Capitolul VII

Aflând că urmează să fie acuzat de înaltă trădare, autorul se refugiază în Blefuscu. Cum e primit acolo.

Înainte de a vorbi despre plecarea mea din Liliput, vreau să amintesc de amănuntele unei intrigi, care de vreo două luni de zile se urzea în taină împotriva mea. Până atunci, nu avusesem prilejul să cunosc viaţa de la curte, datorită umilei mele stări sociale. Ce e drept, auzisem şi citisem destule despre felul de a se purta al monarhilor şi miniştrilor, dar nu m-aş fi aşteptat niciodată să cunosc cumplitele sale urmări într-o ţară atât de îndepărtată, condusă – după cum credeam eu – de principii foarte deosebite de cele din Europa.

Tocmai pe când mă pregăteam să-mi prezint omagiile mele împăratului din Blefuscu, o persoană cu vază la curte (căreia îi făcusem multe servicii într-o vreme când se afla în cea mai mare disgraţie a Majestăţii Sale) veni în taină, noaptea, la locuinţa mea, într-o lectică închisă, şi ceru să mă vadă, fără să-şi spună numele, servitorului. Am dat drumul purtătorilor şi am vârât lectica cu Luminăţia Sa în buzunarul hainei; apoi, după ce am poruncit unui servitor de încredere să spună că sunt indispus şi că m-am dus la culcare, am zăvorât uşa casei, am pus lectica pe masă, potrivit obiceiului meu, şi m-am aşezat şi eu lângă masă.

După salutările de rigoare, văzând că faţa Luminăţiei Sale e foarte îngrijorată, l-am întrebat care-i pricina, iar el m-a rugat să-l ascult cu răbdare, într-o chestiune care privea îndeaproape cinstea şi viaţa mea. Mi-a vorbit cam în felul următor (mi-am însemnat spusele lui de îndată ce a plecat): „Află, zise el, că nu de mult au fost convocate în taină din pricina dumitale mai multe şedinţe ale consiliului, iar Majestatea Sa a ajuns la o hotărâre definitivă abia acum două zile.

Îţi dai seama, cred, că Skyresh Bolgolam (galbet sau mare amiral) ţi-a fost duşman de moarte aproape din prima clipă a sosirii dumitale aici. Din ce pricină, nu ştiu; dar ura lui a sporit de când cu marea dumitale victorie repurtată asupra ţării Blefuscu, ceea ce i-a umbrit mult faima lui de amiral. Acest domn, împreună cu Flimnap, marele vistiernic, a cărui duşmănie împotriva dumitale e bine cunoscută din cauza soţiei sale, generalul Limtoc, şambelanul Lalcon şi judecătorul suprem Balmuff au pregătit un act de acuzare prin care eşti învinuit de trădare şi alte crime capitale”.

Această introducere mă făcu să-mi pierd într-atât cumpătul, conştient de meritele şi nevinovăţia mea, încât am vrut să-l întrerup, dar el mă rugă să tac, urmând astfel: „Fiindu-ţi recunoscător pentru binele pe care mi l-ai făcut, am căutat să capăt informaţii precise cu privire la şedinţele consiliului, precum şi o copie a învinuirilor ce ţi se aduc; făcând aceasta, mi-am pus viaţa în primejdie ca să-ţi fiu de folos.

ACT DE ACUZARE Împotriva lui QUINBUS FLESTRIN, OMUL-MUNTE.

Articolul l.

Având în vedere că printr-un statut întocmit în timpul domniei Majestăţii Sale împăratul Calin Deffar Plune s-a hotărât că oricine va urina în interiorul zidurilor palatului regal va fi supus la pedeapsa cuvenită pentru înaltă trădare; că, totuşi, sus-numitul Quinbus Flestrin a încălcat cu bună ştiinţă sus-numita lege, sub pretextul de a stinge focul din apartamentul scumpei şi augustei soţii a Majestăţii Sale, şi astfel, în chip viclean, trădător şi diabolic, a stins sus-numitul foc din sus-amintitul apartament, aflat înăuntrul zidurilor sus-amintitului palat regal, împotriva statutului privitor la un astfel de caz etc. împotriva îndatoririlor etc.

