Capitolul VIII

Regele şi regina fac o călătorie la graniţele ţării. Autorul îi însoţeşte. Felul în care părăseşte ţara, descris foarte amănunţit. Se înapoiază în Anglia.

Primejdiile din care scăpasem m-au făcut de multe ori să doresc cu înfocare să-mi recapăt libertatea, cu toate că nu-mi puteam de fel închipui prin ce anume mijloace, şi nici nu puteam făuri vreun plan care să aibă cât de cât sorţi de izbândă. Corabia cu care venisem era primul vas ce navigase în apropierea coastei, iar regele poruncise cu străşnicie „ca orice alt vas care s-ar întâmpla să se ivească pe mare să fie de îndată tras la ţărm, iar echipajul şi călătorii să fie aduşi într-o cotiugă la Lorbrulgrud”. Ţinea foarte mult să-mi găsească o femeie de teapa mea, ca să pot zămisli făpturi la fel cu mine; eu însă aş fi preferat să mor mai degrabă decât să îndur ocara de a lăsa urmaşi care să fie ţinuţi în colivii ca nişte canari şi, cu timpul, vânduţi poate prin ţară, feţelor simandicoase, drept rarităţi. E adevărat că toţi se purtau cu mine cât se poate de frumos: eram doar favoritul unui mare suveran şi al reginei sale şi încântarea întregii curţi; totuşi, lucrurile se petreceau în aşa fel, încât nu se potriveau cu demnitatea omenească! Nu puteam nicicând uita preţioasele zăloguri pe care le lăsasem în căminul meu. Doream să fiu iar printre oameni cu care să pot sta de vorbă pe picior de egalitate şi să mă plimb pe străzi şi să străbat câmpii fără să-mi fie teamă că voi fi strivit ca o broască sau ca un biet căţeluş. Dar scăparea mi-a venit mai curând decât m-aş fi aşteptat şi într-un chip nu prea obişnuit; împrejurările în care a fost cu putinţă le voi povesti întocmai.

Trecuseră doi ani de când mă aflam în ţara aceea, când pe la începutul celui de al treilea, Glumdalclitch şi cu mine l-am însoţit pe rege şi pe regină într-o călătorie spre regiunile de miazăzi ale regatului. Eu, ca de obicei, călătoream în cutia mea care, după cum am mai spus, era o cameră foarte confortabilă, lată de douăsprezece picioare. Pe de altă parte, la rugăminţile mele, un hamac fusese atârnat cu frânghii de mătase de cele patru colţuri ale tavanului ca să îndur mai uşor zdruncinăturile galopului, atunci când vreun servitor mă lua în şa, cum doream uneori; în timpul drumului, mi se întâmpla adesea să adorm în hamac. Sus, în acoperişul camerei mele, dar nu chiar deasupra hamacului, îi poruncisem tâmplarului să facă o gaură de un picior pătrat, ca să am aer pe vreme călduroasă în timpul cât dormeam; gaura aceasta o puteam închide după plac, cu ajutorul unei scânduri ce se mişca încoace şi încolo pe un falţ.

