Octav Șuluțiu — Ambigen

* * *

Nu ştiu dacă-mi place să fiu compătimit. Se vede că da, de vreme (ce-mi place să mă văicăresc, să-mi spun suferinţele, neplăcerile, să-mi etalez rănile, să exhibez cancerele morale. Nu din poză. A poza presupune un imens orgoliu, ceeace mi-e cu totul opus. Sunt pătruns de sentimentul umilinţei. N-am dorinţa de a poza ci aceea de a mă flagela. Am fost umilit o viaţă întreagă. În copilărie am avut scurte momente de revoltă. Azi nici-unul. Imi place ca şi altul să iă parte la durerea mea. Este un fel de 'contraparte „ce-şi ia sufletul asupra singurătăţii sale obişnuite. In fond mărturisirea unei dureri e o umilire a ta însuţi. Cine-şi face dintr-asta o glorie este un deficient mintal. Şi umilirea este calitatea esențială a femeii. De aceea femeile au fost primele cari s-au creștinat. Isus trebue să fi avut în El multă feminitate. Toată filozofia lui o mărturiseşte. Când spune: lu am venit să aduc sabie..i” e o simplă iluzionare a Sa sau vorbeşte figurat. Adevărata Lui complexiune sufleţească se vede în: „Cel ce se va umili pre sine îşi va salva sufletul său”, sau în: „Cei de pe urmă vor fi cei dintâi în Împărăţia Cerurilor”. * 3 x

Şi chiar când făptuesc, e ca şi când n-aş face nimic. Acţiune, voinţă: cuvinte cari nu acoperă pentru mine nici-o realitate experimentată. Durere, umilire: cuvinte cum e carnea vie, urlând sub stingere. Aş vrea o acţiune lipsită de impulsul esenţial al voinţei. Acţiune nudă de hotărâre, goală de sens. Moarte.

* x

Dacă ideia de confesor mă exprimă perfect, trebue desprinsă însă de orice o depărtează de calitatea ei femenină, receptivă şi conservatoa-

107

www.dacoromanica.ro

re prin excelenţă. Confesorul trebue să renun.ţe la virilitate ca la un element trădător, de risipire, de inconstanţă și noutate perpetuă şi să nu fie decât un depozitar. In religie confesorul nu păstrează din virilitate decât latitudinea pedepsei, pe care de altfel o dă ascuns. E o pedepsire emanând din voința divină, pe care o transmite vocea acoperită a preotului din confesional. (În catolicism, unde se păstrează mai multă discreţie în delicatele lucruri sufleteşti). Incă una din şarlataniile ucenicilor lui Dumnezeu este această proclamare a esenței divine a verdictului lor.

Confesorul trebue să primească şi să reţină. Confesiunea primită poate rodi, dar când a rodit şi se desprinde de autorul ei este altceva, nu mai este trădarea unui secret. Confesiunea devenită rod, e bunul propriu al confesorului. Numai când este retransmisă în nuditatea ei primară, atunci e violarea unei intimităţi. Confesorul însă trebue să ştie tăcea, să privească dar să nu uite. El este mormântul viu al faptelor şi aspirațiilor. Adevăratul confesor e mut. Odată ce începe să dea sfaturi, un confesor îşi pierde puritatea lui omenească, Confesorul ideal: siluetă înaltă şi palidă, cu mâinile prelungit sidefate de armonia strângerilor cari au potolit chinurile altor mâini. Siluetă străvezie, prezență fantomatică. ] te adresezi fără să-i prinzi toată realita-

108

www.dacoromanica.ro

tea, numai presimţindu-i apropierea. E o anulare în prezenţa acestuia o negare a sa însuşi. Confesiunea n-ar fi posibilă fără pasivitatea unuia. Ea se ascultă fără mişcare, fără răsunet.

Confesor ideal nu sunt decât pentrucă pot să tac. Mă strecor pe lângă secretul revelat al celorlalți, îl las să trăiască în mine fără să-l ating, fără să-l risipesc. Şi când a devenit mare, ramificat, este al meu.

Am primit multe confesiuni până acum şi voiu mai primi de sigur. Nu le chem. Vin ele singure să-şi pună botul arzător pe genunchiul meu. Confesiunile sunt ca botul arzător al câinelui turbat. Le-am suportat pe toate fiindcă răbdarea îmi interzice de-a izbucni chiar dacă durerile mele sunt în joc. O răbdare sfidând virtutea. ostentativă, exasperantă, care trebue că îndârjeşte pe asupritor, îl irită, îl face din asupritor inchizitor sadie.

Şi Ana mi-a spus multe. Mi-a schiţat înt''un an de zile un roman. Roman provincial, tern și zbuciumat, pasionat şi meschin, dureros şi îmbătător, fără contradicții, fără jocuri de stil. O femeie tulburătoare, femeie prin carură, prin şoldurile bogate chemând maternitatea și sânii umflaţi așteptând guri mici să-i degarte. Gât puternic de iapă de rasă. lar capul marca 20 de ani la o vârstă dublă, ca un ceas întârziat înt''o oră favorită. Brună, aproape

109

www.dacoromanica.ro

lucid ca să fie banal, sigur destul de crud cu să te sperie şi să crezi că e „altceva” şi desigur şi l-ar putea pune singură pe hârtie.

Dar cele ce s-au petrecut între noi au rupt credinţa şi intimitatea şi acea prietenie amestecată cu confesiune, tandreţă, camaraderie şi sensualitate de sigur! Dar şi câte fapte adevărate. Am putut discerne partea inventată de cea petrecută şi în ceeace vedeam şi auzeam dela alţii că se petrec în juru-i. Şi din ochii ei. Ochii îi minţeau necontenit. Când nu mințeau însă, se stingeau. Pierdeau orice urmă de lumină şi atunci ştiam că mi-a spus adevărul. Dar te joci cu o femeie? Animalul acesta e născut actor şi se minte cu uşurinţă chiar pe sine. Uneori o vedeam cum îi sticlesc ochii ca sampania spumegând sub lumini în pahare şi deşi îmi spunea cu aceeaş convingere, cu ace: laş ton, un lucru repetat de multe ori, înţelegeam că minte. Ca să mă epateze şi... poate ca să spună ceva numai. Niciodată nu i se părea ca spus destul. Ii plăcea păcatul şi de aceea îi plăcea să vorbească despre el cât mai mult.

Aveam pentru ea dragostea admirativă pe care n-aş fi stricat-o pentru nimic în lume cu o legătură carnală. Era şi exclusă de altfel. Ana era o femeie gen vampir. Capricioasă, ameţitoare şi voluptoasă. Dar şi serioasă. Trecea dela o stare la alta. Ceeace vorbeam noi depășea orice noţiune de bine şi de rău şi mai

Mil

www.dacoromanica.ro

ales orice limită permisă. Niciodată însă nu s-a ridicat bariera dintre noi. În discuţia cea mai licenţioasă se vedea că cere, în realitate, respectul. Şi o respectam admirând-o. Am spus dragoste admirativă. Admiraţie foarte mare, dar dragoste nu pot spune. O tandreţă ca între frate şi soră, o încredere în puritatea sentimentelor mele şi încrederea pe care o simţeam eu, mi-o acorda şi ea. Și totuş!

Femeia este ca pupăza: nu-şi poate suferi cuibul curat. Era nefiresc să rămân cu o imagină frumoasă dela Ana. Dacă ar fi fost astfel, m-ar mai fi fost ea. S-ar fi contrazis pe sine. Și eu admiram tocmai ceeace mai târziu avea să mă depărteze cu desăvârșire de ea. Nu pot spune că astăzi mi-ar fi ajuns odioasă. Mi-e tot dragă, dar n-aş mai putea să-i primesc con: fesiunile decât cu un sentiment de saturație iritată, nici n-aș mai putea să stau în intimitatea ei cu aceeş plăcere ca mai înainte. Nu o urăsc, nici nu mi-e scârbă de ea. Dar revelaţia, decepţia, mi-a scurs din mine tot entuziasmul, toată admiraţia pioasă ce-i purtam.

S-a petrecut repede, brutal. Intr-o după amiază am găsit-o în faţa oglinzii. Pusese o rochie albastră de casă cu berze mari desenate, întinzând lacom ciocurile căscate spre sânii, spre pulpele şi spre şoldurile scoase înt''un relief strâns. Mi-a zâmbit prin oglindă, fără să se întoarcă, potrivindu-şi părul, lucrând la

112

www.dacoromanica.ro

ceafă cu braţele înălțate ca toartele unei amfore. li vedeam sub bronzul cărnos al braţului pielea rasă şi vederea aceasta petrecea în mine o linişte plăcută. S-a întors când m-am aşezat, Ochi-i selipeau între clipirile repezi ale pleoapelor: era puţin grizată. Am schimbat obişnuitele glume asupra persoanei mele pe care n-am nici-un motiv s-o cred frumoasă şi despre care ea nu-şi făcea nici-o iluzie.

— Ştiu că nu mai am de descoperit nici-un farmec mai mult, în figura ta.

Făcea cu mâna gesturi de abandonare în voia soartei, agitându-şi degetele lăcuite şi robotind nervos prin casă. Umbla ca o furtună şi de câte ori trecea pe lângă o mobilă, o lovea cu masa plină a cărnurilor tari.

— Cine ştie! Dă-ţi mai multă osteneală.

— A! Poate mai ai o faţă, lanus!

— Nu, nu! Dar ai să-mi găseşti calităţi su fleteşti.

— Fugi mă. Tu eşti un mototol. Nevastă-ta o să facă ce-o vrea din tine, n-ai viaţ'�'n tine. Eşti un mort.

— Sunt, îţi mărturisesc, deosebit de flatat sub această avalanşă de complimente. Mă simt în poziţia duioasă a unui candidat la în: surătoare, căruia fata solicitată îi toarnă în cap o găleată cu apă, în timp ce politicos, în smoching, cu joben şi cu buchetul indispensabil învelit înt''un cornet de foiţă albă, junele

8 Ambigen 113

www.dacoromanica.ro

debitează un discurs şi trebue să continue să surâdă politicos.

— Nu eşti prea generos cu tine,

— Ştii singură că cel mai mare duşman al meu sunt eu,

— N-ai încredere în tine.

— Ba da. Dar e altceva.

— Ce e?

— Sunt o mie şi unul de motive pentru care mă detest. Întâi pentrucă sunt lipsit de voinţă. |

— Vasăzică tot n-ai încredere în tine.

— Drace! Dă-mi voie să te implor încă odată în faţa acestei femei care a bine meritat dela Domnia ta! Cum drace, când n-am voinţă nu pot avea totuşi încredere îu mine?

Se oprise şi mă privea puţin chiorâş printre zulufii castanii.

— Vrei să bei ceva?

— Dacă nu-mi dai apă..

A sunat rotindu-şi iar şoldurile şi s-a întors lângă mine. Mi-a trecut mâna prin păr ciufulindu-mă (şi asta îmi amintea de supărările glumeţe ale Atei şi un moment am avut o emoție dureroasă) și apoi s-a aşezat înt''un fotoliu adânc, drept în faţa mea. Era prima oară când îşi permitea cu mine o familiaritate. (Îşi permitea faţă de ea, nu faţă de mine). Am privit-o nedumerit, m-am încruntat şi a crezut că m-am supărat, pentrucă mi-a întins

114

www.dacoromanica.ro

repede un pieptene, luat depe toaletă, fără să spună nimic. M-am aranjat gândindu-mă cu inima strânsă că ochii Anei nu-mi plăceau astăzi. Apoi m-am sculat şi-am trecut la fereastră. Ana vroia să-mi spună ceva, dar a intrat servitoarea cu pahare şi cu vin. Pe fereastră şiruri de crisanteme îşi desfoiau goliciunea de zăpadă în tufe verzi mate. Pe alee se înşirau în front tufele în cari fiecare floare, ireal de mare, părea un cap pudrat şi cochet învelit întrun guler verde. Ana turnase în pahare şi a venit lângă mine cu ele. Mi-a pus în mână unul şi fixându-mă ciudat de atent în ochi, îmi spuse:

— Să bem pentru încrederea în tine.

