* * *

Ce multe femei frumoase ! Şi eu sunt un bărbat sărac şi urât. Dacă aşi avea chelie şi bani, aş putea să o acopăr cu prestigiul acestora. Necunoscutele cu obrajii de piersică sau de migdală, cu pielea arămie sau lăptoasă, mi-ar sta la dispoziţie şi mar urma la o flutuare de bancnotă. Puţine sunt cari să disprețuiască banul. Cu el ajunge oricine Don Juan.

Necunoscutele pe cari le urmăresc, pe cari le iubesc şi pe cari vreau să le posed, curg în valuri peste oraş, peste străzi, peste trotuare, ca fulgii multicolori ai unei specii de zăpadă caldă. Apropierea fiecăreia dogoreşte şi sub toate rochiile bănueşti rotunzimea cărnurilor şi m-aş lăsa acoperit de ele, de cât mai multe, de mormane, să mă pătrund de forma lor, de culoarea lor, de parfumurile amestecate de carne şi de flori...

Pe o stradelă înclinată oraşul coboară în cartierul caselor denumite prin eufemisme. Aici pensionare în nume cu patru litere oferă serviciu plătit celor cari nu au forţa de-a izbândi asupra femeilor cinstite. Mirosul de colonie eftină, — ca înt''o frizerie, — se întinde în salonul vast, căptuşit cu scaune, pe marginea cărora se ţin „fetele”, în echilibru instabil, mereu gata să curme provizoratul şederii la un semn al clientului. În uşă, răzimând-o — sau uşa pe ea — una blondă cu priviri insistente cari numără banii prin pardesiu, pufăe din ţigară. Când am intrat, se produce o rumoare şi pensionarele schimbă buca pe marginea scaunului. Una singură se răstoarnă cu ceala pe spătar, cu părul curgând în gol, si: gură că va fi aleasă. Tăcerea care s-a stabilit un moment e tăiată de vocea unei negricioase cu forme de aparentă slăbiciune :

— Uite-l şi pe Di!

Şi din toate gurile se aude:

— Ai venit chinezule ?

— Mamă dragă, astăseară vii cu mine.

— Numai o noapte să fii al meu.

— Sunt şi eu aici.

Şi râd toate înt''un cor străbătut de chiţăi< tul unei voci după o ciupitură şi de un ropot de palme răsunătoare pe pulpele bondoacei. Mă aşez pe un scaun înt''un colţ de unde sunt centrul tuturor privirilor şi bat din palme. Tăcere se lasă.

— Astă seară alegeţi voi.

Tăcerea fuge după nedumerire. Bondoaca:

— Adică cum ?

— Da. Astăzi seară mă alegeţi voi pe mine.

Mai uimită, bondoaca stă să cadă din poziţia ei.

— Cum se poate? Suntem prea multe.

[missing page]

—Bârrr! Sună cam ţigăneşte.. Mai bine spune-mi Anemonă.

— Nu ! Didiţel e nume de floare.

— Ştiu: didiţeii vineţi. Dar îi vând şi-i poartă ţigăncile şi de aceea sau ţigăni şi ei.

— Ce nostim, zău! Nu mă gândeam la asta.

E proastă cu atâta sinceritate, încât nu pot să nu-i admir şi eu prostia spusă.

— Atunci tot Didi să-ţi spun ?

— Spune-mi cum vrei.

Ezită. Ar vrea să reia tema didiţelului şi a anemonei dar un simţ neclarificat o opreşte. | se vede pe faţă predilecţia pentru didiţel şi ispita de a-mi spune astfel şi teama de a nu mă supăra. La urmă învinge bunul simţ şi repetă, la început cu regret, apoi mai tare şi convinsă :

— Didi, Didi, Didi, Didi, Didi...

Chicotegte obscen şi mă trage peste ea.. Mă las dus ca de o mare zgâlţâită de furii şi-i răspund strângând-o până ţipă nebuneşte. În zid se aud bătăi de liniştire: este patroana care-şi teme duşmanii. Fata scoate limba în direcția aceea şi se agaţă de mine cu disperare. Și ritmul patului se încolăceşte săltăreţ prin odaie.