Când ne apropiam de sfârşitul călătoriei, regele socoti de cuviinţă să petrecem câteva zile într-un palat al său de lângă Flanflasnic, un oraş aşezat la optsprezece mile de ţărmul mării. Glumdalclitch şi cu mine eram istoviţi de drum; eu mă alesesem cu o mică răceală, dar biata fată era aşa de bolnavă, încât a trebuit să stea în pat. Nu mai puteam de dorul oceanului – singura mea posibilitate de a scăpa, dacă acest lucru avea să se întâmple vreodată. M-am prefăcut că mi-e mai rău decât îmi era în realitate şi am cerut să fiu dus pe ţărm, ca să respir aerul proaspăt al mării. Am plecat însoţit de un paj pe care-l îndrăgisem foarte mult şi în grija căruia eram dat adesea. Nu voi uita niciodată cu câtă greutate a consimţit Glumdalclitch să se despartă de mine, nici porunca straşnică pe care i-a dat-o pajului să fie cu ochii în patru, izbucnind în cele din urmă în hohote de plâns, de parcă ar fi presimţit ce avea să se întâmple. Băiatul luă cutia în care mă aflam şi merse cale de o jumătate de ceas, îndreptându-se spre stâncile de pe malul mării. Ajuns aici, i-am cerut să mă aşeze jos şi, deschizând fereastra, am privit trist spre mare. Nu mă simţeam prea bine şi i-am spus pajului că aş vrea să aţipesc puţin în hamacul meu, nădăjduind să-mi treacă. M-am urcat în hamac şi băiatul închise bine fereastra căci era frig. Curând am adormit şi tot ce pot să-mi închipui e că, în timp ce dormeam, pajul, crezând pesemne că nu mi se poate întâmpla nimic rău, s-a dus să caute ouă de păsări – cu puţin înainte de a aţipi, îl văzusem pe fereastră căutând şi culegând câteva, din crăpăturile stâncilor.

Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, fapt e că m-am deşteptat deodată trezit de o smucitură violentă; simţeam cum cineva trage cu putere de inelul cutiei, prins de capac pentru a putea fi lesne transportată, apoi am simţit cutia ridicându-se sus, tot mai sus în văzduh, cu o iuţeală ameţitoare. La prima smucitură era cât pe-aci să cad jos din hamac, dar după aceea, mişcările deveniră mai line. Am strigat de mai multe ori din răsputeri, dar în zadar. Mi-am aruncat privirea pe fereastră, dar n-am văzut altceva decât norii şi cerul. Deasupra capului am auzit un zgomot aidoma unui fâlfâit de aripi şi de abia atunci am început să-mi dau seama de jalnica situaţie în care mă aflam: un vultur apucase frânghia cutiei mele în cioc, cu gândul de a o lăsa sa cadă pe vreo stâncă, aşa cum ar fi făcut, de pildă, cu o broască ţestoasă – iar după aceea să se năpustească asupra trupului meu şi să-l sfâşie cu ciocul; agerimea şi mirosul acestei păsări îi îngăduie să-şi descopere prada la mari depărtări, chiar atunci când aceasta e mai bine ascunsă decât eram eu între nişte pereţi, groşi de două incii.

N-a trecut mult şi mi-am dat seama că zgomotul şi bătăile aripilor sporesc din ce în ce, iar cutia mea e aruncată în sus şi în jos ca o firmă într-o zi cu vânt. Apoi mi s-a părut că vulturul primeşte câteva lovituri zdravene (eram convins că frânghia cutiei mele se află în ciocul unui vultur) şi îndată după aceea am simţit cum mă prăvălesc în gol timp de un minut şi mai bine, însă cu o iuţeală atât de înspăimântătoare, încât aproape nu mai puteam respira. Deodată încetai să mă mai prăbuşesc; un zgomot mai năprasnic decât al Niagarei îmi asurzi urechile; o clipă m-am pomenit învăluit într-o beznă de nepătruns, apoi cutia începu să urce repede şi, prin partea de sus a ferestrelor, am zărit lumină. De-abia atunci mi-am dat seama că mă prăbuşisem în mare. Cutia, datorită greutăţii trupului meu, mobilei care se afla în ea, precum şi plăcilor de fier, fixate pentru a o întări la cele patru colţuri, sus şi jos, plutea în apă la o adâncime de cinci picioare. Şi astăzi, ca şi, atunci, presupun că vulturul care îşi luase zborul cu cutia mea în cioc a fost urmărit de alţi doi sau trei vulturi şi silit să-mi dea drumul, în timp ce se apăra de ceilalţi, care nădăjduiau să aibă şi ei parte din pradă. Plăcile de fier, fixate în partea de jos (erau cele mai trainice), au păstrat echilibrul cutiei în timpul căderii şi au împiedicat-o să se sfarme de suprafaţa apei. Toate încheieturile cutiei erau bine fălţuite, iar uşa nu era prinsă în ţâţâni, ci se ridica şi se lăsa ca un oblon, ceea ce făcea ca înăuntru să intre doar foarte puţină apă. Numai cu multă greutate am reuşit să cobor din hamac, după ce mai întâi m-am încumetat să dau la o parte capacul ce astupa deschizătura din acoperiş, despre care am amintit, făcută anume pentru a lăsa aerul să pătrundă înăuntru, căci începusem să mă înăbuş.

