Capitolul VI

Despre locuitorii Liliput-ului. Învăţătura, legile şi obiceiurile lor. Felul cum îşi cresc copiii. Viaţa autorului în această ţară. Autorul apără onoarea unei doamne de neam.

Certurile şi intrigile sunt atât de obişnuite la curţile monarhilor, încât nu e nevoie să stărui asupra calomniilor puse la cale de cei invidioşi pentru a o aţâţa şi mai mult pe împărăteasă împotriva mea şi de aceea mă voi ocupa de un alt subiect. Cu toate că am de gând să las descrierea acestei împărăţii pe seama unui tratat special, aş dori deocamdată să potolesc curiozitatea cititorului făcând câteva consideraţiuni de ordin general.

Cum înălţimea obişnuită a localnicilor este ceva mai mică de şase incii, proporţia se păstrează la toate celelalte animale, precum şi la plante şi copaci. Aşa, de pildă, cei mai mari cai şi boi au între patru şi cinci incii înălţime, oile cam o incie şi jumătate şi gâştele sunt cam de mărimea unor vrăbii şi tot aşa, până la cele mai mici vietăţi, aproape invizibile pentru mine. Natura însă a potrivit ochii lilliputanilor în raport cu lucrurile care se înfăţişează privirii lor; ei au o vedere cât se poate de ageră, dar numai când e vorba de distanţe mici. Pentru a vă da seama cât de bine văd ei obiectele din imediata apropiere, trebuie să spun că m-am distrat grozav când am privit un bucătar jumulind o ciocârlie mai mică decât o muscă obişnuită, sau o fetiţă vârând în urechea unui ac invizibil un fir de mătase invizibil.

În Liliput, cei mai înalţi arbori sunt de vreo şapte picioare – mă refer la cei din marele parc imperial, ale căror vârfuri le puteam atinge cu mina strânsă pumn. Celelalte plante au cam aceleaşi proporţii; las însă aceasta pe seama imaginaţiei cititorului.

Nu vă voi spune decât puţine lucruri despre cultura lor care, în toate privinţele, cunoaşte o înflorire de secole. Felul lor de a scrie e foarte ciudat, nici de la stânga la dreapta, ca al europenilor, nici de la dreapta la stânga, ca al arabilor, nici de sus în jos, ca al chinezilor, ci oblic, de la un colţ la altul al hârtiei, ca scrisul doamnelor din Anglia.

Liliputanii îşi îngroapă morţii cu capul în jos, căci, după credinţa lor, morţii vor învia după unsprezece mii de luni, în care timp pământul (turtit în concepţia lor) se va întoarce cu susul în jos şi astfel, în ziua învierii, ei se vor trezi stând în picioare; învăţaţii lor susţin că doctrina aceasta e absurdă; practica, totuşi, continuă din pricina prejudecăţilor înrădăcinate în mintea oamenilor de rând.

Există în această împărăţie unele legi şi obiceiuri foarte ciudate; şi dacă nu ar fi în directă contradicţie cu cele din scumpa mea patrie, aş fi ispitit să spun câte ceva în apărarea lor. Ar fi numai de dorit ca ele să fie aplicate întocmai.

Prima pe care am s-o amintesc se referă la denunţători. Toate crimele împotriva statului sunt pedepsite aici cu cea mai mare străşnicie; dar dacă la judecată, acuzatul reuşeşte să-şi dovedească nevinovăţia în chip neîndoielnic, acuzatorul este imediat osândit la o moarte ruşinoasă, în vreme ce nevinovatul este de patru ori despăgubit din pământurile sau bunurile acuzatorului: o dată pentru timpul pierdut, o dată pentru primejdia în care s-a aflat, încă o dată pentru viaţa grea din închisoare şi în sfârşit pentru toate cheltuielile făcute spre a se agăra; dacă acest fond e neîndestulător, e compensat din plin de coroană.

De asemenea, împăratul îi acordă un semn public al bunăvoinţei sale şi nevinovăţia lui e trâmbiţată prin tot oraşul.

