obligatorie a unui acord încheiat între un grup de lucrători şi un grup de patroni pentru cei ce nu l-au semnat). Părăsind mandatul tacit, gestiunea de afaceri, stipulaţia pentru altul, părăsind chiar dreptul privat, contractul colectiv devine lege profesională; nesocotind voinţele, ajunge un statut. De acum încolo, lucrătorul nu va mai fi supus legii ţării, ci legii regionale a îndeletnicirii lui. Rămâne ca experienţa să arate că opera a două adunări – cărora competenţa generală nu le poate fi contestată – chibzuinţă, votată şi sancţionată, e inferioară unui contract încheiat cine ştie cum între particulari stăpâniţi de interesele lor.

Nuanţa explicaţiei juridice e mai puţin însemnată.

Fie că e vorba de o „pluralitate colectivă complexă”, în care indivizii şi grupul coexistă şi în care se contractează simultan, fie că apare un drept colectiv impus de

1. Charles Gide, Economie sociale, 1905.

2. Laurent Dechesne, Le capitalisme, la libre concurrence et l'économie dirigée, 1934, p. 105.

Uneori, consiliile economice consimt să devină camere consultative ale Statului, sub forma unui parlament profesional sau ca instituţii economice alese de muncitorii organizaţi în vederea colaborării la opera legislativă. Dar menirea lor nu e să fie etatice sau parlamentare. Tind să devină expresia consiliilor de uzina.

Acestea sunt chemate să asigure „controlul muncitoresc” în fabrici, participarea lucrătorilor la organizarea şi conducerea întreprinderii. Fie că se reduc la rezolvarea conflictelor sau la conducerea sindicatului sau că au scopuri mai largi, ele întocmesc noul regim al uzinei, care nu mai e contractul, ci legea ei interioară, regulamentul prin care fabrica devine o „instituţie-grup”, cu legea ei, iar patronul un funcţionar ale cărui acte devin valabile numai prin conformitatea cu scopul legii.

Aceste consilii de uzină, chemate să schimbe cu desăvârşire dreptul şi lumea, au existat în timpul războiului mondial. Dar, mai mult sau mai puţin efemere, cu rezultate neînsemnate, nu pot fi transformate din simple încercări în realităţi definitive. Nu pot fi denumite misterios „creatoarele dreptului spontan al comunităţii sociale subiacente” aceste creaţii sporadice şi condamnabile.

Ce a mai însemnat în fapt dreptul social? Înapoia contractului colectiv, a grevei, a consiliului de muncă, stă, fireşte, sindicatul – zeul timpului. Alături, cooperativa, care nu-i exclude însă pe consumatori şi nici nu e îndreptată contra creditului, deşi pentru unii se confundă cu sindicatul.

Sindicatul patronal nu ezită să intre şi el pe calea „asociaţionismului integral”. Mania noutăţii, intrând în rândul marilor capitalişti, ia numele neocapitalism. Într-o lucrare la al cărei titlu ne puteam aştepta, Formulele moderne, H. de Peyerimhoff nu mai crede în iniţiativa privată, anunţa profesiunea organizată, admiră confederaţia muncii pentru că e pragmatică. Neocapitalism sau neosocialism, înţelegere a capitaliştilor modernişti şi a proletariatului revoluţionar pentru a distruge libertatea economică.

Istoria dreptului social din a doua jumătate a veacului al XlX-lea şi până astăzi se confundă cu a sindicalismului.

Legalizarea asociaţiilor profesionale, libertatea generală de asociaţie, toate drepturile unei persoane acordate sindicatului, posibilitatea unei vaste federalizări îşi succedă, în acelaşi timp, răspunderea în caz de accident trece de la faza delictuală la cea contractuală, mai apoi la cea legală, pentru a ajunge la teoria riscului obiectiv sau profesional.

Dar mai mult.

Sindicalismul integral trece organizaţiilor profesionale deplina proprietate a mijloacelor de producţie. Statul e înlocuit cu federaţia burselor de muncă. În sistemul englezului G. H. Cole, sindicatele iau numele bresle şi iau aplicat serviciilor Statului. Căci eroarea economică în previziuni, redusă în întreprinderi obişnuite, e enormă în afaceri vaste, aplicată marilor producători şi miilor de fabrici1. Apoi, dacă în speculaţia pe cont propriu oricine e prudent şi cuminte, în redactarea – lipsită de răspundere – a unor planuri pentru Stat orice inovaţie, orice risc sunt primite, orice băgare de seamă înlăturată2. Poţi calcula pierderile unei întreprinderi; într-un plan, ele apar după ce au fost aplicate, când nu le mai poţi evita.

Există oameni care-şi fac iluzia că planul economic nu e totuna cu comunismul. Că economia dirijată şi planul sunt strâns legate nu se discută. Dar planul, aplicat în Rusia sovietică, susţinut de romancieri3, e însăşi birocraţia bolşevică impusă pe calea suprimării politice şi economice4. Toate Statele în care se aplică economia cu plan aparţin aceleiaşi categorii. Aceluiaşi sistem de regii de Stat, care pregătesc la sigur comunismul autoritar5.

Economia dirijată e confuzia tuturor sistemelor economice. Se spune că, propunând regimuri speciale pentru diferitele sectoare ale economiei, ar fi pluralista. Ştim

1. Francesco Nitti, L'inquiétude du monde, traducere franceză, p. 325.

2. Ibidem, p. 324.

3. Jules Romains, Planul din 9 iulie.

4. Francesco Nitti, op. Cit., pp. 205-206.

— Ibidem, p. 315-

6. V. Gaétan Pirou, Le corporatisme, Sirey, pp. 46 şi urm.

Numai că e un amalgam de regimuri, întocmai ca nişte lozuri scoase din urna loteriei sistemelor economice. Ori pluralismul înseamnă menţinerea a ceea ce e astăzi şi atunci la ce bun teoria nouă, ori e o babilonie a sistemelor.

Nitti nu exagerează câtuşi de puţin când spune că susţinătorii ei „nu ştiu ce vor”1. „Exceptând pretenţiile lor trufaşe şi generale de a dirija, nu ştiu nici ce trebuie să fie dirijat şi nici în ce scop.”

La ce se reduce sistemul preconizat de Roosevelt? Din Privind înainte rezultă doar că vrea să încerce „ceva”.

Atâta doar. Orice încercare, măsuri lipsite de metode, orice inovaţie e bună. Cuvintele aspre pronunţate de marele financiar Nitti despre această experienţă sunt exacte. Pe elementul viu al economiei unui Stat se fac încercările cele mai îndrăzneţe, ca într-un laborator de vivisecţiune.

Economia dirijată e trecerea bogăţiilor unei ţări în mâna unor oameni disperaţi, necunoscători ai legilor economice adevărate. Din disperare nu va ieşi ceva bun.

Dispariţia libertăţii economice, cheltuielile Statului împinse peste limită, impozitele excesive, funcţionarismul sunt câteva rezultate. Mai e raţionalizarea, altă formulă aplicată pretutindeni, care spune că urmăreşte organizarea întreprinderilor după procedee perfecţionate, care, în fapt, e încă o denumire a economiei socializante opusă liberei

1. Op. Cit., p. 102.

Concurenţe, e creşterea atribuţiilor Statului mai încolo de cele fireşti.

