Capitolul I

Descrierea unei furtuni năprasnice; o şalupă fiind trimisă să aducă apă; autorul se îmbarcă pe ea pentru a cerceta ţinutul. E lăsat pe ţărm, capturat de unul din băştinaşi şi dus în casa unui fermier. Primirea făcută. Câteva întâmplări prin care trece. Descrierea locuitorilor.

Deoarece firea şi soarta îmi hărăziseră o viaţă zbuciumată, după două luni de la întoarcere mi-am părăsit din nou patria şi m-am îmbarcat la Downs cu destinaţia Surat, în a douăzecea zi a lunii iunie, anul 1702, pe Adventure, comandată de căpitanul John Nicholas, de fel din Cornwall.

Vântul ne-a fost foarte prielnic până când am ajuns la Capul Bunei Speranţe, unde am debarcat ca să reîmprospătăm provizia de apă de băut, dar, descoperind că vasul ia apă, am descărcat mărfurile pe ţărm şi am iernat acolo; şi cum căpitanul s-a îmbolnăvit de friguri n-am putut părăsi Capul Bunei Speranţe până la sfârşitul lui martie. Atunci am ridicat pânzele şi am navigat în bune condiţii până când am trecut prin strâmtoarea Madagascar; dar după ce am ajuns la nord de insulă, cam pe la cinci grade latitudine sudică, vânturile, care în mările acelea suflă cu aceeaşi tărie dinspre nord-vest de la începutul lui decembrie până la începutul lui mai, la 19 aprilie au început să bată mult mai violent şi mai dinspre vest ca de obicei, vreme de douăzeci de zile în şir. În acest timp, am fost împinşi puţin spre coasta de est a insulelor Moluce, la vreo trei grade nord de ecuator, după cum a constatat căpitanul nostru în urma calculelor făcute la 2 mai, când vântul încetă şi un calm desăvârşit îi luă locul, fapt care pe mine m-a bucurat nespus. Căpitanul, însă, cunoscând bine navigaţia pe mările acelea, ne-a sfătuit să ne pregătim a înfrunta o furtună care, într-adevăr, se dezlănţui a doua zi, când începu să bată un vânt de la sud numit musonul de sud.

Temându-ne că vântul s-ar putea înteţi, am strâns pânza bompresului{13} şi ne-am pregătit să dăm jos trinca; şi cum vântul bătea cu tot mai multă furie, am legat tunurile şi am strâns arborele artimon. Cum vasul se afla departe în larg, am crezut că e mai bine să fugim din faţa vântului decât să navigăm în derivă cu pânzele întinse sau strânse. Am redus trinca şi am întins scota; timona era sub vânt şi vasul se ţinea bine. Am scos vela latină, dar pânza fiind ruptă, am dezvergat-o şi am dus-o înăuntrul vasului. Furtuna se dezlănţuise năprasnic, ridicând valuri uriaşe. Cu ajutorul unor parâme am tras de mânerul timonei, ca să uşurăm munca cârmaciului. Nu am coborât arborele gabier, ci am lăsat totul cum era, pentru că vasul se descurca mai bine navigând spre larg. Cum se potoli furtuna, am ridicat trinca şi vela mare şi am luat capa. Apoi am ridicat randa, gabierul mare şi gabierul mic. Vântul bătea dinspre sud-vest, împingându-ne înspre est-nord-est. După ce am virat spre tribord, am molat braţele şi balansinele; am braţat sub vânt, am braţat bulinele, le-am legat strâns, am tras murele sub vânt şi vasul a început să gonească cu toate pânzele întinse.

În timpul acestei furtuni, urmată de un vânt puternic dinspre vest-sud-vest, am fost mânaţi, după calculele mele, vreo cinci sute de leghe spre est, încât nici cel mai bătrân marinar de pe bord n-ar fi fost în stare să ne spună în ce parte a lumii ne aflam. Stăteam bine cu proviziile, vasul nu fusese avariat şi echipajul era sănătos, dar sufeream cumplit de sete. Am socotit că e mai bine să urmăm aceeaşi direcţie, decât să cârmim mai spre nord, ceea ce ne-ar fi putut duce înspre coasta de nord-vest a Marii Tartarii şi Oceanul Îngheţat.

