Capitolul VII

Dragostea de patrie a. autorului. El face regelui o propunere foarte avantajoasă, care e respinsă. Nepriceperea regelui în politică. Învăţătura din ţara aceea, foarte şubredă şi mărginită. Legile, treburile militare şi partidele din Brobdingnag.

Numai dragostea de adevăr m-a împiedicat să tăinuiesc cititorului această parte a povestirii mele. În zadar îmi arătam eu supărarea – regele mă lua în râs; aşa că a trebuit să rabd în tăcere şi să aud cum scumpa şi nobila mea ţară e batjocorită. Şi mie, ca oricăruia dintre cititorii mei, îmi pare rău că s-a ivit un astfel de prilej, dar monarhul acesta era atât de curios şi atâta stăruia asupra tuturor amănuntelor, încât aş fi dat dovadă de nerecunoştinţa sau de proastă creştere refuzând să-l lămuresc în măsura în care eram în stare s-o fac. Să-mi fie totuşi îngăduit să spun în apărarea mea că am ocolit cu îndemânare multe din întrebările lui, zugrăvind de fiecare dată lucrurile mai favorabil decât o îngăduia adevărul adevărat. Pentru că întotdeauna am dat dovadă de părtinire faţă de ţara mea, lucru pe care, de altfel, Dionisius Halicarnassensis îl recomandă, şi pe bună dreptate, unui istoric: cât am putut am ascuns slăbiciunile şi metehnele Angliei, în timp ce virtuţile şi frumuseţile ei le-am înfăţişat în lumina cea mai prielnică.

Şi m-am străduit să fac aşa în tot timpul numeroaselor convorbiri avute cu monarhul acela, cu toate că, din păcate, am dat greş.

Să fim însă îngăduitori faţă de un rege care trăieşte cu totul izolat de restul lumii şi, prin urmare, nu cunoaşte obiceiurile şi tradiţiile ce se bucură de atâta trecere la alte popoare. Lipsa acestor cunoştinţe va zămisli întotdeauna nenumărate prejudecăţi şi va determina un fel îngust de a privi lucrurile de care noi şi ţările mai civilizate din Europa suntem cu desăvârşire scutiţi. Şi ar fi cât se poate de dureros dacă părerile despre ce e bine şi ce e rău ale unui monarh atât de îndepărtat ar trebui să fie date drept pildă întregii omeniri.

Pentru a întări cele spuse până acum, precum şi pentru a arăta încă o dată urmările nefaste ale unei educaţii mărginite, voi mai aminti aici câteva lucruri care cu greu vor găsi crezare. În nădejdea de a câştiga mai mult în ochii Maiestăţii Sale, i-am povestit despre o invenţie născocită cu vreo trei-patru sute de ani în urmă – fabricarea unei pulberi care, la cea mai mică scânteie se aprinde într-o clipită şi aruncă totul în aer, chiar dacă ar fi un munte, bubuind mai năprasnic decât tunetul. I-am mai spus că o anumită cantitate din această pulbere vârâtă într-o ţeava de alamă sau fier, ar zvârli o minge de fier sau de plumb cu atâta putere şi iuţeală că nimic nu i-ar putea sta în cale. Că mingile cele mai mari astfel slobozite nu numai că ar nimici dintr-o dată şiruri întregi de soldaţi, dar ar dărâma zidurile cele mai puternice, sau ar scufunda corăbii cu câte o mie de oameni pe bord; iar dacă ar fi legate cu ajutorul unui lanţ ar trece prin catarge şi greement, sfârtecând trupurile oamenilor şi pustiind totul în calea lor. Că noi punem adesea această pulbere în mingi mari de fier pe care le aruncăm cu ajutorul unei maşini asupra cetăţii împresurate, iar mingea desfundă străzile, preface casele în ruine, azvârlind ţăndări şi sfărâmături în toate părţile, şi zboară creierii tuturor celor aflaţi în preajmă. Că eu cunosc foarte bine substanţele din care e făcută pulberea; că ele sunt ieftine şi se găsesc uşor; că eu ştiu cum trebuie să le amestec şi că aş putea să arăt meşterilor săi cum să fabrice ţevile acelea pe măsura tuturor lucrurilor din regatul Majestăţii Sale, cea mai lungă dintre ele nedepăşind o sută de picioare; cu douăzeci-treizeci de ţevi dintr-acestea, încărcate cu o cantitate potrivită de pulbere şi mingi, va distruge în câteva ceasuri zidurile celui mai întărit oraş din ţară sau va preface în praf şi pulbere capitala, dacă supuşii s-ar împotrivi vreodată poruncilor sale.