Înşelăciunea este privită la ei ca o crimă mai mare decât hoţia şi de aceea rar se întâmplă să nu fie pedepsită cu moartea; îndeobşte ei socotesc că grija şi paza atentă, însoţite de oarecare pricepere, pot feri avutul oamenilor de tâlhari, dar cinstea nu are cum să se apere împotriva vicleşugului; şi cum zilnic oamenii contractează între ei cumpărări şi vânzări, adesea chiar pe datorie, acolo unde înşelăciunea este îngăduită sau sprijinită, sau unde nu există lege care s-o pedepsească, negustorul cinstit pierde întotdeauna, în timp ce ticălosului toate îi merg în plin. Îmi aduc aminte că odată am intervenit pe lângă împărat pentru un criminal care se făcuse vinovat de furtul unei mari sume de bani, pe care stăpânul său îl împuternicise s-o încaseze şi cu care se făcuse nevăzut, şi cum, căutând să găsesc circumstanţe atenuante, i-am spus împăratului că delictul comis e doar un abuz de încredere, împăratul a socotit că e monstruos din partea mea să-l apăr, folosind tocmai temeiul care constituia cea mai agravantă circumstanţă a nelegiuirii făptuite; adevărul e că nu i-am putut da monarhului decât răspunsul obişnuit, că popoare diferite au şi obiceiuri diferite – pentru că, mărturisesc, mă simţeam adânc ruşinat.

Cu toate că şi noi numim răsplată şi pedeapsă cei doi poli în jurul cărora gravitează orice formă de guvernământ totuşi, în afara liliputanilor, la nici un alt popor nu am văzut să se aplice în mod practic această maximă. La ei, acela care poate face dovada că vreme de şaptezeci şi trei de luni a respectat cu sfinţenie legile ţării, are dreptul la anumite privilegii, potrivit cu rangul şi poziţia sa socială, pe lângă o sumă proporţională de bani dintr-un fond destinat acestui scop; totodată, el primeşte titlul de snilpall sau om al legii, care îi însoţeşte numele, dar care nu se transmite urmaşilor. Oamenii aceştia, în urma relatărilor mele, au considerat ca o mare lipsă a politicii noastre, faptul că la noi legile sunt respectate numai de frica pedepselor şi că nicăieri nu se face nici o menţiune cu privire la răsplată.

Ca urmare a acestui lucru, în tribunalele lor imaginea justiţiei este reprezentată ca o statuie cu şase ochi, doi în faţă, doi la spate şi câte unul de fiecare parte, simbolizând prevederea; în mâna dreaptă ţine deschis un săculeţ cu aur, iar în stânga o sabie vârâtă în teacă pentru a arăta că e gata mai curând să răsplătească decât să pedepsească.

Atunci când aleg oameni pentru diferite slujbe, lilliputanii pun mai mult preţ pe calităţile morale decât pe aptitudini deosebite, căci, de vreme ce omenirea are nevoie să fie cârmuită, ei socotesc că orice om înzestrat cu o inteligenţă obişnuită poate face faţă unei funcţii sau alteia; că nu a fost nicicând în intenţia Providenţei de a face din conducerea treburilor publice o taină care să fie înţeleasă numai de câteva genii neîntrecute, genii ce se nasc rareori câte trei într-un veac. Ei socotesc că adevărul, dreptatea, cumpătarea şi celelalte virtuţi stau în puterea fiecăruia, şi că practicarea acestor virtuţi, ajutată de experienţă şi de bune intenţii, dă dreptul oricărui om să-şi slujească ţara, în afară de cazurile unde e nevoie de studii speciale. După părerea lor, însă, lipsa virtuţilor morale este atât de departe de a fi compensată de o minte bine înzestrată, încât slujbele nu sunt niciodată încredinţate unor mâini atât de periculoase ca cele ale oamenilor astfel înzestraţi; după părerea lor, greşelile săvârşite din neştiinţă de către cei virtuoşi nu au niciodată urmări atât de nefaste asupra binelui obştesc ca faptele unui om corupt, care se pricepe de minune să-şi întreţină, să-şi sporească şi să-şi apere metehnele.

De asemenea, un om care nu crede în Pronia cerească, nu are ce căuta într-o slujbă publică; deoarece regii se socotesc reprezentanţi ai Proniei cereşti, liliputanii cred că nu poate fi nimic mai absurd decât ca un monarh să folosească în serviciul său oameni care tăgăduiesc autoritatea ce-l călăuzeşte în faptele sale.