În a şasesprezecea zi a lunii iunie 1703, băiatul care se cocoţase în vârful catargului descoperi un petic de pământ. La 17 iunie, ne aflam în faţa unei insule mari sau a unui continent (nu ne puteam da seama); în partea de sud a ţărmului, se vedea o mică limbă de pământ înaintând în mare, precum şi un golfuleţ prea puţin adânc pentru un vas de mai bine de o sută de tone. Am ancorat la o depărtare de o leghe de golf, iar căpitanul trimise spre ţărm o şalupă cu vreo zece oameni înarmaţi şi prevăzuţi cu vase pentru apă, în cazul când ar fi găsit. I-am cerut voie să-i însoţesc, ca să cercetez ţinutul şi să fac niscaiva descoperiri. După ce am debarcat, n-am văzut nici urmă de râu sau de izvor, şi nici picior de om. Marinarii noştri porniră să cutreiere ţărmul, doar, doar vor găsi apă de băut pe lângă mare, iar eu m-am dus singur în direcţie opusă, cercetând ţinutul acela pustiu şi stâncos. Începusem să mă plictisesc şi, nevăzând nimic care să-mi astâmpere curiozitatea, am luat-o agale înapoi către golf; şi cum marea se întindea nestingherită în faţa ochilor mei, i-am văzut pe oamenii noştri în barcă şi vâslind din răsputeri înspre corabie. Era cât pe ce să strig, cu toate că ar fi fost zadarnic, când, deodată, am zărit o făptură uriaşă, urmărindu-i cu repeziciune prin apă; apa nu-i ajungea decât până la genunchi şi uriaşul făcea nişte paşi uluitor de mari; cum însă oamenii noştri i-o luaseră înainte cu vreo jumătate de milă şi în locul acela marea era presărată cu stânci ascuţite, monstrul nu reuşi să ajungă barca. Toate acestea mi s-au povestit mai târziu, deoarece atunci n-am mai stat să văd cum se vor sfârşi lucrurile, ci am rupt-o la fugă pe unde venisem, căţărându-mă apoi pe coastele repezi ale unui deal, ceea ce mi-a îngăduit să am o vedere mai cuprinzătoare asupra ţinutului.

Tot pământul era cultivat, dar ceea ce m-a uimit în prima clipă a fost lungimea ierbii care, pe o întindere rezervată, pare-se pentru fân, avea o înălţime de vreo douăzeci de picioare.

În cele din urmă am dat de ceea ce am socotit eu că este o şosea, deşi localnicilor le slujea drept potecă printr-un lan de orz. Am mers aşa o bucată de vreme, dar n-am prea văzut mare lucru de o parte sau de cealaltă a drumului, căci era aproape de vremea secerişului şi grâul se ridica la vreo patruzeci de picioare pe puţin. Mi-a trebuit un ceas ca s-ajung la capătul lanului, împrejmuit cu un gard, înalt de cel puţin o sută douăzeci de picioare, pomii, pe de altă parte, erau atât de uriaşi încât nu puteam să-mi dau seama de înălţimea lor. Între un lan şi celălalt se afla un pârleaz. Avea patru trepte şi, în partea de sus, o piatră peste care trebuia să sari. Mi-a fost cu neputinţă să trec pârleazul pentru că fiecare treaptă era înaltă de şase picioare, iar piatra de sus de vreo douăzeci. Mă căzneam să descopăr vreo spărtură în gard, când deodată am zărit în lanul vecin un localnic venind înspre pârleaz. Era cam tot atât de mare ca cel pe care-l văzusem urmărind barca în larg; cred că era înalt cât o clopotniţă obişnuită şi, după socotelile mele, făcea nişte paşi de zece yarzi. Cuprins de o groază de nedescris, am fugit să mă ascund în grâu, de unde l-am văzut în vârful pârleazului, privind înapoi spre lanul din dreapta, şi l-am auzit strigând cu glas mai răsunător decât o pâlnie de vorbit; dar zgomotul venea de la o înălţime atât de mare, încât la început am fost încredinţat că e un tunet. Apoi, alte şapte namile se îndreptară spre el, cu secere în mâini, fiecare seceră fiind cât şase coase de-ale noastre. Aceştia nu erau atât de bine îmbrăcaţi ca primul, părând a fi mai degrabă slugile sau argaţii lui, căci, după ce le spuse câteva cuvinte, oamenii începură să secere grâul din lanul unde mă aflam eu. Am căutat să mă ţin cât mai departe de ei, dar mă mişcam anevoie, căci pe alocurea tulpinele de grâu nu erau nici la un picior depărtare unele de altele, aşa încât de abia reuşeam să mă strecor printre ele. Totuşi, am izbutit să înaintez, până când am ajuns într-o parte a câmpului unde grâul fusese culcat de ploaie şi de vânt. De aici încolo n-am mai putut face un pas; tulpinele erau atât de încâlcite, încât mi-a fost cu neputinţă să mă furişez printre ele, iar mustăţile spicelor culcate – atât de tari şi ascuţite, încât îmi sfâşiau hainele şi carnea.