Toate acestea i le-am spus Majestăţii Sale cu umilinţă, ca un neînsemnat prinos al recunoştinţei mele faţă de nenumăratele dovezi de regească bunătate şi ocrotire.

Regele fu cuprins de groază ascultând descrierea acestor maşini grozave, precum şi propunerea pe care i-o făcusem. Ca să folosesc cuvintele sale, era „uluit că o biată gânganie neputincioasă cum eram eu, poate să nutrească gânduri atât de sălbatice, să le dea în vileag cu atâta uşurinţă şi să nu pară câtuşi de puţin mişcată de toate vărsările de sânge şi pustiirile pe care le descrisesem ca fiind urmările fireşti ale acestor maşini distrugătoare, pe care, – adăugă el, – le-a născocit desigur vreun duh rău, vrăjmaş al omenirii”. În ceea ce-l privea pe el, mai spuse monarhul, cu toate că erau puţine lucruri pe lume care să-l încânte atât de mult ca noile descoperiri în domeniul artei sau în natură, ar fi preferat mai curând să-şi piardă jumătate din împărăţie decât să fie iniţiat într-un astfel de secret, despre care, dacă ţineam la viaţa mea, mi-a poruncit să nu-i mai pomenesc niciodată.

Ciudate urmări ale unor principii şi concepţii înguste! Un monarh înzestrat cu toate calităţile vrednice de adâncă veneraţie, dragoste şi cinste, un monarh talentat, înţelept şi cu o învăţătură temeinică, plin de minunate daruri şi adorat de supuşi, să-şi facă scrupule fără noimă de care noi cei din Europa nu avem habar şi să scape din mână prilejul care l-a fi făcut stăpân absolut pe viaţa, libertatea şi soarta poporului său! Departe de mine gândul de a spune toate acestea cu intenţia de a umbri nenumăratele virtuţi ale acestui minunat monarh, care, îmi dau foarte bine seama, va scădea totuşi mult în ochii cititorului englez; socotesc însă că defectul acesta al lor provine din neştiinţă, din faptul că nu au transformat încă politica în ştiinţă, aşa cum au făcut spiritele cele mai luminate din Europa. Îmi amintesc foarte bine că într-o convorbire pe care am avut-o într-o zi cu regele, când i-am spus că la noi s-au scris mai multe mii de volume despre arta de a guverna, el şi-a făcut o părere foarte proastă despre înţelepciunea noastră – contrar intenţiilor mele.

Mi-a mărturisit făţiş că dispreţuieşte şi urăşte din adâncul sufletului intrigile, urzelile tainice şi rafinamentul, fie că e vorba de un monarh sau de un sfetnic. Nu pricepea ce înţeleg eu prin secrete de stat, de vreme ce nu era vorba de un duşman sau de un popor vrăjmaş. El îngrădea arta de a guverna în hotare foarte înguste. O mărginea la bun simţ şi raţiune, dreptate şi îngăduinţă, la rezolvarea grabnică a proceselor de drept civil şi de drept penal şi la alte câteva considerente simple de acest fel care nici nu merită să fie amintite. Părerea lui era că „acela care poate face să crească două spice de grâu sau două fire de iarbă pe un petic de pământ unde mai înainte creştea numai unul, este mai vrednic de recunoştinţa omenirii şi aduce un serviciu mai însemnat ţării sale decât tot neamul politicienilor laolaltă.”