Cât de mult aş fi dorit atunci să fiu iarăşi lângă buna mea Glumdalclitch, de care un singur ceas mă îndepărtase atât de mult! Şi vă mărturisesc că, în mijlocul propriilor mele nenorociri, nu m-am putut stăpâni să nu o plâng din inimă pe biata mea dădacă, gândindu-mă la durerea ce i-o va pricinui pierderea mea, la nemulţumirea reginei şi la spulberarea norocului copilei.

Nu cred că sunt mulţi călători care să fi trecut prin greutăţi şi suferinţe mai mari ca acelea pe care le încercam eu atunci când, dintr-o clipă într-alta, aşteptam să văd cutia sfărâmată în bucăţi sau, cel puţin, răsturnată la prima suflare mai puternică a vântului, sau de primul talaz mai mare. Un singur geam de s-ar fi spart, ar fi însemnat moartea fără dor şi poate; şi numai zăbrelele puternice, fixate acolo ca să mă ferească de accidente în timpul călătoriilor, au apărat ferestrele, împiedicându-le să se spargă. Văzând că apa se strecoară înăuntru prin câteva crăpături mici, m-am căznit, de bine, de rău, să le astup. Nu eram în stare să ridic capacul cutiei, lucru pe care de altminteri l-aş fi făcut ca să mă cocoţ deasupra: acolo, cel puţin, mi-aş fi prelungit viaţa cu câteva ceasuri, mai mult decât dacă aş fi rămas zăvorât (căci nu pot să spun altfel) în cuşcă. Şi chiar de-aş fi scăpat de astfel de primejdii o zi sau două, la ce mă puteam, aştepta dacă nu tot la o moarte cumplită din cauza frigului şi a foamei? Timp de patru ceasuri am stat aşa, aşteptând şi chiar dorind ca fiece clipă să fie cea din urmă.

I-am mai spus cititorului că în peretele fără fereastră al cutiei mele se aflau prinse două scoabe; prin ele, servitorul, însărcinat să mă poarte călare, trecea o curea de piele pe care apoi şi-o încingea de mijloc. Şi cum stăteam aşa copleşit de tristeţe şi deznădejde, am auzit, sau mai degrabă mi s-a părut că aud, un fel de râcâit ce venea dinspre peretele unde erau prinse scoabele. Nu trecu mult şi am avut impresia că sunt împins sau remorcat pe mare, deoarece din când în când simţeam un fel de smucituri care făceau ca valurile să se înalţe şi să acopere ferestrele cutiei mele, lăsându-mă aproape în întuneric. Nădejdea că aş putea fi salvat prinse a licări în sufletul meu, deşi nu-mi puteam închipui ce anume se va întâmpla. Am deşurubat unul din scaunele fixate în podea şi după ce, cu chiu, cu vai, am izbutit să-l înşurubez din nou chiar în dreptul capacului pe care nu de mult îl dădusem la o parte, m-am urcat pe scaun şi, apropiindu-mi cât mai mult gura de deschizătură, am strigat din răsputeri după ajutor, în toate limbile pe care le cunoşteam. Am legat apoi batista în vârful unui baston pe care-l purtam de obicei cu mine şi, scoţându-l prin deschizătură, am început să-l agit prin aer, ca în cazul când vreo barcă sau vreo corabie s-ar fi aflat prin apropiere, marinarii să-şi închipuie că un biet muritor nefericit se găseşte închis în cutie.

