Capitolul II

Împăratul Liliput-ului, însoţit de mai mulţi nobili, vine să-l vadă pe autor în captivitate. Sunt descrise persoana şi obiceiurile împăratului. Câtorva cărturari li se dă însărcinarea să-l înveţe pe autor limba lor. Câştigă în ochii liliputanilor prin firea lui blajină. I se scotocesc buzunarele şi i se iau sabia şi pistoalele.

Când m-am sculat în picioare, am privit de jur împrejur şi trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost dat să văd un tablou mai încântător. Întreg ţinutul părea o grădină nesfârşită, iar ogoarele, îngrădite, în cea mai mare parte având patruzeci de picioare pătrate, semănau cu tot atâtea straturi de flori. Printre ogoare erau presărate păduri de o jumătate de stang{9}, iar pomii cei mai mari, după câte îmi puteam da seama, erau înalţi de vreo şapte picioare. Am întors capul spre stânga şi oraşul mi-a apărut ca un decor de cetate pe scena unui teatru.

Cum, totuşi, de câteva ceasuri mă cuprinsese oboseala, m-am furişat în casă şi am închis uşa după mine. Dar încercarea mea de a scăpa de mulţimea aceea de oameni fu zadarnică. A trebuit să ies din nou, şi, ca să-mi mai omor urâtul, am început să mă plimb încoace şi încolo, atât cât îmi îngăduiau lanţurile. Între timp, împăratul se dăduse jos din turn şi acum se îndrepta călare înspre mine – lucru pentru care putea să plătească scump, fiindcă animalul, deşi bine dresat, în faţa unei privelişti atât de neobişnuite, amintind de un munte în mişcare, se ridică în două picioare; dar împăratul, un călăreţ neîntrecut, sejinu bine în şa până când alergară câţiva slujitori şi apucară calul de căpăstru, iar Majestatea Sa putu să descalece. După ce coborî, mă cercetă plin de admiraţie; totuşi nu se apropie de locul până unde putea ajunge lanţul. Le porunci apoi bucătarilor şi chelarilor să-mi dea să mănânc şi să beau; iar ei împinseră spre mine un fel de care pline cu de-ale gurii, pregătite de mai-nalte. Când le-am putut ajunge cu mâna, m-am grăbit să le golesc; douăzeci erau încărcate cu carne şi zece cu băutură. Din două-trei îmbucături nu mai rămânea nimic dintr-un car cu carne; cât despre băutură, toate cele zece vase de pământ câte erau într-un singur car, le-am sorbit dintr-o înghiţitură; şi aşa am făcut şi cu celelalte.

