CAPITOLUL X.

Laudele aduse Luggnaggienilor de către autor. O descriere amănunţită a Struldbrugilor. Discuţii cu privire la acest subiect între autor şi câteva feţe simandicoase.

Luggnaggienii sunt oameni curtenitori şi mărinimos! şi cu toate că nu le lipseşte cu desăvârşire trufia caracteristică tuturor ţărilor Orientului, totuşi se arată binevoitori faţă de străini, mai ales faţă de cei care au trecere la curte. Am cunoscut mulţi oameni, îndeosebi printre cei cu vază; şi cum pretutindeni mergeam însoţit de tălmaci, convorbirile noastre nu erau plictisitoare.

Într-o zi, pe când mă aflam în mijlocul unor astfel de feţe alese, un mare dregător m-a întrebat dacă am văzut vreun struldbrug, sau nemuritor de al lor.

„Nu”, i-am răspuns, şi l-am rugat să mă lămurească ce înseamnă acest nume dat unei fiinţe nemuritoare. Mi-a răspuns că uneori – foarte rar, de altfel – se întâmplă ca într-o familie să se nască un copil cu o pată rotundă şi roşie pe frunte, chiar deasupra sprâncenei stângi, semn sigur că nu va muri niciodată. Pata aceasta, după cum spunea dânsul, era cam de mărimea unei monede de argint de trei penny, dar cu timpul creştea şi-şi schimba culoarea; la vârsta de doisprezece ani devenea verde, rămânând astfel până la douăzeci şi cinci de ani, când se făcea albastră, un albastru închis; la patruzeci şi cinci era neagră ca tăciunele şi avea mărimea unui şiling englez; de aci încolo rămânea neschimbată. Mi-a mai spus că lucrul acesta se întâmplă atât de rar, încât, după părerea lui, nu puteau fi mai mult de o mie o sută de struldbrugi, bărbaţi şi femei, în toată ţara; socotea că vreo cincizeci se aflau în capitală, între care şi o fetiţă născută cu trei ani în urmă; tot el îmi spuse că struldbrugii nu se nasc numai în anumite familii, ci la întâmplare, printr-un capriciu al soartei, iar copiii lor sunt muritori ca toţi ceilalţi oameni.

Mărturisesc cinstit că cele auzite m-au încântat nespus, şi cum povestitorul înţelegea întâmplător limba din Balnibarbi, pe care eu o vorbeam foarte bine, nu m-am putut stăpâni şi am izbucnit în cuvinte, poate întrucâtva cam nelalocul lor. Am strigat, cuprins de nespusă montare: „Fericit popor, unde orice copil poate avea sorţii de a-i fi hărăzită nemurirea! Fericit popor, în mijlocul căruia dăinuie atâtea pilde vii ale virtuţii strămoşeşti, şi care are dascăli ce-l pot învăţa înţelepciunea veacurilor apuse! Dar mai fericiţi încă, fără asemănare, sunt aceşti minunaţi struldbrugi care, ca unii ce se nasc fără a cunoaşte blestemul ce apasă asupra neamului omenesc, au mintea slobodă şi nu simt povara şi amărăciunea pricinuită de veşnica teamă de moarte.” M-am arătat mirat că la curte nu am întâlnit niciuna din aceste fiinţe vestite; doar pata neagră din frunte s-ar fi văzut atât de bine, încât nu putea să-mi scape cu una cu două, şi mă-ntrebam cum de era cu putinţă ca un rege înţelept ca Maiestatea Sa să nu se înconjoare cu o seamă de sfetnici atât de pricepuţi şi de destoinici. Totuşi, poate că virtutea acestor venerabili înţelepţi era prea severă pentru moravurile corupte şi dezmăţul de la curte. Toată lumea ştie că tinerii sunt prea încrezători în sine şi uşuratici ca să se lase îndrumaţi de sfaturile celor mai mari.

Cum însă regele, în nemărginita-i bunătate, îmi îngăduise să mă apropii de augusta lui persoană, eram hotărât ca la primul prilej să-i spun fără înconjur şi pe larg ce cred despre toate acestea, bineînţeles cu ajutorul tălmaciului; şi fie că ar fi binevoit să ia în seamă sfatul meu, fie că nu, eu totuşi mă hotărâsem asupra unui lucru, şi anume: deoarece Majestatea Sa mă poftise în nenumărate rânduri să rămân în ţară, eram gata să primesc plin de recunoştinţă acest semn al bunăvoinţei sale şi să-mi petrec zilele stând de vorbă cu fiinţele acelea superioare, struldbrugii, dacă vor binevoi să mă primească în mijlocul lor.