Aş vrea să fie limpede pentru cititor că atunci când vorbesc despre aceste legi, precum şi despre altele pe care le voi pomeni mai încolo, am în vedere instituţiile în forma lor primară şi nu smintelile în care au căzut liliputanii datorită degenerării naturii omeneşti. Pentru că, în ceea ce priveşte obiceiul ruşinos de a dobândi posturi înalte dansând pe frânghie, sau semne de favoare şi distincţie sărind peste beţe şi târându-se pe sub ele, cititorul este rugat să reţină că aceste obiceiuri au fost introduse de bunicul împăratului care domneşte astăzi şi au ajuns la înflorirea de acum din pricina luptelor ce se înteţesc neîncetat între partide şi grupări politice.

Nerecunoştinţa este socotită drept o crimă capitală, după cum citim că a fost şi în alte câteva ţări, căci ei judecă în felul următor: oricine se poartă rău cu binefăcătorul său este probabil un duşman al celorlalţi oameni faţă de care nu se simte îndatorat cu nimic şi de aceea un astfel de om nu merită să trăiască.

Concepţiile lor privitoare la îndatoririle părinţilor şi copiilor se deosebesc foarte mult de ale noastre. Întrucât legătura dintre bărbat şi femeie se întemeiază pe marea lege a firii care urmăreşte răspândirea şi perpetuarea speciei, lilliputanii înţeleg ca bărbaţii şi femeile să se unească, asemenea altor animale, numai atunci când le vine pofta. Dragostea faţă de copiii lor izvorăşte dintr-un principiu natural asemănător, în numele căruia ei nu îngăduie cu nici un chip ca un copil să-i fie în vreun fel îndatorat tatălui său pentru că l-a zămislit sau mamei sale pentru că l-a adus pe lume – ceea ce, ţinând seamă de mizeriile vieţii omeneşti, nu a fost o binefacere şi nici nu a fost privită ca atare de părinţi, ale căror gânduri, în timpul drăgăstoaselor întrevederi, erau îndreptate în altă parte. În urma unor astfel de raţionamente au ajuns la concluzia că părinţii sunt ultimii cărora ar trebui să li se încredinţeze educaţia copiilor lor, şi de aceea, în fiecare oraş, ei au crescătorii de copii, unde toţi părinţii, cu excepţia plugarilor, sunt obligaţi să-şi trimită copiii, băieţi şi fete, ca să fie crescuţi şi instruiţi după ce ating vârsta de douăzeci de luni, când se presupune că au început să ştie ce înseamnă ascultarea. Şcolile acestea sunt de mai multe feluri, după aptitudini şi sexe. Profesori foarte pricepuţi îi pregătesc pe copii pentru locul ce urmează să-l ocupe în viaţă, potrivit cu rangul părinţilor lor şi cu propriile lor aptitudini şi inteligenţă. Voi spune mai întâi câte ceva despre crescătoriile de băieţi, apoi despre cele de fete.

Crescătoriile pentru băieţii coborâtori din părinţi de viţă nobilă sau cu rang înalt au profesori serioşi şi învăţaţi, precum şi mai mulţi înlocuitori ai acestora, îmbrăcămintea şi hrana copiilor sunt cât se poate de simple. Ei sunt crescuţi în spiritul onoarei, dreptăţii, curajului, modestiei, mărinimiei, religiei şi dragostei de patrie; sunt veşnic ocupaţi cu câte ceva, în afara timpului rezervat meselor şi somnului care este foarte scurt, şi au două ore de distracţii, când fac exerciţii fizice.

Până la vârsta de patru ani, sunt ajutaţi la îmbrăcat de bărbaţi; după aceea trebuie să se îmbrace singuri, oricât de înalt le-ar fi rangul social; iar îngrijitoarele, a căror vârstă corespunde vârstei de cincizeci de ani a femeilor noastre, se îndeletnicesc numai cu ale gospodăriei.

Copiilor nu li se dă voie niciodată să stea de vorbă cu servitorii, iar când se duc să se distreze, merg întotdeauna împreună, în grupuri mai mari sau mai mici, însoţiţi de un profesor sau de un înlocuitor al acestuia; astfel ei sunt feriţi de timpuriu de prostiile şi viciile cărora le cad adesea victimă copiii noştri. Părinţilor li se îngăduie să-i vadă numai de două ori pe an şi vizita durează o singură oră; li se dă voie să sărute copilul la sosire şi la plecare, dar un profesor care e întotdeauna de faţă în astfel de ocazii, nu le permite să-i alinte sau să-i giugiulească, ori să le aducă daruri – jucării, bomboane şi altele de acest fel.