Împărăteasa, prinţii şi prinţesele, însoţiţi de nenumărate doamne, şedeau la o oarecare depărtare, în jilţurile lor; dar văzând ce s-a întâmplat cu calul împăratului, s-au sculat şi s-au apropiat de monarh, pe care-l voi descrie în cele ce urmează, împăratul e mai înalt aproape cu un lat de unghie decât oricare din curtenii săi, ceea ce e de ajuns ca să umple de teamă pe privitori. Are trăsături energica şi bărbăteşti, o gură de austriac şi nasul acvilin, tenul măsliniu, statura dreaptă, trupul şi membrele bine proporţionate, mişcările graţioase şi ţinuta maiestoasă. Trecuse de floarea vârstei, având douăzeci şi opt de ani şi 9 luni, dintre care şapte ani şi-i petrecuse domnind fericit şi, în general, victorios. Ca să-l văd mai bine, m-am culcat într-o rână, aşa că faţa mea era paralelă cu a lui, el stând doar la trei yarzi mai departe; de altfel, nu mă pot înşela în descrierea împăratului, pentru că de atunci l-am ţinut adesea în palmă, îmbrăcămintea lui era foarte simplă, croită după o modă jumătate asiatică, jumătate europeană; doar pe cap purta un coif uşor de aur, împodobit cu pietre nestemate şi cu o pană în vârf. Ţinea sabia scoasă ca să se apere, dacă m-aş fi smuls cumva din lanţuri; era o sabie lungă de aproape trei incii, cu minerul şi teaca din aur încrustat cu diamante, împăratul avea glasul piţigăiat, dar foarte desluşit; îl puteam auzi lămurit chiar, atunci când mă sculam în picioare. Doamnele şi curtenii purtau veşminte bogate, astfel că locul unde stăteau semăna cu o fustă brodată cu figuri de aur şi argint, întinsă pe pământ. Majestatea Sa îmi vorbi în mai multe rânduri, şi eu i-am răspuns, dar niciunul din noi nu pricepu o iotă. De faţă erau şi mai mulţi preoţi şi avocaţi (judecând după îmbrăcăminte), cărora li s-a poruncit să-mi vorbească; eu le-am răspuns în toate limbile în care le puteam îngăima ceva, adică în olandeza de sus şi de jos, în latină, franceză, spaniolă, italiană şi lingua franca, însă fără nici un rezultat. După vreo două ceasuri, curtea se retrase, iar eu am fost lăsat cu o gardă puternică, pentru ca aceasta să stăvilească neobrăzarea şi, poate, răutăţile gloatei. Oamenii erau nerăbdători să se înghesuie cât mai aproape de mine; şi cum stam culcat pe pământ lângă uşa casei mele, unii din ei au avut neruşinarea să tragă în mine cu săgeţi, din care una mai-mai să mă nimerească în ochiul stâng. Colonelul ordonă atunci să fie prinşi şase vinovaţi, pentru care nu găsi o pedeapsă mai potrivită decât să mi-i dea pe mână, legaţi fedeleş, lucru pe care soldaţii lui l-au executat întocmai, împingându-i înspre mine cu vârful lăncilor până când i-am putut apuca.

I-am luat pe toţi în mâna dreaptă şi am băgat cinci în buzunarul hainei; cât despre al şaselea, m-am prefăcut că vreau să-l mănânc. Bietul omuleţ începu să urle cât îl ţinea gura, iar colonelul şi ofiţerii lui se mohorâră la chip, mai ales când m-au văzut scoţând briceagul. I-am liniştit însă numaidecât, pentru că privindu-l cu bunătate şi tăindu-i firele cu care era legat, l-am pus binişor jos şi omuleţul o luă la sănătoasa. M-am purtat şi cu ceilalţi la fel, scoţându-i unul câte unul din buzunar; şi am văzut că atât soldaţii cât şi norodul au fost mişcaţi de acest gest de clemenţă, care a fost relatat la curte într-o lumină foarte favorabilă pentru mine.

Înspre seară, cu chiu, cu vai, m-am aciuat în casă unde m-am culcat pe pardoseală, ceea ce am făcut încă vreo două săptămâni, în care timp, împăratul porunci să mi se pregătească un pat. Şase sute de aşternuturi de mărime obişnuită au fost aduse cu căruţele şi desfăcute în casa mea; o sută cincizeci de saltele cusute una de alta au alcătuit lungimea şi lăţimea patului. Şi deşi au fost puse câte patru, una peste alta, totuşi, n-aş putea spune că mă apărau îndeajuns de pardoseala aspră, făcută din lespezi de piatră. În acelaşi chip, mi-au făcut rost de cearşafuri, pături şi cuverturi, destul de bune pentru cineva deprins de atâta vreme cu lipsurile.

Cum vestea sosirii mele se răspândise în lungul şi latul ţării, nenumăraţi bogătaşi, gură-cască şi pierde-vară veniră să mă vadă. Satele se goliră aproape cu totul şi cred că ogoarele şi gospodăriile ar fi fost lăsate în paragină, dacă Majestatea Sa nu ar fi curmat această neplăcută stare de lucruri, dând câteva proclamaţii şi edicte. El porunci ca acei care mă văzuseră să se întoarcă la casele lor şi să nu îndrăznească să se apropie mai mult de cincizeci de yarzi de casa mea fără o încuviinţare specială a curţii, cu care prilej, secretarii de stat s-au ales cu câştiguri frumuşele.