Domnul căruia îi vorbeam – după cum am mai arătat, cunoştea limba din Balnibarbi – mi-a răspuns cu un zâmbet plin de îngăduinţă, aşa cum ai îndeobşte faţă de cei neştiutori, că „e bucuros de a mă avea în mijlocul lor şi ar dori, cu încuviinţarea mea, să tălmăcească şi celor de faţă spusele mele”. Câtva vreme, oamenii statură de vorbă între ei, fără ca eu să înţeleg o iotă; las' că nici după chipurile lor nu mi-am putut da seama ce gândeau despre tot ce înşirasem până atunci. După o clipă de tăcere, aceeaşi persoană îmi arătă că prietenii lui şi ai mei (aşa găsi el cu cale să se exprime) erau încântaţi de observaţiile judicioase pe care le făcusem asupra neasemuitei fericiri şi a foloaselor legate de nemurire şi ar dori să afle, mai ales, ce fel de viaţă aş înţelege să duc, dacă mi-ar fi hărăzit să mă nasc struldbrug.

Am răspuns că nimic nu-i mai uşor decât să vorbeşti despre un subiect atât de vast şi de plăcut, mai ales pentru mine, care de atâtea ori mă desfătasem închipuindu-mi ce aş face dacă aş fi vreodată rege, general sau mare dregător; cât priveşte nemurirea, mă gândisem adesea în fel şi chip cu ce m-aş îndeletnici şi cum mi-aş petrece timpul dacă aş fi sigur că voi trăi veşnic.

Aşadar, dacă aş avea norocul să vin pe lume ca struldbrug, de îndată ce aş descoperi această fericire aş căuta, în primul rând, înţelegând deosebirea dintre viaţă şi moarte, să mă chivernisesc cât mai bine şi cu orice preţ; făcând economii şi gospodărindu-mi averea cum trebuie, sunt îndreptăţit să cred că în vreo două sute de ani aş fi cel mai bogat om din ţară. În al doilea rând, încă din primii ani ai tinereţii aş începe să studiez artele şi ştiinţa şi în scurtă vreme i-aş întrece pe toţi, ajungând cel mai învăţat om. În sfârşit, mi-aş însemna cu grijă toate faptele şi întâmplările de seamă din viaţa obştească şi cu ajutorul acestor însemnări, aş zugrăvi în chip nepărtinitor figurile câtorva generaţii de regi şi mari dregători, adăugând şi propriile mele observaţii.

De asemenea, aş nota cu luare-aminte diferitele schimbări ce ar surveni în obiceiuri, limbă, îmbrăcăminte, hrană şi distracţii. Mulţumită acestui fapt, aş fi o adevărată comoară de ştiinţă şi înţelepciune şi, de bună seamă, aş deveni oracolul poporului.

Nu m-aş căsători niciodată după vârsta de şaizeci de ani, ci aş înţelege să duc o viaţă îndestulată, dar totuşi plină de cumpătare. M-aş strădui să plămădesc şi să îndrum minţile tinerilor înzestraţi, şi pe baza propriilor mele amintiri, experienţe şi observaţii, întărite de nenumărate pilde, m-aş osteni să-i conving de foloasele virtuţii atât în viaţa publică, cât şi în cea privată. Dar prietenii mei cei mai apropiaţi şi mai statornici ar fi cei nemuritori ca şi mine; dintre aceştia mi-aş alege vreo zece-doisprezece, începând cu cei mai bătrâni, şi sfârşind cu cei de o seamă cu mine. Dacă vreunul din ei ar avea de îndurat lipsuri, eu i-aş găsi o locuinţă frumoasă în apropierea moşiei mele şi ar fi nelipsit de la masa mea; iar dintre voi, muritorii, aş alege doar câţiva din cei mai vrednici, şi vremea ce se deapănă fără încetare mă va face să vă uit fără prea multe păreri de rău; iar cu urmaşii voştri s-ar întâmpla întocmai, aşa precum un om priveşte cu bucurie garoafele şi lalelele ce răsar în fiece an în grădina lui, fără să-i pară rău de cele care s-au veştejit cu un an în urmă.

