CAPITOLUL I

Autorul porneşte în cea de a treia călătorie. E prins de piraţi. Răutatea unui olandez. Soseşte pe o insulă. E primit în Laputa.

Nu trecuseră nici zece zile de când mă aflam acasă, şi căpitanul William Robinson, de fel din Cornwall, comandantul vasului Hopewell, o corabie solidă de trei sute de tone, îmi făcu o vizită. Odinioară, în timpul unei călătorii în Levant, fusesem chirurg pe bordul unui vas, al cărui căpitan şi totodată proprietar pe un sfert de navă era el. Mă tratase întotdeauna mai degrabă ca pe un frate decât ca pe un inferior şi, auzind de sosirea mea, veni să mă vadă, mânat de un sentiment prietenesc, după cum am crezut eu la început, deoarece nu se petrecu nimic deosebit în afară de cele obişnuite între doi prieteni care nu s-au văzut de mult.

Dar vizitele lui se îndesiră şi de fiecare dată omul îşi exprima bucuria că m-a găsit sănătos, întrebându-mă totodată dacă nu cumva am de gând să prind rădăcini şi adăugând că peste vreo două luni el are de gând să pornească într-o călătorie spre Indiile Răsăritene. În cele din urmă, mi-a spus deschis, după ce mai întâi şi-a cerut mii de scuze, că ar dori să fiu chirurg pe vasul lui; spunea că voi avea un alt chirurg sub ordinele mele, în afară de alte două ajutoare, iar leafa pe care o voi primi va fi de două ori mai mare ca de obicei; şi întrucât constatase că ştiinţa mea în ale navigaţiei e cel puţin egală cu a sa, era gata să se lege că va asculta de sfaturile mele, ca şi cum eu aş fi fost un al doilea comandant pe vas.

Mi-a spus atâtea alte lucruri îndatoritoare, iar pe de altă parte, eu îl ştiam un om atât de cumsecade, încât nu am putut să-i refuz propunerea. În ciuda nenorocirilor prin care trecusem, setea mea de a vedea lumea era mai aprigă ca oricând. Lucrul cel mai greu era acum s-o conving pe soţia mea, al cărei consimţământ l-am obţinut totuşi până la sfârşit, când i-am arătat foloasele pe care le puteau trage copiii de pe urma acestei călătorii.

Am plecat în ziua de 5 august 1706 şi am sosit la fortul Sf. Gheorghe la 11 aprilie 1707. Aici am rămas trei săptămâni pentru ca oamenii să se mai întremeze, căci mulţi erau bolnavi. Ne-am îndreptat apoi spre Tonkin, unde căpitanul hotărî să mai zăbovim câtva timp, deoarece multe din mărfurile pe care avea de gând să le cumpere nu erau pregătite şi nu se putea aştepta să le capete până în câteva luni. De aceea, în speranţa că-şi va scoate măcar o parte din cheltuielile pricinuite de întârziere, cumpără un cuter, îl încarcă cu fel de fel de mărfuri cu care tonkinezii fac de obicei negoţ în insulele învecinate şi urcând pe bord patrusprezece oameni dintre care trei băştinaşi, mă numi pe mine comandant al cuterului dându-mi împuternicire să fac negoţ, în timp ce el avea să-şi vadă de treburi la Tonkin.

Nu trecuseră nici trei zile de când ne aflam pe mare şi, stârnindu-se o furtună, am fost minaţi vreme de cinci zile spre nord-nord-est, apoi spre est; după aceea cerul se însenină, deşi tot mai bătea o briză puternică dinspre vest. În cea de a zecea zi am fost urmăriţi de două vase de piraţi care ne-au ajuns în curând; cuterul meu era atât de încărcat, încât înainta foarte încet, iar noi nu eram în stare să ne apărăm.

Cei doi piraţi ne-au abordat cam în acelaşi timp, urcându-se pe punte furioşi în fruntea oamenilor lor, dar găsindu-ne pe toţi culcaţi cu faţa la pământ (aşa le poruncisem eu oamenilor mei să stea), ne-au legat cu funii trainice şi ne-au lăsat în seama unei gărzi; apoi începură să cerceteze cuterul.

Printre ei am văzut un olandez care părea să se bucure de oarecare trecere, cu toate că nu comanda niciuna din cele două corăbii. Ne-a recunoscut după înfăţişare că suntem englezi şi răstindu-se la noi într-o englezească stricată, jură că vom fi legaţi spate în spate şi aruncaţi în mare. Eu vorbeam binişor limba olandeză. I-am spus cine suntem şi l-am rugat să ţină seamă că suntem creştini protestanţi, că ţările noastre sunt vecine şi aliate, şi să-i înduplece pe căpitani să se milostivească de noi. Asta l-a întărâtat şi mai mult; şi-a repetat ameninţările şi, întorcându-se înspre tovarăşii săi, le-a vorbit plin de mânie, în limba japoneză, bănuiesc, pronunţând adesea cuvântul Christianas.

