Capitolul III

Autorul îl distrează într-un chip cu totul neobişnuit pe împărat şi nobilimea de ambe sexe. Cum îşi petrec vremea curtenii din Lilliput. Autorul îşi redobândeşte libertatea cu anumite condiţii.

Mulţumită blândeţei şi bunei mele purtări, câştigasem atât de mult în ochii împăratului şi ai curţii – ce zic eu, chiar în ochii armatei şi ai poporului – încât am început să nutresc speranţa de a-mi redobândi libertatea în scurtă vreme. Am folosit toate mijloacele cu putinţă pentru a întreţine această stare de spirit favorabilă mie. Încetul cu încetul, băştinaşii începură să se teamă din ce în ce mai puţin de mine. Uneori mă culcam pe pământ şi lăsam cinci-şase din ei să-mi danseze pe mână; până la urmă, băieţii şi fetele îşi luară inima în dinţi şi veniră să se joace de-a v-aţi ascunselea în părul meu. Între timp, făcusem progrese vădite: înţelegeam şi vorbeam destul de bine limba lor.

Într-o zi, împăratul se gândi să mă distreze organizând câteva spectacole care, în ce priveşte îndemânarea şi pitorescul, întrec tot ceea ce am putut vedea până azi la diferitele popoare cunoscute de mine. Nimic nu m-a încântat mai mult ca dansul acrobaţilor, executat pe un fir alb, subţire, întins la o înălţime de două picioare şi douăsprezece incii de la pământ. Cu îngăduinţa cititorului, voi stărui puţin asupra acestui subiect.

Jocul acesta e practicat numai de cei care aspiră la mari dregătorii şi la înaltele favoruri ale curţii. Ei sunt puşi să înveţe această artă încă din tinereţe şi nu întotdeauna sunt de neam mare, după cum nu întotdeauna se bucură de o educaţie aleasă. Când un post înalt devine vacant, prin deces sau prin căderea în dizgraţie a cuiva (ceea ce se întâmplă adesea), cinci sau şase din aceşti candidaţi adresează o petiţie împăratului, ca să li se permită să-l distreze atât pe el cit şi pe curteni cu un dans pe frânghie, iar cel care sare mai sus fără să-şi frângă gâtul e numit în postul respectiv. Adeseori li se porunceşte chiar şi principalilor miniştri să-şi arate îndemânarea pentru a-l convinge pe împărat că nu şi-au pierdut talentele. Toată lumea ştie că Flimnap, vistiernicul, sare pe frânghie cu cel puţin o incie mai sus decât orice alt nobil din întreaga împărăţie. L-am văzut odată făcând mai multe tumbe pe o scândură prinsă de o frânghie nu mai groasă decât obişnuita sfoară de împachetat din Anglia.

Prietenul meu Reldresal, Prim Secretar al Consiliului Privat, este, după părerea mea – dacă nu cumva sunt părtinitor – al doilea după vistiernic; ceilalţi mari dregători sunt cam deopotrivă între ei. Distracţiile acestea sunt adesea însoţite de accidente fatale; numărul lor e foarte ridicat. Eu însumi am văzut câţiva candidaţi frângându-şi câte un mădular. Dar primejdia este cu mult mai mare atunci când miniştrii înşişi primesc poruncă să arate ce pot pentru că, în strădania lor de a se depăşi pe sine şi de a-i întrece şi pe colegii lor, fac sforţări atât de mari, încât nu se află aproape unul care să nu fi căzut o dată, iar alţii chiar de două sau de trei ori. Mi s-a povestit că Flimnap, cu un an sau doi înainte de sosirea mea, hotărât şi-ar fi rupt gâtul, dacă una din pernele regelui, aflată întâmplător pe jos, nu ar fi amortizat forţa căderi.

Mai există şi un alt spectacol care se reprezintă numai în faţa împăratului, a împărătesei şi a primului ministru, în împrejurări cu totul neobişnuite, împăratul pune pe masă trei fire subţiri de mătase, lungi de şase incii: unul e albastru, al doilea roşu şi al treilea verde. Aceste fire sunt premii pentru persoanele cărora împăratul doreşte să le acorde un semn special al bunăvoinţei sale. Ceremonia are loc în marea sală de audienţă a Majestăţii Sale, unde candidaţii urmează să-şi arate măiestria într-un chip cu totul deosebit de cel descris mai sus şi pentru care nu pot găsi nici cea mai mică asemănare în nici o altă ţară din lumea nouă sau veche. Împăratul ţine în mâini un băţ, aşezat paralel cu orizontul, în timp ce candidaţii înaintează unul câte unul, sărind uneori peste băţ, iar alteori trecând pe sub el, când înainte, când înapoi, de mai multe ori, după cum băţul e ridicat sau coborât. Uneori, împăratul ţine de un capăt al băţului şi primul ministru de celălalt; alteori, ministrul ţine singur de amândouă capetele. Acela care dă dovadă de mai multă agilitate şi rezistă mai mult la sărituri şi târâturi e răsplătit cu firul de mătase albastru i firul roşu i se dă următorului şi firul verde celui de al treilea. Ei toţi le poartă încinse de două ori în jurul mijlocului, şi puţine sunt persoanele din preajma acestei curţi care să nu fie împodobite cu astfel de cingători.