Am închinat şi am băut tăcând. A reumplut paharele şi am băut din nou. În gură vinul negru se clătia, ruginit de o vechime parfumată. A mai băut singură, mi-a turnat iar, am băut. Şi ne-am aşezat faţ'�'n faţă privindu-ne.

Ne spionam în tăcere. Nu mai cred să fi avut ce să-mi spună. Epuizase şi imaginaţia şi viaţa ei bogată.

— Dacă...

A vrut să spună ceva şi şi-a luat seama. A început să râdă spasmodic şi îar a turnat vinul vechiu. (Un vin care se degustă savant, calm, ea-l cotropea ca pe bere). Şi sa oprit la jumătatea paharului hotărâtă:

— Ce-ai face dacă ţi-ar sări de gât o femeie..

115

www.dacoromanica.ro

cuprins de gât muşcându-mi buzele. Am rămas inert, inexpugnabil. S-a retras repede, jignită şi a revenit la atac pe altă cale:

— Prostule!

Era în vocea ei alintare şi mustrare, tan: dreță maternă şi solicitudine de amantă. Nu mai puteam pleca fără riscul de a fi socotit luş: !

— Ia stai să văd cum mi-ar sta în braţele tale.

— Nu, Ana, asta nu se poate.

— De ce? Lasă-mă<

Şi încercă să se aşeze, Am respins-o şi m-am ridicat, dar cu o mişcare abilă m-a împins peste pat şi am căzut odată cu ea. Gâfâia peste măsură. Nu observa că se vede clar exagerarea ei. A rămas așteptând răsturnată pe o parte, răsuflând greu și cu o pulpă descoperită indecent. Mă ţinea leu mâna după gât. Mi-a apucat iar gura şi sugea din ea ca o ventuză. O lăsam să facă, enervat de proporţiile pe cari le luase scena şi nehotărât între scrupulele mele şi perspectiva unei voluptăţi. Ea singură mi-a venit în ajutor. A scăpat cuvântul: — Rezişti?... ! — Vrei să vezi?

Am respins-o şi m-am retras iar în scaun. A rămas multă vreme lungită, apoi s-a sculat s-a dus la oglindă şi şi-a potrivit rochia şi părul. A oftat adânc, s-a încruntat sieşi, între dorin:

;

117

www.dacoromanica.ro

De atunci, ori de câte ori mă întâlneam şi mi-a reamintit întâmplarea, a căutat să ne scuze (generozitate!), că eram ameţiţi de băutură. E drept că dacă n-ar fi băut nu în-

berca nimic. Insă dacă a fost ameţită de ce nu s-a oprit la timp? Că a băut am văzut, dar cum a avut liciditatea de a-şi doza triumful? De ce

să încerce toomai cu mine rezistenţa bărbătească?

120

www.dacoromanica.ro

numai femei, noaptea numai bărbaţi umblă pe aici. Copii nu se văd şi numai animale jigărite, un câine, 0 pisică, se strecoară speriate de tăcerea mahalalei. Nu e tristeţe dar nici veselie. Este oboseală, este descărcare de nervi întinşi peste noapte. Noaptea numai, mahalaua ia aspecte de viaţă bizară. Forfoteala impacientată de bărbaţi intrând sau ieşind siluete ţinându-se în şir pe lângă garduri, femei aruncând în mijlocul drumului ligheane pline, câte un grup de colegieni, cu coşuri pe faţă, făcând gălăgie pentru a-şi afirma personalitatea, sau, destul de des, 'un beţiv căutând să dovedească trecătorilor lucruri pe cari ei le ştiau de mult. Rare ori o trăsură taie acest traiect şi atunci din ea se revarsă valuri de cântece şi chiote, aproape todeauna presărate de acorduri de vioară şi sunete de țambal.

In casele acestea coşcovite, cu garduri mai mult rupte și cu acoperişuri cârpite, se adăpostesc vieţi variate în uniformitatea lor. Aceeaş fată neLinstită de un militar şi gonită de părinţi odioşi, sufere în sute de exemplare aceeaş durere, inconştientă poate în unele. S-au obişnuit aici ori poate le place. Altele au uitat totul şi caută să facă parale făurindu-si planuri pe cari le vor realiza, căci sunt fete de voinţă. Altele, sentimentale şi romanţioase (nu merge una fără cealaltă), trăesc cu fiecare bărbat, un roman început altă dată şi neispră-

124

www.dacoromanica.ro

— N-a spus la nimeni nimic. A plecat pe când dormeam noi.

— De ce a plecat?

— Nu ştim. N-a spus nimic.

— Unde-i ţaţa Miţa?

— Prin curte ia. Ţaţă!... Ţăţică...

O voce îngroşată de fum se apropie:

— Ce-i fă, ce-i? A dat strechea ?n tine de unli? Ai să scoli toată mahalaua absolut.

In cadrul uşii apăru, uscată şi zbârcită, neagră, cu ochii răi. Când mă văzu se topi ca o dulceaţă zaharisită:

— A! D-voastră erai? Ce doriţi?

— Unde a plecat Elina?

— Aoleu! Nebuna dracului! Dacă aş şti m-aş duce să-i scot ochii! M-a lăsat în mizerie cu toţi clienţii, că cine vine nu întreabă de alta decât numai de ea şi cum mă "ncropisem şi eu niţeluş, m-a lăsat în drum. Dar-ar boala în ea să dea. M-a lăsat şi s-a dus la concurenţă. Auzi Domnule, m-a pândit când nu eram aici, şi-a luat tărăbuţele şi a şters-o. Spune dacă nu-i parşivă, pardon, să iertaţi de ispresie!

— Ţi-a rămas datoare ceva?

— Atâta mai trebuia, mămulică Doamne! O făceam să înfunde puşcăria, că eu cunosc...

— Atunci tacă-ţi gura. Dacă nu ţi-a luat nimic, n-ai dreptul să înjuri și să blestemi.

— Da” clienţii mei? Doamne, Doamne, că ma lăsat în sapă de lemn, acuma în pragul

128

www.dacoromanica.ro

iernii şi unde mai găsesc eu fată ca ea, că care venea nu întreba decât Elina şi de Elina.

M-am depărtat însoţit de văicărelile hârcei. Imi venea să o plesnesc, să o toc cu pumnii, să-mi vărs pe ea toată scârba de animalul acesta omenesc, Îmi tăiase orice poftă de a mai compătimi cu oamenii. Aș fi bătut-o, cu satisfacţia de a face un mare act de justiţie, cu sentimentul unui răzbunător. Am plecat fără să-i dau bună seara. Şi am început să caut pezte tot, Dacă plecase sar fi putut să fie pe andeva pe aproape. Deşi ar fi fost firesc să se fi aflat dincolo şi deci să-mi fi putut spune vre-una de urmă. Nu eram supărat de fuga ei, dar intrigat. Aşteptam să văd ce mină va face ea când mă va revedea. O căutam în dorinţa de a-i face ei o surpriză. Peste tot, aceeaş claie de 'cărnuri însoţite de miros de sudoare şi colonie eftină. Elina nicăeri. Niki n-o cunoşteau. Mă priveau chiorâş, strâmbau din nas sau făceau glume proaste. :

— Eşti amorezat puiule?

— Îţi cauţi nevasta maică?

— A fușit, ha? Vezi să n-o găseşti.

Am renunţat plictisit. E ultima seară când am mai fost pe-acolo. Am să schimb cartierul. Mă duc în alte părţi. Poate că tot o s-o găsesc. Imi vine să jubilez! S-a ascuns de mine! E po: sibil una ca asta? Nu se poate să fi plecat din

9 Ambigen 129

www.dacoromanica.ro

alte motive? Ce motive? Să câştige mai mult? De le nu? Va fi găsit un loc mai convenabil. Merită să fie în altă parte decât acolo unde am găsit-o. Trebue s"o caut pentru a mă convinge: Acum n-o mai caut din gust, ci din curiozi-

tate, % ss

Sentimentul forţei! A trecut peste mine rareori şi atunci mi-a lăsat o impresie detestabilă. E ca o siluire, ca un abuz. Nici-un merit în forță: numai o folosire a unui bun primit dela natură. Dar există oare vre-un merit real? Nu orice calitate e primită? Meritul ar fi să-ţi fabrici singur forţa ta. Și atunci încă mai rămâne capacitatea de a-ţi face forţa şi materialul, cari tot nu sunt proprii, ci înăscute. Sentimeatul forţei: degradează pe cine are conştiinţa ridicolului.

e x

O fată precoce: Eveline. Se deştepta la viaţă cu o bogăţie de senzaţii şi de idei, uluitoare. Seriozitatea ei se înspăimânta de orice copilărie. cu toate că prin gesturi era aproape copilă încă. Corpul singur, crescuse suplu ca un plop, legănat de vânt, fără exagerări, fără elanuri. Sub rochia subţire se umflau liniştit doi sâni mici încă (şi aici vor rămâne mereu). O cunosteam de mult şi o purtam prea mult în

130

www.dacoromanica.ro

pe Marlene Dietrich. De sigur că faţă de alţii poza în 'd-şoară mare. Faţă de mine Eveline a avut o anumită sinceritate care m-a emoţionat de câte ori am avut ocazia s-o constat: N-a căutat să pară altfel de cât era; mi s-a arătaţ todeauna pe sine. Înconștient — şi mai târziu de sigur conştient, — Eveline simţea că dacă se va contraface va pierde prietenia mea. Şi în nuditatea cu care mi-a arătat sufletul ei: găseam cel mai preţios omagiu, cea mai graţioasă încântare a unei virginități parfumate. Mai este o sinceritate: aceea de a spune celuilalt 'tot ceeace el aşteaptă dela tine, sau tot ceeace crezi despre el; pe aceasta n-a avut-o Eveline. Nu mi-a spus ce crede sau de câteori îmi vorbea despre mine nu găsea decât tuvinte de admiraţie. M-a jenat mult timp situaţia, până, ajuns la o vârstă când orice omagiu — sau injurie — te lasă rece, am primit laudele ei cu simplicitatea oferită chiar de ele. Sunt sigur însă că nici azi nu mă cunoaște întradevăr, că s-a înşelat adesea asupra mea şi dacă ar citi acest caet ar putea vedea cât de simplu a hotărât în faţa unui fenomen sufletesc complex.