Cea mai mare dintre cele două corăbii ale piraţilor era comandată de un căpitan japonez care vorbea limba olandeză, însă foarte prost. El se apropie de mine şi după ce-mi puse mai multe întrebări la care am răspuns cu negrăită umilinţă, mă încredinţa că ne va cruţa viaţa. M-am închinat adânc în faţa căpitanului, apoi întorcându-mă către olandez, i-am spus că-mi pare rău să aflu mai multă omenie la un păgân decât la un frate creştin. Dar în curând aveam să mă căiesc de aceste cuvinte nesocotite, căci ticălosul, după ce stăruise în zadar să-i convingă pe amândoi căpitanii să fiu aruncat în mare (aceştia nu s-au lăsat înduplecaţi după făgăduiala ce mi-o făcuseră că nu voi fi omorât), a izbutit totuşi să obţină promisiunea că mi se va da o pedeapsă mai cumplită, judecând omeneşte, decât moartea însăşi. Oamenii mei, împărţiţi în două grupuri, au fost duşi pe cele două vase ale piraţilor, iar pe cuterul meu s-a îmbarcat un nou echipaj. Cât despre mine, au hotărât să fiu lăsat în voia valurilor într-o luntre mică, prevăzută cu vâsle şi o pânză, şi merinde pentru patru zile. Căpitanul japonez avu bunătatea să-mi dubleze raţia de merinde din propriile sale provizii, neîngăduind nimănui să mă scotocească prin buzunare. Am coborât în luntre, în timp ce olandezul mă împroşca de pe punte cu toate blestemele şi cuvintele urâte pe care i le punea la îndemână limba lui.

Cu vreo oră înainte de a-i fi văzut pe piraţi, eu făcusem un calcul şi constatasem că ne aflăm la 46 grade latitudine nordică şi la 183 grade longitudine, îndată ce m-am depărtat puţin de piraţi, am descoperit cu ajutorul ocheanului meu de buzunar mai multe insule înspre sud-est. Vântul fiind prielnic, am ridicat pânzele cu gândul de a ajunge la cea mai apropiată dintre ele, lucru pe care am izbutit să-l fac în vreo trei ceasuri. Insula era numai stânci; totuşi, am găsit multe ouă de păsări; aprinzând un chibrit, am făcut un foc de buruieni şi alge de mare uscate şi am copt ouăle. Ele au fost singura mea hrană, deoarece eram hotărât să cruţ cât mai mult proviziile. Mi-am petrecut noaptea la adăpostul unei stânci, pe un aşternut de iarbă neagră, şi am dormit destul de bine. A doua zi am pornit spre altă insulă, iar de acolo spre a treia şi a patra, întrebuinţând când pânzele, când vâslele. Dar pentru a nu-l plictisi pe cititor cu o descriere prea amănunţită a necazurilor mele, voi spune doar că în cea de a cincea zi am ajuns la ultima insulă pe care o mai puteam vedea, aşezată la sud-sud-est de prima.

Insula aceasta era mai departe decât crezusem şi mi-au trebuit nu mai puţin de cinci ore pentru a ajunge la ea. Aproape i-am făcut înconjurul până să găsesc un loc potrivit unde să debarc: un golf mic cam de trei ori mai larg decât luntrea mea. Insula era plină de stânci presărate pe alocurea cu smocuri de iarbă şi buruieni plăcut mirositoare. Mi-am scos bruma de merinde şi după ce am mâncat, am ascuns restul într-una din peşterile ce se găseau cu zecile. De pe stânci am cules o mulţime de ouă şi am adunat alge şi ierburi uscate cu gândul de a le aprinde a doua zi şi de a-mi găti ouăle cum puteam mai bine, deoarece aveam la mine amnarul, cremenea, iasca şi lupa. Mi-am petrecut noaptea în peştera unde îmi aşezasem proviziile. Iarba şi algele uscate cu care aveam de gând să fac focul a doua zi mi-au slujit drept pat. Am dormit foarte puţin, căci neliniştea ce mă stăpânea biruise oboseala şi mă ţinea treaz; îmi ziceam că e cu neputinţă să supravieţuiesc într-un loc atât de pustiu şi că, probabil, voi avea parte de un sfârşit jalnic; totuşi, eram atât de deznădăjduit şi de abătut, încât mi-a lipsit curajul să mă scol. Şi până să mă hotărăsc să ies afară din peşteră, era ziua-n amiaza mare.