Între timp, împăratul ţinea consilii peste consilii, ca să se ajungă la o hotărâre cu privire la mine; mai târziu, un prieten intim al meu, un dregător de seamă şi cunoscător a toate tainele, m-a încredinţat că dădusem mult de furcă palatului. Se temeau că o să rup lanţurile, că întreţinerea mea fiind foarte costisitoare ar putea pricinui izbucnirea foametei. Uneori, erau hotărâţi să mă lase să mor de foame, sau, cel puţin, să-mi ciuruiască faţa şi mâinile cu săgeţi otrăvite care m-ar fi omorât în scurtă vreme, dar şi-au făcut socoteala că mirosul unui leş atât de uriaş ar putea dezlănţui în capitală o molimă care s-ar răspândi, probabil, în întreaga ţară. În mijlocul dezbaterilor, mai mulţi ofiţeri au bătut la uşa marii săli de consiliu şi doi dintre ei fiind primiţi înăuntru au povestit cum m-am purtat cu cei şase criminali amintiţi, ceea ce făcu o impresie atât de favorabilă asupra Majestăţii Sale şi asupra întregului consiliu, încât pe loc se institui o comisie imperială care obligă toate satele aflate până la nouă sute de yarzi jur împrejurul capitalei să dea în fiecare dimineaţă şase boi, patruzeci de oi şi alte alimente pentru întreţinerea mea; aceasta, pe lângă o cantitate potrivită de pâine şi vin, precum şi alte băuturi, pentru a căror plată Majestatea Sa dădu vistieriei ordinele cuvenite.

Împăratul, pasămite, trăieşte mai ales din veniturile propriilor sale domenii şi rareori, numai în împrejurări neobişnuite, se întâmplă să ia dajdie de la supuşi, aceştia, în schimb, fiind obligaţi să-l însoţească în războaie pe propria lor cheltuială. S-a mai hotărî de asemenea să mi se dea şase sute de slujitori, plătiţi cu leafă ca să se poată întreţine, care să locuiască în corturi prevăzute cu tot dichisul, ridicate de o parte şi alta a uşii mele. S-a mai poruncit iarăşi ca trei sute de croitori să-mi coasă un rând de haine după moda ţării, ca şase dintre cei mai mari cărturari ai Majestăţii Sale să mă înveţe limba lor, şi, în sfârşit, caii împăratului, cei ai nobililor şi ai trupelor din gardă sa facă adesea exerciţii în prezenţa mea, pentru a se deprinde cu mine. Toate aceste ordine au fost aduse la îndeplinire întocmai; şi în vreo trei săptămâni am progresat foarte mult cu învăţatul limbii lor, împăratul onorându-mă adesea cu vizitele lui şi arătându-se încântat să dea o mână de ajutor dascălilor mei. De bine, de rău, am putut înjgheba în curând o conversaţie şi primele cuvinte pe care le-am învăţat au dat glas dorinţei mele „să binevoiască a-mi da libertatea”, rugăminte ce o rosteam zilnic în genunchi. Răspunsul lui, pe cât am putut desluşi, mi-a dat să înţeleg că această chestiune cere răgaz şi nu poate fi hotărâtă fără sfatul consiliului şi că,. mai întâi, eu trebuie „lumos kelmin pesso desmar Ion emposo” – adică să fac legământ de pace cu dânsul şi cu împărăţia lui; totuşi, mă încredinţa că voi fi tratat cu cea mai mare bunăvoinţă. M-a sfătuit de asemenea ca prin răbdare şi purtare cuviincioasă să câştig respectul lui şi al supuşilor săi. Dorea să nu-i iau în nume de rău dacă va porunci unor ofiţeri să mă perchiziţioneze, pentru că se prea poate să port asupra mea mai multe arme – lucruri de bună seamă primejdioase, dacă erau pe măsura unui om atât de mare. I-am răspuns că Majestatea Sa va fi mulţumit, deoarece eram gata să mă dezbrac şi să-mi golesc buzunarele în faţa lui. Acestea i le-am împărtăşit, parte prin cuvinte, parte prin semne. Dânsul mi-a răspuns că, potrivit legilor împărăţiei, urma ca eu să fiu cercetat de doi ofiţeri ai săi, că lucrul acesta, după cum ştia el foarte bine, nu se putea face fără încuviinţarea şi ajutorul meu, şi că avea o părere atât de bună despre mărinimia şi simţul meu de dreptate, încât mi-i va încredinţa pe cei doi ofiţeri, că tot ce-mi vor lua îmi va fi înapoiat când voi părăsi ţara sau răscumpărat la preţul hotărî de mine.