Faţă de alţii Eveline va fi cerut omagiul uvei admiraţii idolatrizante. Lângă mine devenea mică. Se scădea pe sine şi se pleca sub autoritatea mea. Pentru mine era un chin. Nici nu sunt obişnuit să domin pe cineva, nici nu

132

www.dacoromanica.ro

pot suferi situaţia aceea de maestru absolut pe care nu o voiu merita niciodată. Eveline îmi dădea sentimentul cert al zădărniciei mele, tocmai prin tentativa ei de idolatrare. Nicioidată, bănuesc, nu vede un om puternic nimicmicia lui, decât în culmea gloriei. Fără să fi fost vre-odată un om puternic şi nici glorificat, situația de admirat mă cobora față de mine însumi gi se mai adăuga la asta ruşinea de a primi în mod laş această excesivă amiciţie. Dar suportam admiraţia Evelinei şi, când a împlimit 15 ani, am început să mă întreb cum pot aecepta situația de prieten superior. În prietenie se cere o egalitate desăvârşită, un sentiinent «de preţuire, fără rezerve şi fără exageări. Eu acceptam poziţia de idol din lenea de-a mai protesta. Admiteam acum părerile frumoase ce-şi făcea Eveline despre amine şi mumai din când în când rupeam o tăcere complice, cu vre-o glumă răutăcioasă la propria Iea adresă. Continuam să vin regulat şi în timp ce copiii ceilalți își vedeau de treburile şcolăreşti, Eve: line rămânea cu mige. Lăsa la o parte orice pentru a nu mă supăra. Mă asculta cu bucurie şi cu expresie de încredere absolută în cele puse. Numai când încercam să-i dovedese că este inteligentă, că este frumoasă, mă contraziCea. Monopolul admiraţiei părea că-l deţine numai ea şi pe mine nu mă lăsa să-i găsese

133

www.dacoromanica.ro

face discretă şi melancolică. Apoi când norul a trecut, soarele iese din nou şi inundă lumea cu belşug de raze; tot astfel faţa Evelinei se lumina iar după trecerea gândului greu, înt''o undă de zâmbet, de râs, de fericire. Trecerile dela râs la gravitate gânditoare erau definiţia inteligenţei ei. Gândurile.i erau o alternare de bucurie şi întristare. Ca şi cum între norii alburii din azurul zilelor ei. Eveline zărea în

135

www.dacoromanica.ro

să văd în ei scris ceva, fără să ştiu precis ce wreau să fie. M-a strâns de umeri, apoi mi-a dat drumul respingându-mă delicat. Am rămas pe loc şi ea s-a dus în salonul de alături privind neatent în desenurile covorului. Am urmat-o. Părea turburată, dar nu arăta prea mult. I-am trecut degetele dealungul spinării în mângâiere şi s-a scuturat trăgându-se înapoi. Şi-a trecut mâna pe frunte, apoi ma privit, revenită ca după un leşin.

— Eveline!

— Di!

Mi-a apucat mâna în mâinile ei. Mam aşezat odată cu ea pe canapea, căzând legănaţi de arcuri şi am izbucnit în râs amândoi, ea soprană, eu bas. Şi a început să se joace cu mâna mea: mi-o arunca, o prindea şi mâna era o minge ascultătoare, moale. Imi apuca degetele pe rând, numărându-le, le închidea în pumn, le deschidea în evantaliu, îmi bătea apoi mâna în palmele ei şi iar o arunca şi o prindea, ducând-o la piept, o legăna, o strângea... Ena jocul ei favorit. Privea atent în tot acest timp parcă ar fi îndeplinit un lucru migălos şi important. Era serioasă. Din când în când întorcea spre mine ochii albaştri şi atunci râdea senin, puţin stângaciu.

— Di! Tu să nu dansezi niciodată...

— Nici n-am să pot...

— Ba ai putea. Tu poţi face orice vrei.

138

www.dacoromanica.ro

�< Ba n-aşi putea.

— Nu! E atât de uşor. Sunt sigură că ai putea dansa dacă ai vrea.

În vocea ei era v siguranţă desperată care cerea dim parte-mi un răspuns asigurător.

— Atunci de te să nu dansez niciodată?

— Aşa... Ca să te deosebeşti de ceilalţi. Când toţi dansează tu să nu fii ca ei, toţi, Să fii mereu altfel.

Râdeam. In fundul sufletului stiam că nu voiu putea dansa niciodată. Şi numai atunci mi-a părut rău. Fiindcă dansul nu l-am disprețuit. Nu dispreţuesc decât ceeace aş putea face şi eu. Dansul îmi place, dar îmi este pentru todeauna şi organic refuzat. Aşa dar Eveline mă admira fiind convinsă că pot orice vreau. Dar nu ştia dacă vreau ceva. De obiceiu nu prea vreau nimic. la orice caz nu vreau niciodată mare lucru.

Din ziua aceea veneam mereu la Eveline vesel şi plecam trist. Veneam nerăbdător la ceasurile de intimitate promise de apropierea ei si plecam cu zbuciumul că va mai trece o săptămână până s-o revăd. Nu putem veni prea des. O şi opream dela lecţii şi ar fi fost bănuitor pentru ceilalți. Deatunci am început să-i ecriu numele prin cărţi, pe foi de hârtie, să presez florile pe cari mi le dădea şi să a visez. Visurile au fost adevărata mea viaţă. Poate singura. In vis, o duceam pe un drum

139

www.dacoromanica.ro

simţ de onoare tocmai din laşitate. Eu red că simțul onoarei la mine e înlocuit cu o teamă de agresiune, cu o necesitate organică de a fi politicos din motive tactice. Dar onoarea mea sucombă în faţa fricii lașe. Asta mă convinge că nu o pot avea cu adevărat şi că e o simplă amăgire a caracterului meu.

Cele mai adesea însă o visam atât de frumos că regretam deşteptarea. Când mă duceam, îi povssteam uneori visul sau îi brodam pe marginea lui şi-i plăcea să-i povestesc sau să plănuim împreună.

Desigur că nu m-a iubit niciodată. Dar avea pentru mine o prietenie mai mare decât prietenia şi eu o interpretam ca pe un început de iubire. Exulta de bucurie de câte ori imaginam pentru ea o viaţă de basm, înt''un ţinut feeric. Sau când trasam împreună liniile unei even: tuale călătorii în străinătate şi ale unei convieţuiri îndelungi. Imi spunea cum ar fi la Paris, ce-am face împreună şi stabilea până şi cele mai mici amănunte: masa de dimineață pe care o savura dinante, odihna de după amiază, deschiderea corespondenţei, cumpărăturile în marile magazine. Ne plimbam cu gândul prin toate muzeele, bibliotecile, teatrele, localurile de petrecere din Paris, sau stăteam la hotel, comod instalaţi în pijama ş''n foteluri, palavragind fără sfârşit asupra celor ce-am făcut şi ce-am mai avea încă. Eu o du-

144

www.dacoromanica.ro

ceam apoi în Spania, în peisajul maurese al Alhambrei, sub ceruri ca lămâia sau ca miezul grenadelor, la Sevilla, sau Granada, îi ofeream vinuri la Xeres, Alicante sau Malaga,

10 Ambigen 145

www.dacoromanica.ro

cutreeram podişurile şi munţii arizi ai peninsulei iberice, asistam la lupte cu taurii, strângându-ne înfioraţi de braț, sau visam sub luna spaniolă, în balcoane albe cu umbrare împodobite de roze, ascultând serenade îndepărtate fărămiţate de zefiri. Ne plăcea să pigulim numele sonore şi evocative de pe un glob pus pe masă şi-i răvăşeam toate colțurile. Am cu. treerat cu ea pământul întreg. Am poposit de zeci de ori, şi îndelung în paradisul din Ha. wai şi am dăinuit ceasuri în „tutelara şi lesbica Tahiti”. Am coborit munţi în Elveţia și i-am urcat, dormind amuzaţi în kasele de adăpost, pe paturile improvizate din scânduri, am plutit pe apele tulburi sau limpezi a sute de râuri, ne-am îmbrăcat de iarnă sub geruri gi ne-am desbrăcat pe plajele celebre dela Santa-Monica, Deauville, Biaritz sau Lido. Am cutreerat Italia pe urmele Renaşterii, pipăind piatră cu piatră din Florenţa, am căutat în Siena urmele fascinantului condotier vi: clean Pandolfo Petrucci, iar în Rimini umbra fantomatică a frumoasei Francesca. Nu ne-am ostenit nici un moment şi am fi stat zile în rând să aiurăm cu mâna pe glob, după cum am fi murit de bucuria de-a fi făcut în realitate toate traectele închipuite capricios pe hârtie. Efuziuni lirice în după amiezi cenușii de toamnă urbană, sub ceruri vânturate de zăpezi sau în limpezimea primăvăratecă a ce-

146

www.dacoromanica.ro

rului, bogată risipire de material sentimental, fără teamă de epuizare. Cât aş da să vă mai am azi, să mai cunosc frăgezimea aceea sufletească purtată şi uzată în atâtea ierni; să mai stau alături de Eveline. Unde-o fi acum Eveline, fata turburătoare cu ochii albaştri şi păr de castană coaptă?

Era mobilă și neastâmpărată. Elanuri o străbăteau neîncetat, o purtau din loc în loc. Când stătea în picioare, se legăna depe unul pe celălalt, mângâindu-şi accelerat braţul drept cu mâna stângă. Se încovoia spre dreapta, spre stânga, înainte, schimba braţele se plimba de colo-colo, îşi chinuia trupul. Dacă şedea se răsucea pe scaun, se lovea cu coapsele de brațele fotoliului, îşi îndrepta mereu o poziţie închipuit nepotrivită, potrivea rochia sau îşi trudea neostenit degetele, le freca unul de altul, le rodea. Mereu era în mişcare. În ea o energie neîntrebuinţată şi o neliniște se zbăteau ca păsările căutând scăpare. Era plină de sensualitate. Buzele cărnoase trimiteau căldură pentru figura toată şi îmi cuprindeau capul întrun câmp magnetic. De multe ori plecândumă spre ea mă aşteptam să-i apuc în mâini capul şi să-i beau gura. În jurul ei se răspândeau efluvii moi, ameţitoare. ] se cocea în trup virginitatea unei fecioare biblice. Trup alb, cald, suplu. Se trezea în ea femeia. În sânii sfioşi ca

147

www.dacoromanica.ro

porumbeii, în ochii plini de temeri şi curiozităţi. Capricii şi răsvrătiri arătau lă Eveline nu mai era copilă. Stângăciile însă îi păstrau prospeţimea şi întârziau în ea pe fetiţă. Oscila între două mărimi. Şovăia şi-mi spunea s-o corectez dacă va greşi ceva. ] se părea că spu: ne lucruri nepermise: căpăta acum presentimentul lor, dar încă nu le avea înţelesul. Intreba ceva şi se roşea toată.

— Am să te întreb ceva D;...

— Da.

— Dar să nu râzi de mine!

— Cum poţi să crezi aşa ceva?

— E ruşine să spui despre cineva Lă e sen: sual?

— Nu e ruşine. Numai să ştii ce spui...

Se uita fix în ochii mei, căutând în ei ceeace gura nu spunea şi suspectându-mă: „— Spune Di, nu-i aşa că am spus o prostie?

Trebuia să protestez mult ca să o fac să tacă şi tot până la urmă rămânea la convingerea c-a făcut o gafă. Teama și presimţirea lucrului nepermis se adăogau la modestia ei naturală. Ii plăcea să se umilească şi nu credea niti-un bine despre ea. Acum însă se trezea la viaţă. Trebuia să vină o zi când va avea încredere în sine. Mai era mult până atunci. (Azi ziua aceea va fi şi trecut, cine ştie).

Curiozitatea o îndemna să îndrăznească ceeace altfel n-ar fi făcut.

148

www.dacoromanica.ro

ştiu supusă. Orgoliu van pentrucă nu e nimic ma: nestatornic decât nisipul mării şi femeia, iar Eveline deşi mă pot mîndri că am plămădit-o cu sufletul meu, de mult nu mai trăeşte sub zodia mea spirituală. Cea mai mare fericire când iubeşti este să umpli sufletul fiinţei adorate cu ideile, sentimentele, credințele tale. Opera de conformaţie interioară a Evelinei s-a întrerupt brusc. Un an de zile a lipsit, plecată în streinătate pentru întărire: o anemie exagerată o ameninţa şi părinţii au fost siliţi să o îndepărteze în munţi, undeva în Tirol.

Nu mi-a scris nici-un rând. l-am trimis o corespondenţă inumerabilă: corespondenţa e rotică a tuturor, desesperată, sentimentală şi necontrolată. Exasperarea în care mă punea absenţa ei, am topit-o în valuri de cerneală. În fiecare zi, stând în faţa portretului ei, îmi spuneam că e plecată, ritmându-i numele într-o repetare continuă, concentrând atenţia spre inimă şi accelerându-i voit bătăile, iar câte odată mă prindea un dor şi atunci urlam şi izbeam pumnii în cap. (Profitam poate şi de faptul că având craniul foarte rezistent şi nesuferind niciodată de dureri de cap, nu eram ameninţat de vre-un pericol).

