CAPITOLUL II.

Autorul descrie firea şi moravurile laputanilor. În ce stare se găseşte învăţământul lor. Regele şi curtea sa. Primirea autorului la curte. Neliniştea şi temerile locuitorilor. Femeile din Laputa.

Îndată ce am coborât de pe scaun, am fost înconjurat de o mare mulţime de oameni. Cei care stăteau mai aproape mi s-au părut a fi mai de neam. Se uitau la mine cu o uimire ce se vădea atât în priviri cât şi în gesturile lor, dar las că nici eu nu rămăsesem mai prejos, deoarece până atunci nu-mi fusese dat să văd muritori mai ciudaţi ca înfăţişare, îmbrăcăminte şi expresie a feţei.

Aveau capul înclinat fie spre dreapta, fie spre stânga, unul din ochi era întors înăuntru, iar celălalt cată drept spre zenit. Purtau veşminte împodobite cu figuri reprezentând soarele, luna şi stelele, iar printre acestea, fel de fel de viori, fluiere, harfe, trompete, ghitare, clavecine şi o seamă de instrumente muzicale necunoscute nouă, celor din Europa. Ici, colo, vedeai oameni care după îmbrăcăminte, păreau a fi slujitori; ei ţineau în mână un baston la capătul căruia se afla o băşică, prinsă ca un îmblăciu de băţ. În fiecare băşică erau mai multe boabe de mazăre uscată sau pietricele, după cum am aflat mai târziu. Cu aceste băşici slujitorii loveau din când în când gura şi urechile celor de lângă ei, obicei al cărui rost mi-a fost cu neputinţă să-l pricep atunci. Se pare că minţile acestor oameni sunt atât de absorbite de speculaţii avântate, încât ei nu pot nici să vorbească, nici să asculte ce spun alţii, dacă nu li se atinge gura sau urechea, fiind astfel aduşi la realitate; de aceea, oamenii cu dare de mână îşi angajează un pocnitor (un climenole, în limba lor); ei nu ies niciodată din casă fără acest servitor şi nici nu fac vizite fără el. Însărcinarea lui este ca atunci când două, trei, sau mai multe persoane sunt împreună, să-l lovească uşor cu băşica peste gură pe acela care urmează să vorbească, şi urechea dreaptă a aceluia sau acelora către care se adresează vorbitorul. De asemenea, pocnitorul trebuie să-şi însoţească stăpânul pretutindeni în preumblările acestuia şi, atunci când se iveşte prilejul, să-l lovească încetişor peste ochi, deoarece, stăpânul este veşnic atât de cufundat în meditaţii, încât la tot pasul e în primejdie să cadă în prăpastie sau să se lovească cu capul de vreun stâlp – iar când se află pe stradă, să-i îmbrâncească pe ceilalţi sau să fie el însuşi îmbrâncit în vreun şanţ.

A fost nevoie să-i dau cititorului aceste lămuriri, pentru a nu fi şi el tot atât de nedumerit de comportarea acestor oameni, cum am fost eu în timp ce mă conduceau pe scări spre partea de sus a insulei şi de acolo la palatul regal. Pe când urcam, ei au uitat în mai multe rânduri de mine, lăsându-mă singur, până când pocnitorii le-au înviorat aducerea aminte.

Adevărul e că nu păreau să se sinchisească câtuşi de puţin de hainele şi înfăţişarea mea de străin sau de chiotele oamenilor de rând, ale căror gânduri şi cugete erau mai descătuşate.

În cele din urmă am intrat în palat şi ne-am îndreptat spre sala tronului, unde l-am văzut pe rege aşezat pe tron şi înconjurat de oamenii cei mai de seamă. În faţa tronului se afla o masă plină de globuri, sfere şi alte instrumente de matematică. Maiestatea Sa nu ne băgă câtuşi de puţin în seamă, cu toate că intrarea noastră a fost însoţită de o larmă grozavă, prilejuită de îmbulzeala celor de la cutie… Regele era cufundat în studierea unei probleme şi a trebuit să aşteptăm cel puţin un ceas până când a reuşit s-o rezolve. De o parte şi de alta a tronului stătea câte un paj cu o băşică în mână. Când pajii văzură că regele a isprăvit lucrul, unul din ei îl lovi uşor peste gură, iar celălalt peste urechea dreaptă; regele tresări buimac şi privind înspre mine şi însoţitorii mei; îşi aminti ce ne adusese la palat, el fiind anunţat măi înainte. Rosti câteva cuvinte şi îndată un tânăr cu o băşică în mână se apropie de mine şi mă lovi uşor peste urechea dreaptă.