În cazul când nu sunt plătite la timp, taxele datorate de fiecare familie pentru educaţia şi întreţinerea unui copil sunt încasate cu forţa de slujbaşii împăratului.

Crescătoriile pentru copiii gentilomilor obişnuiţi, ai negustorilor cu amănuntul şi ridicata, precum şi ai meşteşugarilor sunt organizate cam în acelaşi fel, cu deosebirile respective; astfel, cei care urmează să îmbrăţişeze o meserie devin ucenici la vârstă de unsprezece ani, în timp ce copiii oamenilor de rang îşi continuă instrucţia până la cincisprezece ani, ceea ce corespunde vârstei de douăzeci şi unu de ani la noi; dar severitatea slăbeşte treptat în ultimii trei ani.

În crescătoriile pentru fete, copilele de viţă nobilă sunt educate cam în acelaşi fel ca şi băieţii, atât că sunt îmbrăcate de servitoare tocmite anume, însă întotdeauna de faţă cu o profesoară sau înlocuitoare, până la vârstă de cinci ani când ajung să se îmbrace singure. Dacă se constată că aceste îngrijitoare au îndrăznit cumva să distreze fetele cu poveşti înfricoşătoare sau absurde, ori cu neghiobii aşa cum obişnuiesc servitoarele noastre, ele sunt biciuite în public, în trei locuri diferite ale oraşului, întemniţate pentru un an de zile şi surghiunite pe viaţă în cea mai pustie regiune a ţării. Astfel, tinerelor domnişoare din ţara aceasta le este tot atât de ruşine ca şi băieţilor să fie fricoase sau proaste; ele dispreţuiesc orice podoabe care depăşesc cuviinţa şi curăţenia. Iară în ceea ce priveşte educaţia lor, nu am văzut nici o diferenţă care să fi fost pricinuită de deosebirea de sex – atât numai că exerciţiile fizice ale fetelor nu erau chiar aşa de grele.

Tinerele învaţă, de asemeni, unele reguli privitoare la viaţa casnică şi li se cere un număr mai limitat de cunoştinţe; lilliputanii consideră că în mijlocul unei societăţi alese, o soţie trebuie să fie întotdeauna o interlocutoare înţeleaptă şi., plăcută, fiindcă nu poate fi veşnic tânără. Când fetele împlinesc doisprezece ani – vârsta când se pot mărita – părinţii sau tutorii lor le iau acasă, exprimându-şi în fel şi chip recunoştinţa faţă de profesori, în timp ce tânăra domnişoară şi tovarăşele ei rareori îşi pot stăpâni lacrimile.

În crescătoriile pentru fete de condiţie mai modestă, copilele învaţă fel de fel de lucruri potrivite cu sexul lor şi lumea din care fac parte; cele destinate uceniciei pleacă la vârsta de şapte ani, celelalte sunt ţinute până la unsprezece ani.

Familiile mai puţin înstărite care au copii la aceste crescătorii sunt obligate, în afară de taxa anuală, foarte mică de altfel, să plătească lunar administratorului crescătoriei o parte neînsemnată din câştigurile lor, ceea ce alcătuieşte dota copilului; de aceea, legea îngrădeşte cheltuielile părinţilor. Liliputanii consideră că nimic nu e mai nedrept decât ca oamenii, ascultând de poftele lor, să aducă pe lume copii şi să lase povara întreţinerii lor pe seama statului. Cât priveşte persoanele de viţă nobilă, acestea dau garanţii că vor vărsa în mod regulat o anumită sumă de fiecare copil, după situaţia pe care o au. Fondurile acestea sunt întotdeauna administrate cu pricepere şi cu cea mai desăvârşită nepărtinire.

Ţăranii îşi ţin copiii acasă, şi cum singura îndeletnicire a acestora urmează să fie cultivarea pământului, educaţia lor are puţină importanţă pentru stat; totuşi, bătrânii şi bolnavii sunt întreţinuţi de spitale, căci cerşetoria e necunoscută în această ţară.