Y

Socialismul se desparte în două: în tendinţa socială şi în industrializare. Aceasta reprezintă mecanizarea lucrului, din Statele Unite până în Rusia, de la Taylor la Stahanov, tehnocraţia şi mai ales planul. În serviciile publice e transformarea lor în organe autonome, funcţionând după pxvrLcipvvW VYvt-tetptinderii particulare. Dacă faţă de comercianţi cetăţeanul are o situaţie egala, ca de la cumpărător la vânzător, şi dacă în faţa serviciilor publice nu are a se teme, căci Sratul nu urmăreşte câştiguri, iar funcţionarii sunt supuşi disciplinei – în prezenţa acestor servicii complicate şi complexe se vor afla ca faţă de un comerciant interesat şi, în acelaşi timp, ca faţă de un serviciu public, mai mult ca probabil înzestrat cu monopol, deci arogant şi tiranic. Industrializarea serviciilor publice, susţinută cu oarecare vâlvă de Fayol*, va produce administraţii pornite spre câştig şi lipsite de controlul puterii executive.

Cât vor putea dăinui astfel1?

Dreptul social e dreptul proletar. Cele douăzeci şi cinci de obligaţii ale sindicalizatului reproduse de Leroy2,

* Henri Fayol (1841-1925) – inginer şi administrator francez care, în lucrarea Administration générale et industrielle (1916), propune un proiect de reformă a administrării întreprinderilor.

1. George Cristescu, „Doctrina lui Fayol şi aplicaţiunea ei în Belgia”, Revista de drept public, 1927, pp- 412 şi urm.

2. M. Leroy, La coutume ouvriere, vol. I, pp. 206-295.

Mergând de la obligaţia cotizării până la obligaţia de a face propagandă, de a susţine pe grevişti şi de a limita numărul naşterilor, arata că e vorba de un nou Stat – şi ce Stat! Ce vrea noul drept? „Un 1789 economic şi social.”1 Cu alte cuvinte şi în rezumat, dreptul social e denumirea sub care dreptul muncitoresc vrea să se întindă în întreaga societate şi vrea să i se impună. Întâi că nu poate fi admis un drept al clasei salariate, aşa cum nici o clasă nu poate pretinde să aibă un regim special, ci rămâne supusa legilor Statului făcute pentru toţi. Cu atât mai puţin dreptul muncitoresc, adică o serie de încercări sau propuneri mai mult sau mai puţin legale – în orice caz, nejuridice – poate avea această pretenţie. Toate noţiunile dreptului nu pot fi răsturnate după interesele parţiale ale unei clase pretenţioase. Social e denumirea cu care clasa lucrătorilor vrea să cucerească întreaga societate, făcând abstracţie de Stat. Or, „în primul rând stă Statul, muncitorul vine numai în al doilea rând şi Statul nu e format exclusiv din muncitori”2. Ei nu pot monopoliza puterea publică, nici generaliza câteva instituţii specifice stării lor. Respingerea dreptului ce-şi spune social e în primul rând constatarea că societatea nu e exclusiv proletară, că

1. C. Lautaud şi A. Poudenx, La representation professionnelle, p. VII.

2. Alex. Valeş, „Limitele intereselor clasei salariate”, Revista burgheză, 1934, nr. 3.

4. Drept social pe calea jurisprudenţei

Măsurile legislative li s-au părut autorilor dreptului social cu totul insuficiente. Prudenţa legilor, deşi de multe ori lăsată la o parte, au socotit-o destul de tare pentru a căuta o altă cale pe care să introducă indirect inovaţiile lor. Au găsit-o: a fost judecătorul. Acestuia i-au cerut să se considere deasupra legii, reprezentant al moralei, sol al societăţii viitoare şi să consacre în lipsa textului sau în contra lui principiile lor.

Astfel, jurisprudenţa devenea instrumentul dreptului socialist. „Socialismul juridic e adaptarea la idealul marxist, după o metodă specială de interpretare, a textelor juridice, coduri, legi sau decrete astăzi în vigoare.”1 Pentru a atinge acest scop, trebuie să se facă propagandă ideii că judecătorul are nevoie de drepturi mai largi, că poate pune noţiuni ca echitatea sau socialul deasupra legii. Apoi, că poate părăsi nu numai legea, ci şi contractul. Din moment ce se admite principiul că interpretarea voinţei părţilor vine numai pe planul al doilea, esenţialul fiind triumful controlului social, înseamnă că judecătorul poate asigura în orice fel egalitatea socială. Dacă n-ar apărea în

1. Revue socialiste, 1907, articolul „Droit et socialisme”, de Neybour.

Altor categorii cel puţin tot trebuie să permită şi viaţa atât de demne de interes.

Contract echivalenţa valorilor sociale, el poate raţiona astfel: trebuie ca părţile să fi voit altfel, căci altfel e just. Până acum, justiţia magistratului era consacrarea voinţei părţilor1. Iată cum judecătorul ajunge să se poată substitui voinţei contractanţilor pentru a fixa, el, după aprecierea lui, obligaţiile şi drepturile părţilor.

Invocarea intransigenţei exegetice2 nu e nici pe de departe suficientă pentru a echivala exageraţia în sens contrar3. În locul interpretării logice, noul judecător va folosi observarea faptelor, a fiinţei umane, a stării sociale4.

Putem oare admite ca judecătorul să-şi poată motiva sentinţele pe atât de vagi, de fragile motive ca: „rezultă din observarea fiinţei umane.”, „se vede din realitatea socială.”? Ar putea hotărî orice.

Cuvintele lui Davy: „Coloanele Dallozului şi ale Sireyului, iată laboratorul unde juristul trebuie să observe şi să experimenteze dacă vrea să întemeieze solid legi sau principii. Acolo e baza vie şi obiectivă a dreptului şi de acolo trebuie scoasă materia întregii elaborări juridice

1. Bougie, op. Cit., pp. 102-109.

2. „Nu există, nu poate exista în jurisprudenţa o raţiune mai raţională, o echitate mai echitabilă decât raţiunea şi echitatea legii.” (Mourlon)

3. „Orice lege scrisă e perimată.” (Anatole France)

4. Gaston Morin, La loi et le contrat, la décadence de leur souveraineté, Alcan, pp. 145 şi urm.

Ştiinţifice1 pot fi socotite ca notarea rolului incontestabil pe care îl îndeplineşte jurisprudenţa, al însemnătăţii ei în aplicarea legilor. Dar pot însemna şi panta pe care admiratorii jurisprudenţei mai presus de lege lunecă spre libera cercetare ştiinţifică. Metoda lui Gény, cea care a „revoluţionat dreptul civil”, nu vorbeşte numai de abuzul abstracţiunii logice în interpretare, ci şi de restrângerea domeniului legal2, a rolului legiuitorului3, de insuficienţa legii4. Ea consideră incompletă şi prea fricoasă metoda care cere tălmăcirea legii în felul cum ar fi voit legiuitorul dacă ar legifera azi. Sistem care pare raţional şi inofensiv la prima vedere, atâta doar că nu vrea să adauge: cum ar legifera azi dacă ar fi partizan al dreptului social. Nimic nu ne permite să presupunem că legiuitorul din 1804, bunăoară – căci de el e vorba în cele mai multe cazuri – ar hotărî azi în sensul vederilor lui Saleilles. Formulei: „cum ar statua azi legiuitorul dacă ar fi chemat să examineze chestiunea” nu i s-ar putea obiecta nimic, dacă n-ar implica adânca credinţă în convertirea legiuitorului la socialismul juridic. Dar, ziceam, Gény trece mai departe decât propunerile lui

1. G. Davy, Le droit, Uidéalisme et l'expérience, 1922, pp. 112-113.

2. François Gény, Méthode d'interprétation et sources en droit privé positif, ediţia a Il-a, vol. I, p. 71.

3. Ibidem, p. 114.

4. Ibidem, pp. 122, 117.

Ballot-Beaupré, care i se pare că admit o ficţiune, şi cere judecătorului să procedeze „cu sinceritate” şi „curaj” la cercetare, liberă pentru că nu depinde de vreo autoritate pozitivă, ştiinţifică deoarece e întemeiată pe elemente puse la dispoziţie de ştiinţă. Judecătorul poate crea el însuşi dreptul după noţiunea de justiţie şi observaţia societăţii.