Acum o privesc liniştit. Nu e frumoasă. O figură lungă, osoasă, contrastând cu un corp înalt, bine legat, cu muşchi de atlet. O figură grosolană, tăiată într-un os masculin. Dacă ar avea barbă şi mustăţi ar putea fi un bărbat cu trăsături feminine. Când se pleacă să-şi ridice chiloţii, bicepşii de la mâini se umflă ostentativ şi muşchii pulpelor zvâcnesc până în fese. E un animal sănătos cu chip de om. Ar putea să exercite meseria de luptătoare de circ, mai bine poate decât pe aceea de cocotă. O întreb:

— Ia spune: te-ai luptat vreodată ?

— Cu cine să mă lupt ?

— Luptă, trântă...

— Nu!

Surâde ca un cal şi închide surâsul într-o gravitate preocupată: cum să se lupte! Se vede că nu şi-a pus niciodată la încercare forţa care-i stă în muşchi. Nici nu s-a gândit măcar că ar avea o forţă care să poată fi speculată. Contractată faţa ei gândeşte. Îi trec încă odată mâna pe corp, ridicând-o pe şolduri, pe tors, până în belşugul sânilor cari se înfioară la atingere. Femeia simte mângâierea mai subtil decât posesiunea care a ajuns pentru ea o rutină. Îmi apasă mâna pe sânul stâng şi tremură. Faţa i s-a îndurerat. Se lipeşte de mine şi fără nici-o legătură :

— De ce ai cerut să te aleagă fetele pe tine ?

— Vezi, la asta nu m-am gândit.

Mirată mă îngână:

— Nu te-ai gândit! Atunci de ce ai spus ?

— Aşa... Era greu să aleg dintre atâtea.

—Aha !... Aprobă şi tot n-a înţeles.

Coborând scara, îi joacă marginea roză a combinezonului pe pulpele goale, ca unei dansatoare coborând de pe sârmă. Jos îi apuc braţul înfigând degetele adânc în carne. Geme fale.

— Am uitat să te întreb şi eu cum te cheamă?

— Nina.

— La revedere Nina.

— La revedere scumpule. Să mai vii pe la noi.

[missing page]

Culcate pe o rână, două femei închipuite din vata norilor. Stau faţă în faţă şi-şi apropie mâinile. Piciorul uneia s-a ridicat peste coapsa celeilalte şi mimează posesiunea masculului. Sunt femei amândouă, le văd părul lung despletit, amestecându-li-se. Fără ruşine, natura combină pe panoul cerului o imagină agravată de reveria privitorului. Femeia de dedesupt se mişcă electrizată apropiindu-şi coapsele de coapsa celeilalte. Braţele li se încolăcesc şi corpurile se freacă un moment, părul se împleteşte şi totul se confundă înt''un ghem spumos. Din jocul inocent a doi nouraşi albi, am scos obsesia iubirii safice (de ce am văzut tec: mai asta în acea contopire de nori ?).

Jocul steril şi rotund al femeilor, frecarea pieilor neputincioase de a se pătrunde, mi-a plăcut totdeauna. Îmi închipui cu gândul aprins sforţarea istovitoare a celor două partenere cari nu pot găsi un mijloc de legătură, să fie veriga de transmisiune a fluidului electric încuiat în ele şi zbătându-se să se scurgă. Intensitatea strângerii şi ţipătul cărnei bătută de dorul de a se revărsa, de a se scăpa de tensiunea strânsă în sfori nevăzute, disperarea necomunicări totale trebue să ardă, să înebunească.