Poate că cititorului curios i-ar face plăcere să afle acum câte ceva despre cei care m-au slujit şi despre traiul meu în Liliput în timpul unei şederi de nouă luni şi treisprezece zile. Cum mă pricepeam întrucâtva să meşteresc şi, pe de altă parte, fiindcă m-a silit nevoia, mi-am făcut o masă şi un scaun, destul de confortabile amândouă, din cei mai mari copaci ai parcului imperial. Au fost angajate două sute de croitorese pentru a-mi confecţiona cămăşi şi albituri pentru pat şi masă, toate din materialul cel mai rezistent şi mai aspru pe care l-au putut găsi şi pe care, totuşi, au trebuit să-l împăturească de mai multe ori, pentru că cel mai gros era de câteva ori mai subţire decât batistul nostru.

Pânza lor e de obicei lată de trei incii şi un top are trei picioare. Croitoresele mi-au luat măsura în timp ce stăteam culcat pe pământ: una s-a aşezat lângă gâtul meu şi alta la mijlocul gambei, ţinând amândouă de capetele unei frânghii întinse, în timp ce o a treia măsură lungimea frânghiei cu o linie lungă de o incie. Mi-au măsurat apoi degetul mare de la mâna dreaptă şi asta le-a fost de ajuns, pentru că, potrivit unui calcul matematic, de două ori circumferinţa degetului mare reprezintă grosimea încheieturii mâinii, şi aşa mai departe pentru gât şi talie; cu ajutorul cămăşii mele vechi pe care am aşternut-o jos, pe pământ, drept model, mi-au luat măsura exactă.

Trei sute de croitori s-au îndeletnicit în acelaşi timp cu cusutul hainelor; au folosit însă un alt procedeu ca să-mi ia măsură. Eu am îngenuncheat, iar ei au adus o scară pe care au sprijinit-o de gâtul meu. Unul din ei s-a urcat pe această scară lăsând un fir cu plumb să cadă de la guler până la podea, ceea ce corespundea întocmai lungimii veşmântului meu, talia şi braţele le-am măsurat singur. Când au fost gata hainele – le-au isprăvit de cusut în casa mea, pentru că n-ar fi încăput nici în cea mai mare locuinţă a lor – semănau cu un costum de arlechin, atât că peticele din care era făcut aveau o singură culoare.

Trei sute de bucătari îmi pregăteau mâncarea, în nişte bordeie mici, special construite lângă casa mea; aici locuiau ei cu familiile lor şi în fiecare bordei se găteau câte două feluri odată. Luam câte douăzeci de chelneri în mână şi-i aşezam pe masă; alţi o sută aşteptau jos, unii cu tăvi cu mâncare, alţii cu butoaie de vin şi alte băuturi purtate pe umăr; atunci când doream să beau, sau să mănânc, chelnerii de pe masă le trăgeau în sus, într-un chip cât se poate de ingenios, cu ajutorul unor sfori – aşa cum noi în Europa scoatem apa din fântână. O porţie de mâncare era numai bine o îmbucătură, şi un butoi cu vin, o duşcă. Carnea lor de berbec n-o întrece pe a noastră, în schimb cea de vacă e minunată. S-a întâmplat odată să dau peste o ciosvârtă atât de mare, încât am fost nevoit să muşc din ea de trei ori; dar asta se întâmpla rar. Servitorii mei au rămas uluiţi văzând că mănânc carnea cu oase cu tot, aşa cum mâncăm noi în Anglia un picior de ciocârlie. Gâştele şi curcanii îi înghiţeam de obicei dintr-o şi mărturisesc că erau cu mult mai gustoşi ca ai noştri. Dintre orătăniile mai mici, puteam lua câte douăzeci-treizeci pe un vârf de cuţit.

Într-o zi, Majestatea Sa, fiind informat despre felul meu de viaţă, îşi exprimă dorinţa ca, atât el, cât şi augusta lui soţie, precum şi prinţii şi prinţesele de sânge împărătesc să aibă fericirea”, cum a binevoit el să se exprime, „de a lua masa cu mine”. Au venit aşadar şi eu i-am aşezat pe masă în faţa mea, în jilţurile lor împărăteşti, ocrotiţi de garda palatului. Flimnap, marele vistiernic, era şi el de faţă, cu sceptrul său alb în mână, şi am observat că se uită adesea la mine cu o privire acră; eu însă m-am prefăcut că nu bag de seamă şi am mâncat mai mult ca de obicei, pentru a face cinste patriei mele, precum şi pentru a stârni admiraţia curţii. Am motivele mele să cred că această vizită a Majestăţii Sale i-a dat lui Flimnap prilejul de a-mi face câteva servicii proaste pe lângă stăpânul lui. Acest ministru fusese dintotdeauna duşmanul meu într-ascuns, cu toate că în faţă mă măgulea mai mult decât era în firea lui ursuză.