Chiar juristul cu „idei înaintate” Charmont2 vede pericolul liberei cercetări ştiinţifice; interpretare, da, spune el, dar legea să rămână lege. Hotărârea judecătorului care legiferează va apărea întodeauna arbitrară şi parţială, va fi lipsită de autoritatea legii. Logica, pe care Gény o critică cu atâta uşurinţă, e singura în stare să confere legii un caracter raţional, fară de care – scrie atât de bine Meynal – nu ne va mai apărea ca ceva superior, înzestrat cu dreptul de a ne comanda.

Tot cuvântul liber califică şi mişcarea austro-germană, care, începând din veacul trecut şi până în preajma anului 1914, a ocupat scena juridică prin negări categorice şi

1. Primul preşedinte al Curţii de Casaţie franceze, Ballot-Beaupré, spunea că judecătorul nu trebuie să caute cu încăpăţânare care a fost gândul autorilor codului, ci trebuie „să se întrebe care ar fi gândul lor, dacă ar redacta azi acelaşi articol; trebuie să-şi spună că în faţa tuturor schimbărilor. În idei, în moravuri, în instituţii, în starea socială şi economică. E nevoie ca textul să fie adaptat. În mod omenesc realităţilor şi cerinţelor vieţii moderne”.

2. Op. Cit. Y p. 191.

Propuneri destul de riscate. Interpretarea cu ajutorul sociologilor, teoria lacunelor dreptului (a lui Zitelmann), contestarea „dogmei” preeminenţei legii, creaţia dreptului de către tribunale sunt principalele ei propoziţii. Autorul Codului civil elveţian, Huber, a fost influenţat de mişcarea dreptului liber, al cărei ecou răsună în articolele 1 şi 4 ale codului din 1907.

Jurişti cărora libera cercetare li s-a părut un îndemn prea direct la independenţa jurisprudenţială au preferat să vorbească de standarde şi directive. Dar şi acestea dau magistratului puteri discreţionare, ce nu pot fi uşor limitate de soluţiile-tip, de acel standard care indică ceea ce se face în mod obişnuit. Cu drept cuvânt s-a putut face observaţia că referinţa la criteriul social pentru stabilirea unei indicaţii legale (de exemplu, legea prevede ca delict injuria, în societate vom afla cum e înţeleasă în realitate) nu e ceva nou, nici extraordinar1. Un lucru „foarte simplu” şi „vechi ca lumea”, spune Duguit, care nu avea nevoie de exprimări în cuvinte englezeşti şi barbarisme franceze2.

E adevărat că o idee generală a condus întodeauna pe judecător în rezolvarea unei probleme şi că statuează după eo quod plerumque fiiDar teoria standardului

1. Jean Dabin, Philosophie de l'ordre juridique positif, Sirey, p. 29.

2. Traité de droit constitutionnel, ediţia a Ill-a, vol. I, p. 167.

* „Modalităţile cele mai frecvente” (lat.).

Exagerează, înlocuieşte legea cu directivele sociale, afirmă fiinţa unui „produs spontan general”.

În general vorbind, jurisprudenţa s-a grăbit să asculte de sfaturile dreptului social. Multe dintre propunerile acestuia au devenit cu ajutorul ei instituţii de fapt, dacă nu de drept. Într-o ţară însă lucrurile s-au întâmplat altminteri şi jurisprudenţa, departe de a conduce evoluţia socialo-sindicalistă, i s-a opus în bună parte.

Curtea Federală de Justiţie a Statelor Unite a contribuit nu numai la transformarea unei confederaţii de State într-un Stat federal, sprijinind acţiunea puterii centrale şi jucând astfel un rol binefăcător în dezvoltarea unei puteri federale, ci – prin interpretarea unor articole constituţionale – a ajuns să impună fără prea mari rezistenţe, din punctul de vedere al principiilor juridice tradiţionale.

Cel de-al patrulea amendament al Constituţiei, votat în 1868, prevedea că nici unei persoane nu i se poate lua viaţa, libertatea sau proprietatea fără o procedură regulată [dueprocess oflaw) şi că tuturor le e asigurată egala aplicare a legilor. De aici Curtea Federală a tras principiul că orice încălcare legislativă ordinară a proprietăţii sau a libertăţii economice e neconstituţională. Principiile economice şi juridice ale veacului al XVIII-lea au fost menţinute cu convingere de Curtea Federală, care a apărat proprietatea (invocând clauza deprivation ofproperty), libertatea

* Lipsire de proprietate (engl.).

Contractuală (pe baza clauzei impairing the obligations of contracts*), luptând, într-un cuvânt, împotriva legislaţiei muncitoreşti. Ba chiar amendamentele aduse Constituţiei au fost examinate din acelaşi punct de vedere, apărând textele mai vechi contra inovaţiilor sociale.

Ceea ce explică de ce profesorul Lambert s-a declarat împotriva controlului constituţionalităţii legilor în Franţa şi de ce a criticat sistemul american1, pentru că judecătorii federali se opuseseră legilor muncitoreşti, pentru că i se părea că paralizaseră „progresul social”2.

Sistemul judiciar american nu e perfect. Dar apărarea lui de către lordul Bryce nu e nici ea exagerată. Curtea Federală a apărat libertatea, s-a ferit de excesele sindicale, a menţinut texte vechi şi bune. Când însă autori ca Duguit fac elogiul ei, nu înţelegem. Căci n-ar trebui să uite că ceea ce a susţinut curtea federală e liberalismul, atât de criticat de el. O putem însă lăuda noi pentru această operă de împotrivire modernismului, pentru intransigenţa cu care a apărat marile instituţii juridice: contractul, proprietatea, libertatea.

* „împiedicare a obligaţiilor contractuale” (engl.).

1. Edouard Lambert, Le gouvernement des juges et la lutte contre la legislation sociale aux Etats Unis, Giard, 1921; Edouard Lambert şi H. C. Brown, La lutte judiciare du capital et du travailorganises aux Etats Unisy Giard, 1924.

2. Deşi rămâne, de altfel, credincios idolului său: jurisprudenţa comparată.

Judecătorilor pe care juriştii sociali vor să-i încânte li se pot repeta cuvintele pe care le spunea şi Bacon: Judges ought to remember that their Office is Jus dicere, and not Jus dare; to Interpret Law and not to make Law or Give Law1*.

5. Sindicatul suveran

Mai multă libertate sindicală? Cea de astăzi – prea destula – nu li se pare suficientă juriştilor sociali. În congresul de la 25 şi 26 ianuarie 1927, câţiva autori francezi au susţinut laolaltă cea mai deplină, mai absolută libertate de asociere, fară a se gândi, unul măcar, la inconvenientele, la pericolele ce pot decurge dintr-un asemenea regim. Nu, toţi au fost cuprinşi de delirul sindicatului şi al grupului2.

Mestre cere ca asociaţiile să poată primi liberalităţi în mod cu totul nelimitat, ca Statul să nu mai aibă monopolul urmăririi bunului public, ci să-1 aibă şi grupurile. Duguit vrea o lege unică, prin care să se hotărască deplina libertate de constituire şi posibilitatea îndeplinirii tuturor actelor vieţii juridice de către orice asociaţie al cărei scop e licit.

