CAPITOLUL XI.

Autorul părăseşte insula Luggnagg şi pleacă în Japonia. De acolo, pe bordul unui vas olandez, porneşte spre Amsterdam şi din Amsterdam, spre Anglia.

Am socotit că această descriere a struldbrugilor ar putea interesa pe cititor, deoarece e un lucru care iese oarecum din comun.

Eu, unul, cel puţin, nu-mi amintesc să fi întâlnit lucruri asemănătoare în vreuna din cărţile de călătorii ce mi-au căzut în mână, iar dacă mă înşel, trebuie să fiu iertat, căci este neapărat necesar ca toţi călătorii care zugrăvesc aceeaşi ţară să stăruie asupra aceloraşi amănunte, fără a putea fi învinovăţiţi că au împrumutat sau au copiat de la cei ce au scris înaintea lor.

Între acest regat şi marea împărăţie a Japoniei există strânse legături comerciale, şi este foarte probabil ca scriitorii japonezi să fi făcut şi ei o descriere a struldbrugilor. Dar şederea mea în Japonia a fost atât de scurtă, şi, pe de altă parte, nici măcar nu cunoşteam limba lor, încât nu am avut câtuşi de puţin căderea să întreprind oarecare cercetări. Nădăjduiesc însă că olandezii, luând cunoştinţă de aceste rânduri, vor fi îndeajuns de curioşi să cerceteze şi deci în măsură să întregească spusele mele.

Maiestatea Sa mă îndemnase adesea să primesc o slujbă oarecare la curte, dar văzând că sunt hotărât să mă înapoiez în patrie, a binevoit să-mi dea încuviinţarea să plec, onorându-mă totodată cu o scrisoare de recomandaţie scrisă chiar de mâna sa către împăratul Japoniei. De asemeni, el îmi dărui patru sute patruzeci şi patru de galbeni (poporului acestuia îi plăceau foarte mult cifrele de acelaşi fel), precum şi un diamant roşu pe care l-am vândut în Anglia cu o mie o sută de lire.

La 6 mai 1709, m-am despărţit solemn de Maiestatea Sa şi de toţi prietenii mei. Monarhul binevoi să poruncească unei gărzi să mă conducă până la Glanguenstald, un port aşezat în partea de sud-vest a insulei. Peste şase zile am găsit o corabie care să mă ducă în Japonia; călătoria noastră a durat cincisprezece zile. Am debarcat într-un port numit Xamoschi, situat în partea de sud-est a Japoniei. Oraşul e aşezat în regiunile apusene ale insulei, pe ţărmul unei strâmtori care la nord duce spre o fâşie de apă; în partea de nord-vest se află Yedo, capitala ţării. La debarcare, le-am arătat vameşilor scrisoarea adresată de regele din Luggnagg Maiestăţii Sale împăratul. Vameşii cunoşteau sigiliul foarte bine – era cât palma mea. Pe sigiliu se putea vedea „Un rege ridicând de jos un cerşetor olog”. Magistraţii oraşului, auzind despre scrisoarea mea, m-au primit ca pe un ministru; mi-au pus la dispoziţie trăsuri şi slujitori care mi-au dus bagajele la Yedo, unde am fost primit în audienţă, prezentând scrisoarea împăratului.