Eu însă le-am făcut semn, cum m-am priceput mai bine, că nu am nevoie de un astfel de instrument, ceea ce, după cum am aflat mai târziu, l-a făcut pe rege şi pe curteni să aibă o părere foarte proastă despre inteligenţa mea. Regele, după câte mi-am putut da seama, mi-a pus mai multe întrebări, iar eu i-am răspuns în toate limbile pe care le cunoşteam. În cele din urmă, când s-a văzut limpede că nu-i pot înţelege şi nici nu mă pot face înţeles, am fost condus din ordinul său într-un apartament din palat, (acest monarh distingându-se faţă de toţi înaintaşii săi prin ospitalitatea arătată străinilor) unde mă aşteptau doi servitori, care de aci înainte urmau să mă slujească. Mi s-a adus masa, şi patru persoane de vază, pe care mi-am amintit că le văzusem stând foarte aproape de rege, îmi făcură cinstea să ia masa cu mine. Mi s-au servit două rânduri de bucate a câte trei feluri fiecare. Mâncarăm întâi o pulpă de miel tăiată în triunghiuri echilaterale, friptură de vacă în formă de romburi şi cârnaţi în formă de cicloide. Rândul al doilea se compunea din două raţe, cu aripile şi picioarele legate, având forma unor viori, salam şi cârnaţi semănând cu nişte fluiere şi oboaie, precum şi un piept de viţel în forma unei harfe. Servitorii tăiară pâinea în conuri, cilindri, paralelograme şi o mulţime de alte figuri geometrice.

În timp ce stăteam la masă, am îndrăznit să întreb cum se numesc în limba lor mai multe obiecte, iar nobilii mei comeseni, ajutaţi fiind de pocnitorii lor, s-au arătat prea încântaţi să-mi răspundă, nădăjduind să-mi stârnească admiraţia pentru priceperea lor deosebită, în cazul când ar fi reuşit să mă facă să leg o conversaţie cu ei. În curând am fost în stare să cer pâine şi băutură şi tot ce mai doream.

După masă, tovarăşii mei s-au retras şi, din ordinul regelui mi-a fost trimisă o persoană însoţită de un pocnitor. Omul aduse condei, călimară, hârtie şi trei, patru cărţi, făcându-mă să înţeleg prin semne că are însărcinarea să înveţe limba lor. Am stat împreună patru ceasuri, în care timp am scris un mare număr de cuvinte, aşezate pe coloane, fiecare cuvânt cu traducerea lui alături. De asemenea, am izbutit să învăţ mai multe propoziţiuni scurte, aceasta, cu ajutorul unuia din servitori căruia dascălul meu îi poruncea când să se întoarcă sau să facă o plecăciune, când să se aşeze sau să stea în picioare, când să se plimbe şi câte altele. De fiecare dată eu scriam propoziţiunile. Într-una din cărţile sale, profesorul îmi arătă soarele, luna, stelele, zodiacul, tropicele şi cercurile polare.

Tot el mă învăţă şi numele a o mulţime de suprafeţe plane şi corpuri solide. Îmi spuse apoi cum se cheamă fiecare instrument muzical, zugrăvindu-mi-l totodată. În sfârşit mă învăţă un număr de cuvinte obişnuite în legătură cu arta muzicală, cântând din fiecare instrument. După plecarea lui, mi-am aşezat toate cuvintele, împreună cu traducerea respectivă, în ordine alfabetică. Şi astfel, în câteva zile, cu ajutorul unei memorii care nu m-a trădat nici de data aceasta, am pătruns cât de cât în tainele limbii lor.

