Capitolul II

Descrierea fiicei fermierului. Autorul e dus la târg într-un oraş, apoi în capitală. Amănunte asupra călătoriei.

Stăpâna mea avea o fată de nouă ani, un copil înzestrat pentru vârsta ei, foarte pricepută în a mânui acul şi meşteră când era vorba să-şi înfaşe păpuşa. Mama şi fata s-au sfătuit cât s-au sfătuit, apoi mi-au făcut un culcuş în leagănul păpuşii: leagănul a fost aşezat într-un sertar mic al scrinului, şi sertarul pus pe o poliţă, de teama şobolanilor.

Acesta mi-a fost patul tot timpul cât am stat la ei; treptat-treptat, mi l-am făcut mai comod, pe măsură ce le-am deprins limba şi mi-am putut exprima dorinţele. Fetiţa era atât de îndemânatică, încât după ce mi-am scos hainele de vreo două ori în faţa ei, a putut să mă îmbrace şi să mă dezbrace, cu toate că nu o supăram cu asemenea treabă atunci când mă lăsa să fac şi una şi alta singur. Mi-a cusut şapte cămăşi şi alte câteva rufe, din cel mai fin material pe care l-a putut găsi şi care era mai aspru ca pânza de sac. Ea, cu mâinile ei, îmi spăla întotdeauna rufele şi tot ea mi-a fost şi profesoară, căci m-a învăţat limba lor. Când arătam vreun lucru, îmi spunea cum se cheamă, astfel că în câteva zile am putut să cer tot ce am dorit. Era destul de scundă pentru vârsta ei – cam de vreo patruzeci de picioare – şi avea o inimă foarte bună. M-a botezat Grildrig, nume pe care l-a adoptat şi familia, apoi toată ţara. Cuvântul exprimă ceea ce latinii numesc nanunculus, italienii homunceletino şi englezii mannikin{16}. Acestei fetiţe îi datorez în primul rând faptul că am scăpat cu viaţă în ţara aceea; căci nu ne-am despărţit o singură dată cât am stat acolo. Eu îi spuneam Glumdalclitch, sau mica dădacă, şi m-aş face vinovat de adâncă nerecunoştinţa, dacă nu aş aminti cu cinstea cuvenită grija şi dragostea ei pentru mine, pe care aş dori din toată inima să le pot răsplăti aşa cum merită, în loc să fiu unealta nevinovată, dar nenorocită a dizgraţiei ei, după cum am prea multe motive să mă tem că am fost.

Prin vecini se aflase şi se vorbea că stăpânul meu a găsit pe câmp un animal ciudat cam de mărimea unui splancnuck, dar încolo semănând întru totul cu o fiinţă omenească; că acest animal imită omul în toate acţiunile lui, că vorbeşte, după câte se pare, într-o limbă ciudată, că a şi învăţat mai multe cuvinte de ale lor, că umblă în două picioare, că e blând şi potolit, vine când e chemat, face ce i se spune, are mădularele cele mai gingaşe din lume, şi un obraz mai frumos decât o copilă de viţă nobilă în vârsta de trei ani. Un alt fermier, care locuia nu departe şi era bun prieten cu stăpânul meu, îi făcu o vizită ca să afle adevărul cu privire la zvonurile acestea. M-au adus îndată şi m-au aşezat pe o masă, unde am început să umblu de colo, colo, după cum mi s-a poruncit, mi-am scos pumnalul, l-am pus la loc, i-am făcut o plecăciune musafirului stăpânului meu, l-am întrebat, în limba lui ce mai face şi i-am urat „bine ai venit”, întocmai cum mă învăţase mica mea dădacă.