Caii armatei şi cei din grajdurile împărăteşti, fiind purtaţi zilnic prin faţa mea, nu se mai speriau, ci se apropiau de picioarele mele fără teamă. Călăreţii îi puneau să sară peste mâna mea, în timp ce eu o ţineam pe pământ; iar unul din vânătorii împăratului, călare pe un armăsar falnic, a sărit peste pantoful din piciorul meu – un salt cu adevărat prodigios.

S-a-ntâmplat într-o zi să-l distrez pe împărat într-un chip cu totul neobişnuit. L-am rugat să poruncească să mi se aducă mai multe beţe de două picioare lungime şi de grosimea unui baston obişnuit, împăratul îi porunci marelui administrator al pădurilor să dea dispoziţii în consecinţă, iar a doua zi şase pădurari sosiră cu tot atâtea căruţe, trase fiecare de câte opt cai. Am luat nouă beţe şi le-am înfipt cu nădejde în pământ, închizând suprafaţa unui dreptunghi de două picioare pătrate şi jumătate; am pus alte patru beţe pe fiecare latură a dreptunghiului, cam la două picioare de pământ; mi-am prins apoi batista de cele nouă beţe aşezate vertical şi am întins-o în toate direcţiile până când începu să semene cu pielea unei tobe; cele patru beţe paralele, ridicându-se cu vreo cinci incii mai sus decât batista, serveau ca un fel de parapet de fiecare parte.

Când am isprăvit, l-am rugat pe împărat să permită unui detaşament de cavalerişti – douăzeci şi patru în total – să vină şi să facă exerciţii pe batistă. Majestatea Sa încuviinţă această propunere, iar eu am ridicat caii unul câte unul, în mână, înşeuaţi cum erau, cu ofiţerii înarmaţi până în dinţi şi pregătiţi pentru instrucţie. De îndată ce s-au aliniat, s-au împărţit în două grupuri, s-au prefăcut că se hărţuiesc, au tras cu săgeţi boante, şi-au scos săbiile, au galopat şi au urmărit inamicul, au atacat şi s-au retras – într-un cuvânt, au dat dovadă de cea mai desăvârşită disciplină militară pe care am văzut-o vreodată. Beţele paralele îi fereau pe ei şi caii lor să cadă de pe batistă; iar împăratul, încântat la culme, a poruncit ca spastacolul să fie repetat timp de mai multe zile. Odată binevoi chiar să se lase ridicat pe batistă ca să dea el însuşi comanda de începere, şi, cu mare greutate, o convinse pe împărăteasă să-mi îngăduie s-o ţin într-un jilţ, la doi yarzi de scenă, de unde a putut urmări desfăşurarea spectacolului în cele mai mici amănunte. Spre norocul meu, în timpul acestor spectacole nu s-a petrecut nici un accident. O singură dată, calul nărăvaş al unui căpitan, bătând cu copita, îmi găuri batista şi lunecându-i piciorul prin spărtură, se prăbuşi cu călăreţ cu tot. I-am ridicat însă îndată pe amândoi şi, acoperind gaura cu o mână, am coborât detaşamentul cu cealaltă, în acelaşi fel în care îl urcasem. Calul care căzuse îşi scrântise şoldul stâng, dar călăreţul era teafăr; eu mi-am cârpit batista cum m-am priceput, totuşi nu mai aveam încredere în trăinicia ei pentru astfel de îndeletniciri primejdioase.

Cu două-trei zile înainte de a fi pus în libertate, pe când distram curtea cu astfel de isprăvi, sosi un curier pentru a informa pe Majestatea Sa că nişte supuşi de-ai săi, călărind prin preajma locului unde fusesem descoperit, au văzut pe pământ un obiect mare şi negru, de o formă foarte ciudată, cu margini rotunde, încăpător cât dormitorul Majestăţii Sale, iar la mijloc, înalt cât un om; că nu era o fiinţă vie, cum au crezut la început, deoarece zăcea nemişcat în iarbă, în timp ce câţiva din ei l-au ocolit de câteva ori; că, urcându-se unul pe umerii celuilalt, au ajuns în vârf şi vârful era întins şi neted; tropăind cu picioarele, au descoperit că e gol pe dinăuntru; că după umila lor părere, era probabil ceva care aparţinea Omului-Munte, şi dacă Majestatea Sa binevoieşte, ei îl vor aduce cu ajutorul a numai cinci cai.