Articolul 2

Că sus-numitul Quinbus Flestrin, după ce a adus flota imperială din Blefuscu în portul nostru imperial şi după ce i s-a poruncit mai târziu de către Majestatea Sa împăratul să captureze toate celelalte vase ale sus-numitei împărăţii Blefuscu şi să reducă această împărăţie la o provincie, care să fie de acum înainte guvernată de un vicerege, şi să nimicească şi să omoare nu numai pe toţi exilaţii Capete-turtite, ci şi pe toţi locuitorii din acea împărăţie care nu se vor lepăda imediat de erezia Capetelor-turtite, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid al milostivei şi Augustei Sale Majestăţi împăratul, a rugat să fie scutit de sus-numita însărcinare sub pretextul că nu vrea să forţeze cugetul nimănui şi nici să distrugă libertatea şi viaţa unui popor nevinovat.

Articolul 3

Având în vedere că atunci când de la curtea împărăţiei Blefuscu au sosit la curtea Majestăţii Sale ambasadori ca să ceară pace, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid, a ajutat, a instigat, a încurajat şi distrat pe sus-numiţii ambasadori, cu toate că ştia că sunt slujitorii unui monarh care a fost de curând inamicul declarat al Majestăţii Sale împăratul, şi a purtat război deschis împotriva Majestăţii Sale mai sus-amintite.

Articolul 4

Că acelaşi Quinbus Flestrin, contrar îndatoririlor unui supus credincios, se pregăteşte acum să întreprindă o călătorie la curtea împărăţiei Blefuscu, pentru care a căpătat numai o încuviinţare verbală din partea Majestăţii Sale împănatul şi, sub pretextul sus-amintitei încuviinţări, intenţionează, ca un perfid şi trădător ce e, să facă sus-amintita călătorie şi astfel să ajute, să încurajeze şi să aţâţe pe împăratul din Blefuscu, până nu de mult duşmanul nostru, care a purtat război (desdais împotriva Majestăţii Sale împăratul mai sus-amintit…

Mai sunt şi alte câteva articole, dar acestea sunt cele mai importante şi ţi le-am citit în rezumat.

În cursul mai multor dezbateri în legătură cu aceste acuzaţii, trebuie să recunosc că Majestatea Sa a dat multe dovezi de bunăvoinţă, amintind în mai multe rânduri serviciile pe care i le-ai adus şi căutând să-ţi micşoreze crimele. Dar vistiernicul şi amiralul au insistat să fii condamnat la cea mai crudă şi ruşinoasă moarte, prin incendierea casei dumitale în timpul nopţii, urmând totodată ca generalul să fie de faţă, însoţit de douăzeci de mii de oameni înarmaţi cu săgeţi otrăvite, care să ţintească faţa şi mâinile dumitale. Câţiva din servitorii dumitale vor căpăta ordinul secret de a turna pe cămăşile şi cearşafurile dumitale un suc otrăvitor ce te va face să-ţi rupi carnea şi să mori în chinuri groaznice. Generalul a împărtăşit această propunere, astfel că o bucată de vreme a existat o majoritate împotriva dumitale; dar Majestatea Sa, hotărât să-ţi cruţe viaţa, de va fi cu putinţă, l-a câştigat până la urmă de partea sa pe şambelan.