Cuche crede că afectarea unor bunuri unui scop e o categorie juridică suficientă, care nu mai are nevoie de

1. Essay. Of Judicature.

„Judecătorii trebuie să aibă mereu în minte că sarcina lor este Jus dicere, şi nu Jus dare, să aplice legea, nu s-o facă ori s-o dea” (engL).

2. V. La liberté d'association, Paris, 1927, volum colectiv.

Personalitatea morală. Propunerea provoacă entuziasmul lui Duguit, care îl felicită: „trebuie chiar să mărturisesc că nu vă credeam atât de modernist1. Sunt cu totul de acord”. Cuche continuă şi propune libertatea asociaţiei de sub jugul a „două noţiuni moarte”: contractul şi personalitatea morală. Numai fără de ele va putea fl cu adevărat liberă, precum şi numai – propunerea care urmează e culmea – prin abrogarea principiului specializării.

Asociaţia deci să poată interveni oriunde, nu numai în domeniul specialităţii ei. Toussaint anunţă evoluţia către dobândirea automată a personalităţii, fără nici un control, fără nici o formalitate. Rivet admite „cel mult” unele formalităţi, dar evocă „faptele împotriva codului”, cere pentru asociaţie dreptul de a dobândi în voie, hotărând că mâna moartă nu e pericol; nu e, zice Rivet, şi gata.

Acest sistem îl numeşte el liberal.

Concluziile acestui extraordinar congres nu merită acest epitet. Libertatea totală a asociaţiei nu duce la un regim liberal, ci la unul tiranic. Dacă dispare cu desăvârşire dreptul de control al Statului, dacă asociaţiile se pot constitui în orice fel, doctrina libertăţii sindicale nu e decât justificarea anarhiei persoanelor juridice, cotropitoare şi nemărginite. Afirmaţia gratuită a lui Rivet e contrazisă de adevărul că mâna moartă sindicală e periculoasă. Experienţa arată că personalitatea juridică trebuie

1. Nici noi. Probabil că ambianţa congresului.

Restrânsă pentru a împiedica strângerea unor averi enorme de către aceste asociaţii a căror tendinţă se fereşte de lumina zilei. Dacă asociaţiile se vor putea constitui indiferent de o recunoaştere oficială, rămânând să-şi justifice activitatea prin conformitatea cu „scopul social”, dacă fundaţiile private vor fi valabile printr-un simplu act testamentar, va mai putea fi vorba de o limită? Toată lumea uită prea repede că fundaţia – aşa cum a recunoscut Esmein – e o construcţie juridică anormală, dând posibilitatea unor bunuri fără stăpân să se stăpânească pe ele însele un număr nesfârşit de ani sau de secole, care trebuie supusă aşadar unui regim special.

Dar entuziasmul pentru persoanele morale nu nesocoteşte numai pericolul lor economic, politic, fiscal. Mai trădează şi cultul mediocrităţii. Douăzeci de indivizi vor putea oricând deveni o putere prin asociere, atunci când, independenţi, ar fi avut altă situaţie în libera concurenţă.

Personalitatea morală e o primă acordată mediocrităţii, teama de indivizii bine înzestraţi. Mai e şi cultul incompetenţei. Cu de la sine putere, douăzeci de indivizi, necontrolaţi de nimeni, se vor putea declara Asociaţia pentru.

Şi în acel domeniu, poate fară nici o pregătire, vor da tonul şi vor vorbi cu autoritate. Dacă însă mai dispare şi principiul specialităţii, atunci, oricum, oricine va pretinde să vorbească în cele mai variate, mai grele chestiuni.

Competenţa dispare cu totul.

Nemulţumit cu aceste drepturi, nemulţumit cu atâta putere, sindicatul vrea să treacă din dreptul privat în cel public, vrea să devină suveran. In profesiunea şi regiunea lui, sindicatul să fie o instituţie de drept public, înzestrată cu atribuţiile suveranităţii, rămânând Statului rolul de mare protector al republicii profesiilor federate.

Descentralizarea puterii legislative în folosul colectivităţilor profesionale, regionalismul economic sau crearea unor state (parlamente) provinciale profesionale sunt cereri ale unanimităţii sindicaliştilor, alături de celelalte: consilii economice, raţionalizare, vot profesional. Legând regiunea de profesiune1, ei merg mai departe: suveranitatea Statului, al cărei prim element e teritoriul, dispare prin aceea că nu mai are unde să se aplice, că teritoriul trece sub suveranitatea grupului sindical.

Dintre autorii recenţi ai teoriei acesteia, cel mai cunoscut e Paul-Boncour2. Nu descentralizare vrea el, ci federalism; nu politic, ci economic. Nu Statul îl interesează, ci alte grupuri sociale, cele profesionale mai ales. Intre acestea şi membrii lor pot lua naştere raporturi identice cu acelea dintre individ şi stat, raporturi de

1, „Profesiunea reprezentată în regiunea organizată” (Henessy); „Pe bază regională va fi stabilit sufragiul profesional” (de Jouvenel).

2. J. Paul-Boncour, Le fédéralisme économique, Paris, Alean.

Suveranitate. Cu adaosul că grupul viitorului va fi liber, în sensul că fiecare e liber să intre sau nu în grup, deşi sistemul acestuia e obligatoriu1. În orice caz, raporturile care vor reglementa interiorul sindicatului nu vor mai fi raporturi contractuale, ci de „altă natură”, tendinţa istorică fiind către obligativitate, chiar şi în asociaţiile prohibite de lege.

Grupul fiind profesional, înseamnă că suveranitatea va fi economică. Se pare, astfel, că va fi parţială, mărginită la guvernarea activităţii profesionale2. Dar mai încolo aflăm că sindicatele vor colabora la suveranitatea Statului, vor lua parte la facerea legilor, la executarea lor. Oricât de gravă ar fi prima activitate, parcă a doua e mai riscantă.

Sindicatul poate intenta acţiunea în justiţie (intervenţia sindicală e termenul tehnic) pentru apărarea intereselor colective ale grupului, ba şi pentru a sprijini acţiunea personală a unui membru3. Tendinţa, spune dreptul social, e ca sindicatele să poată deschide însăşi acţiunea publică în chestiunile de resortul lor. Acţiunea publică ajunge pe mâna unor asociaţii constituite fără nici un control. E nemaipomenit ca orice grup de zece sau douăzeci de oameni să devină procuror.

Drumul sindicatului spre suveranitate, asigură Paul-Boncour, nu se face prin violenţă, ci pacific. Şi dă ca

1. Ceea ce e greu de înţeles. În realitate sindicatul nu va fi liber, ci unic şi obligatoriu. Liber e un cuvânt introdus de formă de autor.

2. J. Paul-Boncour, op. Cit., p. 172.

3. Legea asupra sindicatelor profesionale din 26 mai 1921, art. 115.

Exemple de mijloace întrebuinţate: punerea la index, boicotul. Despre care, cu nevinovăţie, spune că sunt legale şi pacifice. Nu numai că grupurile vor legifera (prin contractele colective de muncă), vor judeca, ci vor şi pedepsi. Interdicţia muncitorească e manifestarea supremă a suveranităţii grupului. Împotriva muncitorului care nu se supune se iau măsuri analoage unei excomunicări: e exclus, e boicotat patronul care îl angajează, e împiedicat să muncească. Interdicţia, sancţionată înainte y y y vreme penal, devine azi un drept al sindicatului, expresia acţiunii sale suverane. Nu o măsură de fapt, ci un drept.