I-am luat pe cei doi ofiţeri în palmă, i-am vârât mai întâi în buzunarele hainei, apoi în toate celelalte buzunare, afară de cele două buzunăraşe de la pantaloni şi un alt buzunar secret pe care n-aş fi vrut să-l scotocească pentru că ţineam în el câteva lucruri de care mă puteam sluji numai eu. Într-unul din buzunăraşele de la pantaloni era un ceas de argint, iar în celălalt o mică cantitate de aur într-o pungă. Domnii aceştia, având asupra lor condei, cerneală şi hârtie, au întocmit un inventar exact de tot ce au văzut, iar când au isprăvit, m-au rugat să-i aşez jos, ca să-l înfăţişeze împăratului. Inventarul acesta l-am tradus mai târziu în engleză; cuvânt cu cuvânt suna astfel:

Imprimis. În buzunarul drept al hainei Omului-Munte (aşa tălmăcesc eu cuvintele quinbus flestrin), după o perchiziţie extrem de minuţioasă, am descoperit numai o bucată mare de ştofă aspră, destul de mare pentru a fi folosită drept covor în sala cea mare a Majestăţii Voastre. În buzunarul stâng, am văzut o ladă uriaşă de argint, cu capac din acelaşi metal, pe care noi, cercetătorii, nu l-am putut ridica. Am rugat să ni se deschidă capacul şi unul din noi, pătrunzând înăuntru, s-a pomenit cu picioarele până la genunchi într-un fel de praf, din care o parte zburându-ne în faţă ne-a făcut să strănutăm de mai multe ori. În buzunarul său drept de la piept, am. găsit un pachet uriaş făcut din nişte materiale albe şi subţiri, împăturite unul peste altul, cam de grosimea a trei oameni, legate cu un odgon gros şi însemnate cu figuri negre, despre care cu umilinţă credem că sunt nişte scrieri, fiecare literă fiind aproape cât jumătatea palmei noastre. În cel stâng, era un fel de maşină, având înfipţi în spatele ei douăzeci de stâlpi lungi, asemănători palisadelor din faţa curţii Majestăţii Voastre, cu care Omul-munte îşi piaptănă părul, după câte bănuim noi, pentru că nu l-am supărat prea mult cu întrebările, dându-ne seama că e foarte greu să ne facem înţeleşi. În buzunarul cel mare din partea dreaptă a acoperământului său de mijloc (aşa traduc cuvântul raniu-lo, adică pantalonii mei), am văzut o ţeava de fier cam de lungimea unui om, fixată de o bucată solidă de lemn, mai mare decât ţeava.