Cuvântul pe care eu îl traduc prin „insulă zburătoare” sau „plutitoare” în limba lor este Laputa, a cărui etimologie adevărată n-am putut s-o aflu. Într-o limbă veche şi de mult uitată lap înseamnă „înalt”, iar untuh, cârmuitor, deci Laputa – spun ei – vine de la Lapuntuh. Personal nu sunt de acord cu această derivare ce mi se pare cam trasă de păr. Am îndrăznit să le împărtăşesc învăţaţilor o părere a mea şi anume că Laputa ar veni aproximativ de la Lap outed, lap însemnând, propriu zis, jocul razelor de soare în apele mării, iar outed – aripă, părere pe care totuşi nu vreau s-o impun neapărat, ci doar s-o supun cititorului judicios.

Cei cărora le fusesem încredinţat de către rege, văzând cât sunt de prost îmbrăcat, porunciră unui croitor să vină a doua zi dimineaţă şi să-mi ia măsură pentru un rând de haine. Meşterul acesta îşi făcu meseria într-un chip cu totul deosebit de confraţii lui din Europa. Mai întâi îmi măsură înălţimea cu ajutorul unui goniometru, apoi, cu rigla şi compasul îşi însemnă pe hârtie dimensiunile şi contururile trupului meu, iar peste şase zile, îmi aduse hainele, foarte prost cusute şi fără nici o formă, deoarece greşise calculul cu o cifră. M-am mângâiat cu gândul că la ei astfel de greşeli se întâmplă foarte des şi nimeni nu le dă prea mare însemnătate.

În timp ce am stat închis în casă, deoarece nu aveam nici haine şi nici nu mă simţeam prea bine, stare care mi-a prelungit şederea cu încă vreo câteva zile, mi-am îmbogăţit mult vocabularul, iar când m-am dus a doua oară la curte, am putut să înţeleg multe din cele ce spunea regele şi, de bine, de rău, să-i răspund.

Majestatea Sa poruncise ca insula să se îndrepte spre est-nord-est, până exact deasupra capitalei ţării, Lagado, aflată jos, pe pământ solid.

Ne despărţeau vreo nouăzeci de leghe de acest oraş şi călătoria noastră a durat patru zile şi jumătate. Nu-mi dădeam seama câtuşi de puţin că insula zboară prin văzduh. A doua zi dimineaţă, pe la orele unsprezece, regele împreună cu nobilii, curtenii şi ofiţerii săi şi-au pregătit instrumentele muzicale şi au cântat timp de trei ore fără întrerupere, asurzindu-mă de-a binelea; mi-a fost cu neputinţă să înţeleg rostul acestei muzici, până ce m-a lămurit dascălul meu. El mi-a spus că urechile oamenilor din insula lor erau obişnuite cu muzica sferelor care se auzea regulat în anumite perioade, iar acum cei de la curte voiau să-şi arate măiestria la instrumentele pe care le stăpâneau mai bine.

În timpul călătoriei noastre spre Lagado, capitala ţării, Majestatea Sa a poruncit ca insula să se oprească deasupra câtorva oraşe şi sate pentru a putea primi plângeri din partea supuşilor săi. În acest scop, au fost coborâte mai multe sfori cu mici greutăţi la capătul de jos. De aceste sfori oamenii îşi legau jalbele, care se ridicau îndată, ca bucăţile de hârtie prinse de şcolari la capătul sforicelei ce ţine zmeul. Uneori primeam de jos vin şi merinde, care erau trase cu ajutorul scripetelor.

Cunoştinţele mele în matematică mi-au fost de mare ajutor pentru a pricepe graiul acestor oameni, legat în bună măsură de această ştiinţă precum şi de muzică; cât priveşte aceasta din urmă, nu eram lipsit de talent. Ei îşi exprimă ideile prin linii şi figuri. Dacă doresc, de pildă, să laude frumuseţea unei femei sau a oricărui alt animal, o zugrăvesc prin romburi, cercuri, paralelograme, elipse şi alte figuri geometrice, sau prin cuvinte din domeniul artei muzicale, pe care n-ar avea rost să le înşir aici. În bucătăria regelui am observat fel de fel de instrumente muzicale şi de matematică, după forma cărora bucătarii taie fripturile ce se servesc la masa regelui.