Deoarece omul era bătrân şi avea vederea slabă, şi-a pus ochelarii ca să mă vadă mai bine, lucru la care eu nu m-am putut stăpâni să nu râd cu hohote, pentru că ochii lui erau aidoma lunei pe care aş fi văzut-o prin două ferestre deodată. Ai casei, ghicind pricina veseliei mele, au început şi ei să râdă, ceea ce îl făcu pe ghiuj să se supere şi să-şi iasă din fire. Trecea drept un calic fără seamăn. Şi nu mă îndoiesc că era adevărat, deoarece, spre nenorocirea mea, i-a dat o povaţă blestemată stăpânului meu, şi anume să mă arate ca pe altă minunăţie într-o zi de târg în oraşul vecin – o jumătate de oră de mers călare (cam la vreo douăzeci şi două de mile de casa noastră). Am bănuit eu că se pune la-cale ceva rău când l-am văzut pe stăpân şi pe prietenul lui tot şoptindu-şi ceva unul altuia şi arătând din când în când spre mine; de frică ce mi-era, mi-am închipuit că am auzit şi am înţeles câteva din cuvintele lor. A doua zi dimineaţă, însă, Glumdalclitch, mica mea dădacă, îmi povesti tot ce izbutise ea să afle prin şiretlicuri de la maică-sa. Biata copilă mă luă la pieptul ei şi începu să plângă de ruşine şi durere. Se temea ca oamenii aceia grosolani să nu-mi facă vreun rău, să mă strivească sau să-mi rupă vreun mădular luându-mă în mâinile lor. Ea îşi dăduse seama cât de modest eram din fire, cât de mult ţineam la cinstea mea, şi nu-i fu greu să-şi închipuie ce ocară ar fi fost pentru mine să fiu arătat la bâlci, pentru bani, oamenilor celor mai de jos. Spunea că maică-sa şi taică-său i-au făgăduit ca Grildrig să fie al ei; acum însă vedea ea bine că vor s-o înşele ca şi anul trecut când i-au dăruit un miel, dar de îndată ce mielul s-a îngrăşat, l-au vândut unui măcelar. În ce mă priveşte, mărturisesc cinstit că eram mai puţin îngrijorat decât dădaca mea. Nutream orbeşte speranţa, care de altfel nu m-a părăsit niciodată, că într-o bună zi îmi voi recâştiga libertatea. Cât despre ocara de a fi dus de colo până colo în chip de monstru, mă socoteam cu totul străin în ţara aceea şi-mi închipuiam că nimeni nu m-ar putea învinui pentru o astfel de năpastă, dacă m-aş întoarce vreodată în Anglia; căci însuşi regele Marii Britanii de-ar fi fost în locul meu, n-ar fi avut încotro şi s-ar fi supus acestei năpaste.

În prima zi de târg, stăpânul meu, ascultând de povaţa prietenului, m-a dus într-o cutie în oraşul învecinat, luând-o cu el şi pe Glumdalclitch, dădaca mea, pe care o aşeză pe o pernă în spatele şeii. Cutia era închisă din toate părţile şi avea o uşiţă prin care puteam intra şi ieşi, precum şi câteva găuri făcute cu burghiul ca să intre aerul. Fetiţa avusese grijă să pună înăuntru plapuma păpuşii, ca să am pe ce să mă întind. Totuşi, am fost grozav de zgâlţâit şi de zdruncinat în timpul călătoriei, deşi a ţinut numai o jumătate de oră; calul făcea nişte paşi de patruzeci de picioare şi sărea aşa de sus că hurducăturile semănau cu tangajul şi ruliul unei corăbii pe o vijelie cumplită, atât numai că erau mult mai dese. Drumul a fost ceva mai lung decât de la Londra la St. Albans{17}. Stăpânul meu trase la hanul unde poposea de obicei, şi după ce stătu puţin de vorbă cu hangiul şi făcu unele pregătiri necesare, tocmi un grulttud sau crainic să dea de veste prin tot oraşul că la hanul „Vulturul Verde” poate fi văzută o fiinţă ciudată, nu mai mare decât un splacnuck (un animal de prin partea locului, foarte frumos şi lung de vreo şase picioare), semănând întru totul cu o fiinţă omenească şi care putea să articuleze mai multe cuvinte şi să facă fel de fel de giumbuşlucuri.

Am fost pus pe o masă în odaia cea mai mare a hanului – să tot fi avut vreo trei sute de picioare pătrate. Mica mea dădacă stătea pe un scăunaş jos lângă masă şi avea grijă să-mi spună ce trebuie să fac. Stăpânul meu, ca să preîntâmpine îmbulzeala, nu lăsa înăuntru mai mult de treizeci de persoane. M-am plimbat pe masă după cum mi-a cerut fetiţa; apoi tot ea mi-a pus întrebări pe măsura cunoştinţelor mele, la care eu îi răspundeam cât puteam de tare. M-am îndreptat de mai multe ori către cei de faţă, am făcut plecăciuni şi le-am spus „bine aţi venit” şi alte câteva cuvinte pe care le învăţasem. Am ridicat un degetar plin cu băutură, dat de Glumdalclitch în chip de pahar, şi am băut în sănătatea lor. Mi-am scos pumnalul şi l-am fluturat prin aer, cum fac spadasinii în Anglia. Dădaca mea îmi dădu un pai pe care-l mânuii ca pe o suliţă, întrucât învăţasem această artă în tinereţe. Douăsprezece grupuri de spectatori s-au perindat în ziua aceea prin faţa mea şi tot de atâtea ori am fost silit să repet aceleaşi caraghioslâcuri până când am simţit că-s mort de oboseală şi de silă.

Cei care mă văzuseră povesteau lucruri atât de minunate despre mine, încât oamenii erau gata-gata să dărâme uşile ca să intre. Gândindu-se la propriul lui folos, stăpânul nu lăsa pe nimeni să pună mâna pe mine afară de dădaca mea, şi pentru a preîntâmpina orice primejdie, în jurul mesei au fost aşezate bănci la o distanţă la care nu mă putea atinge nimeni. Totuşi, un nenorocit de şcolar mă ţinti cu o alună care era cât pe ce să mă lovească; o aruncase cu atâta putere, încât fără îndoială mi-ar fi turtit ţeasta, aluna fiind mare cât ţin dovleac. Am avut însă mulţumirea să-l văd pe ştrengar bătut măr şi dat afară din cameră.