Cu acest prilej, Reldresal, primul secretar pentru afacerile private, care s-a socotit întotdeauna prietenul dumitale credincios, a primit poruncă de la împărat să-şi spună punctul de vedere, lucru pe care l-a făcut, îndreptăţind astfel buna părere pe care o ai despre el. A recunoscut că într-adevăr crimele dumitale sunt grave, dar că mai există şi iertare – virtutea cea mai de laudă a unui cârmuitor şi cea pentru care Majestatea Sa a fost pe bună dreptate slăvit de atâtea ori. A spus că prietenia dintre dumneata şi el e atât de bine cunoscută de toată lumea, încât s-ar putea ca prea cinstitul consiliu să-l socotească părtinitor; totuşi, supunându-se poruncii primite, va spune fără ocol tot ce gândeşte. Astfel a arătat că dacă Majestatea Sa, ţinând seamă de serviciile dumitale şi ascultând de îndemnul firii sale milostive, ar binevoi să-ţi cruţe viaţa şi ar porunci doar să-ţi scoată amândoi ochii, după umila sa părere, s-ar face oarecum dreptate prin această măsură şi toată lumea ar slăvi mărinimia împăratului, precum şi generosul spirit de dreptate al celor care au cinstea de a fi sfetnicii săi.

A mai spus că de pe urma pierderii ochilor, puterea dumitale fizică n-ar avea de suferit şi ai mai putea fi de folos Majestăţii Sale, că orbirea face să sporească curajul pentru că ne ascunde primejdiile, că numai teama de a-ţi pierde vederea te-a oprit să porneşti şi să aduci încoace şi restul flotei vrăjmaşe şi că ar fi de ajuns pentru dumneata să vezi cu ochii miniştrilor, deoarece nici cei mai mari monarhi nu fac altfel.

Această propunere a fost primită cu cea mai mare dezaprobare de către întregul consiliu. Bolgolam, amiralul, şi-a ieşit din sărite şi, sculându-se furios, a întrebat cum de a avut secretarul îndrăzneala să propună ca viaţa unui trădător să fie cruţată, când serviciile aduse de dumneata au constituit, dacă se ţine seama de cele mai înalte raţiuni de stat, crimele cele mai grave; că dumneata, care ai fost în stare să stingi focul urinând în apartamentul Majestăţii Sale, împărăteasa, (lucru pe care l-a amintit cu scârbă) ai putea într-o bună zi să provoci o inundaţie prin aceleaşi mijloace, înecând întregul palat, şi aceeaşi forţă care ţi-a permis să capturezi flota inamicului ţi-ar putea sluji, cu prilejul primei nemulţumiri, s-o duci înapoi; că are motive temeinice să creadă că în adâncul inimii dumitale eşti un Cap-turtit, şi cum trădarea înainte de a se arăta în fapte îşi face loc mai întâi în inimă, te-a acuzat de trădare pe acest temei şi a stăruit să fii condamnat la moarte.

Vistiernicul a fost de aceeaşi părere; el a arătat în ce stare jalnică a ajuns tezaurul datorită cheltuielilor făcute cu întreţinerea dumitale, cheltuieli care foarte curând vor deveni o povară greu de îndurat; că propunerea secretarului de a ţi se scoate ochii, departe de a fi un leac împotriva răului ce ne paşte, va spori primejdia, căci e lucru ştiut că scoţând ochii unor păsări, ele mănâncă mai mult şi se îngraşă mai repede; că prea slăvită Sa Majestate şi consiliul, judecătorii dumitale, sunt în adâncul conştiinţei lor convinşi de vinovăţia dumitale, ceea ce e de ajuns ca să fii condamnat la moarte fără dovezile formale cerute de litera strictă a legii.

Totuşi, Majestatea Sa împăratul, opunându-se cu hotărâre pedepsei capitale, a binevoit să spună că de vreme ce, după părerea consiliului, pierderea ochilor este o pedeapsă prea uşoară, ti s-ar putea aplica şi alte pedepse mai târziu. Atunci, prietenul dumitale, secretarul, rugând cu umilinţă să fie ascultat din nou şi răspunzând obiecţiilor vistiernicului cu privire la cheltuielile Majestăţii Sale făcute pentru întreţinerea dumitale, a spus că excelenţa sa, ca unul ce dispune singur de veniturile împăratului, ar putea lesne înlătura acest rău, micşorându-ţi treptat raţia; din lipsă de hrană suficientă, dumneata vei slăbi, te vei ofili şi-ţi vei pierde pofta de mâncare, iar peste câteva luni te vei stinge de-a binelea. În felul acesta, nici mirosul cadavrului dumitale nu va mai fi atât de primejdios, pentru că trupul se va fi redus la jumătate, iar îndată după moartea dumitale, cinci-şase mii de supuşi ar putea în două-trei zile să-ţi taie carnea bucăţele, să le încarce în căruţe şi să le îngroape în regiuni îndepărtate ca să împiedice izbucnirea unei molime, păstrând scheletul ca monument pentru posteritate.

