* * *

[missing page]

lograme şi nu vedeam necesitatea de-a fi venit să le găsească tocmai în C. Contimporanii mei s-ar putea îngrăşa ori unde.

Intro dimineaţă, cu deschiderea ferestrelor mi-a venit hotărîrea bruscă să plec. Pe aleea încă deşartă, numai frunzele se jucau în undele de vânt. Aerul proaspăt ustura, ozonat prea tare pentru un plămân bolnav. Mi-am făcut bagajele în linişte ignorând modestul peisaj climateric de afară. Când am coborît şi am ajuns pe promenadă, am aflat că n-am să plec încă.

Pe o bancă stătea Judith. Puţinora le con-

[2 missing pages]

spunându-i eu ei nimicuri. Ea mă asculta şi-şi întorcea din când în când chipul cu ochi miraţi şi duioşi. Zâmbea dureros şi cred că dacă aşi fi sărutat-o ar fi plâns. Nu de teamă, nici de ruşine, ci doar din intuiţia tragediei pe care o purta în ea. O stângăcie înobilată de atitudini şi vorbe, mişcată de o bunătate prea mare. Pentru orice fată iubirea este o durere, o revelaţie sfâşietoare şi primul sărut îl primeşte cu o crispare a întregei fiinţe. E în sărut o violentare a pudoarei pe care mai târziu, femeia nu o mai simte, dar care pentru fecioară e o năruire. Pentru Judith iubirea era un cataclism sufletesc, o insuportabilă asuprire a voinţei ei fragile. Delicateţa ei n-ar fi suportat afirmarea glorioasă a bărbatului. Tot ceeace e feciorelnic pur, feminin alterabil, în Judith, exagerase o ereditate nobilă. Şi acum ea era purtată peste tot de tatăl ei, ca o vază de cristal cu pereţi subțiri şi periculos de atins, La un gest cât de mic de zguduire s-ar fi sfărâmat obiectul preţios.

Tatăl ei ! L-am văzut aproape numai din spate. Il simţeam strein şi duşmănos. Războiul care ne-a adus nouă victoria, lor le-a adus cea mai grozavă dintre înfrângerile milenare. Când îl vedeam pe tatăl ei, de departe, cu fălcile dure şi favoriţi cărunţi, cu pas milităresc, dar cu totul zdruncinat şi nesigur, în gardă şi cu o pornire de ură. mă gândeam ce fenomen irațional e istoria. De cât de puţin depinde o psicologie. Un imponderabil să fi căzut în balanţa victoriei şi omul acesta m-ar fi privit de sus, mar fi bătut pe umăr, mar fi tolerat lângă fiica lui ca pe un tânăr strein, bine educat şi agreabil. O altă atitudine, o altă viaţă, i-ar fi adus acestui om victoria, Acum însă, eu eram învingătorul, deci duşmanul. Nu-mi da nici-o atenţie, dar sub absenţa privirilor vedeam mai neertător strigătul de răzbunare pe care-l profera.

N-am încercat să-l apropii... Ar fi ascuns poate sub o politeță exagerată superioritatea lui de învins şi ura neîmpăcată. Poate nvar fi ocolit din exces de antipatie. In orice caz, aveam în el, pe lângă Judith, un adversar redutabil. Ce-i va fi spus, atunci când se despărțea ea de mine şi alergând cabrată ca o căprioară se ducea să-l ia de braţ pentru a se întoarce acasă? O mustra glumeţ, şi ea protesta râzând, calină. Sau nu-i spunea decât cu totul altceva, glumeţ, evitând să irumpă cu vre-o cât de mică aluzie în bucuria fetei, pe care o dezaproba tacit.