Când a revenit privea mai drept în ochi şi mai Întrebător. Cuziozitatea îi era în plină floare. Mi-a spus mii de lucruri de-acolo şi o ascultam, condamnat la situaţia fericită de-a

150

www.dacoromanica.ro

locul unde stăteam. Şi reveneam. Dacă o îmbrăţişam? Ce ar fi spus? Dar dacă m-am înşelat şi ea nu s-a gândit să mă încerce ci mi s-a părut numai mie aşa? Imi venea să mă pălmuesc, Dacă... dacă... Aşa aveam să-mi pierd viaţa, în presupuneri, în chibzueli seci. Totuşi nu puteam s"o îmbrăţişez, de vreme ce nu-mi dăduse nici-un semn că m-ar iubi. Aş fi făcut orice, numai să-mi fi permis ea.

Eveline a oftat încet ca o încurajare şi întunericul s-a închis la loc. Să fi fost oare un semn, o chemare? I-am apucat uşor mâna şi a lăsat-o. Am început să-i mângâi ca de obiceiu braţul, dela încheetura palmei până la umăr, plimbându-mi uşor degetele pe pielea moale. Ea s-a strâns de mine ca şi când i-ar fi fost frig. Atunci am oprit degetele la umăr şi i l-am prins în palmă. Răsuflarea mi s-a oprit. I-am apăsat umărul în palmă și am coborât iar degetele, dar mai încet şi acum spre piept, până deasupra sânului stâng. Răsuflam înăbuşit şi eram pătruns de urzici. Am mângâiat tot mai încet, tot mai absent, parcă fără să bag de seamă, sânul stâng. Pieptul mi se bătea tare şi dacă aş fi mers noaptea în vârful picioarelor ca să surprind pe cineva, n-aş fi fost mai emoţionat. Imi plimbam degetele peste rochie, descriind pe sân figuri bizare, neregulate, prelungind mângâierea fără sfârşit, fericit gi de

153

www.dacoromanica.ro

îndrăzneala mea şi de permisiunea ei tacită, S-a mişcat numai odată pentru a se aşeza mai bine între perne, dar eu am continuat să-i mângâi sânul. A durat două minute, dar parcă a fost mai mult.

Afară a zbârnit soneria. Venea cineva. Ne-am separat şi ne-am îndreptat poziţia. Stela a reaprins lumina şi a început să ciugule iar notele sonatei, iar Maria şi-a reluat lucrul în: trerupt. M-am uitat spre Eveline. Nu mă privea. S-a sculat şi a ieşit din salon. Când am plecat, a revenit şi mi-a întins mâna fără să arate că s-ar fi petrecut între noi altceva decât todeauna. Am plecat fericit şi îndoit în mine,

A doua zi toată vremea mi-am petrecut-o în reflexii. S-a supărat sau nu? Mai pot s-o revăd sau nu? Am aşteptat o săptămână ca un beţiv întâlnirea. Când am revăzut-o nu părea nimic schimbat. S-a purtat cu mine ca mai înainte. Numai lumina n-a mai stins-0. Am rămas de-atunci cu regretul de-a nu o fi îmbrăţigat. Dar cred că în momentul acela aș fi paralizat de-abinelea. Am continuat să vin la ea şi nu i-am făcut nici-o aluzie la întâmplarea din întuneric, nici ea nu mi-a spus nimic. Ea, poate pentru că femeile uită repede amănuntele, vorbele, faptele şi nu rețin decât esenţialul, emoţia, ideia. )

După întoarcerea ei, discuţiile de filosofie

154

www.dacoromanica.ro

întrebat de câteva ori cine e la aparat. După ce s-a sfârşit placa am mai întrebat odată pentru a mă încredința că a auzit până la sfârșit, Mi-a răspuns cu glasul curios şi am închis aparatul încet, cu teamă, ca şi când ea ar fi ştiut că sunt acolo eu şi s-ar fisupărat că închid astfel fără pregătire. Cine ştie? Poate ştia.

Am aşteptat cu mare neliniște ziua următoare a vizitei. Incă dela uşă i-am spionat trăsăturile, mișcările... Nimic nu trăda o curiozitate specială, sau mi se părea mie că avea o privire întrebătoare? Conversaţia noastră a mers asupra obişnuitelor subiecte, răsucite în fel şi chipuri fără să ne plictisească nici când. Nici-o clipă nu m-a lăsat să văd că se produsese ceva nou. Aşteptam să-mi povestească întâmplarea de cu o zi înainte spre a-i putea arăta prin aluzii că eu aş fi putut fi autorul. Şi, la un moment mi-a spus:

— Ştii că am avut eri o mare surpriză...

Inima a început să-mi bată iar. În sfârşit avea să-mi facă revelaţia, dar după cum îmi anumţa nu părea să fi bănuit pe autorul surprizei.

— Anume?

— Nu-ţi mai spui...

— Ei! Acum după ce mă faci curios...

Imi arătam nemulțumirea, dar în fond eram vesel, de oarece ştiam că până la urmă îmi va spune ce vreau să ştiu. Todeauna îmi

157

www.dacoromanica.ro

făcea aşa. Mă asmuţea ca să mă facă nerăbdător şi ajungea prin jumătăţi de fraze, prin aluzii, prin subînţelesuri, să-mi spună mai multe decât aflam dintr”o lungă konfesiune a Anei.

— Nu mai îţi spun. Imi pare rău că am început.

— Prea târziu. Acuma trebue să știu tot.

— Nu te interesează pe tine.

— Atunci de ce e surpriză.

— Pentrucă tot te-ar interesa puţin.

— Nu mai nţeleg nimic. Dacă nu-mi spui mă supăr și te bat.

— Di!

— (Rugător) Haide, spune!

— (Absentă) Nu!

— Să ştii că adevărat mă supăr.

A tăcut, Ştia cât de adevărat pot să mă supăr. Am tăcut şi eu pândind-o cu coada ochiului. In cameră nu se simţea decât moliciunea fotelurilor şi a covoarelor. Era o căldură de catifea şi flori. Eveline stătea cu nasul în jos, copil răsfăţat, dorind promisiuni şi jucării. În sfârşit, fără să o întreb:

— Ştii ce?

— Oi ştii, dacă mi-i spune.

— Elimer mă iubeşte.

Un val de sânge îmi urcă în obraji. M-am tras în umbra unei draperii late şi am gângăvit :

158

www.dacoromanica.ro

— De unde ştii? — Mi-a spus. De altfel am văzut singură.

— Îmi trimite mereu flori. Numai flori. In fiecare zi primesc câteva buchete. Bietul băiat.

— (cu voce nesigură). Compătimirea e un început de iubire!

— Oh!

— Poate kă ai şi început să-l iubeşti?

— O! Nu-i asta...

A protestat fără forţă şi mă privea insistent. A observat toată schimbarea provocată asupra mea de mărturisirea ei. Și voia să mă hărţue puţin. Eu uitasem ce aşteptam să aflu.

— Şi mă chiamă la telefon mereu.

— Chiar acum aştept să mă cheme.

— Aşa dar aţi progresat. Felicitările mele,

— Păstrează-le pentru nuntă,

Telefonul zbârnâ' alături. Eveline a sărit şi scuzându-se a ieşit repede. Voia să-mi arate că o interesează Elimer. Un tânăr rotofei şi bonom, cu obrajii lucioşi de sănătate, fără nicio expresie, decât aceea a unui viitor soţ. Un soţ admirabil, da. iată tot ce ar fi putut fi Elimer înt''o eventuală unire cu o femeie. Pentru a fi soț nu e nevoe de pasiune, ci de îngăduinţă, de atenţie faţă de soţie, de răbdare şi de puţină imbecilitate. Sunt femei ari nu găsesc fe-

159

www.dacoromanica.ro

000902

atatea rază

Sene0, 974

5 9 0 29 000 LI, e e est,

anu

fiinde

ându-şi bărbatul

ât înşe>

dec

ricirea

O. E a o

7 e Ş „3 = 7 «a gem — ap o E > A A 8 n "fi i 208 O „a D “3

= 5 3 5 SA la 3 e 9 O 2.9

âsul ei

„Sir

inei râzând ispare m

i vocea Evel

tur

zeam al

ă durea mai mult o cunoşteam mai ade-

Y . er tatea pe care

scurt, rotund ca o

dec

Î»

t gravi

160

www.dacoromanica.ro

Căutam să răspund natural. Acum însă ea vorbea. Și faptul că vorbea atât de mult, ea care era atât de lcumpătată mi-ar fi putut da de gândit oricând, dacă n-aş fi fost neliniștit de gelozie ca acum. Tăceam copleșit şi mă durea ceva între inimă şi gât, iar figura mi se întunecase. Nu mai căutam să-mi ascund expresia figurii. Eveline vorbea fără întrerupere:

— Am să mă căsătoresc peste câteva luni. Și fac după aceea o plimbare, de nuntă, în Italia ş''n Franţa. (Pe unde călătorisem noi doi în atâtea rânduri, acum ea vroia să se ducă cu altul!) Când mă întore mă mut cu el în casa noastră (a lor, Elimer şi Eveline). Tu ai să rămâi prietenul nostru cel mai bun, Di. Ai să mă vizitezi. Voiu avea trei saloane de primire. Iar pe tine te voiu primi în dormitor (vedeam depe acum patul unde Elimer îi va ţine în braţe corpul şi simţeam că-mi va veni să urlu şi că nu voiu putea sta acolo) în pijama. Ai să fii bun prieten cu Elimer (singurul om cu care eram sigur că deacum nu voiu mai putea lega prietenie în vecii vecilor). Şi o să vorbim ca şi până acum, mult, mult.

Dădeam sceptic din cap:

— Și Elimer n?o să fie gelos?

— Poate, nu ştiu.

-— Spune Eveline, de ce nu mărturiseşti că-l iubeşti?

— Nu-l iubesc. Dar e un om prea bun.

163

www.dacoromanica.ro

Vreau să-l fac fericit pentrucă e cel mai bun pe care l-am cunoscut... afară de tine...

Se corectase vizibil. Se putea să-l iubească totuşi. Femeile nu iubesc pentru merit ki din instinct. N-ar fi exclus ca Elimer să fi oferit o atracţie pentru Eveline. Gusturile ei erau mult mai rafinate în ce privește un bărbat. Dar gusturile se formează şi pe cale intelectuală. Eveline era foarte instinctuală. Fierbea în ea toată sensualitatea unor străbuni arzători şi fanatici. Dacă-l iubea totuşi?

— Minţi.

— Nu mint. Şi tu eşti bun.

— Minţi când spui că nu-l iubeşti.

— Nu ştiu. E ceva ciudat...

Privea în gol. Nu mă privea şi asta vroia să spună că nu e curioasă de starea mea. Vasăzică a fost sinceră, n-a vrut numai să mă facă gelos. Mă chinua gâtul ei alb mai mult ca alte ori, pentru că-l vedeam pe Elimer sărutându-l. La urma urmei dece-mi spunea tocmai mie asta? Dacă-l iubea putea ţine ascuns...

— Îţi urez să fii fericită.

Mă simţeam părăsit, disperat, par-că izolat înt''un pustiu nemărginit, fără apă, fără mâncare, fără oameni şi cu o sete nepotolită. Aş fi vrut să plâng şi lacrimile-mi lipseau. Dacă aş putea plânge jumătate din durerea mea sar rezolva. Dar n-am lacrimi.

164

www.dacoromanica.ro

I-am mângâiat mâna iar, ca alte ori, uşor, de la umăr până la încheetura palmei, trecând degetele pe pielița albă ca peste smalţul blapelor de pian. Şi acum îmi dădeam seama că ştia că o iubesc şi s-a jucat doar, a cochetat, m-a cercețtat cu intuiţia ei sigură de femeie. Dar mai îmi dădeam seama că şi de aş fi ştiut că a vrut doar să se joace, tot nu mi-aş fi putut reţine neliniştea prin care am trecut, numai presupunând posibilitatea a ceeace pentru ea era imposibil. Şi acum mă bucuram pentru spaima mea naivă, pentru lipsa mea de spirit de observaţie.