Astfel, mulţumită marii prietenii a secretarului, toate s-au sfârşit cum nu se poate mai bine. S-a poruncit cu străşnicie ca planul acesta de a fi lăsat să mori de foame încet, încet, să fie ţinut în mare taină, dar sentinţa prin care se hotăra să ţi se scoată ochii a fost trecută în registre. Toţi au fost de acord, afară de Bolgolam, amiralul, care, fiind omul împărătesei, era mereu aţâţat de Majestatea Sa să stăruie asupra condamnării dumitale la moarte, ea duşmănindu-te fără cruţare din pricina mijloacelor josnice şi nelegiuite pe care le-ai folosit ca să stingi focul din apartamentele ei.

Până în trei zile prietenul dumitale secretarul va primi instrucţiuni să vină acasă la dumneata şi să-ţi citească actul de acuzare, apoi să-ţi arate mărinimia şi graţia Majestăţii Sale şi a consiliului care te-au condamnat numai la pierderea vederii, pedeapsă la care Majestatea Sa e încredinţat că te vei supune recunoscător şi plin de umilinţă. Douăzeci de chirurgi ai Majestăţii Sale vor fi de faţă, pentru ca operaţia să decurgă în bune condiţiuni. Săgeţi foarte ascuţite vor fi aruncate în globurile ochilor dumitale, în timp ce vei sta culcat pe pământ.

Las pe seama înţelepciunii dumitale măsurile ce urmează să le iei, iar pentru a nu da loc la bănuieli, trebuie să mă întorc neîntârziat, tot aşa de tainic precum am venit.”

Aşa şi făcu excelenţa sa, iar eu am rămas singur, ros de îndoieli şi adânc tulburat.

După ce curtea ordona executarea unei sentinţe crude, care potolea ura monarhului sau răutatea vreunui favorit, exista un obicei introdus de împăratul actual şi de miniştrii săi (foarte deosebit de obiceiurile de altădată, după cum am fost încredinţat), potrivit căruia împăratul ţinea întotdeauna o cuvântare în faţa întregului consiliu, vorbind despre marea sa îngăduinţă şi bunătate ca de nişte însuşiri cunoscute şi trâmbiţate de lumea întreagă. Cuvântarea aceasta era publicată imediat în toată împărăţia, dar nimic nu îngrozea mai mult poporul decât laudele aduse clemenţei Majestăţii Sale, pentru că se ştia că cu cât se stăruia mai mult asupra acestor laude, cu atât pedeapsa era mai neomenoasă şi osânditul mai nevinovat. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că deoarece nu fusesem hărăzit să devin curtean, nici prin naştere, nici prin educaţie, eram atât de nepriceput să judec lucrurile, încât n-am izbutit să descopăr clemenţa şi mărinimia acestei sentinţe, socotind-o (greşit, poate) mai curând aspră decât milostivă.

De câteva ori m-am gândit să mă înfăţişez la judecată, pentru că, deşi nu puteam tăgădui faptele amintite de cele câteva articole, nădăjduiam totuşi să mi se îndulcească pedeapsa. Cum însă în cursul vieţii mele citisem multe procese de stat – care întotdeauna se terminau în felul dorit de judecători – îmi era teamă să mă bizui pe o hotărâre atât de primejdioasă, într-o situaţie atât de critică şi împotriva unor duşmani atât de puternici. La un moment dat, eram hotărât să opun rezistenţă, pentru că atâta timp cât eram în libertate, cu greu ar fi putut să-mi vină de hac toate forţele împărăţiei aceleia, şi nimic n-ar fi fost mai lesne pentru mine decât să arunc cu pietre şi să dărâm capitala; totuşi am îndepărtat cu scârbă astfel de înduri, aducându-mi aminte de jurământul făcut împăratului, de favorurile de care mă bucurasem din partea lui şi de înaltul titlu de nardac ce mi-l conferise. Pe de altă parte, nu mă deprinsesem încă îndeajuns de temeinic cu recunoştinţa curtenilor spre a mă încredinţa că asprimea Majestăţii Sale faţă de mine mă scutea de toate obligaţiile din trecut.