Toate încercările mele rămaseră fără nici un rezultat; în schimb, îmi dădeam limpede seama cum cutia mea înaintează; peste un ceas şi mai bine, peretele fără ferestre, acela unde se aflau scoabele, se lovi de ceva tare. Mi-am închipuit că e o stâncă şi m-am pomenit zgâlţâit mai rău ca oricând. Sus, deasupra cutiei, am auzit desluşit un zgomot ca de odgon, precum şi hârâitul ce-l făcea trecând prin inel. Apoi, încet, încet, m-am pomenit ridicat cu cel puţin trei picioare mai sus decât eram înainte, ceea ce m-a făcut să scot din nou băţul cu batista şi să strig după ajutor, până când aproape am răguşit. Drept răspuns, am auzit trei chiote puternice care m-au umplut de o bucurie fără seamăn pe care nu o poate înţelege decât cel care a trăit-o. Apoi, paşii cuiva tropotiră deasupra capului meu şi o voce puternică strigă prin deschizătură în limba engleză: „Dacă e cineva înăuntru, să vorbească!” Am răspuns că sunt un englez năpăstuit de soartă şi azvârlit în cea mai cumplită dintre nenorociri, hărăzită vreodată unei fiinţe omeneşti, şi rugam, în numele a tot ce e viu, să fiu eliberat din temniţa în care zăceam. Vocea răspunse că sunt în siguranţă, deoarece cutia e remorcată de corabia lor şi că îndată va sosi şi tâmplarul ca să ferestruiască o deschizătură îndeajuns de mare, spre a putea fi scos afară. M-am grăbit să le-arăt că nu-i nevoie de aşa ceva şi că-i păcat să-şi piardă timpul; era de ajuns ca un marinar s-apuce de inel şi să ridice cutia pe corabie, iar apoi s-o ducă în cabina căpitanului. La auzul unor vorbe atât de nesăbuite, unii dintre ei îşi închipuiră că au de-a face cu un nebun, alţii începură să râdă; într-adevăr, nici prin minte nu-mi trecuse că m-aş fi putut afla printre oameni la fel ca mine. Între timp sosi şi tâmplarul, şi în câteva clipe tăie cu ferăstrăul o deschizătură pătrată, largă de vreo patru picioare, apoi coborî înăuntru o scară pe care m-am urcat; am fost luat şi dus pe vas într-o stare de plâns.

Marinarii rămaseră uluiţi şi-mi puseră o mie de întrebări la care eu nu mă simţeam de fel îndemnat să răspund.

La rândul meu, eram uimit văzând în juru-mi atâţia pigmei, căci aşa i-am socotit la început după ce atâta amar de vreme îmi obişnuisem ochii cu făpturile acelea uriaşe pe care le părăsisem. Dar căpitanul, domnul Thomas Wilcocks, un om de treabă, de fel din Shropshire, băgând de seamă că sunt gata să leşin, mă luă în cabina lui, îmi de-te un leac întăritor şi mă pofti să mă culc în patul său, sfătuindu-mă să mă odihnesc puţin, lucru de care într-adevăr aveam mare nevoie. Înainte de a adormi, i-am spus că în cutia mea se află câteva mobile care ar fi fost păcat să se piardă: un hamac de toată frumuseţea, un pat, două scaune, o masă şi un scrin; de asemenea, că odaia e tapetată, sau mai degrabă căptuşită cu mătase şi bumbac, şi dacă el ar binevoi să îngăduie unui marinar să aducă cutia în cabină eu aş deschide-o în faţa lui să-i arăt mobilierul. Auzindu-mă spunând asemenea năzdrăvănii, căpitanul crezu că delirez; totuşi îmi făgădui (pesemne ca să mă liniştească) că îmi va îndeplini dorinţa; urcându-se pe punte, trimise câţiva oameni în camera mea, de unde (după cum am aflat mai târziu) aceştia luară toată mobila şi desfăcură căptuşeala de pe pereţi; dar scaunele, scrinul şi patul fiind înşurubate în podea au suferit mari stricăciuni, deoarece marinarii nu s-au priceput să umble binişor cu ele, ci le-au smuls din locurile lor. Au scos apoi şi câteva scânduri de care aveau nevoie pe corabie; în sfârşit, după ce au luat tot ce au socotit ei că le-ar putea fi de folos, lăsară cutia să se scufunde, iar aceasta, din pricina nenumăratelor spărturi de la fund şi din pereţi, fu numaidecât înghiţită de valuri. Mărturisesc că am fost bucuros să nu asist la nenorocirea pe care au pricinuit-o; sunt încredinţat că aş fi suferit nespus de mult, deoarece mi s-ar fi deşteptat în suflet amintirea unor lucruri pe care preferam să le uit.