Totodată, de secerători nu mă despărţeau nici o sută de yarzi. Trudit, abătut şi cuprins de deznădejde, zăceam între două brazde, dorind din toată inima să mor. Mi-am căinat nemângâiata văduvă şi bieţii copii orfani şi mi-am blestemat nebunia şi încăpăţânarea de a mă avânta într-o nouă călătorie, împotriva tuturor poveţelor prietenilor şi rudelor mele. În această stare de spirit, n-am putut să nu mă gândesc la Liliput, ţară ai cărei locuitori vedeau în mine un uriaş şi unde cu o singură mână am fost în stare să trag după mine toată flota imperială şi să fac toate isprăvile acelea oare vor rămâne de-a pururi în cronicile împărăţiei, în timp ce posteritatea le va da cu greu crezare, deşi le-au stat mărturie milioane de oameni. M-am întristat la gândul că s-ar putea să par tot atât de mic în ochii acestui popor ca şi un liliputan în ochii noştri. Mi-am spus, totuşi, că asta ar fi ultima dintre nenorociri. E lucru constatat că sălbăticia şi cruzimea oamenilor sunt proporţionale cu mărimea lor; atunci, la ce mă puteam aştepta decât să fiu un simplu dumicat în gura celui dintâi dintre aceşti monştri care ar fi pus mâna pe mine? Filosofii au fără îndoială dreptate, atunci când ne spun că nimic nu e mare sau mic decât prin comparaţie. Printr-un capriciu al soartei, s-ar putea prea bine ca liliputanii să dea peste oameni tot atât de mici în raport cu ei pe cât erau ei faţă de mine. Şi cine ştie dacă în vreun colţ îndepărtat de lume, pe care noi încă nu l-am descoperit, n-or fi trăind poate făpturi şi mai uriaşe decât acest neam de uriaşi?

Înfricoşat şi ameţit cum eram, mă lăsasem furat de astfel de gânduri, când, deodată, văzând pe unul din secerători doar la vreo zece yarzi de brazda unde mă aflam, mi-am dat seama că la următorul pas voi fi strivit sub piciorul lui sau tăiat în două de seceră. Aşa se face că în clipa când era gata să pornească mai departe, am ţipat ca din gură de şarpe; matahala făcu un pas înapoi şi, iscodind locul jur împrejur cu privirea, m-a descoperit în cele din urmă, cum zăceam pe pământ. Stătu puţin în cumpănă ca unul care, prevăzător, caută să pună mâna pe o lighioană mică şi primejdioasă, în aşa fel încât aceasta să nu-l poată zgâria sau muşca, întocmai cum făceam şi eu uneori în Anglia cu câte o nevăstuică. Într-un târziu, se hotărî să mă apuce de mijloc, ţinându-mă între arătător şi degetul mare, şi mă ridică până la trei yarzi în dreptul ochilor ca să mă poată cerceta mai bine.

I-am ghicit gândul şi am avut întâmplător atâta prezenţă de spirit, încât să nu mă zbat de loc în timp ce mă ţinea în aer la mai bine de şaizeci de picioare de la pământ, de teamă să nu-i lunec printre degete, deşi mă strângea ca-ntr-un cleşte. Tot ce am îndrăznit să fac a fost să-mi ridic ochii către soare, să-mi împreunez mâinile într-un gest rugător şi să rostesc câteva cuvinte cu o voce umilă şi plângătoare, potrivită cu starea în care mă găseam, căci mă temeam să nu dea cu mine de pământ, aşa cum facem noi de obicei cu orice jivină mică şi scârboasă, pe care vrem s-o omorâm. Dar zodia mea norocoasă a vrut ca namilei să-i placă vocea şi gesturile mele, aşa că începu să se uite la mine ca la o ciudăţenie, uimit peste măsură să mă audă rostind cuvinte articulate, măcar că nu înţelegea nimic. Între timp, nu m-am putut opri să nu gem, să nu vărs câteva lacrimi şi să nu-mi bălăngănesc capul într-o parte şi-n alta, căutând să-l fac să priceapă cât de rău mă strângea în cele două degete ale sale. Păru că înţelege, pentru că, ridicându-şi poalele hainei, mă aşeză binişor înăuntru, apoi o luă la fugă spre stăpânul său, un fermier chivernisit, şi care nu era altul decât făptura pe care o văzusem prima oară în lanul de grâu.

