* * *

A câtea femeie? A suta poate. Nu le-am numărat, dar aşi putea desena un şir. Sunt toate la fel: înalte, voinice şi îmbrăcate în negru. Ador femeile îmbrăcate în mătase neagră. Mama se îmbrăca deseori în negru şi-i şedea

[missing page]

Femeile pe cari le-am urmărit — pe nici una de două ori — nu le-am iubit. Ce urmăream? Căutam o femeie. Pe care să o iubesc şi care să mă iubească. În fiecare vedeam posibilitatea unei înţelegeri erotice. Speram că una va înţelege de ce îi iau urmele şi mă va încuraja şi-mi va încredința o fericire. Speram cel puţin o satisfacţie carnală pe care nu mi-o puteau da profesionistele. Cu fiecare necunoscută credeam că voi putea întemeia în sfârşit o comuniune de tandreţă şi de senzualitate.

Le-am părăsit acum. Am renunţat. Şi pentrucă nu voiu putea niciodată să vorbesc vreuneia din ele. Şi pentrucă am văzut că iubirea nu se găseşte pe stradă. Iubirea te găseşte ea pe tine sau nu. Ea nu se poate căuta. Vine neaşteptată, surprinde. Poate fiindcă nu m-a găsit încă iubirea, n-am îndrăznit să opresc nici una din femeile pe cari le-am urmărit.. lubirea trebuie să-ţi dea şi curajul necesar unei întreprinderi.

Ei nu ! Asta e numai o amăgire pentru a-mi flata neputinţa. N-am acostat pentrucă n-am putut. Dar sar putea să nu fi putut pentrucă inconştient n-am simţit femeia care mi sar potrivi.

E absurd. Să fiu incapabil de-a acosta o femeie!

Ce păcat că nu umblă femeile după bărbaţi. M-aşi simţi destul de bine. (Lașitate!).

[missing page]

lectricitate destructivă. Toate liniile se dislocă pentru a căpăta o dispoziţie cu totul nouă. Fiecare strâmbătură e o mască desăvârşită' Fiecare mască, e o figură nouă, roasă de lepră, hidoasă, înspăimântătoare. Când îmi strâng obrazul, îl boţesc înt''o înstelare de riduri adânci. Din trăsăturile acestea fără mişcare. scot în oglindă cea mai complectă galerie de monştri, cum se văd prin satele negrilor. N-aşi putea descrie pe hârtie strâmbăturile acestea. N-aşi putea surprinde în cuvinte fiecare nouă alcătuire de riduri, de zeci de riduri, cari printr-o împerechere neaşteptată scot din neființă o nouă diformare a figurii. Un sculptor indian ar putea scoate din ele lecţii pentru zeii ireali din Pagode, sau un negru pentru idolii cu viaţă de lemn. De unde vin toate aceste tipuri stranii, bolnave, hidoase şi vii, vii? Din ce străfunduri lăsate în urmă, din ce hereditate hunică?

Viaţa feţii mele stă acolo, în grimazele pe care nu le pot purta în ochii publicului, pentrucă aş fi huiduit şi gonit. In faţa lumii figura mea respingătoare stă imobilă totdeauna şi rece. Când râd, se lărgeşte sub gaura nasului o altă gaură mai trivială şi două şiruri de dinţi se arată, încălecaţi la mijloc. Şi râd des (ironic!).

Dacă aş putea fi hidos cu totul, aşa cum sunt în fiecare strâmbătură! Dar nu pot nici măcar atât. In figura imobilă stă o urâţenie mijlocie, acceptabilă şi inexpresivă. Sunt numai hâd. Lălâu.

Şi în aşa hal, să mă acosteze femeile pe mine?

Oroare! la aşa mină trebue să fii dotat cu un frumos talent de convingere, pentru a te face suportabil lângă o femeie. Cu îndrăzneală, cu obrăznicie,

De câte ori mă uit în oglindă mă scuip.

Ca de mine, nu mi-e de nimeni mai scârbă.

[missing page]

mai mult şi încă odată îmi fac judecata. Stau în faţa oglinzii şi scuip. Dacă n-aş avea un calm suveran în tot acest dispreţ de mine însumi, aşi înebuni. Dar nu înebunesc. Sunt senin până şi în aprecierea propriei mele persoane, în sfidarea mea.

