Capitolul IV

Autorul descrie Mildendo, capitala Liliput-ului, precum şi palatul împăratului. O convorbire între autor şi un prim secretar cu privire la treburile împărăţiei. Autorul e gata să-l slujească pe împărat în războaie.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce mi s-a redat libertatea, a fost să cer îngăduinţa de a vedea Mildendo, capitala ţării, iar împăratul mi-a dat de îndată încuviinţarea, atrăgându-mi însă în mod deosebit atenţia să nu aduc nici o vătămare caselor sau locuitorilor.

Printr-o proclamaţie, aceştia din urmă au fost înştiinţaţi de intenţia mea de a vizita oraşul. Zidul care-l înconjoară e înalt de două picioare şi jumătate şi lat de cel puţin 11 incii, astfel încât o trăsură cu cai poate întoarce fără nici o primejdie; din zece în zece picioare, zidui e prevăzut cu turnuri trainice. Am păşit cu grijă peste marea poartă dinspre asfinţit şi peste cele două străzi principale, îmbrăcat numai în vestă, de teamă să nu stric acoperişurile şi streşinile caselor cu poalele hainei. Umblam cu foarte multă băgare de seamă ca nu cumva să strivesc vreun locuitor răzleţ, rămas pe străzi în ciuda ordinelor foarte severe, potrivit cărora, toţi cei ce-ar fi ieşit în stradă o făceau pe propria lor răspundere. Ferestrele podurilor şi acoperişurile caselor erau atât de înţesate de spectatori, încât cred că în niciuna din călătoriile mele nu am văzut o localitate mai populată. Oraşul este un pătrat perfect, fiecare latură a zidului având o lungime de cinci sute de picioare. Cele două străzi mari care-l străbat în cruce şi-l împart în patru cartiere sunt largi de câte cinci picioare. Uliţele şi aleele în care nu am putut intra – mulţumindu-mă doar să le privesc în trecere – au o lăţime între douăsprezece şi optsprezece incii. În oraş pot încăpea cinci sute de mii de suflete; casele au trei până la cinci etaje; magazinele şi pieţele sunt bine aprovizionate.

Palatul împăratului se află în centrul oraşului, în locul unde se încrucişează cele două străzi. E înconjurat de un zid înalt de două picioare şi aşezat la o distanţă de douăzeci de picioare de clădiri. Aveam încuviinţarea Majestăţii Sale de a păşi peste acest zid, iar spaţiul dintre zid şi palat fiind atât de larg, am putut privi nestingherit în toate părţile. Curtea exterioară este un pătrat de patruzeci de picioare şi cuprinde alte două curţi; în curtea centrală sunt apartamentele împărăteşti, pe care ţineam foarte mult să le văd, dar nu a fost de loc uşor, pentru că lăţimea porţilor mari dintre o curte şi cealaltă era de numai optsprezece incii. Clădirile din curtea exterioară aveau cel puţin cinci picioare înălţime şi mi-ar fi fost cu neputinţă să păşesc peste ele fără să aduc pagube mari corpului de clădiri, cu toate că zidurile erau trainice, durate din piatră cioplită şi groase de patru incii. Totuşi, împăratul ţinea foarte mult să-mi arate splendorile palatului său; dar lucrul acesta nu l-am putut face decât abia peste trei zile pe care le-am petrecut tăind cu briceagul câţiva din cei mai mari pomi din parcul împărătesc, la vreo sută de yarzi depărtare de capitală.

Din aceşti pomi am făcut două scăunaşe, fiecare înalt de vreo trei picioare şi destul de solide ca să mă poată susţine. După ce locuitorii au fost înştiinţaţi a doua oară, am trecut din nou prin oraş spre palat cu scăunaşele în mână.

Când am ajuns aproape de curtea exterioară, m-am urcat în picioare pe primul scăunaş şi l-am luat pe celălalt în mână; pe acesta l-am ridicat pe deasupra acoperişului şi l-am aşezat binişor în spaţiul dintre curtea întâia şi a doua, aceasta din urmă lată de opt picioare. Am păşit apoi fără greutate peste clădire, de pe un scăunaş pe celălalt, şi l-am tras pe primul după mine cu ajutorul unui băţ cu cârlig. În felul acesta am ajuns până în curtea interioară şi, culcându-mă într-o rână, mi-am lipit faţa de ferestrele de la etajul de mijloc, lăsate întradins deschise, şi privirilor mi s-au înfăţişat apartamentele cele mai frumoase ce se pot închipui.