Spasmul femeilor înlănţuite, spaima furtului asupra masculului, groaza de gestul interzis, asmut senzaţia şi-o duc la exasperare. Numai

[3 missing pages]

să găsească în ele arcanele inconştientului omenesc. Visele mele mi le înţeleg numai eu şi când nu le înţeleg le trăesc şi mi-e deajuns. Cum aş putea să le divulg unui om care nu le-a simțit atingerea în carne ? Visele sunt singura lume în care mă simt trăind liber fericit.

Sunt vise urâte, groasnice, copleşitoare, ameninţătoare, visele în cari sunt fugărit şi nu pot scăpa, când cad în prăpastie sortit să mă sfarm, când mă împuşc şi simt emoția puternică în creerul distrus de un glonte imaginar, sau când fiinţe monstruoase mă chinue cu spectacole canibalice. La deşteptare sunt cuprins de febra trăirii şi regăsesc dimineaţa cu o satisfacţie nouă. Dar îmi place mai bine să-mi amintesc de o spaimă petrecută în vis, decât să trăesc o clipă de linişte în lumea asta prea trează.

Sunt vise dulci ca o podoabă, în cari petrec ore de calm lângă Ata — acum când nu mă mai preocupă, o visez mai des—sau când mă plimb prin case magnifice, ori în grădini luxuriante. Uneori visez o femeie şi frumoasă şi impunătoare, voinică şi înaltă, care mă apără de o nenorocire iminentă... Totdeauna e aceeaş femeie şi mă culc totdeauna cu speranţa de-a o vedea reapărând şi mă trezesc cu desamăgirea de-a nu o fi visat de loc sau prea puţin.

Când visez frumos visul mă urmăreşte ziua întreagă şi dacă un altul mai frumos n-a intervenit în nopţile următoare, îl port pe acela în mine mult timp şi nu mă pot reţine de-a fi copleşit de căldură la reamintirea lui, ca şi eând ar fi un loc părăsit temporar, o odaie de alături unde te aşteaptă o surpriză fericită, unde poţi intra peste puţin. Mă culc cu speranţa de a reîncepe visul frumos pe care ştiu că nu-l mai pot prinde şi mă scol frenetic de noua aventură consumată memorial. Şi invidiez pe Robert care îmi spune cum visează de câţiva ani regulat aceleaşi regiuni, o biserică si locuri pe unde se rătăceşte pentru a nu-şi mai găsi calea cea bună. Ciudată revenire a visului, pe care n-am avut norocul s-0 experimentez decât foarte rar, cu femeia protectoare.

Sunt vise bizare şi vise feerice, vise absurde şi vise de un realism uluitor, altele de o logică strictă şi unele în sfârşi' pur şi simplu comice şi câte odată ridicule.. Dar toate sunt fermecătoare, toate sunt basme frumos înscenate pe care ţi le poţi plăti fără riscul nici unei dezamăgiri...

Durerea în vis e moale ca o catifea şi bucuria e întinsă ca un arc. Când mă chinueşte o durere de măsea, o simt prelungită în vis şi însoţită de mii de asociaţii ale memoriei deslănţuite. Atunci durerea fizică trage conştiinţa spre trezie, pe când inconştientul stăpân pe corpul obosit, îl cufundă înt''o baie de imagini

[missing page]

trăiesc : al XVIII-lea). Ce fericire să nu trebue să scrii în asemenea condiţii !

* * *

Azi m-a prins totuş neaşteptat nevoia de a-mi transcrie nemulțumirea : lenea covârșitoare pe care nu o pot izgoni din mine. Sunt zile întregi când nu fac nimic. Nu scriu, nu citesc. Mă pierd în peregrinări fără ţel, pe străzi lăturalnice, ştergân' casele cu privirea. Sau mă întind pentru ceasuri înt''un fotoliu să aţipesc plictisit. De cele mai multe ori îmi vizitez prietenii. Şi acolo nu câştig nimic: pierd totul. Sunt sec, nu pot gândi în faţa altuia. E imposibil de ciudată această pudoare a cugetării : când vorbesc cu cineva şi-mi spune ceva, mi se opune, aduce observaţii contra mea, nu-i pot decât cu preu răspunde şi argumentez neconvingător. Îndată ce m-am despărțit de el, îmi vin în minte cele mai puternice riposte, la cari nici nu m-am oprit adineaori.