Suveranitatea economică e regională. Dar sindicatele se vor uni într-o vastă federaţie. În acest ultim moment, Paul-Boncour se întreabă dacă nu cumva spiritul inventiv va fi sugrumat de sindicate. Ezitare de scurtă durată, căci în încheiere admite obligativitatea grupului, suveranitatea lui manifestată prin interdicţie, precum şi prin aceea că legea sindicatului o votează majoritatea, dar se impune tuturor.

În regimul tradiţional şi raţional e invers: sindicatul se alcătuieşte greu, i se cer garanţii; odată înjghebat, membrii lui sunt apăraţi de Stat. Astăzi se cere un sindicat care să ia fiinţă cu cea mai mare uşurinţă şi care să-şi poată supune componenţii unui regim despotic. Fără a mai vorbi de Stat, schimbat într-o uniune federativă a sindicatelor înseşi.

A crede că interesul colectiv va fi apărat împotriva organizaţiilor profesionale de către opinia publică e un exces de optimism. Din ce va fi formată opinia publică într-o societate în care quasi-unanimitatea indivizilor va fi sindicalizată? Cum va putea lupta împotriva sindicatelor bogate şi atotputernice o atât de elastică, de vagă entitate ca „opinia publică*?

Dreptul social care nu vrea să ştie de ideal sau de raţiune, privind numai creaţia brută, primitivă, spontană, e realizat în sindicat, reprezentantul intereselor imediate şi brute.

Dacă „parlamentarismul e regimul discuţiei ideilor şi sindicalismul al discuţiei intereselor” – nu noi o spunem, ci un sindicalist – înseamnă să nu cunoşti natura omenească, dacă îţi închipui că o asemenea discuţie se va putea duce în condiţii dc seninătate, dacă nu vezi că va degenera de îndată în cea mai aprigă duşmănie socială.

Sindicatul însă nu vrea să înlocuiască Statul numai în interior. Pretinde să i se substituie şi pe plan internaţional, în acest sistem, „Statul e un intermediar între comunitatea internaţională şi un pluralism de clase intraetatice”1.

Grupurile intra în legături între ele pe deasupra Statelor; apare un internaţionalism municipal2. Iar Societatea naţiunilor propusă de Scelle e reprezentarea profesională

1. Luis Legaz y La cambra, „La théorie pure du droit et ridée du droit social” {Revue internaţionale de la djéorie du droit, 1935, p. 7).

2. Umberto Borsi, „Municipalisme et internationalisme”, în Mélanges Hauriou.

Internaţională, organul tuturor „forţelor sociale”, regiuni, federaţii, clase, sindicate1.

Paralelismul dintre dreptul social şi dreptul internaţional mai apare în scopul urmărit de ambele: limitarea suveranităţii, interne sau externe. În concepţia lui Gurvitch2, dreptul internaţional nu e decât „o specie a dreptului social”, „manifestarea dreptului social pur şi independent”.

Oricum, e sigur că ideea relativizării suveranităţii a fost influenţată, de nu inspirată, şi de limitarea ei pe plan international. La rândul ei, atmosfera internaţională e stăpânită în bună parte de propunerile dreptului social.

Nesiguranţa internaţională nu e fără legătură cu revendicările sociale împotriva proprietăţii şi contractelor3.

6. Grupuri. Grupuri. Grupuri „Nous apprendrons aux groupes a devenir des dieux.”*

Jules Romains

Marea idee a sociologiei şi, în consecinţă, a dreptului social e credinţa în liberarea individului prin multiplicitatea

1. G. Scelle, în Une crise de la Société des Nations. La réforme du Conseil et l'entrée de l'Allemagne a Geneve, 1927.

2. G. Gurvitch, Le temps présent et l'idée du droit social, pp. 208 şi urm. P. 296.

3. N. Daşcovici, Politica externă a României, Iaşi, 1936, pp. LXVIII-LXIX.

* „Vom învăţa grupurile să devină zei” (fr.).

Cercurilor sociale cărora le va aparţine1. Sigur e numai că individul va fi închis într-o organizaţie profesională. E adevărat că şi libertatea va fi realizată prin sindicalism, că apartenenţa la mai multe grupuri e soluţia?

Mai întâi, e aceasta o posibilitate? Se spune că omul trebuie să aparţină cât mai multor grupuri. Dar va fi aşa în societatea sindicatelor? Ce sunt aceste „grupuri? * Cluburi, partide politice în care intră cine vrea? Nu.

Sunt grupuri profesionale, bine determinate, rezervate membrilor unei profesiuni. Or, omul va avea, fireşte, o profesiune. Va aparţine deci unui grup, în mod forţat, iar nu mai multora. Atunci, de unde va veni libertatea? Dacă însă prin „grup” nu se va înţelege profesiunea, ci orice cerc sportiv, club, ligă, se pune altă problemă: toate acestea vor avea în calitatea lor de totalităţi sociale (cum spune Gurvitch) însuşirea de a emite reguli de drept? Toate, şi asociaţiile mondene vor crea raporturi juridice obligatorii?

În realitate, e ipocrită afirmaţia juriştilor sociali că urmăresc să apere pe individ împotriva omnipotenţei Statului, după cum c fals şi mijlocul propus. E ipocrită tendinţa, deoarece dreptul social urăşte pe individ, nu e preocupat de interesele lui. E falsă calea, pentru că presupune moartea Statului (adevăratul scop al sindicaliştilor), ceea ce e cel

1. C. Bouglc, Qu'est-ce qtie la sociologie. Alean, pp. 17-18.

Mai mare rău. Pentru că înlocuieşte autoritatea Statului cu tirania grupului. Dacă se caută în mod sincer mijloacele de apărare ale individului în contra Statului, acestea sunt: familia, proprietatea, libera putinţă de folosire a bunurilor economice, menţinerea echilibrului social. Dar nu, vor să-i ia individului proprietatea, să-i distrugă familia, să-1 împiedice de a se bucura de binefacerile libertăţii economice.

Grupomania nu propune asociaţii bune. Asociaţie să fie, de orice fel, calitatea nu importă. Le plac toate cate sunt, grupuri, sindicate, camere profesionale, societăţi pe acţiuni sau în comandită, coproprictatea, autorităţile locale, serviciile publice descentralizate, corpurile profesionale medievale, clasele vechiului regim, colegiile electorale profesionale, cartelurile, trusturile, sindicatele patronale, cluburile cu statutele lor, atelierele şi regulamentele lor, confederaţiile, corpurile sau „casele” autonome ale Statului, tot ceea ce într-un fel sau altul, direct sau pe departe, are legătură cu ceea ce nu e precis, legal, oficial, din ură pentru claritate, din înclinaţie pentru „neoficial” şi „neorganizat”; deci simpatie pentru castele indiene, cluburile mondene şi asociaţiile secrete muncitoreşti.

Din Consiliul naţional economic înfiinţat în Franţa prin decretul din 16 ianuarie 1925 fac parre doi delegaţi ai Touring-clubuluî. Ceea ce înseamnă un număr de reprezenranţi egali cu ai întregii finanţe şi superior comerţului1. La aceasta deci ajungem, la suveranitatea cluburilor sportive. Societatea viitoare, aceea a fericirii universale, va fi realizată când orice grup, club, uzină sau echipă de foot-ball va juca rolul de izvor autonom de drept2. Sindicatul colecţionarilor de timbre, sindicatul echipelor de foot-ball, sindicatul proprietarilor de automobile – dar ar trebui exemple mai tari – creatoare ale dreptului. Oricine preferă, cred, Sratul şi Codul civil.