Struldbrugii aceştia laolaltă cu mine ne-am împărtăşi unii altora observaţiile şi însemnările adunate de-a lungul veacurilor; am urmări în ce chip corupţia se strecoară zi de zi în lume şi ne-am împotrivi ei la fiecare pas, prevenind şi învăţând omenirea fără încetare. Datorită acestui fapt, precum şi puternicei înrâuriri a propriului nostru exemplu, am izbuti, poate, să preîntâmpinăm continua degenerare a naturii omeneşti, de care, pe drept cuvânt, s-au plâns toate veacurile.

Să adăugăm la acestea plăcerea de a vedea nenumăratele revoluţii din atâtea ţări şi împărăţii, schimbările petrecute în clasele de jos şi de sus, cetăţi străvechi năruindu-se şi biete sătucuri devenind reşedinţe regale, fluvii vestite prefăcându-se în pârâiaşe, o nouă fâşie de uscat răsărind din apele oceanului, iar alta înghiţită de valuri; meleaguri necunoscute până atunci descoperite de oameni; barbarii cotropind ţările cele mai civilizate şi popoarele cele mai barbare civilizându-se.

Aş vedea apoi cum omenirea descoperă longitudinea, perpetuum mobile, panaceul universal, precum şi alte născociri de seamă ce vor fi duse la desăvârşire.

Ce descoperiri minunate am face noi în astronomie, trăind dincolo de sorocul propriilor noastre proorociri şi adeverindu-le, urmărind mişcarea şi reîntoarcerea cometelor, dimpreună cu schimbările petrecute în mişcarea soarelui, a lunei şi a stelelor!

Am vorbit amănunţit despre multe alte lucruri, pe care dorinţa firească de a trăi o viaţă fără de moarte şi într-o veşnică stare de fericire pământească mi le punea lesne la îndemână. După ce am isprăvit şi spusele mele au fost tălmăcite, ca şi mai înainte, celorlalţi, oamenii începură să discute între ei cu vie însufleţire, făcând haz uneori pe socoteala mea. În cele din urmă, acelaşi gentilom care fusese tâlmaciul meu îmi spuse că toţi ceilalţi l-au rugat să îndrepte câteva din greşelile pe care le făcusem, datorită prostiei obişnuite a firii omeneşti, din care pricină nici nu eram chiar atât de vinovat. Aşadar omul mi-a spus că struldbrugii se nasc numai în ţara lor, că asemenea făpturi nu întâlneşti nici în Balnibarbi, nici în Japonia, unde el avusese cinstea să fie ambasadorul Majestăţii Sale şi unde aflase că băştinaşii celor două împărăţii nu voiau să creadă în ruptul capului că aşa ceva ar fi cu putinţă. De altfel şi eu, când am auzit pentru prima oară despre aceşti struldbrugi, am rămas atât de uimit, încât toţi cei de faţă şi-au dat seama numaidecât că este ceva cu desăvârşire nou şi aproape de necrezut pentru mine. În cele două împărăţii amintite mai sus, unde în timpul şederii sale discutase adesea cu băştinaşii, observase că dorinţa lor cea mai fierbinte era să trăiască mult, cât mai mult, că cel care se afla cu un picior în groapă căuta să se sprijine din răsputeri pe piciorul rămas încă afară, iar cei bătrâni trăgeau nădejde să mai trăiască măcar o zi, considerând moartea drept cea mai mare pacoste de care natura îi îndeamnă veşnic să se ferească. Numai în această insulă a Luggnagg-ului setea de viaţă nu era chiar atât de arzătoare, datorită struldbrugilor pe care îi aveau sub ochii lor.

Îmi mai spuse că viaţa, aşa cum o imaginasem eu, era un lucru iraţional şi fals, deoarece presupunea ca omul să se bucure de tinereţe, sănătate şi vigoare veşnică, ceea ce nici o fiinţă cu mintea întreagă nu putea nădăjdui, oricât de nesăbuite i-ar fi fost dorinţele.