Ce poftă nebună aş avea să mă dedublez ! Fiinţa din oglindă să prindă carne şi viaţă, să se mişte, să sufle şi să mă scuipe pe mine însumi, să-i simt întregul dispreţ aruncat de un alt mine. Poate numai aşa s-ar trezi în mine demnitatea, ambiția de-a fi altfel. Dar nu se poate. Când mă dispreţuiesc, o fac din minte. Şterg oglinda cu regretul de-a nu mă fi putut jigni în carne, jigni de moarte, aşa ca să ţip şi să reacţionez.

O amintire frumoasă... De mult, sunt poate doi ani de-atunci, la cinematograf, priveam cu linişte interioară spectacolul, aproape deprins de cel care fusesem cu o zi înainte. O fe. meie s-a apropiat şi s-a aşezat lângă mine şi cu ea s-a aşezat şi parfumul. Un miros senzual şi exotic. Un parfum uscat, prăfos, care înăbuşe si ameţeşte. Un parfum negru ca şi mantoul de catifea cu care era îmbrăcată femeia. Vedeam cu coada ochiului: un profil grecesc. Deşi aşezată, se vedea că e înaltă şi amplă. M-am uitui apoi direct. Și o privii mereu alternând cu filmul.

O frumuseţe excepțională, căreia i-ar fi trebuit doar câteva tăeturi de daltă pentru a căpăta o ascuţime în rafinamentul trăsăturilor. Trebuia să-i vorbesc. Imi trebuia numai un mic gest al ei, o dovadă imperceptibilă de consimţire şi aş fi îndrăznit. Eram atât de aproape! li simţeam căldura palpitând prin mâna care-i atingea mantoul. .

Îmi spuneam că nu trebue să aştept nici o clipă şi totuşi nu puteam începe. Ce să-i spun? Idiot ! Orice. Femeile nu sunt prea pretențioase. Dar dacă este vre-o femeie excepţională? O bătaie de inimă îmi spunea bucuria unei asemenea eventualităţi. Și un demon ironic îmi şoptea: „te vei simţi bine în societatea unei femei excepţionale, tu”. Orice femeie e întâi femeie şi apoi excepţională, îmi spuneam. Și apoi e atât de simplu. Filmul de faţă oferea ocazia unui schimb de păreri. Nu era greu ce-i drept. Dar, când să-i spun ceva, un alt gând mă opri: dacă e cu cineva, cu un altul ascuns într-o bancă mai în urmă?

Laş, temător. Incepe totuşi! Imprejur oamenii stăteau vârâţi în noapte ca scafandrii, şi imaginile frânte depe ecran legau ochii tuturora. În nări, insistent îmi stătea parfumul acela sec, prăfos, de floare exotică având forma unui sex deschis, floare moartă de sete. Parfum de heliotrope, de buze secetoase căutând umezeală.

[2 missing pages]

va refuza. Numai când va ridica ochii la mine.

Am încercat odată să captez privirea unei fete. Instalată la o masă dimpotrivă, vorbea cu o prietenă căreia nu-i vedeam decât ceafa spumoasă, Se uita mereu la mine. Am ţintit privirea în ochii ei, încercând să-i fascinez cu toată chemarea, cu tot zbuciumul pe care-l simţiam. Credeam că-i pot transrnite tot fluidul din mine, că îi voi magnetiza sexul. Sunt bărbaţi cari violează o femeie cu ochii. Fata pe care o priveam s-a uitat câteva secunde în ochii mei, apoi a izbucnit înt''un hohot de râs. M-am recules şi mi-am dat socoteală că sunt ridicol. Nu pot fi seducător. Cel mult aş putea s-o înspăimânt compunându-mi una din numeroasele strâmbături de idol negru. Poate că fără să ştiu, când o priveam voiu fi schimonosit trăsăturile feţii.

* * *

Între luminile înşirate ale caselor, între ochiuri electrice albe, aceeaş stradă taie întunericul cu o linie dreaptă, fără abateri. Sus cerul se ascunde în funingini şi doar pe alocuri, printr-o jupuitură, o luminiţă ţistueşte. E drumul pe care-l bat de câţiva ani venind de la serviciu.

Am ieşit din librărie pe urma femeii. Capul, o clipă răsucit spre mine, mi-a arătat un surâs suav, pe care-l aşteptam de multă vreme. Iusfârşit! De data aceasta o voiu opri. Şi mă arunc pe urmele ei, adulmecând un parfum de floare de tabac, pe undele căruia plutesc culori arămii şi peisagii de azur oceanic.