Casele lor sunt foarte prost construite, pereţii sunt strâmbi, şi în nici o casă nu întâlneşti un singur unghi drept. Lipsa aceasta se datoreşte dispreţului pe care-l manifestă faţă de aplicaţiile practice ale geometriei, lucru socotit de ei ca vulgar şi mecanic; îndrumările pe care le dau lucrătorilor fiind prea abstracte pentru minţile acestora, greşelile se ţin lanţ. Şi cu toate că se pricep destul de bine să se descurce pe hârtie şi să mânuiască rigla, creionul şi compasul, totuşi, în împrejurările obişnuite ale vieţii, nu am întâlnit un popor mai stângaci, mai neîndemânatic şi mai nepriceput, înzestrat de asemenea, cu o gândire greoaie şi nebuloasă când e vorba de altceva în afară de matematică şi muzică.

Raţionează foarte prost şi sunt veşnic gata să te contrazică vehement, dar dreptate au numai din întâmplare, lucru rar de altminteri. Sunt cu totul lipsiţi de imaginaţie şi fantezie şi nu au în limba lor cuvinte corespunzătoare acestor idei. Toate preocupările lor spirituale se reduc la cele două ştiinţe amintite mai sus.

Cei mai mulţi dintr-înşii şi mai ales cei care se îndeletnicesc cu astronomia, cred stăruitor în astrologia raţională, cu toate că le e ruşine să mărturisească lucrul acesta. Dar ceea ce m-a mirat mai mult şi mi s-a părut cu totul de neînţeles a fost interesul lor deosebit pentru politică; am băgat de seamă că le place să discute întruna despre treburile obşteşti, să-şi dea părerea asupra problemelor de stat şi să apere cu patimă orice opinie, oricât de lipsită de însemnătate ar fi ea. Nu e mai puţin adevărat că aceleaşi înclinaţii le-am constatat la cei mai mulţi dintre matematicienii pe care i-am cunoscut în Europa, deşi nu am reuşit niciodată să descopăr nici cea mai mică asemănare între cele două ştiinţe, afară doar dacă nu cumva aceşti oameni îşi închipuie că deoarece cercul cel mai mic are tot atâtea grade ca şi cel mai mare, tot astfel şi cârmuirea şi orânduirea lumii nu cere mai multă pricepere decât mânuirea şi învârtirea unui glob. Sunt totuşi înclinat să cred că această pornire izvorăşte dintr-o foarte obişnuită meteahnă a firii omeneşti, meteahnă ce ne face să ne băgăm nasul şi să ne dăm aere de atotcunoscători tocmai asupra chestiunilor care ne privesc cel mai puţin şi pentru care suntem cel mai puţin chemaţi, fie prin firea noastră, fie prin învăţătura pe care-o avem.

Oamenii aceştia nu au o clipă de astâmpăr şi nu cunosc liniştea sufletească, iar frământările lor provin din cauze care îi neliniştesc prea puţin pe ceilalţi muritori. Aşa de pildă neliniştea lor se datoreşte unor eventuale schimbări pe care le-ar putea suferi corpurile cereşti: ei se tem că în urma apropierii continui a soarelui de pământ, acesta din urmă va fi cu timpul absorbit sau mistuit; că, treptat, suprafaţa soarelui se va acoperi cu o crustă formată din propriile sale efluvii şi va înceta să mai lumineze universul; că pământul a scăpat ca prin minune să nu fie măturat de coada ultimei comete care, hotărât lucru, l-ar fi prefăcut în cenuşă; şi că următoarea cometă care, după calculele lor, va apare peste treizeci şi unu de ani şi ne va nimici probabil.

Căci în cazul când cometa se va apropia până la o anumită distanţă de soare (lucru de care, potrivit calculelor lor, au toate motivele să se teamă), ea va primi o căldură de zece mii de ori mai mare decât aceea a unui fier înroşit, şi, depărtându-se de soare, va târî după ea o coadă incandescentă, lungă de un milion patrusprezece mile, prin care de se va întâmpla să treacă pământul, fie şi la o distanţă de o sută de mii de mile de nucleul sau corpul principal al cometei, el se va aprinde şi va fi prefăcut în cenuşă; că soarele, cheltuindu-şi zilnic căldura fără a avea de unde să înlocuiască pierderile, cu timpul se va stinge şi în cele din urmă va pieri, fapt ce va atrage după sine pieirea globului nostru şi a tuturor planetelor care primesc lumină de la soare. Ei sunt în permanenţă atât de înspăimântaţi de astfel de primejdii, precum şi de altele la fel de cumplite, încât nu pot dormi liniştiţi în paturile lor şi nici nu se pot bucura de plăcerile pe care le oferă viaţa. Dimineaţa când se întâlnesc doi oameni, prima întrebare se referă la sănătatea soarelui, cum a arătat când a apus şi când a răsărit, şi ce speranţe au ei în legătură cu evitarea celei mai apropiate comete. Şi când discută astfel de lucruri, seamănă întocmai cu băieţii noştri care se desfată ascultând cu nesaţ poveşti înfricoşătoare despre duhuri şi strigoi, iar după aceea nu îndrăznesc să se mai ducă la culcare de frică.