Am rătăcit câtăva vreme printre stânci. Cerul era cu desăvârşire senin, iar soarele dogorea atât de puternic, încât am fost nevoit să-mi ascund faţa. Deodată, pe neaşteptate, s-a întunecat într-un chip care mie mi s-a părut cu totul deosebit decât atunci când îl acoperă un nor. M-am întors şi am văzut între mine şi soare un corp uriaş şi opac, ce se îndrepta spre insulă. Părea atârnat la vreo două mile înălţime, şi timp de şase-şapte minute acoperi soarele; n-aş putea spune însă că aerul era mai rece sau cerul mai întunecat decât dacă aş fi stat în umbra unui munte. Când corpul acela se apropie mai mult de locul unde mă aflam eu, se dovedi a fi făcut dintr-o substanţă solidă, iar fundul turtit şi neted strălucea puternic, oglindind marea de dedesubt.

Stăteam pe o colină, la vreo două sute de yarzi de ţărm şi l-am văzut coborând până când fu aproape paralel cu mine, la mai puţin de o milă englezească depărtare. Mi-am scos ocheanul de buzunar şi am reuşit să descopăr o mulţime de oameni mişunând încoace şi încolo pe marginile întrucâtva înclinate ale corpului aceluia plutitor; dar ce anume făceau ei, n-am putut să desluşesc.

Dragostea firească de viaţă mi-a năpădit inima. În sufletul meu încolţise nădejdea că întâmplarea aceasta ar putea să m-ajute, într-un fel sau altul, să scap din locul acela pustiu şi din starea deznădăjduită în care mă aflam. Totodată, însă, cu greu şi-ar putea închipui cititorul uimirea ce m-a cuprins la vederea unei insule plutind în văzduh şi locuită de oameni care (aşa cel puţin mi se părea mie) puteau s-o ridice, s-o coboare, sau s-o urnească din loc după bunul lor plac. Cum însă în acele clipe nu-mi ardea să filosofez cu privire la acest fenomen, am preferat să urmăresc direcţia pe care o va lua insula, deoarece de câtva timp mi se părea că stă pe loc. În curând însă, se apropie mai mult şi atunci am putut vedea că marginile ei sunt tivite de câteva rânduri de galerii şi de scări aşezate din loc în loc, pentru a se putea trece de la o galerie la alta. În galeria cea mai de jos, am văzut câţiva oameni care pescuiau cu nişte undiţe lungi, în timp ce alţii priveau. Mi-am fluturat bereta (pălăria o prăpădisem de mult) şi batista în direcţia insulei, iar când s-a apropiat şi mai mult am strigat din răsputeri; apoi, uitându-mă cu luare-aminte, am zărit o mulţime de oameni adunaţi în partea pe care o vedeam mai bine. După felul cum arătau înspre mine şi-şi făceau semne, am înţeles că mă văzuseră şi ei, cu toate că nu răspunseră în nici un fel la strigătele mele.

Am putut zări vreo patru-cinci oameni urcând grăbiţi scările spre partea de sus a insulei şi apoi făcându-se nevăzuţi. Bănuielile mele s-au adeverit întâmplător: fuseseră trimişi la vreo persoană mai însemnată, ca să li se spună ce au de făcut.

Numărul oamenilor spori şi în mai puţin de o jumătate de oră insula fu pusă în mişcare şi se ridică în aşa fel, încât galeria cea mai de jos apăru paralel cu înălţimea pe care stăteam eu la mai puţin de o sută de yarzi depărtare. Am căzut atunci în genunchi şi am vorbit cu glasul cel mai umil cu putinţă, dar nu am primit nici un răspuns. Cei care se aflau chiar deasupra mea păreau să fie persoane cu vază, judecând după îmbrăcăminte. Discutau grav unul cu altul şi din când în când priveau spre mine. În cele din urmă, unul din ei strigă ceva într-o limbă sonoră, cizelată şi plăcută, amintind de sunetele limbii italiene, ceea ce m-a făcut să-i răspund în această limbă, în nădejdea că cel puţin sunetele vor fi mai plăcute pentru urechile lui. Cu toate că niciunul din noi doi nu l-a înţeles pe celălalt, au priceput cam ce voiam să le spun, căci vedeau prea bine starea de plâns în care mă aflam.

Mi-au făcut semn să cobor de pe stâncă şi să mă îndrept spre ţărm, ceea ce am şi făcut; şi cum insula zburătoare fusese ridicată la o înălţime potrivită, cu marginea chiar deasupra mea, din galeria de jos fu coborât un lanţ de care atârna un scaun. M-am aşezat pe el şi apoi am fost ridicat cu ajutorul scripeţilor.