Mantoul umple forma umerilor şi o înfundă întrun bogat astrakan, coborând apoi pe conturul torsului, pur ca o linie de amforă grecească. La coapse mantoul se opreşte şi după ce le-a lărgit cu discreţie cade ca un fus, strâns în jurul pulpelor. Picioarele de antilopă care-l poartă grăbesc.

Mi-a surâs şi pentru asta mă simt obligat. lar mă apropii, sunt în spatele ei şi.. se întoarce, stă, Aşa dar a observat că m-am luat după ea:

— Ce doreşti domnule ?!

Mă priveşte uimită şi distantă. Înaltă, voinică; figura ascunsă în cârlionţii astrakanului, umbrită de pălăria mică, prelungită pe ochiul drept ca un cioc de corabie antică um: blând în jocul apei. Mă bâlbâi, duc mâna la pălărie şi o salut înclinându-mă uşor:

— Doamnă...

Şi aştept. Mă măsoară o clipă, pufneşte dispreţuitor, se întoarce şi mă lasă cu respiraţia grea de efort, uluit de eleganța sigură şi neatinsă cu care-şi înălța frumuseţea.

Cât de inept am fost când mi-am închipuit că mi-a surâs mie ! Cine ştie cărei imagini văzute prin mine ca printr-o sticlă, cărei apariţii din amintire, cărui bărbat lăsat acum câteva ceasuri în odaia lui, i se adresa lumina ochilor ei negri.

În camera mea, mă duc la oglindă şi îmi desfăşor calităţile groteşti. Seria de idoli negri exprimă toate ideile şi sentimentele sinistre. Iată groaza. lată râsul hidos. lată idioţenia. Iată ameninţarea teribilă. Jată uimirea. In formele lor boţite, ca trase de nişte sfori ascunse, măştile se perindă una după alta în apa oglinzii. Aşa. Acum uite şi originalul: nas cârn şi mic de maimuţă' ochi crăpaţi sub frunte ca ai unui chinez, buze de malaez. Cine dracu să stea şi să asculte declaraţiile unui asemenea ipohimen? Bărbatul trebuie să fie ceva mai frumos decât dracu. Eu n-am norocul ăsta. N-am o urâţenie totală, virilă. Nici o frumuseţe bărbătească. Sunt ca gustul prost al corcoduşelor sau ca banalitatea sgomotoasă a dovleacului. Mucedă şi palidă arătare care spurcă limpezimea oglinzii:

— Scuipă-mă!

* * *

Parcă aş fi singur pe lumea aceasta. Nu mai mă preocupă nimeni din jur şi nimic, afară de iubirea de neatins. Singur cu nevoia de dragoste. Cu fuga după necunoscute.

Am un prieten care opreşte noaptea necunoscutele şi le sărută, le strânge de mijloc şi le duce acasă la el, ca pe trofee, pentru a le

[missing page]

Revin după ani dela terminarea facultăţii, în aceleaşi săli aburite şi umede ca spălătoriile, înăbuşitoare de respiraţie colectivă, dar plastice, pitoreşti de o decorație feminină abundentă.

Întâi am străbătut scările încărcate cu ecouri odorante: atmosferă de sudoare femeiască şi tutun, stropită cu vagi sau puternice urme de viorele, de trandafiri, de liliac sau de parfumuri sintetice. Amestecate, mirosurile acestea creează o simfonie olfactică estompată şi fină, cuprinzând odoratul cu o mângâere. Prin aerul astfel îmbalsamat trece des şi repede câte o fată sau un grup gălăgios, lăsând în urmă un curent de arome tari, pătrunzătoare. Imbibat o clipă, aerul suge noua odoare venită, o asimilează în dulceaţa vagă dela început şi cutele lui se închid asupra unei linişti senzoriale diafane. Toate sălile, toate scările sunt impregnate de acest miros călduţ, femeesc, în care fiecare fată şi-a lăsat o parcelă din respiraţia cărnii, din boarea părului, din pudra sau parfumul preferate.

Pe aceste săli am stat trei ani, pe ele mi-am târât o lene incurabilă, o lene perpetuă până azi şi risipită abia în preajma examenelor, panic şi catastrofal, când mă năpusteam asupra cărţilo' cu toată pasiunea timpului pierdut. Facultatea nu-mi aminteşte de profesori, nici de cursuri. Ci săli pline de aer înmiresmat şi ciorchinii de fete în jurul cărora am evoluat ca un bondar... grotesc.