De atunci nu mi-a mai provocat nici-o nemulțumire. Curiozitatea n-a părăsit-o însă şi a satisfăcut-o altfel. Şi mi-a dispărut neliniştea pe care o aveam, nu de-a nu fi iubit, acum mai puţin pretenţios vroiam numai să fiu sigur că nu iubeşte pe altul ca şi când acesta ar fi fost singurul răspuns la dragostea mea. Neliniștea dispărută din mine am revăzut-o odată în ochii ş''n vorbele ei. Odată când mi-a spus:

— Di, să nu te superi, dar vreau să-ţi spun ceva, '

— Nu mă pot supăra. Orice vine dela tine nu mă supără.

A ezitat, a ocolit iar, iar eu am insistat până a îndrăznit să dea gândul pe faţă:

— Tu iei în faţa mea o atitudine Di ! Parcă

166

www.dacoromanica.ro

Ar fi cel mai teribil act de cruzime: Să obligi pe oameni să fie buni ?!

In visele mele sunt mare, sunt nebiruit, sunt crunt. Când revin la realitate n-aş omori nici-un pui de găină, nici-o muscă. Mintea poate bate câmpii fără nici-un rost. In realitate sunt doar o mâţă plouată.

Să fii tiran ! Să fii pirat! Să terorizezi !

* gg x

Iar m-a găsit şeful meu scriind în afară de atribuţiile dela birou. E a nu ştiu câta oară. A ţipat scos din răbdări. Nu ştiu cum poate să ţipe cineva şi să se indigneze în halul a:

170

www.dacoromanica.ro

vor trăi înt''o societate de unde lirismul va fi extirpat şi unde răgazul va dispare ? Muncă, muncă mecanică, militarizată, uniformă. Comunismul îţi cere credință şi convingere în anumite idei. Dar eu nu pot avea nici-o credinţă, nici o lconvingere în anumite idei. Dar eu nu pot avea nici o credinţă, nici o convingere ! Azi politica a luat locul religiei. Îţi cere credinţă fanatică, intolerantă. Un partid e ca o castă religioasă. E absurd şi inuman. Eu nu vreau să red în nimic. Nici nu pot lua idei în antrepriză.

Şi apoi să trăesc în turmă numerotată ! Să mănânc Taţia zilnică de pâine neagră şi să strig urale pentru agramaţii din fruntea treburilor obşteşti. Asta nu !

Nici-o politică, nici-un partid nu vreau Toţi oamenii politici să fie fripţi pe un rug şi oferiţi apoi drept ospăț unui trib canibal. Să piară această plagă spurcată a lumii. Plagă pe sufletul omenesc, nu pe organizaiţa socială. Puţin îmi pasă de societate. Ducă-se dracului şi ea. În caverne vom trăi mai bine, fiindcă acolo vom putea face orice vom vrea. Adică eu nu voiu face nimic. Voiu lenevi, fiindcă aşa-mi place mie.

Nam nevoie de nici-un ajutor, de nici-un conducător. Nu înţeleg să mi se facă binele cu sila. Umanitarism. comunism : baliverne. Nu vreau număr de ordine, nu vreau ordin

! i

172

www.dacoromanica.ro

şi supunere. Nu vreau să trăesc prost înt''o societatea mai bună. Niciodată nu va fi mai bine pentru om ci doar pentru societate. Nu, nu, nu ! La dracul să se ducă toţi, la dracul ! x

Am căutat pe Elina câteva săptămâni, nopţi de-arândul. În sfârşit am găsit-o astăseară. Tocmai de-acolo vin. E o casă mare, cu intrare scumpă. Am intrat şi am întrebat de ea. Na ştiut să-mi spună nimeni nimic. Am stat inert pe un scaun. De câteva zile sunt în stare de prostraţie fizică. N-am scris nimic de mult. Am umblat numai. Mereu am umblat, până am ajuns aici. “Tocmai când vroiam să mă scol şi să plec i-am auzit glasul de contraltă. Se răstea la cineva. Era pusă pe ceartă şi pe bătae. A intrat repede, enervată şi sa oprit încremenită. Nurmai o clipă. Anoi a încreţit fruntea şi s-a dus la 'toaletă. Celelalte „fete” se uitau la pantomima noastră, grele de curiozitate ca de prea multă hrană. Elina a scos o ţigare dintr-un pachet trântit printre cutii de pudră și roşu. Apoi s-a îndreptat spre uşă făcându-m> semn s-0 urmez. M-am sculat în timp ce în urmă şopăituri ewrgeau repede ca izvoarele.

Elina a intrat înt''o odaie şi a încuiat ușa după noi. Se mai îngrăşase puţin, atât cât să fie împlinită. Odaia luxoasă fără gust, con-

173

www.dacoromanica.ro

trasta cu goliciunea sumară a camerilor de unde plecase. Două sofale mari încărcate cu peme de toate culorile şi desenurile. Pe pe. reţi covoare şi pe jos covoare, înăbuşeau zgomotele. Intr-un colţ un abajur Japonez, cu picior, lumina. La ferestre perdele subţiri. O masă în mijloc, plină cu bibelouri de porţe. lan şi fotografii, Lâng�' sofale câte o mescioa: ră cu albume şi serviciu de fumat. O uşă dis. cretă indica baia. In sfârşit a dispărut tradiţionalul lighean cu cana, amândouă din tablă smălțuită alb. Pe soba de teracotă capul împodobit cu pană al unei femei.

Elina s-a ttrântit pe sofa, cu cotul în capul unei pisici negre, brodată pe atlas galben.

— Ce cauţi aici ?

— Pe tine te caut,

— Ce vrei ?

— Nimic.

— Atunci ?

Am răspuns maşinal şi nu mai aveam ce răspunde, deodată ! Intr-adevăr ce vroiam ? Nimie ! N-o iubeam nici n-o doream. Mă îm. pingea însă o curiozitate, o nerăbdare, o nelinişte... Şi acum mă simţeam la adăpost de ele.

M-am aşezat lângă ea şi am fixat-o fără expresie. Fuma şi se uita în fum ca înt''o revelaţie. Avea o rochie de casă lungă, cu desenuri albastre, prelungi — trestii sau fulgere ? —

174

www.dacoromanica.ro

pe fond ca drojdia vinului. In tăetura largă dela piept se întrezărea un colţ curb de sân brun. Am oftat uşurat ca şi când aş fi atina țărmul după un înot forţat. Am vârât mâna în faldurile capotului şi i-am mângâiat sânul. Elina s-a încordat şi s-a întins pe o parte, spre mine, ca o pisică. Mă uitam în ochi-i negri şi nu vroiam să-i răspund la privirea cercetătoare. In sfârşit mi-a respins mâna şi mi-a răspuns aspru :

— Nu trebuia să vii ! N-avea nici un rost!

— De ce fugi de mine Elina ?

— Ce?

Râdea fals.

— N-am fugit de tine puiule! Am vrut pur şi simplu să câştig mai mult. Acum ştii ? Dar tu, tu mă iubeşi pe mine ?

I-am răspuns întorcând ochii :

— Sigur că te iubesc,

— Minţi. De ce e sigur ? Minţi.

— Nu mint. Dacă nu te-aş iubi nu te căutam atâta.

— Minţi ! Minţi !

A început să râdă cu hohot:

— Erai curios ? Ei bine acum ştii şi poţi pleca. Ştii de ce am plecat de-acolo: ca să câştig mai mult. Na !

M-am plecat peste ea şi i-am încrustat degetele în amândouă braţele :

— Şi tu minţi ! Minţi ! Minţi!

175

www.dacoromanica.ro

tre prieteni. Toată vremea liberă rămasă dela birou, dela lectură şi dela reverie o întrebuin: țez scriind prietenilor. Sunt mulţi. Prea mulţi chiar. Am o inimă prea largă şi puţin prea naivă. Se înșeală cine crede că nu-mi dau seama de multe lucruri. Înţeleg foarte bine că nici unul din aceia pe cari îi socotesc prieteni, nu-mi sunt cu adevărat. Dar le dau iluzia că eu sunt cel păcălit, când mă amuz să-i văd pe ei păcăliți. Ei râd socotindu-mă

180

www.dacoromanica.ro

Sunt egoist.

Nu pot fi iubit.

Nu vreau fericire. Nu vreau mulţumire.

Vreau să ştiu ce vreau. Vreau un ideal.

Vreau să fac, să fac ceva.

Vreau să am o credinţă, o putere de gândire.

Vreau să creez.

Vreau — pe hârtie.

Nu pot să vreau. Dacă aş voi, n-a mai scrie. Sunt laş până şi pentru a mă suprima.

Imi dau seama de inutilitatea unei existenţe lipsită până şi de iluzia absolutului.

Nu pot să mă mint. Sunt lucid. Mă înţeleg perfect.

Nu pot să mă FAC.

Nu pot să mă creez. Nu pot măcar să iau o aparenţă.

Sunt vid.

Numai mașina auto-controlului e vie şi nemiloasă. Tragic e să vezi inanitatea şi so accepţi.

Sunt vid şi mă accept.

Insăşi constatarea asta mă umple de orgoliu.

Orgoliu — mizerabil.

Speranţă — ticăloasă.

Mi-e silă, silă, scârbă, groază.

Nu vreau să mai sper.

www.dacoromanica.ro

n-am să le mai distrug. La urma urmei cu ele sau fără ele, tot una. Trebue. Ce trebue şi de ce trebue ? Nu întrebuințez decât cuvinte mari : todeauna, niciodată, trebue, admirabil, minunat, când nimic nu e minunat şi nici demn de admirat pe lumea asta, şi nu trebue niciodată nimic. Parafrazând pe un filozof celebru s-ar putea spune acest adevăr nu mai spun că e mare adevăr deşi de data asta n-aș exagera) : totul e cum se poate mai rău în cea mai rea din lumile posibile. Și cine-mi spune că nu exagerez și acum şi că nu e posibil un rău mai mare ? Nu există nici-o limită. E poate singurul adevăr în ce priveşte superlativitatea.

* * +

Poate tind spre o apatie totală. Toată viaţa mea e o progresiune a slăbiciunii morale M-am coborit zi cu zi şi totul a colaborat să facă perfectă degradarea aceasta sufletească. Pentrucă e o degradare mai mare de a nu avea voință decât de a fura sau a-ţi prostitua sufletul. Castrarea şi abulia sunt pedepsele cele mai groaznice,

* % *

Dacă mi-aş fi cunoscut tatăl nu l-aş fi urât. Nu l-aș fi suspectat. Nu i-aş fi precupeţit dragostea în comparaţie cu dragostea pentru

138

www.dacoromanica.ro

să-mi fie groază de orice societate, de orice adunare de oameni. Şi fiindu-mi insuportabilă singurătatea mi-a devenit imposibil totuşi să mă acomodez cu lumea. Saloanele sunt pentru mine o tortură şi mă simt bine numai când pot sta uitat de toţi în ungherul vreunei ferestre. Ce bine e să fii singur şi să ştii totuşi că în jurul tău e animaţie! Adevărata singurătate e aceea pe care ştii că nu o poţi înlătura. Când ştii că oricând poţi face un gest, chema pe cineva, nu eşti cu adevărat singur. Aşa e bine să fii, dar n-am putut fi astfel niciodată. Decât 'când eram copil. Cu preţul a câtă du: rere!