În America, asociaţionismul a luat poate cel mai mare avânt. Înşirarea asociaţiilor principale ocupă trei mari pagini în excelenta lucrare a lui Siegfried* despre Statele Unite3. Foarte puternice, foarte bogate, cu o publicitate perfecţionată la dispoziţie, cu scopuri Iară margini, au pus stăpânire pe societate. Zdrobesc individul şi familia4, vorbesc în numele societăţii. În contra acesteia, spune Siegfried5, parafrazând formula lui Spencer, trebuie apărat individul.

1. C. Lautaud şi A. Poudenx, op. Cit., p. 162.

2. G. G urvitch, Lexperience juridique et la philosophie pluraliste du droit, 1935, p. 261.

André Siegfried (1875-1959) – economist şi sociolog francez, profesor la College de France, auror a numeroase studii privind situaţia socială, economică şi politica a mai multor ţări, îndeosebi anglo-saxonc.

3. André Siegfried, Les Etats Unis d'aujourd'hui, Armand Colin, pp. 247-250.

4. Ibidem, pp. 347, 349.

5. Ibidem, p. 243- în viaţa colectivă a Statelor Unite, preeminenta maselor şi a grupurilor evocă înaintea noastră amintirea străvechilor clanuri totemice şi ne arată ce sunt în realitatea lor dezamăgitoare „grupurile sociale autonome” ale lui Gurvitch.

Ţipetele onomatopeice în cor (slogans) sub conducerea unui cheer-leader repetarea ritmică a cuvintelor tribului, urletele cluburilor care poartă nume de animale (totemice deci), viaţa animalică şi primitivă, au realizat ele. Eroul unui roman de calitate superioară (Juan în America de Erik Linklater) asistă la asemenea manifestaţii de totemism colectiv. Wah-hah-hah, ţipă avangarda civilizaţiei şi mii de asociaţii secrete, cu cele mai fantastice nume, se întind de-a lungul Americii. Un adevărat feudalism, cu mijloace tehnice ultramoderne. Aici ajung grupurile. Am nostalgia legii La Chapelier.

Trusturile sunt altă creaţie americană care dovedesc cât de iluzorie e măreţia noului ideal sindicalist. Din lumea capitalistă, mai puţin rea decât vor socialii să ne facă să credem că e, au făcut tocmai acelea frustrări, ce sunt nesecate izvoare de fraude. Exploatarea consumatorului, monopolul de fapt care împiedică orice concurenţă sunt produsele lor, aplicate „prin procedee de piraţi”1. Dacă un tratat bine informat, ponderat şi quasi-oficial ca al lui Gide, iar nu o carte de polemică

* Persoană care dă semnalul pentru aclamaţii (cngl.).

1. Charles Gide, Curs de economie politicăvoi. 1, p. 371.

Întrebuinţează asemenea cuvinte, probabil că trustul – ideal al dreptului social – nu e o instituţie idilică.

Mai mult însă, consecinţa neapărată a trustului e gang-uV şi contractul de gang. Nu există numai ca o invenţie cinematografică senzaţională, gang-ul nu presupune neapărat revolvere şi aventuri, ci o tristă şi oarecum banală realitate juridică. Gang-unu presupune violenţa de fapt, ci acapararea pe cale juridică. Într-un cuvânt, e un contract. Care constă în aceea că o persoană (fizică sau mai ales morală, o bandă, un grup, o societate) impune alteia sau altora (în marea majoritate a cazurilor unei serii întregi) să se pună sub dependenţa sa. Puterea ocrotitoare apără firmele ocrotite contra celorlalte mari puteri concurente, Ie apără faţa de Stat şi le ajută împotriva administraţiei (prin procedeul coruperii administraţiei), le cere, în sfârşit, tribut şi devotament. Tributul e efectuarea operaţiilor profesionale ale tributarului (vânzare, cumpărare, comerţ) numai prin intermediul protectorului gangster.

Gang-ul e un contract de feudalitate economică. Trustul2 aduce aminte de antrustia medievală, de contractul de infeodaţiune. Ca şi în sistemul feudal, marile grupuri au protejaţii, clienţii şi vasalii lor. Pe care îi apără contra

1. Gang: „bandă”.

2. Trust: „încredere”.

Celorlalte societăţi suzerane (asa cum baronul feudal1 tsi apără vasalii împotriva celorlalţi seniori), în contra Statului, tot atât de slab ca cel din timpul Evului Mediu, cărora le cere tribut şi colaborare, lăsându-le numai exploatarea bunului aşezat sub control. Dacă, paralel cu mişcarea de întărire şi glorificare a grupurilor, se mai propune sindicalizarea funcţionarilor publici, organizarea lor în servicii descentralizate, unde ei, funcţionarii, conduc serviciul fără de control ierarhic serios, înseamnă că administraţia „autonomă” va fi cel mai uşor de corupt, idealul gangsterilor. Dându-se judecătorilor puteri extraordinare, odată cu slăbirea Statului vor cădea şi ei în aceeaşi situaţie.

Orice sistem social lipsit de Stat sau cu un Stat pe moarte, cu o administraţie prea puternică şi coruptă, cu grupuri prea mari duce în mod fatal la noul contract feudal care e gang-u Până şi noile teorii civilistc lucrează în sensul lui. Dacă revenim la un sistem de formalism, de declaraţie a voinţei, în care forma exprimată, iar nu intenţia reală are însemnătate, gang-vX se va putea dezvolta cu uşurinţă, căci, în afară de însuşirile menţionate mai sus, mai are una, aceea de a fi un contract nenumit, care

L „în ziua în care pământul va fi acoperit de sindicate agricole” teritoriul fiecărui sindicat va deveni un fel de feudă. Baronul va fi fictiv, va fi persoana morala.14 (Maurice Hauriou, La science sociale traditionnclle* p. 257) sc prezintă întotdeauna sub forma altuia licit (asociaţie, vânzare, închiriere, mandat.). Gang-ul e un contract simulat, o realitate ascunsă sub o formă. Teoria noului formalism juridic îi vine în ajutor.

O persoană fizică nu va fi niciodată destul de puternică pentru a juca rolul de protector în contractul bilateral, sindicatul, în sfârşit, grupul atât de bine văzut de dreptul social, idealul îndreptat împotriva individului şi liberei concurenţe. Fără gang, grupurile nu pot pune stăpânire pe celelalte întreprinderi mai mici. Holding companiesx li se spune în America şi gang-ul e mijlocul prin care ajung la deţinerea firmelor vasale.

În nici un fel nu e permisă vreo iluzie despre grupomanie. Rezultatul e subîmpărţirea societăţii în nenumărate caste, căci şi castele nu sunt câteva mari clase, ci nenumărate cercuri mici, specializate pe cât e posibil, închise, separate, clasificate până în cele mai mici unităţi. Despre idealismul lor nu poate fi vorba. Nu există nimic mai egoist, mai interesat decât un sindicat.

7. Socialul cu orice preţ

Pretutindeni poate fi aplicat cuvântul socialşi cele mai felurite înţelesuri le poate lua. Nu-şi pierde oare astfel conţinutul şi nu e semnul celei mai vădite exageraţii?

1. 7b ho/d: Ma ţine”.