Am evoluat, dar nu m-am fixat. Mai evoluez şi azi şi zadarnic ! Urc şi azi aceleaşi scări obstinat, cu impresia că acum voiu pune mâna pe umărul unei fete, că-i voi spune cuvântul magic şi o voiu lega pentru mult timp de mine. Dar de ani, zi cu zi, hotărârea eşuează în pragul împlinirii şi iar plec dela facultate cu golul în mine şi alături, cu certitudinea unei singurătăţi, care nu se va umple niciodată...

Nici una nu se opreşte, nici una nu mă chiamă... Cobor treptele amfiteatrului încet, sfios. În urechi îmi cântă râsete zglobii armonizate simfonic ca şi grupele de culori. Şi mă duc, vechi student singuratic. Nu mai am ce căuta aici. E ultima mea peregrinare prin locuri a căror viaţă reamintită îmi paralizează şi ultima urmă de energie rămasă în vine.

Ce fericit aşi fi să mă oblige o femeie să o iubesc! Şi să-mi impună iubirea ei!...

Stau şi azi desnădăjduit în faţa oglinzii. Sunt abandonat ca un lemn putred. Degetul duce în sus o suviţă de păr rebel, care cade iar resfirată, molatec, unsuroasă.

Sunt urât şi parcă sunt copil. La o vârstă când am întrecut adolescenţa de mult şi când înaintez greu în maturitate, faţa nu arată mai mult decât 20 de ani. Par un colegian hlizit. Sau o fată urâtă. Copilăria asta prelungită în fizic pare femeiască. Părul creşte rar şi în langimi aproximative. Acum e destul de negru și de bosat pentru a-mi acoperi bine obrajii. Îl las adeseori neras, pentru a da imprezia că sunt bărbat. Îmi trec mâna prin el şi mă înfior de plăcere. Frec dosul palmei de părul mărunt, ca peria şi zgârietura îmi face bine.. Dar când creşte mai mult pierde asprimea se moaie ca şi părul depe creştet. Când barba a crescut destul se supără cineva în jurul meu şi trebue să mă rad.

Ras apar ca şi când aş fi spân. Obrajii netezi ca-n palmă sunt catifelaţi sub pipăit. Lipsa părului şi albeaţa pudrei îmi provoacă amețeli: sunt ca un androgin. Asemănarea cu acesta, identică, este prinsă şi pe o fotografie făcută cu obrajii raşi. Buzele ţuguiate, cea de sus subţire, cea de jos groasă, par a sufla înt''un nai o melodie de captare a bunelor atenţii păstoreşti. Ochii zâmbind într”o parte, au o şiretenie impudică. Părul abia se ţine pe cap: te aştepţi să cadă tot, deodată. Faţa depilată, de fătălău.

Fotografia o păstrez ca să am pe ce mă dispreţui.

* * *

Această frumoasă toamnă nu se mai sfârșeste.

Pe fereastra deschisă intră aer de primă: vară şi cerul străluceşte ca un safir prea pur, cu pete în tăetură, albe şi cu un fâlfâit de pasăre mecanică. Plecat peste pervaz urmăresc atent plimbarea lentă a unei femei pe trotuarul celălalt. Imbrăcată într-o uşoară rochie, formele i se împlântă în viaţă cu o încordare ce te sperie: să se spargă rochia ar ţâşni doi sâni ca două globuri mari cu lapte. Se plimbă până vine cineva,

Şi eu aştept. Pe ea o aştept, dar ea aşteaptă pe altcineva.

Femeile au un simţ enervant: când sunt privite fără a te vedea, află totuş.. Când o fe: meie se întoarce pe stradă pe neaşteptate spre a se uita în urma ei, trebue să o fi privit cineva, să o fi urmărit. Nervii tactili ai femeii trebue să aibă şi proprietăţi vizuale. Sau nervii tactili ai şirei spinării văd, sau razele privirii bărbăteşti înţeapă. Sunt ochi cari răscolesc, cari despoaie şi se înfig în carne cu dârzenie materială, Iar femeile simt privirile din spate.

Ochii mei nu violează femeile, ci le mângâie. Nici-o femeie nu se întoarce, însă ştiu că mă simte în urma ei privind-o. Femeia care se plimbă peste drum nu se uită sus la mine, dar mi-a simţit privirea, Văd din mişcările ei graţioase, că se lasă adorată în linişte.