Până la urmă, m-am oprit la o hotărâre pentru care voi fi probabil criticat întrucâtva, şi nu pe nedrept, căci, mărturisesc, datorez păstrarea ochilor şi în consecinţă, libertatea mea, propriei mele nesăbuinţe şi lipsei de experienţă; deoarece, dacă aş fi cunoscut atunci firea monarhilor şi a miniştrilor (pe care am studiat-o mai târziu la multe alte curţi), precum şi felul în care îi tratau pe criminalii mai puţin periculoşi decât mine, m-aş fi supus fără zăbavă şi fără şovăire unei pedepse atât de uşoare, împins însă de pripeala tinereţei şi având încuviinţarea Majestăţii Sale împăratul de a face o vizită de curtoazie împăratului din Blefuscu, m-am folosit de acest prilej, şi înainte să fi trecut trei zile, i-am trimis o scrisoare prietenului meu, secretarul, prin care-l înştiinţam că luasem hotărârea de a pleca încă în dimineaţa aceea spre Blefuscu, potrivit cu permisiunea ce o căpătasem; şi fără să mai aştept vreun răspuns, m-am îndreptat spre partea insulei unde se afla flota noastră. Am înhăţat un vas mare de război şi am legat un odgon de prova, apoi am ridicat ancorele, m-am dezbrăcat, mi-am pus în corabie hainele (împreună cu pătura pe care o purtam sub braţ) şi, trăgând nava după mine, am ajuns, când mergând prin apă, când înotând, în împărătescul port din Blefuscu, unde poporul mă aştepta de mult; aici mi s-au dat două călăuze care să mă ducă spre capitala ţării, ce se numeşte tot Blefuscu.

I-am ţinut în mână pe cei doi însoţitori ai mei până am ajuns la vreo două sute de yarzi de porţile oraşului, apoi i-am rugat să anunţe pe unul din secretari despre sosirea mea şi să-i spună că aştept acolo ordinele Majestăţii Sale… După vreo oră am primit răspunsul că Majestatea Sa, însoţit de familia regală şi de marii dregători a ieşit în întâmpinarea mea. Am înaintat încă o sută de yarzi. Împăratul şi suita descălecaseră, împărăteasa şi doamnele se dădură jos din căleşti, fără ca eu să observ vreo umbră de teamă sau îngrijorare pe feţele lor. M-am lungit la pământ ca să sărut mâna împăratului şi a împărătesei. I-am spus Majestăţii Sale că am venit, potrivit făgăduielii mele şi cu încuviinţarea împăratului, stăpânul meu, pentru a avea cinstea să văd un monarh atât de puternic şi pentru a-i oferi orice serviciu de care sunt capabil şi care nu ar fi împotriva îndatoririlor ce le am faţă de împăratul meu —, nu am pomenit nici un cuvânt despre dizgraţia în care căzusem, deoarece până în clipa aceea eu nu fusesem informat oficial şi aveam tot dreptul să mă socotesc cu desăvârşire neştiutor; de asemeni, nu aveam nici un temei să cred că împăratul va descoperi taina cât timp mă aflam în afara puterii lui; totuşi, m-am înşelat, după cum se dovedi în curând.

Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunţită a primirii ce mi s-a făcut la această curte, întru totul pe măsura generozităţii unui monarh atât de mare, şi nici asupra impasului în care m-am găsit neavând la îndemână o casă şi un pat, fiind nevoit să dorm pe pământ, înfăşurat în pătura mea.