Desigur că da. Pentru autorii dreptului social nu e însă o piedică. Când Alice îi obiectează lui Humpty Dumpty, în ţara de dincolo de oglindă^ că întrebuinţează cuvinte pe care nu le înţelege, el i le explică, ca să fie numaidecât întrebat de ce a spus un cuvânt fară nici o legătură cu ceea ce voia în adevăr să spună. „Când eu întrebuinţez un cuvânt”, spune Humpty Dumpty supărat, „înseamnă ceea ce vreau eu să însemne – nici mai mult, nici mai puţin”. Ar putea fi şi argumentul celor care aplică socialul de la „dramaturgia sociologică” de care vorbeşte Erwin Piscacor la „igiena socială”, în care e vorba de statistică, balneologie, copilul natural, alcoolism şi raţionalizare.

Lucruri uneori interesante când sunt luate în parte par curioase amalgamate pe lângă factorul comun social. Tot aşa, „muzeul social” confundă urbanistica, asigurările şi grupurile sociale. Socialul sta la îndoială între sociocraţie, sociologie şi solidarism.

Obiectul sociologiei e dreptul social1. Acel spontan, iată ce o atrage şi „orice drept e pentru ea mai înainte de

* Erwin Pişcător (1893-1956) – om dc teatru german, fondator al unui teatru proletar la Berlin în anul 1920. A părăsit Germania în 1933, peregrinând prin URSS, Franţa şi SUA (1938), revenit la Berlin după război.

1. René Hubert, „Science du droit, sociologic juridique et philosophie du droit” (Archives de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, nr. 1-2, 1931, pp. 53 şi urm.).

Toace un drept social„. De la „viaţa socială„ sau „datoria socială” e un pas până la teoria care proclamă domnia absolută a societăţii. Auguste Comte e creatorul Sociocraţiei, Deherme discipolul lui de astăzi, profetul ei în veacul al XX-lea2. Sociocratia e un nou sacerdoţiu, religia pozitivistă, regimul planetar în care societatea e divină, neînchipuit de puternică.

Aceeaşi e concluzia lui Izoulet, dar obţinută pe calea organicismului. Autor interesant şi cult, Izoulet întrebuinţează un stil prea profetic şi grandilocvent. Crede, cu o siguranţă absolută, în forţa asociaţiei, reduce omul la rolul de celulă, de creaţie a grupului. Iar acesta devine un organism, a cărui lege e interdependenţa strictă, idealul fiind simţul social. Omul devine un „societar”, eul trebuie socializat, entitatea publică nu e decât un organism biosocial. Şi mai departe: moralitatea e identică cu socializarea, filosofia cetăţii moderne se cheamă socialitate, persoana umană se realizează în solidaritate.

Bourgeois” e teoreticianul dreptului social rezumat în formula: solidaritate. Dacă ştiinţa dovedeşte solidaritatea între fiinţe şi dacă nu se poate ca ceea ce arată ştiinţa să

1. Ibidem, p. 57.

2. Georges Deherme, Démocratie et sociocratie, 1930.

* Léon Bourgeois (1851-1927) – om politic fiancez, prefect al poliţiei, minisrru, deputat etc., adept al unei filosofii a solidarităţii. Laureat al Premiului Nobcl pentru pace în anul 1920. Lucrările sale cele mai cunoscute sunt Solidarité (1896) şi Essai d'une philosophie de la solidarité (1902).

Nu fie moral înseamnă că adevăratul individ e „omul social”, debitorul societăţii1. Nenumăratele datorii cu care se naşte trebuie să le plătească societăţii pe cale legală.

Mai mult decât acţiunea legislativă, morala trebuie să devină şi dânsa o slujbaşă a socialului, iar „obiectul educaţiei e să creeze în noi fiinţa socială”.

L demn de remarcat că socialul îşi găseşte limite în concepţia lui Bourgeois. Asigurarea socială împotriva riscurilor o cere „în măsura posibilului” şi repetă că plata datoriei e obligatorie, dar că, odată cu efectuarea ei, individul e liberat şi liber2. Bunul-simţ datorat poate faptului că nu vorbeşte un doctrinar fanatic, ci un om cu o îndelungată experienţă a vieţii duce la această concluzie. Dar în aplicarea solidarismului această moderaţie va dispărea la sigur. Cum se va putea şti precis când a fost achitată datoria r* şi cât de mare va fi ea? Momentul liberării va fi poate recunoscut principial, dar împins în practică atât de departe, încât solidaritatea va fi echivalentă cu sclavia socială.

Socialul apare şi în denumirea noii epoci. Căci ni se anunţă o epocă nouă, cea pe care Leroy o vestea din ziua de 8 ianuarie 1920, data înfiinţării consiliului economic al muncii de către CGT3. Radbruch, mai pe larg, vesteşte

1. Lcon Bourgeois, SolidariteArmând Colin, p. 46.

2. Op. Cit., pp. 177, 199-200, 220.

3. V, snpra, p. 327.

Epoca socială. Sociologia devine ştiinţa supremă, aşa cum filosofia ocupase locul de frunte în epoca individualistă. Economia devine socială. Într-un cuvânt, trăim în momentul unei revoluţii cruciale, la răscrucea dintre individual şi social. Şi Radbruch înşiră pe aţâţi autori care vestesc „începutul epocii sociale”, „deşteptarea colectivităţii”, „concepţia socială”, altele atât de puţin diferite.

Aşa încât Bonnecase se poate întreba: „ce e acest pretins drept social care invadează totul?”2. Ce e „acest termen la modă, pe care îl afli pe toate buzele?”3. Şi poate răspunde: „Dreptul social e un cuvânt, numai un cuvânt: prin el însuşi, acest termen n-are nici o semnificaţie specifică, îşi împrumută sensul extrem de variabil de la organizaţiile politice şi economice a căror expresie succesivă sau simultană e”4.

Toată lumea adoră socialul şi nimeni nu ştie ce e.

Toată lumea e însă convinsă că va fi deus ex machina care va rezolva totul. Ce altceva ştiu despre realităţile societăţii oamenii aceştia decât că spun social* că repetă frazeologia: viaţa modernă – socializare – integrare.

1. Gustav Radbruch, „Du droit individualiste au droit social”.

Archives de Philosophie du droit et de Sociologie juridique, 1931, nr. 3-4, pp. 387 şi urm.

2. Julien Bonnecase, La pensée juridique française de 1804a l'heure présente, vol. II, p. 126.

3. Science du droit et romantisme, „Prefaţă”, pp. LII-L1II.

4. Volumul precitat, p. 187.

Dacă dreptul social nu e ceva precis, tendinţele pe care Ie cuprinde sunt clare. Această formulă vagă înseamnă depăşirea intervenţionismului de Stat (şi aşa un sistem condamnabil), transformarea legislaţiei muncitoreşti într-o creaţie cu totul independentă de Stat, operă directă şi fără reticenţe a sindicatelor. Mai înseamnă o demofâlie, ce zic, o plebofilie acută. Iar aplicarea ei se rezolvă printr-o creştere enormă a cheltuielilor Statului, derivată din nenumăratele atribuţii sociale ce i se impun şi din numărul extraordinar de funcţionari pe care trebuie să-i întreţină cu lefuri în continuă urcare. În consecinţă, Statul măreşte impozitele şi agravează criza întreprinderilor. După aceea, tot socialii vorbesc de criză şi afirmă că numai metodele lor o pot rezolva – atunci când ei o prelungesc. Reducerea orelor de muncă până la treizeci şi cinci pe săptămână e altă inovaţie a lor şi altă cauză a ruinei economiei private.

Ei cer Statului lefuri, asigurări, concedii, prime şi ajutoare” îi cer buna stare generală şi obţin sărăcia generală şi bugetul falimentar.

Aşa stau lucrurile în fapt. Reacţia e una singură: însănătoşirea economiei prin revenirea la metodele experimentate, a căror părăsire a produs criza şi o va agrava.