Inerţie. Când sunt cu prietenii îmi pierd fiinţa gânditoare, ideile. Vorbesc fleacuri. Sau prostii veritabile. Sau bârfesc.

Perioade de activitate ? Nu cunosc. Numai silnic. Lucrez la birou unde sunt neconvins, sec, deoarece fac o treabă care nu mă interesează de loc. Copiez rapoarte sau redijez memorii. Iscălesc hârtii. Mai deseori foiletez dosarele fără să văd nimic şi apoi stau cu ochii în fereastră cu spatele răsturnat bine pe spătarul scaunului. Şi ochii se lasă amăgiţi de privelişti dinăuntru şi privirea înlocuieşte norii cu poveştile minţii. Las liberă imaginaţia, dar n-aş putea-o prinde niciodată pe hârtie. Sau nu mă gândesc la nimic, nu imaginez nimic. Privesc şi mi-e destul. Odată am privit o săptămână întreagă un vas cu trandafiri la o expoziţie. Mâna lui Tonitza catifelase astfel florile încât privirea se prindea ca o muscă de ceva lipicios şi nu putea scăpa. În fiecare zi, timp de o săptămână, am intrat după amiaza şi am stat un ceas pe canapea cu ochii la petalele roşii.

Tot aşa stau să privesc un peisagiu, o faţă. Un obraz de fată. Obrazul dactilografei l-aş putea fotografia dacă ochiul ar putea developa ceeace a reţinut. Cum stă din profil şi nu mişcă decât înt''un strâmt unghiu capul, îi văd calota netedă, roză şi pufoasă, timp de trei-patru ore. Din când în când se uită şi ea la mine şi surâde. Rămân neschimbat, fără o mişcare a feţii, privind ţintă ca şi când n-aş vedea-o. Și iar se întoarce şi-mi surâde pentru a-şi relua lucrul întrerupt. Şi eu, neobosit, o fixez stăruitor, fără scop, cu o calmă bucurie a privirii neîmpiedicate de nimic.

* * *

— Hei, Nina ! Nina ! Unde eşti... Nu-i aicea maică, e la odaie cu musafirul, da” mai aşteaptă o lecuţă că acuşica vine.

Inflecţiunile ţigăneşti din vocea patroanei-

[missing page]

— Păpuşo.

Dacă ar glumi sau ar spune serios m-aş supăra. Dar e formula neschimbată cu care-şi întâmpină clienţii. Nu-i răspund. Aştept pe Nina. De atâta vreme o aştept pe ea, din comoditate, fără plăcere, numai pentru a nu fi silit să aleg printre celelalte o alta.

— Ce ? Nu ştii să vorbeşti româneşte ?

Insistă cu hotărâre şi m-a apucat de braţ. Se propteşte cu sânii în pieptul meu, îmi dă pălăria pe ceafă cu o mână şi spune cu ochii o cerere la care nu încape refuz :

— Pe cine aştepţi ?

— Eşti timid?

— ....

— Hai cu mine.

Stau nehotărît. Nu pentrucă nu vreau. Nina îmi este indiferentă ca oricare alta. Aştept numai parcă altceva.

— Hai!

Acum a spus răstit şi m-a smucit. O urmez cu o supunere amuzată. Mă duce spre camera de unde a ieşit cu celălalt.

— Nu, nu aici. Spune tot ea şi mă trage spre scară. Urcăm în geamlâcul suspendat şi ne oprim în fund. Dintr-o cameră un scârțâit de lemn prost ritmează un oftat fals de muiere blondă.

Cum a închis uşa se apropie de mine.. Mă apucă de guler şi trage ca de hăţuri spre ea:

— De ce n-ai vrut să vii ?

— Nu n-am vrut.

— Atunci ?