Când vine bărbatul ea pleacă, agăţată de braţul lui, cu uşurarea de-a fi scăpat de o povară. N-am violentat-o şi asta a nedumerit-o.

O femeie vrea să fie zguduită, bruscată, pentru a nu avea remuşcarea căderii, a păcatului. Mângâierile moi îi dau răgaz să reflecteze asupra ei, asupra bărbatului şi asupra adâncimii căderii. În mângâiere vede ceva nepermis, findcă-i acceptat. Violentarea e o convingere şi cere supunere, nelăsând timp de reflexiune.

Nu pot violenta. Nu pot viola.

Ochii mei nu cer decât favoarea unei mângâeri.

* * *

Cine m-ar vedea cum urmăresc necunoscutele şi mă lupt cu neputinţa mea, ar putea să mă întrebe, mirat, de ce nu încerc să cuceresc dragostea femeilor pe cari le cunosc. N-am avut oare nici-o ocazie în viaţă? Nu cunosc nici-o femeie şi nici-o fată cari să se preteze la chemarea mea erotică? De ce să te sbuciumi alergând după necunoscute (mai irezolvabile decât cele algebrice) şi să nu iei cu mâna ceeace ai alături, zilnic, în societate, în birou, acasă în familie.

Capitolul iubirilor cunoscute e cel mai dureros.

* * *

Ata nu era frumoasă şi nici n-aş şti să spun pentru ce. Când am văzut-o pentru prima oară m-a respins chiar. Un moment. Pentru ca apoi să-mi inspire o compătimire inexplicabilă De ce simţiam un gest de protecţie şi milă când o vedeam ? Niciodată Ata nu mi-a apărut slabă, măruntă sau decepţionată. Totdeauna autoritară şi ironică ; uneori gravă şi cu o aparentă mândrie care mă făcuse în primul loc să mă ţin îndepărtat de ea. Totuşi în clipele următoare parcă simțeam că are nevoie de apărare. Bănuiam în ochii mari, puţin ieşiţi din orbite, o tragedie ascunsă, o înfrângere recentă greu suportată de un orgoliu cum numai femeile ştiu să aibă.

Avea un păr brun cu reflexe de roşu închis, căzând în ecări sculptate parcă într-un lemn de mahon, dintr-o cărare liniară şi acoperind urechia stângă, mărginind o frunte bombată, inteligentă. Ochii trădând un defect de construcție depășeau puţin linia pleoapelor. Ochii aceştia ştiau să asculte şi să judece. Ei mă atrăgeau şi în ei mă vedeam oglindit perfect şi apreciat ca de o peliculă fotografică.

Nasul neregulat se oprea repede deasupra buzelor subțiri, în al căror colţ stătea totdeauna să apară o cută de seriozitate.

Mi-a plăcut şi pieliţa albă, acoperind o carnație pietroasă şi statura măruntă de păpuşă care mă făcea să o asemui cu un bibelou. Nu o închipuiam decât ca pe o statue de porțelan, chinezească, fin tăiată, pusă în faţa mea pe birou şi oprindu-mi gesturile cu o invariabilă, fixă privire de înţelegere inchizitorială.

De câte ori o întâlneam mă supunea unui interogatoriu detailat şi pretenţios: „unde-ai fost ieri ? dar alaltăeri? Ce ai făcut aseară ? Şi ce ai mai citit? Pe cine ai întâlnit ?”, lar după aceasta venea partea sentimentală. Îmi ghicise slăbiciunea.

[missing page]

servi, sub teorii, sub graţiozităţi şi mai ales sub semnele de supărare pe cari i le dădeam fără niciun motiv. Căutam să o supăr, să o jignesc, fără a avea vre-o nevoie, vre-o cauză vre-un scop. Şi când o vedeam suferind, fiind că avea o susceptibilitate imensă, mă simțeam satisfăcut, nu fiindcă suferea, ci pentrucă am reuşit să o preocup, să mă impun atenţiei ei prin ceva. Cred că nu altfel se întâmplă cu femeile cari caută ceartă din nimic bărbatului, sau cari izbucnesc în plâns pentru ca apoi să fie întrebate, înconjurate cu grijnice atenţii, adulate.. Nu rareori vroiam să plâng şi să mă arunc pe un divan în faţa ei, să o simt apropiindu-se, trecându-şi mâna mică, moale, prin păru-mi şi căutând să mă liniștească. Dacă n-am făcut-o e pentrucă, deşi lam voluptatea plânsului, lacrimile nu-mi vin uşor.