Că prin urmare nu se punea problema dacă omul are de ales între o tinereţe veşnică, prosperă şi plină de vigoare, ci cum să-şi ducă această viaţă veşnică, îndurând neajunsurile pe care le aduce cu sine bătrâneţea; şi deşi sunt puţini aceia care să dorească nemurirea în atari condiţii, totuşi, în cele două ţări amintite mai înainte, în Balnibarbi şi Japonia, el constatase că fiecare om voia să-şi amâne moartea cât mai mult cu putinţă, ceasul din urmă să sune cât mai târziu. De asemenea, rareori i-a fost dat să audă din gura vreunui om că ar muri bucuros, afară doar dacă era chinuit de dureri sau suferinţe cumplite. Apoi m-a întrebat dacă în ţările prin care călătorisem, precum şi în ţara mea, nu observasem aceeaşi stare de spirit.

După această introducere, mi-a făcut o descriere amănunţită a struldbrugilor. Mi-a spus că, de obicei, aceştia sunt aidoma muritorilor de rând până la vârsta de treizeci de ani, dar încet, încet, ei devin din ce în ce mai melancolici şi mai abătuţi, stare sufletească ce se accentuează pe măsură ce se apropie de vârsta de optzeci de ani. Toate acestea le aflase din propriile lor mărturisiri, deoarece într-un veac se nasc doar doi sau trei struldbrugi, deci ar fi imposibil să se poată trage o concluzie. La optzeci de ani, vârsta maximă a oamenilor din această ţară, ei nu au numai smintelile şi metehnele altor moşnegi, ci mult mai multe, pricinuite de îngrozitoarea perspectivă de a nu muri niciodată. Nu sunt numai încăpăţânaţi, arţăgoşi, lacomi, îmbufnaţi, vanitoşi şi guralivi, ci incapabili de orice simţământ de prietenie şi lipsiţi de orice afecţiune, care se opreşte la nepoţii lor. Pizma şi dorinţele deşarte sunt cele mai mari păcate ale lor. Dar ceea ce invidiază cu deosebire sunt viciile tinerilor şi moartea bătrânilor. Când se gândesc la cei dintâi, îşi dau seama că ei nu se vor mai bucura niciodată de plăcerile vieţii, iar când văd o înmormântare, plâng şi se bocesc că alţii au plecat înspre limanul păcii, în timp ce ei nu-l vor putea atinge niciodată. Nu-şi aduc aminte de nimic în afară de ceea ce au învăţat şi au văzut în tinereţe sau pe când erau oameni în puterea vârstei şi chiar aceste aduceri aminte sunt foarte nelămurite. Cât priveşte autenticitatea sau amănuntele unui fapt oarecare e mult mai bine să te încrezi în tradiţie decât în cele mai vii amintiri ale lor. Cei mai puţin nenorociţi dintre ei par să fie cei care dau în mintea copiilor şi-şi pierd cu desăvârşire memoria.

Aceştia se bucură de mai multă milă şi ajutor, căci sunt scutiţi de o seamă de cusururi de care ceilalţi sunt plini.

Dacă un struldbrug se căsătoreşte cu o femeie din neamul struldbrugilor, căsătoria e desfăcută fără zăbavă, potrivit prevederii înţelepte a legii, de îndată de struldbrugul mai tânăr atinge vârsta de optzeci de ani, căci legea socoteşte că nu trebuie să îngăduie ca acei care fără nici o vină sunt osândiţi la viaţă veşnică, să sufere îndoit, având de îndurat şi povara unei neveste.

De îndată ce au ajuns la vârsta de optzeci de ani, legea îi socoteşte ca şi morţi; moştenitorii devin de îndată stăpânii averilor lor, iar ei se aleg numai cu o pensie de nimic ca să aibă din ce trăi. Cei săraci sunt întreţinuţi pe socoteala statului. După această vârsta ei sunt consideraţi incapabili de orice slujbă onorifică sau care le-ar aduce un câştig.

Nu are voie să cumpere sau să ia pământ în arendă; de asemenea, nu li se îngăduie să fie martori la vreun proces civil sau penal, nici chiar atunci când e vorba de stabilirea hotarelor.