Uneori nu o vedeam. Stătea în casă. După amiază mergea la tenis, unde o priveam încântat. Jocul o favoriza. li dădea posibilităţi de avânturi, de aruncare înainte şi acele elanuri cu dreapta agitând racheta o prindeau de minune: îi scoteau în relief arcul ezitant al sânilor, linia dulce rotunjită a şoldurilor şi toată efilarea felină a corpului. La tenis îşi pierdea ezitările şi rămânea amazoană, aşa cum o arătau săriturile agile. Când izbea mingea, descriind în aer o linie oblică, te aştepiai să o vezi ridicată în ea, dispărând în galopul calului, dar amazoana nu fugea. Corpul se destindea iar. Gravă, urmărea traectoriile schiţate în aerul clar de ghemul alb de cauciuc. Deseori se întorcea şi atunci lumina zâmbetului timid îi revenea pe faţă. Îmi zâmbea mie !

Acum abia, recapitulându-mi iubirea, văd că am iubit-o mai mult cu ochii decât cu inima, De aceea eram atât de calm şi de puţin exigent. Poate şi pentrucă a durat atât de scurt.. Insă niciodată nu m-aşi fi încumetat să-i cer ceva sau să încerc o îmbrăţişare. Nici nu i-aşi fi cerut să mă iubească măcar. Era una din acele fete care trebue iubite fără să-ţi dea în schimb aceeaş iubire. Nu ai fi putut vedea nimic pe faţa măslinie decât blândeţea neschimbată. Ascundea totul din timiditate. (Câtă depărtare de agresivitatea şi ironia Atei !) Judith nu se va mărturisi niciodată bărbatului ei. Nici n-o concep căsătorită. Este sortită să rămână fecioară, amazoană pură.

Am iubit-o cu ochii.. Imi plăcea s-o privesc mult, s-o urmăresc. Animalele cari nu se pot săruta, cred că înlocuiesc sărutul prin privire. Se sărută cu ochii. Leii, mai ales leii, trebuie să se iubească fioros, fascinându-se, atrăgânduse din sclipirile metalice ale ochilor, pentru a se tăvăli apoi într‑o joacă nebună. Sărutul spune mai mult decât ochii. Ochii pot minţi, dar despre o femeie pe care ai sărutat-o ştii mai mult decât despre una pe care ai privit-o. De aceea n-am putut so cunosc atât de bine pe Judith...

Am stat alături două săptămâni. După atâta, s-a pregătit de plecare. Vestea asta am primit-o ca pe ceva nefiresc. Mi se părea că trebue să stea mai mult, orice sar întâmpla, că nu va pleca de loc sau mai ştiu eu când. Părea ceva durabil şi fără progres. Ceva trenând în lungime şi neabătându-se dela o mijlocie. Înainte de plecarea ei a început să plouă. Ca la munte. Incet, des, pătrunzător, N-a mai ieşit, dar a stat pe balconul vilei. Mă plimbam pe promenadă sub castanii şiroind, învelit în pardesiu şi cu pălăria trasă pe ochi. Sta în balcon şi lucra, la masă, în faţa tatălui ei Acesta n-a întors capul nici-o clipă cât nam învârtit pe acolo. Ea se uita de câteori treceam, dar în cenuşiul zilei ploioase, în depărtarea dela promenadă până la vilă, nu distingeam nici-o trăsătură din faţa ei. Am urcat şi am coborât aleea de piatră de zeci de ori în şir. Trăiam numai în spaţiul de sub balconul ei. Când mă depărtam îi simţeam privirea conducându-mă, apoi iuţeam pasul ca să mă pot întoarce mai repede.