După ce servitorul îi povesti fermierului (aşa am presupus eu din conversaţia lor) tot ce ştia despre mine, fermierul luă un pai de mărimea unui baston şi-mi ridică pulpana hainei, închipuindu-şi, pesemne, că e un fel de învelitoare cu care mă înzestrase natura. Suflă apoi şi-mi dădu părul la o parte ca să mă vadă mai bine la faţă. Îi chemă pe cosaşi la el şi-i întrebă (după cum am aflat mai târziu) dacă au mai văzut pe câmp vreo făptură care să semene cu mine, apoi mă aşeză jos, încetişor, în patru labe. Eu m-am ridicat însă imediat în picioare şi am început să mă plimb încoace şi încolo, ca să-i fac să priceapă că n-am de gând să fug. Cât despre uriaşi, s-au aşezat cu toţii roată în jurul meu, spre a-mi urmări mai bine mişcările. Eu mi-am scos pălăria şi am făcut o plecăciune adâncă în faţa fermierului. Am îngenunchiat, mi-am ridicat ochii şi mâinile şi am rostit mai multe cuvinte, cât am putut de tare; am scos apoi o pungă cu aur din buzunar şi i-am întins-o plin de umilinţă. El o luă în podul palmei, o duse aproape de ochi ca să vadă ce este, apoi o întoarse de câteva ori pe o parte şi pe alta cu vârful unui bold (pe care-l scoase din mânecă), dar tot nu se dumiri. Atunci i-am făcut semn să-şi pună mâna pe pământ; am luat punga şi, deschizând-o, i-am răsturnat tot aurul în palmă.

Erau şase monede spaniole a câte patru pistoli fiecare, în afară de vreo douăzeci-treizeci de monede mai mici. L-am văzut umezindu-şi vârful degetului mic cu limba şi ridicând una din monezile cele mai mari, apoi alta; dar părea că nu înţelege de loc ce sunt. Îmi făcu apoi semn să le pun înapoi în pungă şi să vâr punga în buzunar ceea ce până la urmă am socotit că e bine să fac, după ce i-am oferit-o de mai multe ori.

Între timp, fermierul se convinsese că trebuie să fiu o creatură raţională. Îmi vorbi în mai multe rânduri, dar vocea lui îmi spărgea urechile ca vuietul unei mori de apă; totuşi, cuvintele-i erau destul de articulate. I-am răspuns, strigând în mai multe limbi, iar el şi-a plecat de câteva ori urechea până la doi yarzi de mine; totul a fost însă în zadar, căci nu ne puteam înţelege de fel unul cu altul.

Îşi trimise oamenii înapoi la lucru, iar el, scoţându-şi batista din buzunar, o împături în două şi o aşternu în palma stângă pe care o puse pe pământ, făcându-mi semne să păşesc în palmă – nimic mai lesne, deoarece mâna lui nu era mai groasă de un picior. Am socotit că e de datoria mea să-l ascult şi de teamă să nu cad, m-am lungit pe batistă; m-a înfăşurat, pentru mai multă siguranţă, până peste cap, şi în felul acesta m-a dus la el acasă. Acolo a strigat-o pe nevastă-sa şi m-a arătat; ea însă a scos un ţipăt şi a dat să fugă, aşa cum fac femeile în Anglia la vederea unei broaşte râioase sau a unui păianjen. Totuşi, după ce a văzut cum mă port şi cum ascult de semnele pe care mi le făcea bărbatul ei, s-a liniştit repede şi, încetul cu încetul, m-a îndrăgit foarte mult.