Stăpânul meu dădu de veste că mă va arăta din nou în viitoarea zi de târg. Între timp, îmi pregăti un mijloc de transport mai potrivit, şi n-a făcut rău, căci eram atât de obosit după drum şi după ce-i distrasem pe oameni opt ceasuri în şir, că de abia mă mai puteam ţine pe picioare sau îngăima o vorbă. Mi-au trebuit nu mai puţin de trei zile ca să-mi revin; şi ca să n-am pic de odihnă nici acasă, toţi cetăţenii din ţinutul învecinat până la o sută de mile jur împrejur, auzind de faima mea, veniră să mă vadă în casa stăpânului. Nu cred să fi fost mai puţin de treizeci de oameni, cu nevestele şi copiii lor (ţara are o populaţie foarte deasă) şi ori de câte ori mă arăta cuiva, stăpânul meu cerea un preţ ca şi cum odaia ar fi fost ticsită de lume, chiar dacă de faţă era o singură familie; aşa că o bucată de vreme, deşi nu m-au mai dus la târg, n-am avut răgaz în nici o zi a săptămânii (afară de miercuri, care e ziua lor de odihnă).

Stăpânul meu, dându-şi seama că s-ar putea îmbogăţi de pe urma mea, luă hotărârea să mă poarte prin cele mai mari oraşe ale ţării. Aşadar, după ce pregăti toate cele trebuincioase pentru o călătorie îndelungată şi puse la punct rosturile gospodăriei, îşi luă rămas bun de la nevastă-sa şi la 17 august 1703, cam două luni de la sosirea mea, pornirăm spre capitala ţării, aşezată în inima împărăţiei, la vreo trei mii de mile departe de casa noastră. Stăpânul meu o aşeză pe Glumdalclitch pe cal, la spatele lui. Ea mă ţinea în poală, într-o cutie pe care şi-o legase de mijloc. Fetiţa căptuşise cutia cu stofa cea mai moale pe care o putuse găsi, aşternuse pe jos pătura, pusese înăuntru pătuţul păpuşii, îmi făcuse rost de rufărie şi cele trebuincioase, pregătind totul cum se pricepuse mai bine.

Nu eram însoţiţi decât de un băiat de-al casei, care călărea în urma noastră, ducând bagajele.

Planul stăpânului meu era să mă arate în toate oraşele din drum şi chiar să se abată într-o parte sau alta cu cincizeci sau o sută de mile, spre orice sat sau conac unde nădăjduia să găsească muşterii. Călătoria nu a fost anevoioasă, pentru că făceam între o sută patruzeci şi o sută şaizeci de mile pe zi; Glumdalclitch, cu gând să mă cruţe, se plângea întruna că a obosito trapul calului! Când o rugam, mă scotea din cutie ca să mai respir puţin şi să-mi arate ţara, dar mă ţinea mereu legat de o cureluşă. Am trecut peste cinci sau şase râuri, cu mult mai late şi mai adânci decât Nilul sau Gangele, şi aproape că n-am întâlnit vreun pârâiaş atât de mic cum e Tamisa sub podul Londrei. Călătoria noastră a ţinut zece săptămâni şi am fost arătat în optsprezece oraşe mari, în afară de nenumărate sate şi case particulare.

La 26 octombrie am sosit în capitală, numită în limba lor Lorbiulgrud sau Mândria Universului. Stăpânul meu închirie o casă pe strada principală a oraşului, nu departe de palatul regal, punând ca de obicei afişe care descriau întocmai persoana şi talentele mele. Locuinţa aceasta avea o cameră mare, lată cam de vreo trei-patru sute de picioare. Stăpânul făcu rost de o masă cu un diametru de 60 de picioare, pe care urma să-mi joc rolul, şi o îngrădi jur împrejur, la o distanţă de trei picioare de la margine, cu un gard având aceeaşi înălţime, ca nu cumva să cad. Eram arătat oamenilor de zece ori pe zi spre uimirea şi mulţumirea tuturor. Acum puteam vorbi limba destul de bine şi înţelegeam perfect orice cuvânt care-mi era adresat. Pe lângă aceasta, învăţasem alfabetul lor şi uneori izbuteam chiar să descifrez o propoziţiune, două, căci Glumdalclitch îmi fusese dăscăliţă atât acasă, cât şi în ceasurile de răgaz din timpul călătoriei noastre. În buzunar, ea purta o cărticică, nu cu mult mai mare decât Atlasul lui Sanson. Era un tratat obişnuit pentru folosinţa tinerelor fete, în care se vorbea pe scurt despre religia lor. Cu ajutorul acestui manual, ea m-a învăţat literele, tălmăcindu-mi cuvintele.