De ce nu i-am spus că o iubesc ? De ce nu i-am arătat-o măcar ? Pentrucă era zadarnic. Ea locuia într-un oraş depărtat, eu în Capitală, tocmai în partea opusă a țării. Ea era streină şi desigur că tatăl ei ar fi făcut totul ca să ne despartă. Cel mai mare obstacol pentru fericirea copiilor sunt chiar părinţii lor. Aceştia sunt mai ales adversarii încrucişărilo' de rase. Tinerii simt inconştient tot folosul pe care-l va trage rasa dintr-o împrospătare de sânge. Instinctul îi împinge să iubească pe acela sau aceia dintr-o rasă deosebită. De aceea se iubesc atâţi străini între ei. Părinţii însă, în care instinctele au început să ațipească, devin tiranii copiilor şi împiedică unirea pe care nu o socot favorabilă egoismului lor racial sau patriotic. Mai ales între poporul meu şi poporul e; este un divorţ secular. Tatăl ei ar fi preferat să o ucidă decât să mă lase să o câştig, Să-i spun că o iubesc? De ce oare când singurul lucru care mă interesa era numai să ştiu eu acest lucru? Toate teoriile inspirate de iubirea Atei erau încă întregi, ca şi amintirea iubirii care se cicatrizase numai în aproprierea Judithei. Toate acestea, scrupule serioase, sau numai pretexte ale laşităţi' mele. N-aş fi putut-o smulge de lângă părinţi? Sau ce-mi spunea că tatăl ei w-ar fi preferat fericirea copilei, şovinismului? De ce n-aş fi putut-o convinge? Mi-era teamă că nu mă va iubi? Şi de ce nu? Dar îmi era şi totdeauna mi-a fost teamă că nu pot fi iubit. Dar la ce aşi fi ajuns dacă îi spuneam? Mă puteam gândi serios la o căsătorie? Ridicul pentru situația mea.

De fapt cum să fiu iubit dacă eu însumi mă urăsc, mă dispreţuesc ? Fetele simt în mine nesiguranța şi ele n-au destulă siguranţă pentru a mă atrage. Trebue să mă impun. Dar dacă nu se poate! Zrebue, mereu trebue. Verbul acesta mă urmăreşte mereu. E o încercare de a mă convinge pe mine însumi de datoria mea, de voinţa mea. O încercare zadarnică. Trebue, chiar când nu se poate. Incep orice frază cu acest imperativ şi o las apoi neterminată. Dacă ar fi să o termin ar trebui să spun invariabil : dar nu voi putea face ceeace trebuie.

Ar fi trebuit să-i spun. Dar... acum era prea puţin timp. Şi mă plimbam pe sub balconul ei, de două ceasuri şi aşteptam ca ea să coboare sau să facă un gest. Deşi vedeam că tatăl ei e acolo şi ea nu poate face nimic altceva decât să mă privească, eu speram „cum am sperat totdeauna şi cum voi mai spera dacă n-am să mă plictisesc şi cu speranţa. Atunci i-aşi fi strigat că o iubesc. N-am strigat totuşi. De multe ori mă minunez cum nu izbucnesc în strigăte sau în fapte. Stă în mine încordată o furie, o exasperare şi nu răbufneşte. Dacă ar izbucni... dacă, dar nu se poate. Aici stă toată nenorocirea mea: că nu pot să exteriorez

[5 missing pages]

turmei necuvântătoare. De ce nu pot să jignese pe cineva de moarte! Sau să ucid!

Odi profanum vulgum et arceo.

Cum a spus poetul latin „disprețuesc vulgul profan şi-l ţin departe de mine”. Dar nu dispreţuiesc din invidie. Dimpotrivă. Nu sunt înăcrit. N-am cerut nimic lumii pentru ca să am dreptul să-i fac acum maustrări de a nu-mi fi dat. Sunt oameni rogi de venin; aceia cari au bătut la porţile gloriei si au eşuat lamentabil, aceia cari s-au zbătut să intre în rândurile nulţimii şi au fost respingi de valurile ei necruţătoare. Aceia au o voinţă tot atât de mare ca şi a oricari altora, dar ea a fost înfrântă de fatalitatea socială. Și înfrângere aceasta o răsplătesc ei cu un dispreţ şi mai ales cu o ură, cari sunt roadele invidiei.

Eu n-am avut şi nici n-am voinţa de a pătrunde în lume, în societate. Dar dacă o dispreţuesc, e pentrucă o judec la cât preţueşte. Şi ura pe care o am e numai restul unui instinct primitiv care se trezeşte rareori în mine, e un mod de a se manifesta al unei voințe betege. Nu, nu sunt un înăcrit, un respins al lumii, căci de aş fi astfel m-aş suprima.

Share on Twitter Share on Facebook