Era vremea amiezii şi un servitor aduse prânzul – un singur fel de mâncare cu carne (potrivit cu viaţa simplă a unui ţăran), într-o strachină de vreo douăzeci şi patru de picioare diametru. În odaie se aflau fermierul şi soţia lui, trei copii şi o bunică bătrână. După ce s-au aşezat să mănânce, fermierul m-a pus pe masă la oarecare depărtare de el; masa era înaltă de treizeci de picioare. Nu mai puteam de frică şi mă ţineam cât mai departe de margine, de teamă să nu cad. Soţia fermierului tăie câteva felioare subţiri dintr-o bucată de carne, apoi fărâmiţă puţină pâine într-o strachină de lemn şi-mi puse totul dinainte. I-am făcut o plecăciune adâncă, mi-am scos cuţitul şi furculiţa şi am început să mănânc, în hazul tuturor. Stăpâna trimise servitoarea după o ceşcuţă, care avea vreo doi galloni{14}, şi o umplu cu băutură; am ridicat vasul anevoie, cu amândouă mâinile, şi în chipul cel mai respectuos am băut în sănătatea stăpânei, rostind cuvintele în englezeşte cât am putut de tare, ceea ce îi făcu pe toţi să râdă cu atâta poftă, încât aproape mă asurziseră. Băutura avea gust de cidru slab şi era destul de plăcută. Apoi stăpânul îmi făcu semn să mă apropii de farfuria lui, dar în timp ce mergeam pe masă, mereu cu frica în oase – cum cititorul poate prea bine să-şi dea seama – m-am împiedicat de o coajă de pâine şi am căzut cu faţa-n jos, fără ca totuşi să mă rănesc. M-am sculat îndată şi văzând că bieţii oameni sunt foarte îngrijoraţi, mi-am luat pălăria (pe care, ca o persoană bine crescută, o ţineam sub braţ) şi fluturând-o pe deasupra capului, am strigat de trei ori ura ca să le arăt că nu mi s-a întâmplat nimic grav.

În timp ce mă îndreptam către stăpânul meu (aşa îi voi spune de acum înainte), fiul lui cel mai mic, care şedea lângă el, un ştrengar de vreo zece ani, mă apucă de picioare şi mă ţinu atârnat în aer atât de sus, încât începui să tremur din toate mădularele; dar taică-său mă smulse din mâinile lui şi-i trase peste obrazul stâng o palmă ce ar fi culcat la pământ un escadron de cavalerişti europeni, poruncindu-i să plece de la masă. Temându-mă însă că băiatul ar putea să prindă pică pe mine şi amintindu-mi cât de răi sunt băieţii noştri cu vrăbiile, iepurii de casă, pisicuţele şi căţeii, am căzut în genunchi şi arătând spre băiat, l-am făcut pe stăpânul meu să înţeleagă că doresc ca fiul lui să fie iertat. Tatăl încuviinţă şi băiatul îşi reluă locul; eu m-am dus şi i-am sărutat mâna copilului, iar tatăl i-a luat-o şi l-a făcut să mă mângâie cu ea.

Pe la mijlocul mesei, pisica favorită a stăpânei mele îi sări în poală. Am auzit în spatele meu un zgomot ca acela făcut de vreo zece torcătoare şi, întorcându-mi capul, am văzut că nu era decât pisica – pasămite, torcea. Pisica aceasta era de trei ori mai mare decât un bou, după cum am socotit eu, cercetându-i capul şi una din labe în timp ce stăpâna ei o hrănea şi o mângâia. Înfăţişarea fioroasă a animalului m-a umplut de groază, deşi stăteam în celălalt capăt al mesei, la o distanţă cam de vreo cincizeci de picioare, şi deşi stăpâna o ţinea strâns ca nu cumva să sară şi să mă înhaţe în gheare. Din fericire, nu era nici o primejdie, căci pisica nu mă băga câtuşi de puţin în seamă, nici chiar atunci când stăpânul meu mă aşeză la trei yarzi de ea. Şi cum mi se spusese întotdeauna şi ştiam şi eu din experienţa călătoriilor mele că a fugi din faţa unui animal fioros sau a-i arăta că ţi-e frică înseamnă să-l faci negreşit să te urmărească sau să se repeadă la tine, am hotărât să nu trădez nici un fel de îngrijorare în această periculoasă situaţie. Curajos, m-am plimbat de cinci-şase ori chiar pe sub nasul lighioanei şi m-am apropiat la o jumătate de yard de ea; pisica se dădu înapoi, ca şi cum i-ar fi fost frică de mine. De câini mă temeam mai puţin, măcar că în odaie intrară vreo trei-patru, cum se întâmplă de obicei în casele fermierilor; unul din ei era un dulău, mare cât patru elefanţi, iar altul, un ogar, ceva mai înalt decât dulăul, dar nu atât de voinic.