Când am ajuns la o vâstă conştientă mama a devenit pentru mine un exemplu tragic. Era o femeie energică. Avea umblet de bărbat deşi ştia să aibă graţie de femeie şi avea o figură de castelană frumoasă. Se lovea de viaţă şi nu se încovoia. Eu însă trebuia să mă încovoiu. Situaţia mea m-a învăţat că numai pliându-te eşti tolerat şi poate cu timpul să ajungi la o situaţie... Poate. Toată viaţa am aşteptat şi aşteptarea disolvă. Mi s-au topit toate puterile. Dracul mi-a dat o singură putere: aceea de a aştepta. E cea mai groaznică virtute. : Imi explic acum foarte bine toate șovăelile, toate neputinţele mele. Da, da. Aşa e. Lipsa tatălui. Mama care ma copleșit cu dragostea

191

www.dacoromanica.ro

ei egoistă şi cu o voinţă masculină. Copilăria singuratică. Apoi viaţa în condiţii care îţi cer renunţarea la personalitatea ta. Și o pubertate edulcorată. O adolescenţă abstinentă. Femeia a fost până aproape de majoratul meu, un mister intangibil. Explicaţiile colegilor mi se păreau insuficiente dar nu îndrăzneam să fac experienţa. Orice apropiere de casele cu intrarea liberă îmi cerea un efort de hotărîre, peste puterile mele. Singur n-am intrat în ele: a trebuit să fiu dus de un prieten. Fiindcă nici o femeie nu se uita la mine. Eram urât și bubos. Adolescentul tipic. Mai mult, tip de colegian urechiat şi hilar.

Nu-mi pare rău de nimic. Nici nu mă lamentez. Toate situaţiile prin care am trecut sunt imposibile, jignitoare. M-am învăţat să fiu jignit și să accept. M-am învăţat să mă suport pe mine însumi ceeace e cu mult mai dificil. Erau momente în adolescență când credeam că am să mă sinucid, atât de mult mă uram, mă detestam. Ei nu! Pentru ca să te sinucizi trebue să fi un om. Şi eu n-am fost oricând decât o caricatură. In adolescenţă aveam un merit: acela că luptam cu mediocritatea invadată. Azi ea m-a biruit. Şi mă conduce ca un abil regizor.

Toate împrejurările au fost contra mea. Nu caut să mă scuz. Știu că toţi caută pretexte slăbiciunii lor. In definitiv vinovat nu e ni-

192

www.dacoromanica.ro

meni, decât cel care te-a trimis pe pământ; Dar şi ăla mi-e indiferent Ceeace vreau este să înţeleg tot mersul anulării mele. Aşa că pot spune: toate împrejurările vieţii au fost împotriva mea. Şi mai sunt încă.

Viaţa mea a fost dela moartea mamei nesigură. Niciodată n-am putut şti dacă am să ajung ceva. Am ajuns: un funcţionar umil cu aspirații de scriitor. Și asta e încă una din himerele imaginaţiei mele. Aspiraţiile însă nu fac o viaţă sigură. Profesiunea mea poate să di-

13 Ambigen 193

www.dacoromanica.ro

Intoarce capul spre mine. Abia am avut timp să închid ochii şi să reiau respiraţia regulată a omului care doarme. Mă simt bine aşa şi n-aş vrea să mă creadă deştept. Afară e viscol ş''n după amiaza de Ianuarie e un întuneric pe care l-am ajutat să se întărească acoperind ferestrele cu perdelele groase. Numai lumina sobei aruncă reflexe bogate, roşii, în neorânduiala camerei. Mă întorc pe altă parte, oftând adânc înt''un presupus somn. Sunt cu spatele la Elina şi pot deschide ochii fără teamă. Elina e la mine de dimineaţă. Vine dimineaţa şi pleacă seara. Asta se întâmplă de două săptămâni şi aşi vrea să dureze mereu. Nu mai ies nicăeri.. Nu mai lucrez. Noaptea dorm. Ziua stau cu Elina. În statul cu Elina îmi rezum o lume întreagă, o activitate întinsă. Îmi place să stau cu ea chiar când nu o posed. (Ea trebue să aibă impresia, de altfel exactă, că ea mă posedă pe mine). Numai s-0 stiu lângă mine.

Mă uit prin odaie fără să mă mişc. Pe masă o pereche de chiloţi roz însângeraţi de reflexele din sobă. Stau aruncaţi în cute neglijente peste manuscrisele mele răvăşite. între câteva cărţi. Sunt vesel că-i văd acolo minunat așezaţi. Aşi fi mai încântat dacă ar acoperi cu parfumul lor intim un tratat de filozofie. Am să mă scol să văd ce se găseste dedesubt.

Tocmai acum s-a mişcat şi Elina. S-a întins

197

www.dacoromanica.ro

peste mine să arunce ţigara în scrumieră. O apuc prin surprindere de piept şi-mi îngrop faţa în gâtul ei. Ea mă strânge cu tot corpul şi mă ţine sub ea. Niciodată n-am fost eu deasupra...

E târziu? Mă scol şi mă mişc prin casă a lene. Mă prinde o poftă să mă întind troznindu-mi oasele. E şase. E întuneric de tot afară. Mă uit o clipă cum ninge ca înt''o carte postală cu urări de Crăciun. Mai umblu de colocolo prin casă. Simt amestecate parfumuri, al meu, al ei şi transpiraţia de femeie energică. Sunt femei la cari parfumul şi cu transpiraţia amestecate, miros a compot. Parfumul Elinei e mai frumos pentrucă se amestecă în mirosul trupului ei.

Mă oprese lâng�> pat. E în întuneric, sunt în întuneric. Mă ştiu ridicul, slăbănog' păros, înfăşurat înt''o cămașă de noapte lungă, deschisă la piept. O iubesc? Desigur că nu. N-am mai iubit pe nimeni și nu voiu mai iubi. Pentrucă o mai iubesc şi todeauna o voiu iubi pe Eveline. Atunci de ce mă ţine țintuit lângă ea, Elina?

Se mișcă vioi în pat, care geme sub corpul ei bine închiegat, fără exagerări şi fără lipsuri.

— Trebue să plec, Di!

Glasul nu-i tremură. Nu arată regret. N-am văzut-o niciodată tristă, nici plângând şi nici

198

www.dacoromanica.ro

cu ochii bărbatului înlănţuit şi neputincios. Dacă n-aş înţelege ar fi mai bine. Aş putea fi pervers cu toată plenitudinea. Aşa însă perversitatea mea colorată intelectual se reduce la dispreţuirea mea. Mă urăsc cum nu mar uri nimeni şi n-aş uri eu pe nimeni altul. Numai pentru a-mi fi scârbă de mine nu-mi este lene. Incolo orice mi se pare prea greu. Incet, încet am ajuns să renunţ la toate cele ce făceam până azi. Una câte una s-au dus, toate sbuciumările, toate aspiraţiile, toate încercările. Nu mai ies nicăeri, nu mai văd pe nimeni, afară de Elina. Am părăsit rudele, prietenii. Toţi sunt prea obositori, iar unii numai ar provoca supărarea celorlalți. Nici unii. Mai comod e singur. Dar nu sunt singur. Sunt cu Elina. Ea nu mă laudă. Dar am să mă simt bine şi aşa. Orgoliului am să-i dau drumul pe râpă. Îmi rămâne timiditatea.

Ei! Mă joc cu sufletul meu, ce-mi mai pasă. Di femeie absurdă! (Mai bine Dida).

Imi place să stau întins pe sofa şi să fiu adulat. Satisfacţie pur feminină. Icoanelor nu le creşte inima mai bine decât mie, pentru o vorbă frumoasă. E drept că mi se spun puţine. Dece mi sar lspune? Pentuce merite? Dar oare femeilor de ce le spui vorbe frumoase? Chiar când n-au nici-un merit le lauzi (frumuseţea lor nu e un merit). Ele nu se întreabă dacă merită sau nu laudele. Le primesc şi se

200

www.dacoromanica.ro

m d

a culinitate şi feminitate şi poate, de fiecare Ată. după împrejurări, să se manifeste ca om Sau ca femeie”,

Cum putea spune mai hine acest mare adevăr?

Dar când polul femeiesc e mai tare decât cel bărbătesc? De ce n-a postulat şi această posibilitate filosoful? Sunt femei cari sunt mai mult bărbaţi si bărbaţi cari sunt mai mult femei? Desigur că sunt. Aud cum scânceşte în mine o soprană. Dacă as pune revolverul sub

206

www.dacoromanica.ro

coasta a patra sar termina totul. Dar nu se poate. Ea nu vrea să moară. Şi nu pot face de cât ce vrea ea. În mine e menaj complect cu dominaţia femeii.

De ce nu pot să nu știu!

x x x

Mam mutat. M-a mutat Elina, căci eu aş mai fi stat mult încă la fosta mea proprie: tăreasă. (Bună femeie săraca! Dacă m-ar fi fost ea n-aş fi avut ordine în odaie). Chiria o plătim amândoi. E o casă cu garsoniere, înaltă, întrun cartier frecventat. La etaţul al pavulea în''o cameră cu linii curbe închipuind nori alburiy „cu mobila la fel ş''n linii sobre, mă învârtesc, constrâns. Nu sunt obișnuit cu atâta lumină şi atâta soare cât pătrund aici. Pereţii strălucesc proaspăt şi prea artistic. Nu e prea frumos când totul e frumos, locuinţa, strada. Simt o plăcere mai mare înt''o urâțenie simpatică, înt''o odaie modestă, tapetată umil şi cu picturi țipătoare, cu mobila roasă și perdele înegrite de fumul ţigărilor. În împecabil e farmec prea puţin.

De aci văd târându-se jos în piaţa albă de soare mașini precipitate şi oameni politici. Se agită toţi pentru o viaţă mai bună. Știu ei de ce se agită? Știu ei că orice agitaţie nu te duce la nimic? Unii ştiu prea bine asta, dar continuă să lupte. Dacă sar arunca unii asupra altora şi ar începe să se sfâşie pe stradă. nu

207

www.dacoromanica.ro

rim: farmecul, frumosul, aromele, niciodată.

Aştept pe Elina. S-a dus după o „afacere”. Afacerile ei s-au înmulţit ameţitor. Înt''o viaţă întreagă n-aş fi în stare să câştig cât Elina înt''un an de zile Femeia asta e drac, e om de afaceri, e politician în, acelaş timp şi niţel femeie. Din femeie are numai vraja cărnii, frumuseţea corpului, a feţii. Din bărbat are restul: adică sufletul.

Paşi pe scară. Mă uit la ceas. Este Elina. Na întârziat nici-un minut dela ora pe care mi-a dat-o. Intră pe uşă îmbujorată, enervată, dar surâzătoare. Aruncă pălăria pe masă, geanta pe un scaun şi se aruncă şi ea pe genunchii mei:

— Gata!

— Ai terminat așa repede?

— Repede? Doar am stat două ceasuri !

— Aşa dar ai reuşit?

— De minune!

Mă sărută lung şi apoi fuge în baie. Deacolo vorbeşte desbrăcându-se:

— Fir-ar a dracului de târfă. Ce crezi că a vrut să lase un leu mai puţin? Dar am să ţi-o frec eu când o fi la beneficii... Am contractul în geantă. Deschide şi vezi...

Nu mă interesează. A încheiat tovărăşie cu o femeie mai &xpertă, pentru deschiderea u: nei case de întâlnire. Lux, confort, higienă, discreţie. Ceva occidental. Foarte bine. In de-

14 Ambi e mbigen 209

www.dacoromanica.ro

finitiv o meserie ca oricare alta, Asta cel puţin se ocupă cu ceeace constitue viaţa însăşi : amorul fizic.

Elina revine împrospătată, fluturând în jurul coapselor un capot subţire de mătase:

— Ai văzut?

— Da.

— Peste două săptămâni ne căsătorum..,

— Bine.

Şi asta e bine. În definitiv aşa sau altfel. Cel puţin nu voiu mai avea nevoie să muncesc, Am să stau totdeauna aşa: mă înfund bine întrun fotoliu şi urc picioarele pe masă, ca americanii. Urmăresc din ochi pe Elina care să învârteşte harnic.

— Şi tu n-ai să mai mergi cu alţi bărbați?