Învăţământul la acest popor are multe lipsuri; el se mărgineşte numai la morală, istorie, poezie şi matematică, în care, trebuie să recunosc, sunt neîntrecuţi. Ei aplică matematica numai şi numai la ceea ce poate fi folositor în viaţă, la îmbunătăţirea agriculturii şi a tuturor meşteşugurilor, astfel că la noi s-ar bucura de prea puţină trecere. Cât despre idei, entităţi, abstracţiuni şi categorii transcendentale, nu am reuşit niciodată să-i fac să-şi formeze o idee cât de mică despre el.

În ţara lor, nici o lege nu poate fi exprimată într-un număr de cuvinte mai mare decât numărul literelor din alfabetul lor – douăzeci şi două cu totul. Adevărul e că numai foarte puţine legi au această lungime. Ele glăsuiesc în cuvintele cele mai simple, iar oamenii nu sunt destul de ageri la minte pentru a-i da mai mult decât o interpretare; a scrie un comentariu la vreo lege oarecare este o crimă capitală. Cât priveşte rezolvarea proceselor de drept civil sau urmărirea criminalilor, precedentele sunt atât de puţine, încât nu prea au motive să se laude cu vreo pricepere deosebită în una sau alta.

Ca şi chinezii, folosesc arta tiparului din timpuri străvechi. Totuşi, bibliotecile lor nu sunt prea mari. Biblioteca regelui, socotită cea mai mare, nu are mai mult de 1000 de volume, aşezate într-o galerie lungă de 1200 picioare, de unde aveam libertatea să împrumut cărţile care-mi plăceau. În una din camerele Glumdalclitchei, tâmplarul reginei construise un fel de scară de lemn înaltă de vreo 25 de picioare; fiecare treaptă avea o lungime de 50 de picioare; era de fapt o scară mobilă cu capătul de jos aşezat la 6 depărtare de 10 picioare de peretele camerei.

Cartea pe care doream s-o citesc era rezemată de perete: eu mă urcam mai întâi pe prima treaptă a scării şi întorcându-mă cu faţa spre carte, începeam să citesc în partea de sus a paginii, făcând vreo opt-zece paşi spre dreapta sau spre stânga, după lungimea rândurilor, până când ajungeam ceva mai jos de nivelul ochilor, apoi coboram treptat până când ajungeam în partea de jos; apoi mă urcam din nou şi începeam altă pagină în acelaşi chip; foaia o întorceam cu amândouă mâinile pentru că era groasă şi tare ca de carton; cele mai mari pagini erau de cel mult optsprezece-douăzeci de picioare.

Stilul scriitorilor e clar, viguros şi totodată plăcut, dar fără înflorituri, căci nimic nu le displace mai mult decât cuvintele de prisos sau expresiile variate. Am citit multe din cărţile lor, îndeosebi cărţi de istorie şi de morală. Printre altele m-a încântat nespus un tratat ce stătea veşnic în dormitorul lui Glumdalclitch şi aparţinea guvernantei ei, o bătrânică gravă căreia îi plăceau scrierile morale şi religioase. Cartea zugrăveşte slăbiciunile omeneşti şi se bucură de oarecare trecere numai la femei şi la cei de rând. Totuşi, eram curios să ştiu ce anume poate spune despre acest subiect un scriitor, din ţara aceea. Autorul trecea în revistă toate subiectele obişnuite ale moraliştilor europeni, arătând „cât de mărunt, neputincios şi vrednic de dispreţ este omul prin firea sa; cum nu e în stare să se apere de protivniciile văzduhului sau de furia fiarelor sălbatice; cum îl întrec alte creaturi, una în forţă, alta în repeziciune, a treia în prevedere, a patra în hărnicie.” El adăuga că „natura a degenerat în ultima vreme şi nu mai zămislea acum decât stârpituri în comparaţie cu oamenii de altădată.” Spunea că „e cât se poate de firesc să ne închipuim că la început oamenii nu numai că erau mai mari, dar că în vremurile de demult pământul trebuie să fi fost locuit de uriaşi, lucru confirmat de istorie şi de tradiţie şi adeverit de oasele şi ţestele uriaşe descoperite întâmplător în mai multe părţi ale ţării, depăşind cu mult neamul sfrijit al oamenilor din zilele noastre”. El susţinea că „înseşi legile naturii cereau în mod categoric ca noi să fi fost zidiţi de la început mai mari şi mai robuşti, nu atât de uşor supuşi pieirii, ameninţaţi la tot pasul de accidente neînsemnate, ca de pildă o ţiglă care cade de pe casă, o piatră aruncată de un băiat sau un pârâu în care ne putem îneca”.