Am dormit câteva ore în şir, chinuit de vise; vedeam aievea meleagurile pe care abia le părăsisem şi retrăiam primejdiile din care scăpasem. Totuşi, la deşteptare, m-am simţit mult mai întremat. Era cam pe la ceasurile opt seara şi căpitanul ordonă să mi se aducă cina, închipuindu-şi că am postit destul până acum. Mi-a ţinut tovărăşie cu multă bunăvoinţă şi a văzut că privirile-mi sunt limpezi, iar cuvintele au şir; când am rămas singur, m-a rugat să-i povestesc peripeţiile călătoriilor mele şi să-i spun prin ce întâmplare am fost lăsat în voia valurilor, închis în cutia aceea uriaşă de lemn.

El îmi istorisi că pe la amiază, uitându-se prin ochean, a văzut-o plutind la o oarecare depărtare şi şi-a închipuit că e o corabie spre care avea de gând să se îndrepte, deoarece nu era prea mult în afara drumului său, în speranţa de a cumpăra biscuiţi, ai lui fiind pe sfârşite. Apropiindu-se mai mult şi dându-şi seama de greşeală, a trimis o şalupă ca să afle ce anume era; oamenii s-au întors înfricoşaţi, jurând că au văzut o casă plutitoare. Căpitanul a râs de prostia lor şi a pornit el însuşi cu şalupa, poruncind marinarilor să ia cu ei un odgon mai gros. Vremea fiind liniştită, mi-au dat ocol de câteva ori, cercetând ferestrele şi zăbrelele de fier care le apărau. A zărit apoi cele două scoabe pe peretele fără nici o deschizătură pentru lumină. Atunci, a poruncit oamenilor să vâslească înspre partea aceea şi, legând odgonul de una din scoabe, le-a ordonat să-mi remorcheze lada. cum îi spuneau ei, spre corabie. Odată ajunşi la navă, le-a dat ordin să lege un alt odgon de inelul fixat pe acoperiş şi să-mi ridice lada cu scripetele, dar toţi marinarii la un loc nu au fost în stare s-o ridice mai mult de două sau trei picioare din apă. Mi-a spus că văzuse bastonul şi batista scoase afară prin deschizătură şi trăsese concluzia că vreun nefericit se afla desigur închis înăuntru. L-am întrebat dacă el sau cineva din echipaj nu zăriseră cumva păsări uriaşe zburând în văzduh cam în vremea când m-au descoperit, la care mi-a răspuns că stând de vorbă cu marinarii în timp ce eu dormeam, unul din ei i-a istorisit că observase trei vulturi îndreptându-se spre miazănoapte, dar omul n-a amintit nimic de faptul că ar fi fost mai mari decât sunt vulturii de obicei – ceea ce, după părerea mea, trebuie pus pe seama înălţimii mari la care zburau. Căpitanul n-a priceput rostul întrebării mele. L-am întrebat apoi cam la ce depărtare socoteşte el că ne aflăm de uscat. Mi-a răspuns că după calculele cele mai exacte, ne aflăm la cel puţin o sută de leghe. L-am încredinţat că a greşit probabil cu aproape jumătate, deoarece nu părăsisem ţara de unde veneam, decât cu două ore înainte de a fi fost aruncat în mare, ceea ce îl făcu din nou să-şi închipuie că mi-e mintea tulburată, ba chiar îmi dădu să înţeleg lucrul acesta, apoi mă sfătui să mă duc să mă culc într-o cabină care îmi fusese pregătită.