El îi descrise împăratului „starea jalnică a vistieriei”, spunându-i că „a fost silit să împrumute bani cu dobândă mare”, că bonurile de tezaur scăzuseră sub nouă la sută din valoarea nominală, că întreţinerea mea îl costase pe Majestatea Sa mai mult de un milion şi jumătate de sprugi (cea mai mare monedă de aur a lor, de mărimea unui fluturaş) şi că, în general, ar fi bine ca împăratul să se folosească de cel dinţii prilej pentru a se descotorosi de mine în mod cavaleresc.

Simt nevoia aici să iau apărarea reputaţiei unei doamne care, fără nici o vină, a avut de suferit din pricina mea. Vistiernicului i se năzărise să fie gelos pe soţia sa, datorită unor guri rele care i-au şoptit că dumneaei s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de mine; ba mai mult, la palat umblă de câtva timp zvonul cum că ar fi venit odată în secret la locuinţa mea. Declar solemn că a fost o minciună sfruntată, fără alt temei decât faptul că luminăţia ei a binevoit să-mi dea cele mai nevinovate dovezi de prietenie. Recunosc că venea adesea în casa mea, dar o făcea întotdeauna în mod public şi niciodată singură în caleaşca, ci însoţită de cel puţin trei persoane – de obicei sora, fiica ei mai mică şi o prietenă oarecare; dar lucrul acesta îl făceau în mod obişnuit multe alte doamne de la curte. Îi iau pe toţi servitorii mei martori şi-i întreb dacă au văzut vreodată o trăsură la uşa casei mele fără să ştie cine anume se afla înăuntru.

În astfel de ocazii, când un servitor îmi anunţa sosirea vreunui oaspe, obiceiul meu era să mă duc de îndată la uşă, şi după ce îmi prezentam omagiile, luam în mână, cu cea mai mare grijă, trăsura şi doi cai (dacă erau şase cai, vizitiul deshăma întotdeauna patru din ei) şi-i aşezam pe o masă împrejmuită cu un parapet înalt de cinci incii, ca să preîntâmpin accidentele. Nu rareori s-a întâmplat să am câte patru trăsuri cu cai pe masă – era o societate întreagă. Eu şedeam pe scaun, cu faţa aplecată spre ei, iar când eram ocupat cu un grup, vizitiii îi plimbau binişor pe ceilalţi de jur împrejurul mesei. Mi-am petrecut multe după-amieze în chipul cel mai plăcut stând de vorbă cu unii şi cu alţii. Dar îl desfid pe vistiernic sau pe cei doi informatori ai săi (treaba lor, o să le dau numele în vileag), Clustril şi Drunlo, să facă dovada că cineva ar fi venit la mine incognito, afară de secretarul Reldresal, trimis din porunca Majestăţii Sale, după cum am arătat.

Nu aş fi stăruit atât asupra acestui amănunt, dacă n-ar fi fost vorba de reputaţia unei nobile doamne, ca să nu mai vorbesc de propria mea reputaţie, cu toate că pe atunci aveam cinstea de a fi nardac, ceea ce vistiernicul nu era, căci toată lumea ştie că el era doar glumglum, titlu mai jos cu o treaptă decât al meu, aşa cum în Anglia este un marchiz faţă de un duce; recunosc totuşi că trecea înaintea mea mulţumită situaţiei sale. Aceste zvonuri care au ajuns la urechile mele în urma unei întâmplări pe care nu e cazul s-o amintesc, l-au făcut pe vistiernic să-şi privească soţia cu ochi răi o bucată de vreme, ca să nu mai vorbesc de mine; şi cu toate că până la urmă şi-a dat seama de adevăr şi s-a împăcat cu ea, eu nu am mai avut nici un fel de trecere în ochii lui, ba chiar şi împăratul, care se lăsa prea mult influenţat de acest favorit, a început să-şi piardă din ce în ce mai mult interesul faţă de mine.