Pe baza unor astfel de raţionamente, autorul ajungea la o serie de învăţăminte morale, folositoare pentru conduita în viaţă, dar pe care nu are rost să le înşir aici. Eu unul nu m-am putut stăpâni să nu reflectez cât de răspândit este obiceiul de a ticlui predici morale sau, mai curând, de a găsi pricini de nemulţumire şi văicăreală din certurile noastre cu natura. Dar dacă am privi lucrurile mai îndeaproape, ne-am putea da seama cât de puţin întemeiate sunt aceste certuri, la noi, ca şi la ei.

Cât priveşte treburile lor militare, ei se fălesc că armata regelui este alcătuită din o sută şaptezeci şi şase de mii de pedestraşi şi treizeci şi două de mii de soldaţi călări, dacă poate fi numită armată o oştire alcătuită din negustorii câtorva oraşe şi din fermierii de la ţară, comandaţi de nobili cu şi fără titlu, neprimind nici soldă, nici altă răsplată. În privinţa instrucţiei sunt într-adevăr desăvârşiţi, iar disciplina e foarte bună, deşi nu am văzut un merit deosebit în asta, căci cum ar putea fi altfel când fiece fermier se găseşte sub ordinele seniorului său şi fiecare cetăţean sub acelea ale oamenilor de vază din oraşul său, aleşi prin vot, întocmai ca la Veneţia? Am văzut adesea miliţia din Lorbrulgrud ieşind la instrucţie pe un câmp mare, de vreo douăzeci de mile pătrate, aflat lângă oraş. Nu erau mai mult de douăzeci şi cinci de mii de pedestraşi şi şase mii de călăreţi; mi-a fost cu neputinţă să socotesc numărul lor exact din pricina spaţiului pe care-l ocupau. Un călăreţ călare pe uriaşul său armăsar măsura cam vreo nouăzeci de picioare. La o comandă, toată această liotă de călăreţi şi-a scos săbiile şi le-a fluturat în aer. Mintea omenească nu-şi poate închipui ceva mai măreţ, mai uimitor, mai minunat! Ai fi zis că zeci de mii de fulgere ţâşniseră în acelaşi timp dinspre toate zările cerului!

Doream nespus de mult să ştiu cum oare ajunsese acest monarh, la ale cărui pământuri nimeni nu putea răzbate din nici o parte a lumii, să se gândească la armată sau să-şi deprindă supuşii cu disciplina militară. Am aflat însă curând, atât din spusele unora cât şi citind istoria ţării lor, că de-a lungul veacurilor i-a năpăstuit şi pe ei aceeaşi boală care nu cruţă niciodată omenirea: nobilimea lupta adesea pentru putere, poporul pentru libertate şi regele pentru stăpânire absolută.

Şi oricât ar fi încercat legea să-i ţină în frâu, fiecare din cele trei părţi a încălcat drepturile semenilor săi, prilejuind adesea războaie civile; ultimul război a fost curmat din fericire de bunicul monarhului, prin bună înţelegere; şi de atunci, oastea ţării, înfiinţată cu consimţământul tuturor, a fost supusă mereu unei discipline de fier.