L-am asigurat că plăcuta lui societate m-a înviorat nespus de mult şi că sunt în toate minţile. Atunci căpitanul deveni serios şi mă rugă să-i răspund sincer dacă nu cumva cugetul îmi era tulburat de vreo crimă făptuită, nelegiuire pentru care fusesem osândit din poruncă împărătească să fiu închis în lada aceea, aşa cum în alte ţări criminalii erau zvârliţi pe mare şi lăsaţi să plutească la voia întâmplării pe un vas plin de spărturi, fără nici un fel de merinde la ei, şi deşi i-ar fi părut rău să ştie că a luat pe bord un nelegiuit, totuşi îmi dădea cuvântul de onoare că mă va debarca viu şi nevătămat în primul port unde vom ancora.

El adăugă că bănuielile sale sporiseră în urma unor vorbe fără noimă pe care le spusesem mai întâi marinarilor apoi lui însuşi, în legătură cu odaia sau lada mea, precum şi datorită privirilor şi comportării mele ciudate în timpul cinei.

L-am rugat să aibă răbdare şi să asculte povestea mea pe care i-am istorisit-o amănunţit, din clipa când am părăsit Anglia, până în clipa când am fost găsit. Şi cum adevărul îşi face întotdeauna loc în minţile cu judecată, acest gentilom de treabă, cu un pospai de învăţătură, dar înzestrat cu mult bun simţ, se convinse numaidecât de sinceritatea şi buna mea credinţă. Şi ca să întăresc spusele mele, l-am rugat să dea poruncă să fie adus scrinul meu a cărui cheie o aveam în buzunar; între timp el îmi povestise ce au făcut marinarii cu cutia mea. Am deschis scrinul în faţa lui şi i-am arătat mica colecţie de rarităţi adunate în ţara din care scăpasem în chip atât de ciudat. Se afla acolo pieptenele făcut din firele de păr din barba regelui şi un altul din acelaşi material, dar de astă-dată cu firele fixate într-o bucată din unghia reginei. I-am mai arătat şi o colecţie de ace de cusut şi cu gămălie, lungi între un picior şi o jumătate de yard, patru ace de viespe, mari cât nişte cuie de tâmplărie, smocuri din părul reginei, un inel de aur pe care ea mi-l dăruise într-o zi scoţându-l din degetul cel mic şi aruncându-mi-l peste cap, întocmai ca pe un colac de salvare. L-am rugat pe căpitan să primească acest inel în semn de recunoştinţă pentru bunătatea lui, dar n-a fost chip să-l conving. I-am arătat apoi o bătătură pe care o tăiasem cu mâna mea de la degetul piciorului unei doamne de onoare; era cam de mărimea unui măr de Kent şi se întărise atât de mult, încât la întoarcerea în Anglia am scobit-o pe dinăuntru în chip de cupă, şi am montat-o în argint. În sfârşit, l-am rugat să cerceteze pantalonii cu care eram îmbrăcat şi care erau făcuţi din piele de şoarece.

N-am izbutit să-l fac să primească decât dintele unui servitor pe care l-a examinat cu multă curiozitate şi care am văzut că-l interesează.

L-a primit, mulţumindu-mi de mii de ori, de parcă i-aş fi dat cine ştie ce lucru de preţ. Deşi dintele era perfect sănătos, fusese scos din greşeală de un felcer nepriceput din gura unui slujitor al Glumdalclitchei, care se văieta într-una de dureri. Eu l-am curăţat şi l-am pus bine în scrin. Era lung cam de un picior şi avea patru incii în diametru.