Ştia deci că o iubesc şi mă tachina nesfâsşit. Găsea nenumărate mijloace de a mă aduce, pe căi lăturalnice, în faţa iubirii mele şi se amuza văzând că nu vreau să-i mărturisese nimic. Ştia teoriile mele despre iubire şi sigur că femeiasca voluptate de a induce în păcat, o împingea să mă oblige de a mi le călca printr-o mărturisire cel puţin, dacă nu printr”o declaraţie în regulă.. Cu mine se juca aşa cum s-ar fi jucat cu un păpugoi de pâslă şi mă lăsam în voia jocului, satisfăcut, cu o voluptate sterilă, ciudat disolvantă, anihilantă.. Mă sim: țeam risipit cu totul şi era bine astfel.

— Ia spune, pe cine iubeşti, Di?

Intrebarea asta la care ajungea invariabil, după un lung şir de viclenii — „ce culoare are părul fetei pe care o iubeşti, ce ochi are, cât e de înaltă, cum râde” — o întărea în fața tăcerii mele cu un hotărât:

— Hai! spune!

— Inutil. Ţi-am spus că nimeni nu ştie şi că nimeni nu poate să ştie.

Minţeam. Ştia cel mai bun prieten al meu, pe care însă îl socoteam nentru, nelumesc.

Şi sfârşitul era:

— Ai să mi-o arăţi odată, la facultate, da?

— Odată, poate...

Mă uitam în ochii ei şi aşteptam altceva. Aşteptam să-mi spună că ştie, să-şi: catifeleze glasul (aşa cum devin sentimentale femeile) şi să se lipească de mine. Atunci aşi fi strâns-o la piept în ciuda teoriilor şi i-as fi spus tot. I-asi fi putut spune că o iubesc? E problematic, Dar ea nu mă iubea. Ii inspiram o admirație intelectuală, nu o atracţie fizică. Poate îi şi repugnam, cu figura mea de hermafrodit adolescent — ale cărui coşuri încă nu dispăruseră bine în acel timp — cu o slăbiciune de vampir flămând şi cu surâs spălăcit.

Îi scriam adesea poeme lirice în proză, cu tâlcul prea transparent pentru ca să mai fie nevoe de o explicaţie. Ea însă, vizibil măgulită de obiectul admiraţiei pe care-l constituia

[missing page]

meie nu poate spune niciodată, nici începe iubirea. Şi nici eu nu puteam spune, nici începe. Ca înainte teoriile idealiste „acu' distanța materială dintre noi era un pretext bine venit spre a întârzia o întâlnire explicativă între noi, care însă era de neînlăturat.

* * *

Tot ce-am ajuns să provoc în Ata, a fost o enervare. O irita prezenţa mea cerşetoare. Îmi citea în ochi cererea de iubire ca o petiție timbrată cuminte şi aşteptând să-i vină rândul la ghişeu. O irita nehotărârea mea. Ar fi vrut s-o brutalizez, s-o silesc să mă iubească.

Femeile trebue obligate să ne iubească. Desigur că asta şi aştepta şi vedeam deseori în ea încordarea acestei aşteptări amestecată cu nelinişte şi curiozitate, care se rezolva în nemulțumire, într-un oftat greu în fața opacităţii pe care mi-o bănuia. Nu eram opac. Dar nu concepeam cum e permis să-ţi impui voinţa ta şi asta pentru a o lega pe femeie de un viitor în care poate că nu o puteam face fericită. Exagerată grijă de viitor, preocuparea practică a omului hărțuit de neajunsuri financiare mărunte, cum le detest!

Nu-i voiu putea oferi rochii, bijuterii, vizite în societăţi înalte, serate şi voiajuri, plimbări maşină proprie şi spectacole de gală. Poate că nici nu se gândea la acestea. Mai sigur e că se gândea uneori. Eu le vedeam numai pe acestea. Altfel nu înţelegem că se poate face fericirea unei femei şi aveam dreptate. O femeie e fericită numai dacă-i dai condiţiile materiale ale fericirii şi numai atunci te iubeşte: fericirea sufletească depinde de cea bănească. De fapt, chiar dacă n-ar fi acesta adevărul eu căutam benevol obstacole pe care mi le impuneam pentru a nu precipita acţiunea.