— Vroiam să văd ce faci?

— Te-am vrut pe tine.

— Ei!

— Nu eşti ca ceilalţi. Se vede că eşti băiat subțire.

— Da, sunt destul de slab, glumesc.

Mă lusă şi se desbracă de cămaşă peste cap. Sub pielea trandafirie a pântecului se deschide hăţişul triunghiular al dragostei. Nici nu gtiu când m-am desbrăcat.

Ma încolăcit şi mă frânge cu svâcnet înebunit :

— Eşti al meu, eşti al meu.

Sânii ei îmi cresc în piept ca o carne a mea şi simt luciul rotund al pulpelor strângându-mi coapsele. O strâng la piept, dar fiecare strângere a mea se pierde în îmbrăţişarea ei, mai tare, mai viguroasă ca un fir subțire de apă într-un fluviu. Sunt cuprins şi dus fără voia de a reacţiona, neîndrăznind să o violentez, bănuind că la violenţa mea va răspunde cu o violenţă mai puternică. Mă împinge în pat şi cade peste mine. Sub rotundurile femeii sunt Iuat şi posedat. Actul se zguduie înt''un spasm de stâncă electrizată şi se opreşte sleită, asudată, încleştată de mine. Privirile îi revin ca un reflux şi le coboară asupră-mi. Fără să se descleşteze, îmi vorbeşte :

— A fost bine ?

Intorc înspre perete capul şi încerc să dau din umeri în strânsoarea ei. Obrajii îmi ard şi mă simt zdrobit. Dar femeia nu se dă bătută pentru atâta. Tot ea răspunde cu glas sigur :

— Sigur că nu putea fi altfel. Vouă bărbaților vă place în orice caz şi ori cum. Femeile numai rar pot să-şi ia plăcerea lor.

Tac. Strânsoarea slăbeşte, dar ea rămâne peste mine. Mă uit la ea. Nimic din turbureala isteriei de adineaori nu i-a mai rămas în privirile cari acum sunt limpezi, decise şi puţin dispreţuitoare. Îi rispostez cu aceeaş expresie :

— Nu poţi spune că tu nu ţi-ai luat plăcerea.

— O da. Cu tine. Cu alţii nu-i atât de uşor.

— Probabil fiindcă stan ei deasupra...

— Desigur.

— Cum te chiamă. îi spun după o tăcere în care ochii ei întreabă.

— Elina. Şi pe tine ?

— Di.

— Sunt bucuroasă Di, că ai venit. Eu abia de câteva zile sunt aici şi încă n-am găsit un băiat aşa cum îmi place mie.

— Şi cum îţi place ţie ?

— Aşa cum eşti tu.

— Ei! Dar cum sunt eu? Că eu nu pot s-0 ştiu.

— Dacă nu ştii ai să-ţi dai osteneala să înţelegi mai târziu.

Se scoală şi e serioasă. În timp ce-şi face toaleta mă îmbie :

— Mai vii, nu-i aşa ?

— Viu, !

— Vino mai des. Și vino mai de vreme până nu trec alţii peste mine.

— Da.

— Şi adu-mi bomboane. Nu-mi da bani.

— Asta nu se poate.

— De ce ? Bomboane sau bani nu-s tot una? Crezi că e o ruşine să nu-ţi plăteşti femeia pe care ai avut-o micule ?

Nu-i pot răspunde. Are şi dreptate dar mă priveşte batjocoritor şi cald în acelaş timp, în cât mă dezarmează.

— De unde vii Elina ?

— De nicăeri. Sunt din Capitală.

Mă însoţeşte cu braţul după gât şi în capătul scării îşi mângâie obrazul de obrazul meu. Coborîm lipiţi ca doi miri scara bisericii şi aş pufni în râs dacă n-aş simţi siguranţa de sine şi gravitatea femeii. Traversăm curtea goală. In poartă îmi apucă în palme capul şi-mi sărută fruntea, cast :

— Ai să mai vii, da ?

— Da.