Împărăteasa şi tinerii prinţi, înconjuraţi de suită, stăteau fiecare în odăile lor. Majestatea Sa binevoi să-mi zâmbească foarte graţios şi-mi întinse mână pe fereastră ca să i-o sărut.

Să nu stărui însă prea mult asupra descrierilor de acest fel – le păstrez pentru o lucrare de proporţii mai mari care în momentul de faţă e aproape gata de tipar. Ea cuprinde istoria acestei împărăţii, de la întemeierea ei şi până azi, de-a lungul unui şir lung de cârmuitori, cu o descriere amănunţită a războaielor, politicii, legilor, învăţăturii şi religiei acestui popor, a plantelor şi animalelor, a moravurilor şi datinilor lor, precum şi a altor lucruri foarte ciudate şi folositoare; deocamdată, nu intenţionez să povestesc decât numai întâmplările şi faptele de seamă la care au luat parte oamenii de acolo sau eu însumi, în timpul unei şederi de vreo nouă luni de zile în ţara lor.

Într-o dimineaţă, cam la vreo două săptămâni după ce-mi redobândisem libertatea, Reldresal, primul secretar pentru afaceri private (aşa-l numeau ei), veni la mine, însoţit numai de un servitor. El porunci vizitiului să aştepte la o oarecare depărtare şi mă rugă să-i acord o audienţă de o oră, lucru la care am consimţit bucuros, atât din pricina rangului său şi a meritelor sale personale, cât şi a nenumăratelor servicii pe care mi le făcuse în legătură cu intervenţiile mele la curte.

I-am spus că sunt gata să mă culc pe pământ, ca să poată fi mai aproape de urechea mea; dar el preferă să-l ţin în mână în timpul convorbirii. Începu prin a mă felicita pentru faptul că-mi redobândisem libertatea, arătându-mi totodată că avea şi el partea lui de merit în asta; totuşi, se grăbi să adauge că dacă n-ar fi fost actuala stare de lucruri de la curte, poate că nu aş fi căpătat-o atât de curând. „Pentru că – spunea el – oricât de înfloritoare ar putea să pară în ochii străinilor starea în care ne aflăm, suntem ameninţaţi de două urgii: pe de o parte o cumplită dezbinare lăuntrică, pe de altă parte primejdia de a fi cotropiţi de un duşman extraordinar de puternic. Cu privire la dezbinare, trebuie să ştii că de mai bine de şaptezeci de luni în ţara aceasta se războiesc două partide: Tramecksan şi Slamecksan{11}, denumite astfel după tocurile înalte sau joase ale pantofilor lor, ceea ce de altfel îi şi deosebeşte. Se pretinde că tocurile înalte se potrivesc mai bine cu vechea noastră constituţie; totuşi, oricum ar sta lucrurile, Majestatea Sa e hotărât să se folosească în conducerea treburilor obşteşti şi în toate slujbele ce depind de coroană numai de tocurile joase, după cum, fără îndoială, ţi-ai putut da seama, precum şi de faptul că tocurile Majestăţii Sale sunt mai joase cu cel puţin un drurr decât ale oricărui curtean (drurr e o unitate de măsură ce reprezintă cam a patrusprezecea parte dintr-o incie). Duşmănia dintre aceste două partide merge până acolo, încât nu mănâncă, nu beau şi nu vorbesc unii cu alţii. După socotelile noastre, Tramecksan sau tocurile înalte ne întrec la număr, dar puterea este cu totul de partea noastră. Ne temem că Alteţa Sa moştenitorul tronului are o oarecare înclinaţie spre tocurile înalte; cel puţin pentru noi e limpede faptul că unul din tocurile lui e mai înalt decât celălalt, ceea ce îl face să şchioapete puţin când merge. Ei bine, în mijlocul acestor frământări interne, suntem ameninţaţi să fim cotropiţi de cei din insula Blefuscu, a doua mare împărăţie a universului, aproape tot atât de puternică şi de mare ca aceea a Majestăţii Sale.