Iar teoretic, maniei pe care o reprezintă şi cuvântul social să-i opunem un altul, mult mai clar şi mai puternic, care nu şi-a pierdut valoarea nici farmecul: libertatea.

8. Integrarea „Intcgrons donc, ma chere Angele, intégrons.”'

André Gide, Incidences

Nu numai către social se îndreaptă epoca cea nouă.

Sau, mai bine zis, odată cu socializarea mergem şi către integrare. Sindicatele apar în toate clasele şi în toate profesiunile. Această organizare a tuturor claselor sociale în asociaţii, sindicate şi grupuri se numeşte integrare1. Sub acest aspect se identifică cu sindicalizarea. Şi merită toate criticile ce se pot aduce acesteia, pe care un simpatizant ca Pirou n-a ezitat să le enunţe2, vorbind de spiritul de rutină al grupurilor profesionale, de posibilitatea pe care o dau numai producătorilor de a se organiza. Căci e o iluzie să crezi că uşurinţa cu care se adună producătorii există şi în rândurile consumatorilor, care nu se cunosc, nu pot intra în contact, n-au interese comune precise, într-un regim sindical, interesele consumatorului vor fi sacrificate. Dar sindicalistul Pirou recunoaşte şi lipsa de ideal a unui regim întemeiat exclusiv pe interese, excesul preponderenţei economicului, pericolul economiei etatiste cu care aproape că se confundă sindicalismul.

* „Să ne integram deci, draga mea Angela, să ne integrăm” (fr.).

1. G. Gurvitch, Vidée de droit social, p. 597.

2. Gactan Pirou, Le corporatisme, Sircy.

Nu degeaba edictul din 1776 acuza corporaţiile de a fi „în căutarea intereselor lor în paguba societăţii generale”.

În al doilea rând, integrarea înseamnă ridicarea sindicatelor la rang de instituţii publice în interiorul Statului.

„Integrarea sindicatelor în Stat” e transformarea lor în forţe de guvernământ. Şi iată cum ar urma ca toate grupurile, toate federaţiile, toate corpurile să intre în angrenajul Statului, cum acesta ar trebui să le primească pe toate, care îi vor lua locul şi numele.

Această cerinţă de a deschide larg porţile tuturor tendinţelor, de a primi orice, nu e limitată numai organizaţiei sociale. Estetica contemporană şi morala de asemenea vor să înţelegem orice1. Clasicismul să nu se împotrivească nici unei inovaţii. După aceea să aprobăm orice, să acceptăm totul – să integrăm totul. E cu putinţă ca, deoarece un lucru există (mai mult sau mai puţin) în fapt şi lăsând la o parte criteriile de apreciere, ierarhia valorilor, să procedăm astfel? Să primim în literatură totul? Să introducem în Stat toate organizaţiile, fară a ne gândi la scopurile lor, la ceea ce le deosebeşte atât de adânc de el? În estetică, doctrina acceptării generale e drumul imoralităţii2. În politică, ar fi şi imoral, şi necugetat.

Sindicatul este, ce importanţă are calitatea? Dacă nu vom face loc tuturor noutăţilor, Statul şi literatura clasica

1. AndrL Gidc, Les nourrittires terrestres, p. 23.

2. Henri Massis, Jugements* I, p. 105 (cu privire la Renan).

Vor muri? Mult mai probabil, dacă vor ceda, vor introduce inamicul în însăşi fiinţa Ion

Trebuie să ştim să şi refuzăm. Ce e panteismul acesta social sau psihologic? Nu putem integra totul în literatura clasică sau în Stat1. Să refuzăm, dragă Angela, să refuzăm.

1. On n'ordonne pas ce qui se refuse a l'ordre, on n'„ integre4'pas les contradictoires. (Henri Massis)

Referinţe critice „Lucrare specială, de înaltă rigoare intelectuală, teza nu este destinată să se adreseze doar juriştilor, ci este menită să îmbrăţişeze. Varii tărâmuri ale meditaţiei filosofice şi intelectuale, într-o terminologie care face loc limbajului comunitar.

Astfel, autorul sc declară adeptul clasicismului juridic, în vreme ce preopinentului său, ilustrul teoretician francez al dreptului constituţional, Leon Duguit, i se atribuie preeminenţa romantismului juridic, formulă sub care sc ascunde noua evoluţie a dreptului, nu însă, aşa cum va demonstra autorul cărţii, pe atât de revoluţionară pe cât o declară cu surle şi trâmbiţe. În acelaşi înţeles, lucrarea de faţă, salutată cu entuziasm de eminentul jurist Julicn Bonnecase, demontează sistemul doctrinar al lui Leon Duguit, îi vădeşte limitele, exagerările, îi denudează pretenţiile de revoluţionare a ştiinţei juridice.”

Alexandru Pintescu, Universul, 29 iulie 2000 „îmi recunosc deci şi păcatul dc a nu fi ştiut că Părintele Nicolae, înainte de a fi Părintele Nicolae, a fost juristul Nicu-Aureliu Steinhardt. Este această apariţie o apariţie

366 Referinţe critice târzie, dar o reparaţie necesară. Este o carte despre care, în scurtul răgaz pe care l-am avut spre a o răsfoi, pot să spun că. Zăbovind asupra unor pasaje ale ei, gândul m-a dus la „cea de a treia soluţie” prezentată de Steinhardt în Jurnalul fericirii, la aşa-nurnita soluţie Winston ChurchilI. Cartea mi se pare scrisă cu puterea, cu aplecarea, cu entuziasmul şi cu dorinţa de a fi învingător pe tărâmul ştiinţei juridice pe care numai un adversar de ralia lui Lcon Duguit putea să i le dea tânărului jurist român Nicu-Aureliu Steinhardt.

Aş vrea sa remarc că această lucrare este deosebit de actuală şi prin finalul ei. Este deosebit de actuală pentru că Steinhardt spune foarte limpede: nu există în drept sau nici în drept nu există cea de-a treia soluţie, nu există cea de-a treia cale, există un singur leac împotriva a ceea cc se poate petrece rău, şi anume leacul acesta este înapoi la clasicism.”

Flavius Băiaş, Graiul Maramureşului, 29 iulie 2000 „Ambele tendinţe [pe care le combate Steinhardt – n.n.], pentru că încearcă să se bazeze pe stilul autoritar şi autoritatea şi apoi libertatea indivizilor pe conştiinţa socială, transformă dreptul într-un instrument al politicului.

Ambele tendinţe cad. În etatism pentru că bazează existenţa dreptului fie pe un fapt normativ exterior moralei, fie pe o morală de tip social, şi nu pe o morală care vine dintr-o autoperfecţionare a individului.

Ceea ce contează în aceste teorii nu mai este individul, ci ordinea, e o răsturnare faţă de individualismul de până la ei, pentru că până atunci ordinea rezulta din perfecţiunea

Referinţe critice individului, de data aceasta se încearcă exact contrariul, ordinea există pentru sine, iar individul este liber, are drepturi, poate sa fie fericit doar pentru că trăieşte într-o anumită ordine. El este rezultatul ordinii, desi ordinea ar fi trebuit să fie rezultatul unui progres individual.

Nu este de mirare că Steinhardt ajunge la viaţa monahală pentru că acest lucru este trădat deja de această lucrare. L1 este un individualist, un om care caută prin intermediul Dreptului mai întâi să găsească natura lucrurilor, şi nu să găsească o ordine exterioară individului care să impună un anumit fapt de conştiinţă sau altul.”

SFÂRŞIT