Când prânzul era pe sfârşite, intră în odaie doica, cu un copil de un an în braţe. De îndată ce mă zări, ţâncul, crezând că sunt o jucărie, începu să scâncească aşa de tare, în legea lui, încât s-ar fi auzit de la Podul Londrei până la Chelsea{15}. Maică-sa căută să-i intre în voie; mă luă de pe masă şi mă arătă copilului care, înşfăcându-mă îndată de mijloc, îmi vârî capul în gură. Am început să urlu atât de tare, încât mititelul se sperie şi-mi dădu drumul; cu siguranţă mi-aş fi rupt gâtul dacă maică-sa nu m-ar fi prins în şorţ. Pentru a potoli copilul, doica scutură o zornăitoare – un vas cu câteva pietroaie înăuntru şi prins cu un odgon de mijlocul copilului; dar totul fu în zadar, aşa că se văzu nevoită să recurgă la ultimul remediu, dându-i să sugă. Mărturisesc că nimic nu m-a dezgustat vreodată mai mult decât vederea monstruoşilor ei sâni pe care nu ştiu cu ce i-aş putea compara, pentru ca cititorul să-şi facă o idee despre mărimea, forma şi culoarea lor. Ieşeau în afară cu vreo şase picioare şi nu aveau mai puţin de şaisprezece în circumferinţă. Sfârcul era cât jumătate din capul meu, şi atât sfârcul cât şi sânul erau plini de pete, bube şi pistrui de-ţi făcea silă; puteam s-o văd pe doică deaproape căci ea stătea jos, ca să-i vină mai uşor să alăpteze copilul, iar eu stăteam pe masă. Această privelişte m-a făcut să mă gândesc la pielea catifelată a doamnelor noastre din Anglia, care ne par atât de frumoase numai pentru că sunt la fel de mari ca noi, iar defectele nu li se pot vedea decât cu lupa; e lucru ştiut că pielea cea mai netedă şi mai albă văzută cu lupa este aspră, grosolană şi urâtă la culoare.

Îmi amintesc că pe când mă aflam în Liliput, tenul omuleţilor acelora îmi părea cel mai frumos din lume; şi discutând acest subiect cu un cărturar de al lor – un prieten intim al meu – acesta îmi spuse că faţa mea părea mult mai frumoasă şi mai netedă când mă privea de jos decât când îl luam în mână şi-l apropiam de obraz; mi-a mărturisit că la început priveliştea i s-a părut dezgustătoare, îmi spuse că în pielea mea se văd ditai găuri, că firele din barbă sunt de zece ori mai groase decât ţepii unui mistreţ, iar obrazul are culori diferite, lucru foarte neplăcut la vedere, deşi, după părerea mea – să-mi fie îngăduit s-o spun – sunt la fel de blond ca cei mai mulţi bărbaţi din ţara mea şi, în ciuda călătoriilor, prea puţin ars de soare.

Pe de altă parte, aducând vorba despre doamnele de la curtea împăratului, prietenul avea obiceiul să-mi spună că una are pistrui, alta o gură prea mare, alta un nas prea gros, în timp ce eu nu vedeam nimic din toate astea. Recunosc că observaţia lui era perfect adevărată şi nu am amintit-o de la început, întrucât mi-a fost teamă ca cititorul să nu-şi închipuie că uriaşii aceia erau de-a dreptul pociţi. Adevărul e că erau un neam de oameni frumoşi; mai ales trăsăturile stăpânului meu, un simplu fermier doar, mi se păreau foarte bine proporţionate când îl priveam de la o distanţă de şaizeci de picioare.

Îndată ce se sculă de la masă, stăpânul se duse la argaţi şi, după câte mi-am putut da seama din glasul şi gesturile sale, îi ceru cu străşnicie nevesti-si să aibă grijă de mine. Eram foarte obosit şi picam de somn; văzând aceasta, stăpâna m-a culcat chiar în patul ei şi m-a acoperit cu o batistă albă şi curată, dar mai mare şi mai aspră decât vela mare a unui vas de război.