Femeile de pe insulă sunt foarte vioaie; ele îşi dispreţuiesc bărbaţii şi-i îndrăgesc nespus de mult pe străini; dintr-aceştia există întotdeauna un număr considerabil pe insulă. Ei vin de jos, de pe continent şi se prezintă la curte fie în legătură cu treburile diferitelor oraşe şi corporaţii, fie pentru interese personale, dar sunt priviţi de sus pentru că nu sunt atât de înzestraţi ca bărbaţii de pe insulă. Dintre aceştia, doamnele îşi aleg curtezanii. Supărător e faptul că ele se comportă cu prea multă uşurinţă şi nepăsare, căci soţul fiind veşnic absorbit în speculaţii, amanta şi amantul pot ajunge până la cele mai mari intimităţi în prezenţa lui —, e de ajuns ca bărbatul să aibă la îndemână hârtie şi instrumentele necesare şi să nu-l aibă alături pe pocnitor.

Soţiile şi fiicele laputanilor sunt nemulţumite de captivitatea lor pe această insulă, deşi eu îl socotesc cel mai încântător colţ din lume. Şi cu toate că ele duc aici un trai îmbelşugat şi plin de măreţie şi li se îngăduie să facă tot ce le place, totuşi tânjesc să vadă lumea şi să se bucure de distracţiile din capitală, lucru care nu li se îngăduie fără o autorizaţie specială din partea regelui. Aceasta, însă, nu se capătă prea uşor, deoarece oamenii de seamă au constatat, în urma unei bogate experienţe, cât de greu este să-şi convingă soţiile să se înapoieze de acolo. Mi s-a povestit că o doamnă de neam de la curte care avea mai mulţi copii – era măritată cu primul ministru, cel mai bogat cetăţean al regatului, un om încântător care o iubea la nebunie şi locuia în cel mai frumos palat al insulei – a plecat la Lagado spre a-şi căuta, chipurile, sănătatea; acolo s-a ascuns timp de câteva luni, până când regele a trimis oamenii legii s-o caute. Până la urmă, a fost găsită într-un birt murdar, toată în zdrenţe, pentru că îşi amanetase hainele spre a întreţine un rândaş bătrân şi pocit care o bătea în fiecare zi şi de lângă care a fost luată cu sila. Cu toate că soţul ei, plin de înţelegere, a primit-o fără să-i facă nici cel mai mic reproş, curând după aceea a reuşit să se furişeze din nou jos, cu toate bijuteriile, la acelaşi amant, şi de atunci nu s-a mai auzit nimic despre ea.

Cele de mai sus ar putea să-i pară cititorului mai curând o poveste europeană sau englezească, decât una dintr-o ţară atât de îndepărtată. Să binevoiască însă cititorul să-şi aducă aminte că toanele femeilor nu se mărginesc la o anumită climă sau la un anumit popor şi că femeile seamănă mult mai mult între ele decât şi-ar putea cineva închipui.

Într-o lună de zile, învăţasem destul de bine limba lor pentru a putea răspunde la cele mai multe întrebări ale regelui, atunci când aveam cinstea să-l văd. Majestatea Sa nu s-a arătat câtuşi de puţin curios să cunoască legile, sistemul de guvernare, istoria, religia sau obiceiurile ţărilor pe unde fusesem, ci s-a mulţumit doar să mă întrebe despre stadiul în care se află la noi matematica şi mi-a ascultat relatările cu multă nepăsare şi dispreţ, cu toate că cei doi pocnitori îl făceau adesea atent.