Căpitanul se arătă foarte mulţumit de povestirea mea sinceră şi-mi spuse că nădăjduieşte că la înapoierea noastră în Anglia voi face şi semenilor mei cinstea de a le-o împărtăşi, aşternând-o pe hârtie. I-am răspuns că, după părerea mea, lumea e sătulă de cărţi de călătorii, că astăzi, în ochii oamenilor au trecere numai lucrurile cu adevărat extraordinare, şi bănuiesc că de aceea unii scriitori se gândesc mai puţin la adevăr decât la vanitatea sau interesul lor, sau la plăcerea cititorilor neştiutori; că povestirea mea cuprinde prea puţine întâmplări neobişnuite şi este lipsită de acele descrieri ornamentale de plante, pomi, păsări şi alte lighioane ciudate, sau obiceiuri barbare de-ale sălbaticilor ce se închină la idoli, lucruri zugrăvite atât de des de cei mai mulţi scriitori în cărţile lor. Totuşi, i-am mulţumit pentru buna părere pe care o avea despre mine şi i-am făgăduit că o să mă gândesc la propunerea lui.

Mi-a spus că-l miră foarte mult un lucru, şi anume că vorbesc prea tare; ba m-a şi întrebat dacă nu cumva regele şi regina din ţara aceea erau tari de ureche. I-am răspuns că aşa m-am obişnuit să vorbesc în ultimii doi ani şi mai bine şi că mă minunez de glasul lui şi al oamenilor din echipaj care-mi fac impresia că doar şoptesc şi totuşi îi aud destul de limpede. I-am arătat că în ţara aceea când trebuia să rostesc vreun cuvânt, era ca şi cum un cetăţean ar fi vorbit din stradă unuia cocoţat într-o clopotniţă, în afară de cazul când eram aşezat pe masă sau ţinut în palmă. Şi i-am mai spus ceva, anume că în clipa când am pus piciorul pe bordul vasului şi m-am văzut înconjurat de marinari, aceştia mi s-au părut cele mai mici creaturi pe care le văzusem vreodată şi vrednice de tot dispreţul. Adevărul e că în vreme ce mă aflam în ţara regelui aceluia, nu puteam să sufăr să mă privesc în oglindă, după ce ochii mei se deprinseseră cu lucruri atât de uriaşe, deoarece comparaţia mă făcea să am o părere foarte puţin măgulitoare despre mine însumi.

Căpitanul mi-a mărturisit că în timpul cinei, observase că mă uit la toate într-un fel cam ciudat şi că adesea păream să-mi stăpânesc cu greu râsul, pe care el nu ştia cum să-l interpreteze, punându-l pe seama unei tulburări a minţii. I-am răspuns că era cât se poate de adevărat, şi mă întrebam cum de am reuşit totuşi să mă stăpânesc, când am văzut farfurii mari cât o monedă de argint de trei penny, un picior de porc – tocmai bine să-ţi ajungă pentru o îmbucătură, o ceaşcă mai mică decât o coajă de nucă; şi am continuat zugrăvindu-i în acelaşi chip celelalte obiecte şi mâncări aflate în cabina lui. Căci deşi regina, în tot timpul cât m-am aflat în slujba ei, poruncise ca toate lucrurile de care aveam nevoie să fie făcute pe măsura mea, totuşi mintea mi-era copleşită de ceea ce vedeam în jur şi mă uitam chiondorâş la micimea mea, întocmai cum se uită oamenii la greşelile lor. Căpitanul îmi înţelese foarte bine gluma şi-mi răspunse vesel cu vechiul proverb englezesc că se teme că ochii mei sunt mai mari decât burta: nu prea îi plăcea cum mâncam, deşi postisem o zi întreagă. Continuând să glumească, afirmă că ar fi dat bucuros o sută de lire ca să-mi vadă cutia în ciocul vulturului şi apoi căzând în apă de la o înălţime atât de mare: o privelişte, hotărât, dintre cele mai uluitoare, vrednică de a fi zugrăvită şi lăsată moştenire timpurilor viitoare; şi asemănarea cu Phaeton{25} i se păru atât de izbitoare, încât nu se putu stăpâni să nu o amintească, deşi gluma nu mă încânta prea mult.