Am dormit vreo două ore şi am visat că sunt acasă cu soţia şi copiii mei, ceea ce mi-a sporit şi mai mult amărăciunea când m-am deşteptat şi m-am văzut singur într-o încăpere nesfârşită, lată de vreo două-trei sute de yarzi şi înaltă de vreo două sute, culcat într-un pat, lat şi el de douăzeci de yarzi. Stăpâna se dusese să-şi vadă de ale gospodăriei, închizându-mă în casă. Patul era la opt yarzi deasupra duşumelei. O nevoie firească îmi dădea ghes să mă cobor. Nu îndrăzneam să strig, şi chiar dacă aş fi strigat ar fi fost în zadar cu glasul meu şi la o distanţă atât de mare ca aceea dintre camera unde mă aflam şi bucătăria unde era familia fermierului. Între timp, doi şobolani se căţărară pe perdele şi începură să alerge prin pat de colo până colo, cu nările dilatate. Unul din ei se apropie de faţa mea, aşa că m-am sculat îngrozit şi mi-am scos pumnalul ca să mă apăr. Scârboasele lighioane avură îndrăzneala să mă atace din amândouă părţile, iar una din ele dădu să mă înhaţe de guler cu labele din faţă; din fericire, i-am spintecat burta înainte de a-mi putea face vreun rău. Şobolanul se prăvăli la picioarele mele, iar celălalt, văzând soarta tovarăşului său, o luă la sănătoasa, nu însă fără a se alege cu o rană în spinare pe care i-am făcut-o în timp ce o tulea; fugind lăsa dâre de sânge în urma lui.

După această ispravă, am început să mă plimb încolo şi-ncoace pe pat, ca să-mi vin în fire. Jivinile acestea erau de mărimea unui zăvod, dar mult mai sprintene şi mai fioroase. Dacă înainte de a adormi mi-aş fi scos cingătoarea, aş fi fost cu siguranţă sfâşiat în bucăţi şi mâncat. Am măsurat coada şobolanului ucis şi am constatat că avea doi yarzi fără o incie; dar mi s-a-ntors stomacul pe dos când m-am gândit să dau leşul jos din pat, unde zăcea sângerând întruna. Văzând că tot mai are un dram de viaţă într-însul, l-am omorât tăindu-i beregata.

Nu trecu mult şi în cameră intră stăpâna care, văzându-mă plin de sânge, alergă spre mine şi mă luă în mână. Am arătat spre şobolanul mort, zâmbind şi făcând fel şi fel de semne ca să priceapă că sunt viu şi nevătămat; ea se bucură nespus şi chemă servitoarea să ia cu un vătrai lighioana ucisă şi s-o arunce afară pe fereastră. Mă aşeză apoi pe masă, iar eu îi arătai pumnalul plin de sânge, pe care după ce l-am şters cu poalele hainei, l-am vârât în teacă. Cum trebuia să fac neapărat ceva ce altul n-ar fi putut face în locul meu, m-am căznit în fel şi chip să-i dau stăpânei mele a înţelege că vreau să fiu pus jos, pe podea; după ce mi-a îndeplinit rugămintea, ruşinea m-a împiedicat să-mi trădez gândurile, aşa că m-am mulţumit să arăt înspre uşă, făcând mai multe plecăciuni. Cu multă greutate, buna femeie îşi dădu în sfârşit seama ce vreau şi luându-mă în mână, mă duse în grădină unde mă aşeză jos. M-am depărtat cam la vreo două sute de yarzi şi făcându-i semn să nu se uite la mine sau să mă urmeze, m-am ascuns între două frunze de măcriş şi acolo mi-am făcut nevoile.

Nădăjduiesc că cititorul binevoitor mă va ierta pentru că stărui asupra acestor amănunte şi a altora asemănătoare care, oricât de neînsemnate ar putea să pară în ochii celor de rând, vor ajuta, fără îndoială, unui filosof să-şi lărgească orizontul şi să-şi îmbogăţească imaginaţia, folosindu-le spre binele vieţii publice şi private, ceea ce a fost singura mea ţintă când m-am gândit să înfăţişez lumii descrierea acestei călătorii şi a altora; totdeauna m-am străduit să zugrăvesc doar adevărul adevărat, fără zorzoane de stil. Tot ce mi s-a întâmplat în această călătorie a făcut o impresie atât de puternică asupra mea şi atât de adânc mi s-a întipărit în minte, încât atunci când am încredinţat hârtiei peripeţiile mele, nu am scăpat nici un fapt important.

Totuşi, la o revizie atentă, am scos câteva pasaje de mai mică însemnătate care se aflau în prima formă a lucrării, de teamă să nu fiu socotit plictisitor sau chiţibuşar – lucru de care călătorii sunt adesea învinuiţi, şi poate pe bună dreptate.