Iar pe o parte a ţevii erau bucăţi mari de fier ieşite în afară şi reprezentând figuri ciudate despre care nu ştim ce să credem. În buzunarul din stânga, o altă maşină de acelaşi fel. În buzunarul mic din partea dreaptă erau mai multe bucăţi de metal alb şi roşu, turtite şi rotunde, de mărimi diferite. Câteva din bucăţile albe şi care păreau de argint erau aşa de mari şi de grele, încât tovarăşul meu şi cu mine de-abia am izbutit să le ridicăm. În buzunarul stâng, am găsit doi stâlpi negri de o formă neregulată; numai cu mare greutate am putut să le atingem vârful din fundul buzunarului unde stăteam. Unul din ei avea un capac şi părea făcut dintr-o singură bucată, dar la capătul de sus al celuilalt, am văzut ceva alb şi rotund, cam de două ori mai mare decât capetele noastre. În fiecare din aceşti stâlpi era câte o placă uriaşă de oţel, pe care i-am poruncit să ne-o arate, pentru că ne temeam că ar putea fi nişte maşini primejdioase. El le-a scos din cutiile lor şi ne-a spus că în ţara lui avea obiceiul să-şi radă barba cu una din ele şi să taie carnea cu cealaltă. Mai erau două buzunare, în care nu am putut intra. Acestora el le spunea „buzunăraşe”; erau două mari tăieturi făcute în partea de sus a acoperământului de mijloc, strâns lipite de corp datorită apăsării pântecelui. Din buzunăraşul drept atârna un mare lanţ de argint, cu un fel de maşinărie minunată la capăt. I-am spus să scoată tot ce se găsea la capătul lanţului, şi anume ceva ce se dovedi a fi un glob, jumătate de argint, jumătate dintr-un metal străveziu, pentru că pe partea străvezie am văzut nişte figuri ciudate, desenate în cerc, pe care am crezut că le putem atinge, până când ne-am dat seama că degetele noastre sunt oprite de materialul acela străveziu. Omul-munte a pus maşinăria la urechile noastre. Făcea un zgomot neîncetat, ca huruitul unei mori de apă, şi presupunem că este ori vreun animal necunoscut, ori zeul căruia i se închină; înclinăm totuşi mai curând spre această din urmă părere, fiindcă ne-a încredinţat (dacă l-am înţeles bine, pentru că se exprimă foarte imperfect) că rareori întreprinde ceva fără să-l consulte. L-a numit oracolul său şi zicea că arată timpul pentru fiecare acţiune a vieţii sale. Din buzunăraşul stâng a scos apoi o plasă, destul de mare pentru un pescar, dar făcută în aşa fel, încât să se închidă şi să se deschidă ca o pungă şi care-i servea şi pentru acest scop.

Înăuntru. am găsit mai multe bucăţi masive de metal galben care, dacă sunt aur adevărat, trebuie să aibă o valoare extraordinară. După ce, dând ascultare poruncilor Majestăţii Voastre, i-am cercetat cu grijă toate buzunarele, am observat în jurul mijlocului sau o cingătoare, făcută din pielea unui animal monstruos, de care, pe partea stângă, atârna o sabie uriaşă, cât cinci oameni puşi cap la cap, iar pe dreapta, un sac sau o tolbă cu două despărţituri, în fiecare din ele încăpând câte trei din supuşii Majestăţii Voastre. În una din aceste despărţituri erau mai multe globuri sau sfere dintr-un metal foarte greu, cam de mărimea capetelor noastre, pe care numai o mână puternică le-ar putea ridica. În cealaltă despărţitură se afla o grămadă de boabe negre, nu prea mari şi destul de uşoare pentru că puteam ţine mai mult de cincizeci în palmele noastre.

Acesta este inventarul exact a ceea ce am găsit asupra Omului-Munte, care s-a purtat cu multă curtenie şi cu respectul cuvenit faţă de însărcinarea dată nouă de Majestatea Voastră. Semnat şi sigilat în cea de a patra zi a celei de a optzeci şi noua lună a binecuvântatei domnii a Majestăţii Voastre.

Flessen Frelock.