Mi-am dat seama numaidecât despre ce era vorba şi m-am bucurat în sinea mea la auzul acestei veşti. Se pare că în clipa când am pus piciorul pe ţărm după naufragiu eram atât de buimac, încât înainte de a ajunge la locul unde m-am culcat, pălăria mea pe care mi-o prinsesem cu o sfoară de gât în vreme ce vâsleam şi care nu s-a desprins tot timpul cât am înotat, s-a dezlegat după ce am ajuns la mal; sfoara, bănuiesc, s-a rupt la un moment dat fără ca eu să observ, încredinţat fiind că pălăria mea plutea de mult pe valuri. Am rugat stăruitor pe Majestatea Sa să poruncească să-mi fie adusă cât mai repede cu putinţă, descriindu-i totodată cum arată şi la ce foloseşte; a doua zi, căruţaşii sosiră cu pălăria care însă nu era într-o stare prea bună. Oamenii îi găuriseră borurile în două locuri la o incie şi jumătate de margine şi fixaseră două cârlige în găuri; cârligele acestea au fost legate de hăţuri printr-o funie lungă şi astfel pălăria a fost târâtă mai bine de o jumătate ele milă engleză; dar cum în regiunea aceea terenul este foarte neted, a fost vătămată mai puţin decât mă aşteptam.

Două zile mai târziu, împăratul porunci ca o parte din armata sa aflată în capitală şi în împrejurimi să se pregătească pentru o paradă militară: pasămite, îşi pusese în gând să se distreze într-un chip ciudat. El mă rugă să stau ca un colos, cu picioarele cât mai răşchirate; apoi îi dădu ordin generalului său (un comandant bătrân şi încercat şi un bun prieten al meu) să-şi alinieze trupele în şiruri strânse şi să le conducă în marş pe sub mine; infanteriştii, câte douăzeci şi patru în rând, iar cavaleriştii câte şaisprezece, în bătaia tobelor, cu drapelele fluturând şi lăncile ridicate. Erau trei mii de infanterişti şi o mie de cavalerişti. Majestatea Sa dădu poruncă, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, ca în timpul marşului, fiecare soldat să se poarte cât mai cuviincios faţă de mine; ceea ce totuşi nu i-a împiedicat pe câţiva ofiţeri tineri să-şi arunce ochii în sus în timp ce treceau pe sub mine; şi ca să spun adevărul, pantalonii mei erau atunci într-un hal fără de hal, încât au stârnit râsete şi uimire.

Trimisesem atâtea memorii şi petiţii prin care ceream libertatea, încât, în cele din urmă, Majestatea Sa aminti chestiunea, mai întâi în cabinet, apoi în plin consiliu, unde nu se opuse nimeni afară de Skyresh Bolgolam care, fără ca eu să-i fi făcut vreun rău, binevoia să mă duşmănească de moarte.

Toţi ceilalţi membri ai consiliului fură însă de partea mea şi împăratul sprijini hotărârea lor. Ministrul amintit mai sus era galet sau amiral al împărăţiei, o persoană foarte pricepută în treburile ţării şi care se bucura de încrederea stăpânului său, însă avea o fire morocănoasă şi acră. Cu toate acestea, până la urmă a fost convins să cedeze, dar a cerut ca articolele şi condiţiile în baza cărora urma să fiu lăsat în libertate şi pe care trebuia să jur, să fie întocmite de el însuşi. Aceste articole mi-au fost aduse la cunoştinţă chiar de Skyresh Bolgolam, însoţit de doi subsecretari şi mai multe personalităţi de vază. După ce mi-au fost citite, mi s-a cerut să jur că le voi respecta. A trebuit să jur, mai întâi aşa cum se obişnuieşte în ţara mea, apoi potrivit legii lor, şi anume, ţinându-mi piciorul drept în mâna stângă şi punându-mi degetul mijlociu al mâinii drepte pe creştetul capului şi degetul mare pe lobul urechii drepte. Dar cum s-ar putea ca cititorul să vrea să-şi facă o idee despre stilul şi modul de exprimare caracteristic poporului aceluia, precum şi să cunoască articolele în baza cărora mi-am recăpătat libertatea, am făcut cum m-am priceput mai bine o traducere cuvânt cu cuvânt a întregului document pe care-l ofer aici publicului{10}.