La vârsta de nouăzeci de ani, începe să le cadă dinţii şi părul; îşi pierd simţul gustului şi beau şi mănâncă tot ce li se dă, fără nici un fel de poftă sau plăcere. Bolile de care sufereau continuă să-i chinuie, fără ca starea lor să se agraveze, dar nici să se îmbunătăţească. Când stau de vorbă cu cineva, ei uită numele obişnuite ale lucrurilor şi persoanelor, chiar numele celor mai apropiaţi prieteni şi rude. Pentru acelaşi motiv, ei nu-şi pot petrece timpul citind, deoarece memoria nu-i mai ajută să ţină minte o propoziţiune de la început până la sfârşit; datorită acestui neajuns, ei sunt lipsiţi de unica plăcere care, de altminteri, şi-ar mai putea-o îngădui.

Limba acestei ţări fiind în continuă schimbare, struldbiugii unui veac nu-i mai pot înţelege pe cei dintr-un alt veac, şi după două sute de ani de la naştere, ei nu mai sunt în stare să închege o convorbire (afară doar de câteva cuvinte) cu semenii lor muritori, şi astfel bieţii struldbrugi trăiesc ca nişte străini în propria lor ţară.

Acestea mi s-au spus despre struldbrugi, după câte îmi amintesc eu. Am văzut mai târziu cinci sau şase struldbrugi de vârste deosebite, dintre care cel mai tânăr nu avea mai mult de două sute de ani. Mi-au fost prezentaţi în diferite rânduri de câţiva dintre prietenii mei; dar cu toate că li s-a spus că sunt un călător şi că am văzut lumea întreagă, nu au avut nici cea mai mică curiozitate de a-mi pune vreo întrebare; m-au rugat numai să le dau un slumskudasc sau o amintire, ceea ce este un fel mai cuviincios de a cerşi pentru a scăpa de asprimea legii care interzice acest lucru, deoarece ei sunt întreţinuţi pe socoteala statului, ce-i drept, dându-li-se o pensie de nimic.

Aproape toţi oamenii îi urăsc şi îi dispreţuiesc. Naşterea lor este socotită de rău augur şi e înregistrată cu toate amănuntele, aşa încât poţi afla vârsta lor, cercetând un catastif; astfel de catastife nu se ţin decât de o mie de ani încoace sau poate că celelalte au fost distruse de vreme ori de războaie civile. Totuşi, când cineva doreşte să afle vârsta unui struldbrug, îl întreabă de obicei ce regi sau persoane cu vază îşi poate aminti, consultând după aceea cărţile de istorie, deoarece, fără doar şi poate, ultimul monarh de care îşi aduce aminte s-a urcat pe tron înainte ca struldbrugul să fi împlinit optzeci de ani.

O privelişte mai jalnică decât a struldbrugilor nu mi-a fost dat să văd, iar femeile erau şi mai înspăimântătoare decât bărbaţii. Pe lângă urâţenia obişnuită la adânci bătrâneţe, pe măsură ce treceau anii, ele căpătau o înfăţişare şi mai hidoasă încă, pe care nu am cuvinte să o zugrăvesc. Mi-a fost destul de uşor să deosebesc din vreo şase femei pe cea mai bătrână, cu toate că nu era o diferenţă mai mare de un secol-două între ele.

Lesne îşi poate închipui cititorul că din cele ce am auzit şi văzut, îmi cam trecuse pofta de nemurire. Mărturisesc cinstit că mi-a fost tare ruşine de îmbătătoarele viziuni pe care le plăsmuisem, şi mi-am spus că nici un tiran n-ar putea să născocească o moarte pe care să nu o primesc cu bucurie mai degrabă decât să duc o astfel de viaţă.

Regele auzi despre cele petrecute între mine şi prietenii mei cu acest prilej şi mă cam luă peste picior, propunându-mi chiar să trimită câţiva struldbrugi în propria mea ţară, pentru a-i scăpa pe oameni de frica morţii. Se pare, totuşi, că lucrul acesta e interzis de legile fundamentale ale regatului, deoarece altfel aş fi fost gata să iau asupra mea greutăţile şi cheltuielile transportului.

N-am putut să nu fiu de acord că legile acestui regat privitoare la struldbrugi se întemeiau pe motive foarte puternice, şi oricare altă ţară în împrejurări asemănătoare ar fi fost silită să le adopte. Altfel, întrucât zgârcenia este o urmare firească a bătrâneţii, nemuritorii aceia ar deveni cu timpul stăpânii întregii ţări şi ar avea în mâna lor toată puterea, ceea ce, datorită lipsei lor de pricepere, ar atrage după sine ruina întregului popor.