Căpitanul se întorcea de la Tonkin; în drum spre Anglia, fusese împins spre nord-est până la 44 grade latitudine şi 143 grade longitudine. Întâlnind însă un alizeu, la două zile după îmbarcarea mea, am navigat multă vreme spre sud şi după ce am trecut prin dreptul coastelor Noii Olande, ne-am urmat drumul spre vest-sud-vest, până când am trecut de Capul Bunei Speranţe. Călătoria noastră a fost cât se poate de plăcută, dar nu-l voi plictisi pe cititor cu un jurnal de bord.

Căpitanul s-a oprit în vreo două porturi şi a trimis şalupa după provizii şi apă de băut. Eu însă nu m-am dat jos niciodată de pe corabie până la Downs, unde am ajuns în cea de a treia zi a lunii iunie 1706, cam la vreo nouă luni după ce scăpasem din Brobdingnag. Am fost gata să-mi las lucrurile zălog până când aş fi achitat costul călătoriei, dar căpitanul nu voi în ruptul capului să primească un ban. Ne-am despărţit ca doi buni prieteni şi nu m-am lăsat până ce nu mi-a făgăduit că mă va vizita, acasă la mine, în Redriff. Cu cinci şilingi împrumutaţi de la căpitan, am închiriat un cal şi o călăuză.

Pe drum, văzând cât de mici sunt casele, pomii, vitele şi oamenii, am început să cred că sunt în Liliput. Mi-era teamă să nu calc în picioare călătorii întâlniţi şi adesea le strigam să se dea la o parte din drum, aşa încât în vreo două rânduri puţin a lipsit să nu mă aleg cu capul spart din pricina obrăzniciei mele.

Când am ajuns în sfârşit acasă, întrebând pe unii şi pe alţii, un servitor mi-a deschis uşa, iar eu m-am aplecat ca să intru (cum fac gâştele când vor să treacă pe sub poartă), de teamă să nu mă aleg cu vreun cucui. Soţia mea a alergat să mă îmbrăţişeze, dar eu m-am aplecat mai jos de genunchii ei, socotind că altfel ea n-ar putea ajunge să mă sărute. Fiica mea îngenunche ca s-o binecuvântez, dar eu n-am văzut-o până în clipa când s-a ridicat, deprins fiind de atâta amar de vreme să-mi ţin capul şi ochii aţintiţi în sus, la mai mult de şaizeci de picioare înălţime; după ce s-a sculat în picioare, am cuprins-o cu o mână pe după mijloc. Am privit de sus la servitori şi la cei câţiva prieteni care erau în casă, de parcă ei ar fi fost nişte pitici, iar eu un uriaş. I-am spus soţiei mele că prea a fost econoamă; găseam că atât ea cât şi fiică-mea erau pipernicite, fiindcă nu se hrăniseră cum trebuie. Pe, scurt, m-am purtat într-un chip atât de ciudat, încât toţi au crezut ceea ce crezuse şi căpitanul când mă văzuse prima data, ajungând la concluzia că mi-am pierdut minţile. Amintesc toate acestea pentru a dovedi cât de mare este puterea obişnuinţei şi prejudecata.

Peste puţin timp, eu, familia mea şi prietenii noştri ne-am înţeles foarte bine j soţia mea însă stăruia să nu mai plec niciodată pe mare; totuşi, destinul meu neîndurător hotărâse ca ea să nu aibă puterea de a mă opri, după cum va vedea cititorul mai departe. Până atunci, închei Partea a Doua a nefericitelor mele călătorii.