— Dacă o să iasă bani mulți, trebue micule. Ce vrei? Nu te iubesc eu pe tine?

Hm! Fie şi asta dacă trebue. În definitiv eu tot nu o iubesc pe ea. Stă în faţa toaletei şi se pudrează. Muşchii spinării au acoperit de tot oasele. Aştept să aud cum pliciue carnea pe ea: dar nu, e numai o părere. Elina nu e grasă. Se mişcă agil şi nu face gesturi de prisos. Nici nu vorbeşte de prisos. Foarte bine. Totul e cum nu se poate mai bine în cea mai proastă dintre lumile posibile.

Peste două săptămâni nunta. Şi iată-mă patron de bordel. Ceeace o să mă cam încurce o să fie stima la care o să urc în ochii concetăţe-

210

www.dacoromanica.ro

Paragraf pentru o eventuală

istorie a gândirii românești

www.dacoromanica.ro

mă sexuală. Cum ar putea atrage după sine o crimă lectura unui roman unde se ating anumite chestiuni sexuale? Poate că raționamentul e acesta: adolescenţii au avut imaginaţia aprinsă de anumite scene «erotice şi au căutat să-şi satisfacă această imaginaţie. Au căutat deci bani. Şi negăsind, au căutat să fure. Şi fiind surprinşi, au ucis.

Numai o miopie intelectuală poate da literatura sexuală, sau literatura criminală — şi cât îmi repugnă epitetele sexual sau criminal, puse după substantivul literatură, pentrucă sunt şi deplasate şi contradicte şi ridicule, dar aşa vor cenzorii morali, ca literatura s�''se împartă în: bună, nebună, sexuală, tkriminală, medicală didactică şi mai ştiu eu cum, când ea nu «e niciodată decât literatură şi atât! — drept cauză a unei crime. Pentrucă o crimă nu începe acolo unde sfârşeşte lectura. O lectură nu e un impuls, după cum faptul că am fost creiaţi de Dumnezeu nu ne poate face să-l acuzăm pe el de crimele noastre, pentrucă dacă nu ne-ar fi creiat nu le-am mai fi făcut. E un raţionament simplist acesta. Crima adolescenților începe numai în momentul când lipsa unui obiect care poate satisface o necesitate, recte lipsa banului, caută a se umple prin mijloace nepermise. Ori mecesitatea banului nu e creiată de literatură. Dela lectura unei scene erotice până la necesitatea banului pen-

220

www.dacoromanica.ro

face reclamă, vindem în faliment, 20 de lei de la un pol” mă rog. Şi remediile au fost care mai de care mai ridicole. Medicii lui Molizre nu puteau produce mai amuzante efecte comice cu reţelele lor, ca aceşti savanţi psicologi şi moralişti improvizaţi între şvarţ şi foileton. Ele evoluau între:: arderea cărţilor de literatură, închiderea cinematografelor, castrarea profesorilor şi tunderea cu numărul zero, a elevilor. Eu le-aşi fi propus ceva mai bun. De oarece instinctul sexual şi banul se găseau la baza mobilelor asasine ale celor trei asasini cu muci, singurele soluţii cu adevărat operante ar fi fost: sterilizarea întregului neam onenesc, înlocuindu-se actualul sistem de reproducere prin reproducerea cu ouă ca la ornitorinci şi înlocuirea actualului sitem monetar prin troc (rog pe savanții ziariști să se adreseze dicționarului „Larousse” sau dacă nu posedă limba franceză aceluia român al lui Lazăr Şăineanu).

Pentru a demonstra lamentabila poziţie în care a fost pusă gândirea românească în cazul precocilor asasini, îl voi diseca aci în adevăratul lui aspect.

„Cazul” era pur si simplu individual. Un, caz izolat ca oricare altul. Că ttrei adolescenți au făcut o crimă, mu e o rațiune, niki un în diciu să credem că toţi adolescenţii şi nici măcar o mică parte din ei, să o facă. Generaliza-

223

www.dacoromanica.ro

şi care dacă nu le-ar găsi s-ar adresa în altă parte sau n-ar hrăni din sine ?

Lamentabil e că moraliştii de două părăluţe duzina nu ţiu seamă de acest simplu fapt că şi ei şi moi şi părinţii nostri am citit şi răscitit orice fel de literatură şi mici-un criminal n-a ieşit dintre noi pentru aceasta. Şi am văzut şi filme şi multe şi cu bandiți şi cu orori, dar pentru Aceasta mam ucis. Ba — oroare ! — au ieşit dintre noi şi aceşti puritani moralişti ! Aceasta ar fi singurul efect funest al literaturii — dacă ar fi efectul ei. “

In ce priveşte sportul, e pueril să mai discutăm absoluta absurditate a afirmației care face din el un mobil spre crimă, când s-a dovedit că dimpotrivă el e o admirabilă terapeutică a inconştientului, că e un prilej de sublimare a tendinţelor de luptă, de dominare, de sadism, de brutalitate, din om.

Şi acum, când am văzut că adevărata cauză a crimei celor trei minori stă numai în predispoziţiile lor înăscute şi că familia, scoala. societatea, literatura, filmul, sportul sunt doar favorizante cari cad în subsidiar, remediul se impune de la sine cu forţa evidenţei : el stă în combaterea şi în stăvilirea acelor predispoziţii spre crimă. Şi cum e posibil aceasta ?

Cea mai mare reformă, aceea care nu se poate face bătând din palme şi care cere timp

232

www.dacoromanica.ro

sau morală, pentru că nu o are, pentrucă i se falsifică astfel rosturile, ci de a afla întrucât intenţia autorului sa realizat înt''un material luat ca pretext. Ceeace interesează deci înt''o operă de artă «e întrucât a fost placată pe intuiţia artistului.

Am văzut aşa dar, că pornind dintr-o tendinţă comună de exteriorizare a unui conținut sufletesc, arta şi morala dela această singură apropiere originară, se despart în realizarea lor şi ajung să se formeze prin contrazicere, prin opoziţie şi prin discrepanţă. Deşi au un punct comun de plecare, arta și morala ajung la concluzii deosebite. Intrebarea e dacă arta nu poate avea, pedagogic, efecte morale sau imorale şi la aceasta trebuie acum să răspundem.

Dela început trebuie să spunem că arta e amțipedagogică. Şi acest lucru ni-l aminteşte orgamizarea Republicei lui Platon din care arta era izyonită (afară de muzică). Desigur nu pentrucă arta produce un efect imoral, ci pentrucă nu poate produce un efect moral. Arta mare din punct de vedere moral nici-un efect; efectele ei sunt strict individuale, adică emoţionale.

Un efect moral nu se poate obţine decât pe akeiaş cale pe care se manifestă morala: prin acţiune. Deci, pentru a avea efecte morale subiectele de educat au nevoie de exemple mo-

244

www.dacoromanica.ro

obstacol. Şi de aceea oricare interdicţie e nerespectată de el:

a) din curiozitate;

b) din spirit de perversitate.

c) din spirit de contradicţie;

d) din ambiţie.

Obiecţiile moraliştilor împotriva artei nu sunt bine lămurite, dar ele, dacă ar fi bine precizate ar trebui să poarte fie asupra fondului, fie asupra formei, fie asupra ambelor. Căci, ce obiectează moraliştii artei: că prezintă lucruri imorale, sau că le prezintă lucrurile întrun mod imoral? Sau amândouă. Vom lua obiecțiile în parte.

A prezenta un fapt în mod imoral nu văd cum ar fi posibil. Ceeace s-ar putea spune în cel mai rău caz e că că există un anumit stil plastic care e senzual şi care excită fiziologic pe cititor. Ceeace nu e vina autorului. Autorul nu se obligat să scrie punându-și în faţă pericolul moral al cititorului, pentru că el porneşte dela premiza că cititorul său e un om responsabil. Și un om responsabil va trece peste o excitație fiziologică provocată de un stil senzual şi va aborda ideea operii, dacă ea este. Pentru că mn asemenea stil senzual nu poate fi scuzat decât când slujeşte a reda realist o anumită concepţie. ar dacă nu e decât intenţionat senzual, atunci e condamnabil artistic, dar nu moral! Condamnarea aruncată

248

www.dacoromanica.ro

vurile latinilor decăzuţi descriindu-le cu mare talent plastic şi acelaş lucru face Juvenal în Satirele sale. Ovidiu scrie o Artă a amorului foarte decoltată, iar Catul, Marţial și alţii cântă în versuri iubirea senzuală şi o fac obiekt de artă. Rabelais descrie cu cuvinte crude pe cari azi numai D. H. Lawrence a îndrăznit să le utilizeze — lucruri abominabile şi Swift la fel. Boceaccio povesteşte cu multă vervă nai anult anecdote picante, dar şi crime şi nelegiuiri petrecute în Evul mediu italian. Shakespeare îşi umple teatrul cu monştri. Cele mai desgustătoare figuri de sadici, de criminali bestiali, de hoţi „de femei depravate, cele mai îngrozitoare specimene de anormalitate psihică se găsesc în teatrul lui Shakespeare, începând dela acel umil Claudio din Hamleth şi până la Macbeth şi Lady Macbeth, şi până la Caliban. Nu poate avea nimeni cutezanţa de a spune că Shakespeare a pictat viciul dezaprobându-l şi arătând că duce la pedepsirea sa, pentrucă în teatrul lui găsim figura lui Falstaff, cu multă simpatie descrisă, figură bizară în care inteligenţa, talemtul şi verva spirituală se aliază tu cinismul, grosolănia, beţivănia şi corupţia. Trecând la literatura modernă găsim în romanele lui E. Zola descrierea actului sexual repetată sub toate aspectele ei şi cele mai desgustătoare, dealungul unei opere de 20 de volume. Guy

250

www.dacoromanica.ro

artă ; interesază să exprimi, ceva, orice, dar să exprimi.

Descrierea şi povestirea „iată două condiţii tecnice ale conţinutului estetic. La acestea vremea noastră a mai adăogat una: analiza Ce trebuie să cuprindă aceste condiţii? Răspunsul a variat după epoci. Şi răspunsul gq enunțat idealul estetic al acelei vremi. 4

Imtr-o epocă literatura urmărea frumuse» ţea ideală, în alta urmărea perfecțiunea for. mală, în alta scopul moral. Niciodată însă lite. ratura nu Şi-a mărturisit maj exact ceeace urmăreşte şi ceeace a urmărit totdeauna, chiar inconştient şi chiar când credea că prmăreștă altceva, cd în vremea noastră. Azi scriitorul ştie că literatura caută să aprofundeze cunoaş: terea sufletului omenesc. Scopul literaturii d aşa dar adevărul psicologic — sau cum îi spu: nea acel crftic rămas mare în ciuda 'trecerii vremii, Băileau, adevărul moral (înțelegând prin moral, psicologic). Pe acesta l-au scos în relief operele de artă şi de literatură din toate timpurile. Unicul material, termenul ul: tim al artti e deci sufletul omului. Şi acest suflet e o îngemănare de bine şi de rău. Iar în artă nu ţi-e permis să falsifici „adică să idea» lizezi, adică să desparţi ceeace în natură e împreunat şi să arăţi numai binele. Scriitorul trebuie să arate cinstit şi crud viaţa. Nici idealiştii nu sunt adevăraţi scriitori, pentrucă ei

254

www.dacoromanica.ro

deformează adevărul exprimând numai binele, dar nici naturaliştii pentrucă şi ei deformează adevărul exprimând numai răul. Scriitorul trebuie să arate realitatea în exactitatea ei, având în vedere faptul că el trebuie să aprofundeze cunoaşterea sufletului omenesc. lar moraliştii când cer ca opera de artă să aibă um conţinut moral, nu ştiu ce cer. Pentru că arta nu poate fi o servitoare a moralei, cum am văzut mai sus. Şi pentrucă ea nu poate minţi. Ea trebuie să aibă un conţinut adevărat nu unul moral. Şi între aceste două no: ţiuni e contradicţie. Pentru ca o operă să fie morală trebuie 'ca scriitrul să înlăture o jumătate dim aspectul realităţii şi al sufletului, care e rea şi deci să falsifice. Ceeace e o aberaţie.