* * *

Într-o seară. În camera caldă vorbeam, faţă în faţă la masă şi-mi făcea încă odată reproşuri pentru presupusa mea viaţă calculată cu program. Fusesem într-o escursie de o lună şi întors, neglijasem de a trece să o văd, timp de două săptămâni. Recunosc, nu există scuză. Evident spunea ea: am început prin a vizita pe cine agreiam mai mult şi am lăsat la urmă pe aceia cari mă interesau mai puţin. — „Tu îţi aranjezi viaţa prea bine şi nu laşi să scape niciun amănunt. Desigur că e comod să ştii ce faci, când ai să te duci la croitor, când la bibliotecă sau la un prieten.. Şi nu-ţi permiţi nici-o abatere dela programul impus. In treacăt îţi vei fi zis, am să intru şi pe la Ata. Nu-ţi spun asta ca să crezi cumva că te aşteptam prea mult. Dar credeam că reprezint ceva mai mult pentru tine după toate cele ce mi-ai scris”. Mă oboseau aceste argumente pe cari le meritam. dar cari susțineau o ideie greşită. Adevărul era că trebuia întreruptă odată această prie» tenie falsă şi de aceea prelungisem atâta revederea. În orice caz aşteptarea îmi procura o voluptate pe care o menajam — din egoism — pentru a face revederea mai plăcută în cazul când n-aşi fi ajuns la deciziunea ruperii. Şi n-am ajuns acolo. Am venit iar să continuu aceeaş situaţie echivocă.

M-am sculat şi m-am apropiat de ea.

— Aşa dar nu crezi în adevărul sentimentelor mele. |

Stăteam în spatele ei pentru a nu-i vedea ochii, convingători, cari subliniau adânc fiecare frază ce spunea.

— Aş putea crede. Adeseaori mi-ai dovedit că nu ocup totuş un loc prea mare în viaţa ta. Preferai adesea să te duci la un prieten ssu la o rudă, deşi ai fi putut face asta altă dată, pentru ca să poţi rămâne cu mine mai multă vreme.

Obiecţia era atât de copilăroasă ! Ştiam însă că dacă m-aş fi uitat în ochii ei, chiar de nu i-aşi fi dat dreptate, aş fi căpătat o îndoială asupra mea însumi.

— Ce copil eşti ! Dar tu nu vedeai că nu căutam să ascund nimic şi că mă despărţeam de tine cu regret...

— Nu ştiu de era regret, dar nu preferai să rămâi cu mine. .

— Cum cântăreşti toate nimicurile ! O întâlnire neamânată, o despărţire grăbită...

— Nimicuri, desigur, pentru tine. Mie însă mi-au spus mai mult decât scrisorile tale.

Era ca o condamnare. Imi arunca o sfidare şi trebuia să o ridic, să o înlătur, să mă apăr. Cum, cum ?

— Ei bine, ce vroiai să fac ?

— Să renunţi la orice obligaţie.

E drept, sunt laş. N-am curajul de a renunţa la mai multe obligaţii pentru una singură. Dacă aşi fi renunțat mereu, m-aşi fi supărat cu toată lumea, cu familia, cu prietenii, şi aş fi mulţumit-o numai pe ea. Era egoistă.

— Dar crezi că n-am renunţat de multe ori...

— Nu ştiu...

Egoismul ei nu ţinea seamă de câţ de renunţările pe cari nu le consimţisem şi nu vroia să presupună alte renunțări cari înt''adevăr mă costaseră. Răspunsul ei, dat cu glas îndoelnic, arăta siguranţa că nu... Era condamnarea definitivă în glasul ei. Mi-am simţit inima înţepată de unghii de ghiaţă. Vedem că e momentul hotărâtor, Şi pentru prima oară i-am spus şi vocea a avut un accent fals :

— Dar te iubesc Ata.

— Nu e destul...

Se sculă şi se duse la oglindă. Işi muie mâinile albe în puful părului brun şi rămase cu coatele proptite pe masă, în picioare, privindu-se în ochi. Mă apropiai de ea şi-i luai mâna pe care mi-o lăsă fără rezistenţă, Tăceam şi fiecare clipă care ducea tăcerea, pica peste noi cu greutate mai mare,

Mă încovoiam sub acea tăcere, de aşteptare, de durere, de acuzare şi frământam mâna Atei care continua să se uite în oglindă. Nu puteam scoate nici-un cuvânt ; mă simţeam mărginit şi golit de orice sentiment. Am tăcut mult până am îndrăznit să fărâm câteva euvinte ca o scamă :

— Aş vrea să-ţi dovedesc... Să vezi că te iubesc. Spune-mi ce să fac ?