GOLBASTO MOMAREM EVLAME GURDILO SHEFIN MULLY ULLY GUE, preaputernicul împărat al Liliput-ului, încântarea şi spaima universului, a cărui stăpânire se întinde pe cinci mii de blustrugi (cam douăsprezece mile în circumferinţă) până la capătul pământului; monarh al tuturor monarhilor, mai înalt decât fiii oamenilor, ale cărui picioare ating centrul globului şi al cărui creştet atinge soarele; carele numai dacă-şi clatină capul îi face pe împăraţii pământului să le tremure genunchii; plăcut ca primăvara, liniştitor ca vara, roditor ca toamna, cumplit ca iarna. Prea sublima Sa Majestate îi propune Omului-munte, sosit de curând în cereştile noastre ţinuturi, următoarele articole pe care, sub jurământ solemn, el va fi obligat să le respecte:

I. Omul-munte nu va părăsi tărâmurile noastre fără încuviinţarea noastră scrisă şi pecetluită cu marele nostru sigiliu.

II. El nu va îndrăzni să vină în capitala noastră fără ordinul nostru expres, şi atunci locuitorii vor fi încunoştinţaţi cu două ore mai înainte, pentru a nu ieşi din casă.

III. Susnumitul Om-munte îşi va limita plimbările la şoselele noastre şi nu va căuta să se plimbe sau să se culce prin livezi sau pe ogoare.

IV. În timp ce se va plimba pe drumurile sus-amintite, va avea cea mai mare grijă să nu calce în picioare pe vreunul din iubiţii noştri supuşi, caii sau căruţele lor; de asemenea îi este oprit cu desăvârşire să ia în mână pe vreunul din supuşii noştri fără consimţământul lor.

V. Dacă vreo ştafetă are de îndeplinit o misiune grabnică, Omul-munte va fi obligat o dată pe lună să ducă în buzunarul său pe sol şi calul acestuia cale de şase zile şi să-l aducă înapoi teafăr pe Susnumitul sol (dacă este nevoie) în faţa Majestăţii Noastre.

VI. El va fi aliatul nostru împotriva duşmanilor noştri de pe insula Blefuscu şi va face tot ce-i stă în putere ca să le nimicească flota care, în momentul de faţă, se pregăteşte să ne cotropească.

VII. Susnumitul Om-munte, în timpul său liber, îi va ajuta pe lucrătorii noştri să ridice pietrele mari de care va fi nevoie la construirea zidului din parcul principal şi a altor clădiri imperiale.

VIII. În două luni de zile, Susnumitul Om-munte va prezenta date exacte cu privire la circumferinţa pământului pe care-l stăpânim, numărând paşii ce-i va face de jur împrejurul coastelor.

În fine, după ce va jura solemn să respecte articolele de mai sus, Susnumitul Om-munte va primi o porţie zilnică de mâncare şi băutură îndestulătoare pentru întreţinerea a 1728 de supuşi de ai noştri: totodată el va avea cinstea de a se înfăţişa oricând Augustei Noastre persoane, bucurându-se şi de alte dovezi ale bunăvoinţei noastre. Dat în palatul nostru din Belfaborac, în cea de a douăsprezecea zi a celei de a nouăzeci şi una lună a domniei noastre.

Am jurat şi am iscălit aceste articole cu multă voioşie şi mulţumire, deşi unele din ele nu erau atât de vrednica de cinste pe cât aş fi dorit, ceea ce se datora numai şi numai răutăţii lui Skyresh Bolgolam, marele amiral.

Lanţurile mi-au fost scoase neîntârziat şi eu m-am pomenit în deplină libertate, împăratul însuşi îmi făcu cinstea de a lua parte la această ceremonie. Mi-am arătat recunoştinţa prosternându-mă la picioarele Majestăţii Sale, dar el îmi porunci să mă scol; apoi rosti multe cuvinte frumoase pe care, pentru a nu fi învinuit de vanitate, eu nu le voi repeta. Nădăjduia că mă voi dovedi un slujitor credincios şi voi binemerita toate favorurile pe care mi le-a arătat până acum sau pe care mi le va arăta în viitor.

Cititorul e rugat să observe că în ultimul articol al documentului prin care-mi recăpătăm libertatea, împăratul stipula să mi se dea o cantitate de hrană şi băutură, îndestulătoare pentru întreţinerea a 1728 de lilliputani. După câtva timp, în trebându-l pe un prieten de la curte cum de s-au oprit la cifra aceasta precisă, el mi-a spus că matematicienii Majestăţii Sale, măsurând înălţimea corpului meu cu ajutorul unui cua-drant şi văzând că o întrece pe a lor în proporţie de doisprezece la unu, au socotit, pe baza asemănării cu corpurile IOT, că într-al meu trebuie să încapă cel puţin 1728 de ale lor şi, prin urmare, va fi nevoie de o cantitate de hrană necesară pentru întreţinerea acestui număr de lilliputani. De unde cititorul poate să-şi facă o idee despre ingeniozitatea acestui popor, precum şi despre înţeleptul spirit gospodăresc al unui atât de mare cârmuitor.