Scrisoarea a fost deschisă cu mare pompă, şi un tâlmaci i-a tradus-o împăratului. Din porunca Majestăţii Sale am fost înştiinţat că e de ajuns să cer ceva şi dorinţa îmi va fi îndeplinită, oricare ar fi ea, de dragul fratelui său, împăratul din Luggnagg. Tălmaciul era un om care mijlocea încheierea târgurilor cu olandezii; el îşi închipui, după înfăţişarea mea, că sunt european şi de aceea repetă porunca Majestăţii Sale în olandeza de jos pe care o vorbea foarte bine. Am răspuns, aşa cum îmi pusesem în gând, că sunt un negustor olandez, naufragiat pe meleaguri foarte îndepărtate, de unde călătorisem pe mare şi pe uscat până când ajunsesem la Luggnagg; de aici mă îmbarcasem pentru Japonia. Ştiam că mulţi compatrioţi de-ai mei fac negoţ în părţile acestea şi trăgeam nădejde să mă pot înapoia în Europa, cu ajutorul lor; de aceea îl rugam cu umilinţă pe împărat să dea poruncă să fiu condus în siguranţă la Nangasac. Pe lângă aceasta, i-am mai făcut o rugăminte în numele protectorului meu, regele din Luggnagg, cerând Maiestăţii Sale să mă scutească de a îndeplini ceremonia impusă compatrioţilor mei şi anume aceea de a călca crucea în picioare; deoarece numai nenorocirile care se ţineau lanţ de capul meu, mă aruncaseră pe ţărmul împărăţiei lui şi niciodată nu-mi trecuse prin minte să fac negoţ. Când rugămintea i-a fost tălmăcită, împăratul se arătă întrucâtva surprins. El îmi spuse că după câte ştie sunt primul dintre compatrioţii mei care îşi face scrupule în această privinţă şi adăugă că începe să se îndoiască dacă sunt într-adevăr olandez. Bănuia mai degrabă că trebuie să fiu creştin. Totuşi, ţinând seama de motivele arătate de mine şi mai ales pentru a-i da regelui din Luggnagg o dovadă neobişnuită de înalta sa preţuire, îmi spuse că e gata să încuviinţeze această ciudată toană, dar totul trebuia tăinuit cu grijă, iar ofiţerilor să li se dea poruncă să mă lase să trec ca şi cum ar fi uitat, deoarece, mă încredinţa el, dacă acest secret ar fi aflat de compatrioţii mei olandezi, ei mi-ar tăia gâtul în timpul călătoriei. Cu ajutorul tălmaciului meu, i-am mulţumit de mii de ori pentru un hatâr atât de neobişnuit şi, cum în timpul acela nişte trupe se îndreptau în marş spre Nangasac, ofiţerul comandant primi ordinul să mă ducă teafăr până acolo, împreună cu instrucţiuni speciale privind chestiunea cu crucea.

La 9 iunie 1709, am sosit la Nangasac, după o călătorie foarte lungă şi plină de necazuri. Nu trecu mult şi m-am pomenit în tovărăşia câtorva marinari olandezi de pe vasul „Amboyna” din Amsterdam, cu o deplasare de 450 tone. Trăisem multă vreme în Olanda, în timp ce studiam la Leyda, şi vorbeam bine limba olandeză. Marinarii aflară în curând de unde anume veneam; erau foarte curioşi să cunoască amănunte în legătură cu călătoriile şi viaţa mea. Am întocmit o poveste cât am putut mai scurtă şi mai demnă de crezare, dar am ascuns cea mai mare parte a peripeţiilor mele. Cunoşteam mulţi oameni în Olanda, şi am născocit nume pentru părinţii mei, despre care le-am spus că sunt nişte oameni modeşti din provincia Guelderland. Eram gata să-i dau căpitanului (un oarecare Theodorus Vangrult) oricât ar fi cerut pentru călătoria mea în Olanda, dar aflând că sunt chirurg, el se mulţumi numai cu jumătate din preţ, cerându-mi în schimb să-mi exercit profesiunea pe vas. Înainte de a ne îmbarca, am fost adeseori întrebat de oamenii din echipaj dacă am îndeplinit ceremonia amintită mai sus. Am ocolit întrebarea, dând răspunsuri foarte generale, de pildă, că „l-am mulţumit pe împărat şi întreaga curte în toate privinţele”. Totuşi, un marinar răutăcios se duse la un ofiţer şi după ce mă arătă cu degetul, îi spuse că nu am călcat crucea în picioare; ofiţerul însă, care primise instrucţiuni să mă lase să trec, îi dădu ticălosului douăzeci de lovituri pe spinare, cu un băţ de bambus; în urma acestui fapt, nimeni nu m-a mai plictisit cu asemenea, întrebări.

În timpul călătoriei nu s-a întâmplat nici un lucru vrednic de a fi amintit. Am navigat pe un vânt prielnic până la Capul Bunei Speranţe, unde ne-am oprit pentru a lua apă de băut. La 10 aprilie 1710, am sosit cu bine la Amsterdam după ce, între timp, pierdusem trei oameni care se îmbolnăviseră pe drum şi un al patrulea care căzuse în valuri de pe catargul cel mare, nu departe de coasta Guineei. În curând, am plecat din Amsterdam spre Anglia, pe un vas mic care aparţinea oraşului.

La 16 aprilie ani sosit la Downs. Am debarcat a doua zi dimineaţa, revăzându-mi patria după o absenţă de cinci ani şi şase luni. Am pornit direct spre Redriff, unde am sosit în aceeaşi zi la ora doua după amiază şi unde mi-am găsit soţia şi copiii sănătoşi cu toţii.