— Nu pot să-ţi spun.

Tot nu mă privea.

— Cere-mi ceva, ordonă-mi ceva şi votu face.

— Dovezile se dau, nu se cer.

— Fac totul, totul...

Ata tăcu, înțelegând cât de inutil e să insiste. Se întoarse şi mă fixă în ochi. Ochii ei miloşi, în ochii mei jalnici. Putui abia să îngân :

— Totul s-a sfârşit.

— De ce?

— Nu pot să-ţi spun.

Simţeam paloarea ca o mască strângându-mi fălcile şi-mi frecai dinţii într-o scrâşnire dureroasă. li apucai mâna şi o dusei la buze. I-o sărutam prelung, neterminând, vrând să fac ceva şi fără să pot pleca. Dar spuneam :

— Plec...

— Nu.

— E bine să nu ne revedem.

Vorbeam cu greu, scrâşnind.

— Mai aşteaptă. Di.

— E zadarnic. S-a terminat totul.

— De ce ? Nu s-a terminat. Mai aşteaptă.

Mă compătimea şi-mi presa mâna cu care-i ţineam mâna. Stăteam în faţa ei ca un cerşetor, aşteptând o hotărâre, o cerere. Dar dovezile le dai, nu ţi se cer!

Am scrâşnit din dinţi prea tare. Ata spuse blând :

— Nu face aşa ! Ai să-ţi strici dinţii.

Ridicolă preocupare în acel moment când nu mă interesa soarta danturii. Ii sărutai mâna albă, a cărei moliciune credeam că am s-o simt totdeauna pe buze ca o pecete.

— Aşa dar ai să mai vii, Di ?

— Nu. S-a sfârşit.

Mă depărtam, dureros, plecat sub povara unei neputinţe totale de a reacţiona.

Dovezile se dau, nu se cer.

* * *

În seara aceea ar fi trebuit să vorbesc, să o conving, să făptuesc. Trebuia să o supun prin senzualitatea pe care i-am bănuit-o totdeauna deschisă larg spre bărbat. Dar mai mult decât ori când o inerție mi-a paralizat orice putere de explicare sau de acţiune. Am plecat ca un caraghios fără să-i spun dece „totul s-a sfârşit” şi „de ce e mai bine să nu ne revedem”, iar acum când faptul se întâmplase sufeream enorm, deşi înainte de a mă fi dus la ea eram hotărît să termin această prietenie. Eram acum şi îngheţat la gândul situaţiei jenante şi ridicule în care apărusem, în situaţia de sacrificat.

Dacă mi-ar fi dat atunci Ata iubirea ei, aş fi fericit azi. Dar ea vroia să-i dau numai eu. Să mă dau tot. Ca polii de acelaş fel în electricitate, noi ne-am respins fiindcă destinul ne pusese acelaş semn, când ne hărăzise să cerem amândoi şi să nu ne putem da, să aşteptăm şi să nu putem începe. Plămădiţi din acelaş aluat nici unul nu puteam face primul pas.

Am suferit destul şi despărţirea aceea pe care am vrut-o singur, dar când a venit m-a zguduit, m-a aruncat înt''o abulie deplină. Am renunţat la orice activitate şi afară de slujba unde zilnic mă duceam să somnolez în fața unui vraf de hârtii, pe nimic nu mai puneam atenţia. Credeam că mă va rechema. Nu m-a rechemat şi nici eu nu m-am mai dus. Şi m-am mirat cât de repede a trecut! În câteva luni suferinţa era o dulce aducere aminte,

Acum când totul e şters mă pot întreba de ce am iubit-o. Era inteligentă. Mă înţelegea şi îmi discuta ideile cu luciditate, cu pondere, aşa cum nu pot femeile, în general. Avea şi o seriozitate pe care n-o aveam eu şi pe care o căutam în ea. Şi mă chema. Mă chema pentru că mă aprecia şi găseam în ea un stimulent de activitate. Tot ce întreprindeam făceam cu gândul la ea, ca şi când ea ar fi stiut şi sar fi minunat. Făceam totul ca so seduc, însă ea nu ştia nimic, deoarece acest tot se întâmpla în

[missing page]

Aşteptare, şi azi stau în subordinile tale şi nu cutez să te înfrâng să trec peste tine, spre marea faptă.