În legătură cu ceea ce te-am auzit afirmând, cum că pe lume ar mai fi şi alte împărăţii şi state locuite de fiinţe omeneşti tot atât de mari ca dumneata, filosofii noştri se îndoiesc foarte şi presupun mai curând că ai picat din lună sau dintr-o stea; pentru că e sigur că o sută de muritori de mărimea dunaitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele şi vitele de pe moşiile Majestăţii Sale; şi-apoi de şase mii de luni cronicile noastre nu pomenesc alte ţinuturi în afară de cele două mari împărăţii, Lilliput şi Blefuscu.

Care două mari împărăţii sunt de treizeci şi şase de luni încăierate – după cum voiam să-ţi spun – într-un război înverşunat. Iată care-i pricina: e lucru ştiut că odinioară, ouăle erau sparte la capătul mai turtit înainte de a fi mâncate; dar pe când era copil, bunicul Majestăţii Sale voind să mănânce un ou şi spărgându-l după vechiul obicei, s-a tăiat la deget; drept urmare, împăratul, tatăl său, a dat un edict prin care poruncea tuturor supuşilor săi, sub ameninţarea cu pedepse cumplite în caz de nesupunere, să spargă ouăle la capătul mai ascuţit.

Într-atâta s-a înverşunat poporul împotriva acestei legi, încât, după cum ne spun istoricii, au izbucnit nu mai puţin de şase răscoale din această pricină; cu care prilej, un împărat şi-a pierdut viaţa, iar altul coroana. Aceste tulburări lăuntrice au fost veşnic aţâţate de monarhii din Blefusoa, iar când erau înăbuşite, surghiuniţii căutau întotdeauna adăpost în împărăţia aceea. S-a făcut socoteala că, în total, unsprezece mii de oameni au preferat să moară decât să se supună şi să spargă ouăle la capătul ascuţit. Multe sute de tomuri groase au fost publicate în legătură cu această controversă, dar cărţile Capetelor-turtite au fost de mult interzise şi, prin lege, ei nu mai pot deţine nici o slujbă. În cursul acestor tulburări, împăraţii din Blefuscu ne-au făcut adesea imputări pe care ni le-au transmis prin ambasadorii lor, învinuindu-ne de a fi provocat o schismă în religie prin nesocotirea doctrinei fundamentale a marelui nostru profet Lustrog, înscrisă în cel de al cincizeci şi patrulea capitol al Blundecralului, care este Alcoranul lor{12}. Se crede, totuşi, că nu e vorba decât de o răstălmăcire a textului, cuvintele sunând astfel: „Toţi drept-credincioşii să spargă ouăle la capătul potrivit”; dar care anume este capătul potrivit, s-ar părea, după umila mea părere, că trebuie să hotărască fiecare după conştiinţa lui sau dacă nu, judecătorul suprem.

Aflaţi în surghiun, Capetele-turtite au găsit atâta solitudine la curtea din Blefuscu şi atâta ajutor şi încurajare de la partidul lor de aici de-acasă, încât de treizeci şi şase de luni un război sângeros se poartă între cele două împărăţii, cu sorţi schimbători de izbândă; până acum noi am pierdut patruzeci de vase mari şi un număr mult mai mare de vase mici, o dată cu treizeci de mii dintre cei mai buni marinari şi soldaţi ai noştri; se pare însă că pierderile suferite de duşman sunt: ceva mai mari decât ale noastre. Totuşi, ei au echipat acum o flotă puternică şi se pregătesc să ne atace. Majestatea Sa împăratul, având multă încredere în vitejia şi puterea dumitale, m-a însărcinat să-ţi zugrăvesc această stare de lucruri.”

L-am rugat pe secretar să-i transmită împăratului omagiile mele şi să-l încunoştinţeze că după părerea mea, nu se cade ca eu, un străin, să mă amestec în lupta dintre partide; dar că sunt gata, cu riscul vieţii, să-i apăr persoana şi statul împotriva oricărui cotropitor.