Marsi Frelock.

După ce i s-a citit inventarul, împăratul mi-a cerut, într-un chip cât se poate de curtenitor, să predau obiectele. Mi-a cerut întâi sabia, pe care am scos-o cu teacă cu tot. Între timp, porunci ca trei mii de soldaţi din cele mai alese trupe ale sale (care îl însoţeau în acea clipă) să mă înconjoare la oarecare distanţă, cu arcurile pregătite, lucru ce mi-a scăpat, deoarece privirile mele erau aţintite asupra Majestăţii Sale. Împăratul m-a rugat apoi să scot din teacă sabia care, deşi cam ruginise pe-alocuri din pricina apei sărate a mării, era încă destul de lucitoare. I-am îndeplinit dorinţa, şi pe dată toţi soldaţii scoaseră un strigăt de groază amestecată cu uimire, pentru că soarele strălucea puternic şi în timp ce eu fluturam sabia încoace şi încolo, oglindirea lui le lua vederile. Majestatea Sa, un ocârmuitor cu suflet mare, fu mai puţin înfricoşat decât m-aş fi putut aştepta: mi-a poruncit să bag din nou sabia în teacă şi s-o arunc jos cât mai încet, la vreo şase picioare departe de capătul lanţului meu.

Lucrul următor pe care mi-l ceru fu una din ţevile de fier – adică pistoalele mele de buzunar. Am scos unul din pistoale şi la dorinţa lui, i-am explicat cum m-am priceput mai bine la ce foloseşte; apoi l-am încărcat numai cu praf de puşcă – acesta, mulţumită pungii mele bine închise, nu fusese udat de apa mării (un neajuns împotriva căruia toţi marinarii prevăzători iau măsuri speciale de siguranţă). După ce l-am prevenit pe împărat să nu-i fie teamă, l-am descărcat în aer. De data aceasta, uimirea fu mult mai mare decât la vederea săbiei. Sute de oameni căzură la pământ ca trăsniţi; ba chiar împăratul, cu toate că nu se clinti din loc, nu-şi veni în fire câtăva vreme.

După sabie, aşadar, veni rândul pistoalelor, apoi al pungii cu pulbere şi gloanţe; totodată, eu l-am rugat pe împărat să ferească pulberea de foc, pentru că se va aprinde la cea mai mică scânteie şi-i va arunca palatul în aer. Am predat de asemenea ceasul, pe care monarhul era foarte curios să-l vadă, poruncind ca doi din cei mai voinici ostaşi din gardă să-l ducă pe umeri cu ajutorul unei prăjini – aşa cum poartă cărăuşii din Anglia butoaiele cu bere. Era uluit de zgomotul neîntrerupt al ceasornicului şi de mişcarea minutarului pe care o urmărea cu uşurinţă, căci vederea lor e cu mult mai ageră decât a noastră. El ceru părerea învăţaţilor săi, care, după cum îşi poate lesne închipui cititorul, dădură răspunsuri felurite şi departe de adevăr, cu toate că, ce-i drept, nu i-am putut înţelege perfect. Am scos banii de argint şi de aramă, punga cu nouă galbeni mari de aur şi câţiva mai mici, cuţitul şi briciul, pieptenele şi tabachera de argint, batista şi jurnalul zilnic. Sabia, pistoalele şi punga cu pulbere şi gloanţe au fost transportate în căruţe spre arsenalul Majestăţii Sale; celelalte lucruri mi-au fost însă înapoiate.

După cum am mai amintit, aveam un buzunar secret care a scăpat controlului. În el erau nişte ochelari (având vederea slăbită, îi pun din când în când), un ochean de buzunar şi alte câteva lucruri de folos. Neprezentând nici o însemnătate pentru împărat, nu m-am socotit legat prin cuvântul de onoare să le dau în vileag; mă temeam că, odată înstrăinate, s-ar putea pierde sau strica.