Dar dacă literatura ummăreşte exprimarea sufletului omenesc, era firesc să ia acelaș drum pe care l-au luat în vremea noastră toate ştiinţele, naturale şi biologice, precum şi psicologia. Şi anume începutul acestui secol al XX-lea a adus această descoperire că pentru a se obţine rezultate efective în studiul normalului, trebuie procedat întâi la studiul cazurilor anommale şi patologice. Că sufletul omenesc se poate cunoaşte şi misterele lui se pot înlătura mai mult din cercetarea bolnavilor sufleteşti decât a sănătoşilor. Aceasta a fost calea care a dus la inconştient şi la studiul lui şi aceasta .a dus la o altă importantă

255

www.dacoromanica.ro

sentimente rele nu sunt doar invitaţii la rău, ci simple fişe ştiinţifice. Şi fiecare operă de artă e în felul ei un astfel de dosar psihologic. Şi idealul scriitorului acesta trebuie să fie: de a fi un psicolog care să aducă ceva nou în domeniul sufletului.

În romanul de faţă am vrut să creez un asemenea tip psicologic anormal. Nu-l descriu: pentru cine a Citit romanul tipul există aşa cum este el.

Un lucru pot să afirm: că e un tip odios. Produce oroare, scârbă, orice, numai simpatie nu poate inspira. Cel mult poate fi compătimit. Un tip amoral (nu imoral) sau mai bine: lipsit de simţul moral. Dar nu un ticălos. Un nenorocit. Un monstru psicologic. Şi care îşi dă seama de acest lucru şi suferă. Tipul nu onte inspira în orice caz dorinţa de imitație în nimeni. Romanul are elementul principal care-i scuză pictura răului şi anume că dă acestui rău un aspect respingător, care nu atrage ci îngrozeşte. Nimeni nu cred că s-ar simţi tentat să se îmbrace în pielea eroului meu, tot aşa cum n-ar fi nimeni atras de destinul lui Macbeth sau al Phedrei.

Căci moraliştii asta protestează, că autorii clasici au creat monstri şi au descris răul, dar l-au și făcut urât, respingător, aşa ca mimeni să nu se simtă tentat a-l întreprinde. Dax mă ?ntreb care e nebunul lcare s-ar simţi

258

www.dacoromanica.ro

A doua obiecţie se îndreaptă împotriva imoralităţii subiectului. Nici aceasta nu e sustenabilă întrucât şi aici, ca şi când era vorba de tipuri, scriitorul nu poate ţine seamă decât de adevăr. Şi leeace interesează înt''un subiect este ca el să slujească înt''adevăr la motivarea ideii sau a psicologiei pe cari scriitorul vrea să le redea. Atât și numai atât. Dacă o scenă nu e necesitată de motivarea esenței unui roman ea e inutilă, deci suprimabilă. Dacă însă ea exprimă ceva, dacă e un nod fără de care nu se poate înţelege complexul operii, atunci orice scenă ar fi, orice subiect ar fi, e scuzată. !

In ambele aceste cazuri se cunosc procese celebre. În ce priveşte tipul socotit drept imoral, e cazul procesului intentat lui Gustave Flaubert pentru „Madame Bovary”. Scriitorul a câştigat cauza literaturii deşi procesul a fost meschin şi sec. Asta se petrecea în 1856. Anul următor s-a judecat procesul, de astă dată pentru subiect socotit imoral, al unui volum de poezii (şi azi mai hohoteşte Europa pe socoteala acelui procuror demn de tot râsul veacurilor!) „Florile răului” al lui Ch. Baudelaire. De data asta poetul a fost condamnat, pentru că justiţia înfrântă în primul Caz vroia să-şi ia revansa. Și a căzut victima cel mai mare poet din câti a avut Franţa şi unul din cei mai mari ai lumii. Acum câţiva

260

www.dacoromanica.ro

ani, din iniţiativa lui Louis Barthou s-a revizuit „post mortem poetae” procesul şi memoria poetului a fost absolvită de oprobiul condamnării. Ce folos că prostia contemporanilor săi n-a putut fi flagelată atunci, pe moment!

Dar e un al treilea gen de imoralitate în literatură care de astă dată e unul. E vorba de tratarea imorală. E vorba de căutarea imoralităţii cu orice preţ, de etalarea voluptăţilor şi de redarea senzuală a anumitor scene scene erotice a căror prezenţă în operă nu e cu nimic justificată. E vorba de descrierea unor situaţii triviale şi a unor vorbe murdare, fără nici-un rost în ansamblul operii. Ei bine, acestea sunt condamnabile întâi din punctul de vedere artistic.

E vorba aici de sexualitatea în artă. Îşi au un rost scenele erotice înt''un roman? [i e permis scriitorului să redea realist actul sexual? Răspunsul e precis: da însă cu o condiţie. Acea descriere să-și aibă un rost estetic. Dacă ea motivează ceva îşi are un rost. Dacă nu e necesitată de ideia operii e inutilă şi deci condamnabilă. În „Amantul Doamnei Chatterley” nu se poate concepe eliminarea scenelor erotice cu toate că şi fără ele romanul ar fi bun. Dar autorul umnăreşte acolo o anumită idee şi nu se poate dispensa de acele scene. Celehrarea corpului „a uniunii sănătoase, totale, depline, a satisfacţiei sincere, desprinse de

261

www.dacoromanica.ro

mis scriitorului: de a falsifica adevărul, de a minţi. Şi acei fabricanți ide literatură sexuală trădează arta.

Pentru cine a înţeles romanul meu nu mai e necesar să demonstrez necesitatea celor câteva scene erotice descrise în roman. Dar celor cari nu vor să înţeleagă — şi vor fi fiind şi din aceştia, desigur, îmi dau osteneala să le explic (şi am naivitatea să lred că-i voi face să mă înțeleagă!)

Tema romanului era de a arăta un erou lipsit de voință, un slab, un neputincios sufleteşte. Ori râferindu-mă la lipsa unei Constante sufleteşti, eram obligat de gravitatea ei să atac cele mai grave probleme ce se pun unui om. Că eroul meu e un timid nu o puteam arăta punându-l să joace table cu un nea lon oarecare întrun orăşel de provincie. Că e lipsit de bărbăţie iar nu puteam să dovedesc arătându-l cum bea o halbă cu bere. Carakterul unui om nu reiese decât din atitudinea lui în faţa problemelor capitale ce se pun omului : acţiunea, moartea, iubirea, sexualitatea. Eroul meu e adus deci necesar în faţa tuturor. În scenele erotice cu Ana, cu Elina, mai ales acolo unde luptă, se vede lipsa lui de masculinitate şi aceasta era necesar să fie subliniată. Iar în atitudinea lui faţă de fete se vede neputința lui de a întreprinde ceva;

Mi-e penibil să analizez şi să dovedesc pe

263

www.dacoromanica.ro

romanul meu. O fac totuşi dintr-o dorință de a face să triumfe adevărul. Cred că până la urmă tot va fi răzbită opacitatea acelora cari nu vor să facă un mic efort de gândire şi de educare a sensibilităţii, un efort care e prea minim faţă de rezultate, pentru a înţelege literatura şi cinstea ei deosebită. Şi pentru a distinge adevărata literatură de cea falsă.

Pentru .a încheia acest pasaj îmi permit o confesiune care desigur că mă va face să pierd pe cititorii cari ar fi căutat în literatura mea altceva decât puteau şi trebuiau să găsească (dar nu regret pentru că voi rămâne cu adevărații cititori) : nu voi mai descrie, niciodată, nici un act sexuăl, chiar atunci când va fi necesitat de economia operii. În orice lcaz, atunci când va fi nevoie să ating acest subiect îl voi descărna și-l voi hermetiza înt''atâ' încât să nu mai fie distins nimic realist și nimic aţâţător în el. Fiindcă şi eu sunt scârbit de abuzul care s-a făcut cu această |iteratură şi scârbit de nesinceritatea, falsul şi negustoria scriitorilor căutători de scandal şi de boititori. (Imi promit chiar să scriu în viitor un roman imposibil de cetit, un roman fără cetitori),

O chestiune asupra căreia mă opresc puţin este aceea a persoanei întâia. Când spui lu-

264

www.dacoromanica.ro

A fost un pictor de talent şi un scriitor de mai mare talent şi numai simplul fapt să a scris „„Domingue” exclude posibilitatea de a căuta în acea povestire elemente ale vieţii scriitorului, În schimb cine a citit „Martin Eden” fără să ştie că e o autobiografie, n-ar putea bănui niciodată că în acest roman la pers III se ascunde viaţa lui Jak London.

Ceeace e sigur e că niciun scriitor nu se poate împiedica de a-şi amesteca sau propria viață, sau propriile experienţe, în romanele sale. Lucru nu e posibil pentrucă imaginaţia însăşi e formată din reconstruirea datelor observaţiei imediate asupra vieţii. Şi pentrucă arta fiind aprofundarea sufletului trebuie să se reazime în primul loc pe observaţia realistă şi albia în al doilea rând pe fantezie. Dar imaginaţia unui scriitor elaborează materialul real până înt''atât încât nici el nu se mai poate recunoaşte în ceeace a făcut. Amestecul de trăit şi de inventat e atât de bogat şi de bine sudat încât ceeace rezultă e cu totul altceva decât era adevărata viaţă.

Insă unde e necesitatea de a şti că un roman cuprinde viaţa autorului ? Cu cât ne avansează în cunoaşterea operii, în simţirea ei, siguranţa că în ea se cuprinde experienţa proprie a scriitorului ? Cu nimic. Dacă scriitorul îşi dă cuvântul de onoare că tot ce a scris îl priveşte în mod direct, că el e eroul, vom simţi

266

www.dacoromanica.ro

obiecjie contra autorilor. E.vorba de Ramon Fernandez şi Marcel -Arland. Iar la noi în România nu sunt mai puţin de două deja exemplele unor profesori icari au în cărţile lor dcene erotice, dar nici n-au ieşit criminali de pe băncile claselor lor, nici nu şi-au pierdut prestigiul didactic.

VII

Ce-aşi putea adăoga in concluzia acestei lungi desbateri? Că mi se pare la un moment dat că sunt un nebun lcare!mă demenez singur înt''o piaţă în mijlocul unui cerc de deştepţi cari clatină milos şi semnificativ din cap. La urma urmei tot ce am spus aici poate că nu sunt argumente în favoarea adevărului. Dar atunci cari sunt argumentele şi care e adevărul? Sau capul meu e conformat altfel decât al înţelepţilor cari nu pot să înţeleagă şi să accepte aceste argumente. Cari în definitiv nu unt ale mele ci ale bunului simț şi ale celor ce s-au ocupat imai înaintea mea, în alte ţări, de aceste chestiuni.

Ar trebui toare să mai apăr şi moralitatea gravurilor lui Ion Anestin căruia nu ştiu cum să-i mulțumesc pentru viziunea plastică exactă în care a stiut să surprindă atmosfera romanului? Să mai strig şi pentru el că ceeace face o artă și o artă mare, cuprinzătoare o inte

274

www.dacoromanica.ro

ligenţă rară a liniilor, o sensibilitate deosebită a planurilor, a expresiilor? Să spun că în definitiv wo gravură a lui e tot atât de inocentă ca un nud sculptat de Praxiteles? O! Sunt prea obosit. Și pot să spună unii că această postfață e o săpuneală, sau că e un duş rece. Pentru mine e o durere. Durerea că în ţara mea mai e nevoie de asemenea explicaţii.

Mai, 1935.

215

www.dacoromanica.ro

Ie e iai Mal! A aa www.dacoromanica.ro