Capitolul VIII

Printr-o întâmplare fericită, autorul găseşte mijlocul de a. pleca din Blefuscu şi, după câteva peripeţii, se înapoiază teafăr în patria sa.

Trei zile după sosirea mea, ducându-mă din curiozitate pe coasta de nord-est a insulei, am văzut în larg, la vreo jumătate de leghe depărtare de ţărm, ceva ce semăna cu o barcă răsturnată.

Mi-am scos pantofii şi ciorapii şi înaintând prin apă cam două-trei sute de yarzi, mi-am dat seama că obiectul se apropia datorită fluxului; şi atunci am văzut limpede că era o barcă adevărată, azvârlită departe de corabie, după câte am bănuit, de vreo furtună. M-am înapoiat numaidecât în oraş şi am rugat pe Majestatea Sa împăratul să-mi împrumute douăzeci din cele mai mari vase care-i mai rămăseseră după pierderea flotei, precum şi trei mii de marinari, sub comanda vice-amiralului său. Flota făcu un ocol în timp ce eu am pornit pe drumul cel mai scurt spre locul de pe coastă de unde văzusem prima oară barca. Între timp, fluxul o adusese şi mai aproape. Toţi marinarii aveau la ei frânghii, pe care eu le împletisem din mai multe funii ale lor pentru a fi mai rezistente. Când au sosit vasele, m-am dezbrăcat şi am mers prin apă până ce am ajuns cam la o sută de yarzi de barcă, de unde am fost silit să înot ca să ajung la ea. Marinarii mi-au aruncat capătul unei frânghii pe care-l prinsei de-o gaură din prova bărcii, iar celălalt capăt de un vas de război. Mi-am dat seama însă că toată truda mea era zadarnică, deoarece neatingând fundul cu picioarele, nu puteam lucra mai departe. Am fost silit să înot în spatele bărcii şi s-o împing, atunci când puteam, cu mâna; cum fluxul îmi era prielnic, am înaintat aşa până când ţinându-mi bărbia ridicată, am dat cu picioarele de fund. M-am odihnit două-trei minute, apoi iar am împins barca, şi tot aşa până ce apa nu-mi mai trecu de subsuori. Terminându-se astfel treaba cea mai anevoioasă, am luat celelalte odgoane aflate pe unul din vase şi le-am fixat mai întâi de barcă, apoi de nouă din corăbiile ce mă însoţeau. Vântul fiind prielnic, marinarii au remorcat şi eu am împins până când am ajuns la patruzeci de yarzi de coastă; după ce fluxul a încetat, m-am dus până la barcă şi cu ajutorul a două mii de oameni, toţi cu odgoane şi maşinării, am reuşit s-o întorc cu fundul în sus, descoperind că nu avea decât stricăciuni neînsemnate.

Nu-l voi plictisi pe cititor descriindu-i cum m-am necăjit când, cu ajutorul unor vâsle la care lucrasem zece zile, am încercat să-mi duc barca în portul imperial Blefuscu, unde, la sosirea mea, s-a adunat o mare mulţime de oameni, cuprinşi de uimire la vederea unui vas atât de uriaş. I-am spus împăratului că norocul mi-a scos în cale această barcă pentru a mă duce într-un loc de unde aş putea să mă întorc în patrie i l-am rugat pe Majestatea Sa să dea ordin să mi se pună la îndemână tot ce-mi trebuie spre a-mi echipa nava; totodată i-am cerut şi încuviinţarea de a pleca, lucru pe care l-am obţinut, după ce, foarte curtenitor, a căutat să mă înduplece să rămân.

În tot acest răstimp, eram peste măsură de uluit că la curtea din Blefuscu nu se înfăţişase încă nici un sol din partea împăratului meu. Mai târziu însă mi s-a dat să înţeleg în taină că Majestatea Sa, neputând să-şi închipuie că eu aş şti cât de cât ceva despre planurile sale, era încredinţat că am plecat în Blefuscu, potrivit cu încuviinţarea ce mi-o dăduse şi despre care ştia întreaga curte, numai pentru a-mi ţine făgăduiala, urmând să mă înapoiez peste câteva zile, când ceremoniile de la curtea din Blefuscu vor fi luat sfârşit. În cele din urmă, însă, îndelungata mea absenţă începu să-l supere pe suveran, şi după ce se consultă cu vistiernicul şi cu ceilalţi uneltitori, un dregător fu trimis cu o copie a actului de acuzare împotriva mea. Solul avea instrucţiuni de a-i zugrăvi monarhului din Blefuscu „marea îngăduinţă a stăpânului său, care se mulţumea să mă pedepsească doar cu pierderea vederii”; să-i spună de asemenea „că am fugit de judecată, şi dacă nu mă voi înapoia în două ore, mi se va lua titlul de nardac şi voi fi declarat trădător”. Trimisul mai adăugă că „pentru menţinerea păcii şi prieteniei între cele două împărăţii, stăpânul său aşteaptă ca fratele său din Blefuscu să poruncească să fiu trimis înapoi în Liliput, legat de mâini şi de picioare, pentru a fi pedepsit ca trădător”.

Împăratul din Blefuscu, după ce se sfătui trei zile cu dregătorii săi, trimise un răspuns plin de curtenie şi de scuze. El spunea că „fratele său ştie că e cu neputinţă ca să fiu trimis legat; că deşi eu îl lăsasem fără flotă, îmi era totuşi nespus de îndatorat pentru multe servicii aduse în legătură cu încheierea păcii. Că nu va trece mult şi amândoi împăraţii vor răsufla uşuraţi, deoarece am găsit pe ţărm un vas uriaş care să mă poarte în larg; că a dat ordin ca vasul să fie echipat cu ajutorul şi sub îndrumarea mea şi nădăjduia ca peste câteva săptămâni, amândouă împărăţiile să scape de năpastă”.

Trimisul se înapoie cu acest răspuns în Liliput, iar monarhul din Blefuscu mi-a povestit după aceea tot ce s-a întâmplat, oferindu-mi totodată (în chipul cel mai confidenţial) binevoitorul său sprijin dacă voi rămâne în serviciul său.

Dar cu toate că l-am crezut sincer când mi-a făcut această propunere, eram hotărât să nu mă mai încred în monarhi sau miniştri, ori de câte ori puteam să mă feresc; de aceea, mulţumindu-i cum se cuvine pentru intenţiile sale binevoitoare, l-am rugat cu umilinţă să mă ierte. I-am spus că, „de vreme ce soarta, bună sau rea, îmi scosese o barcă în cale, eram hotărât să înfrunt oceanul, mai curând decât să fiu prilej de dihonie între doi monarhi atât de puternici”. N-aş putea spune că împăratul s-a arătat nemulţumit, ba mai mult, din întâmplare am aflat că era chiar foarte bucuros de hotărârea mea, ca de altfel cea mai mare parte dintre miniştrii săi.

Toate acestea m-au făcut să-mi grăbesc întrucâtva plecarea, iar curtea, nerăbdătoare să se vadă odată scăpată, m-a ajutat cu dragă inimă. Cinci sute de lucrători, sub îndrumarea mea, s-au îndeletnicit cu confecţionarea a două pânze pentru barcă, unind treisprezece fâşii de pânză din cea mai tare. Eu m-am chinuit să fac funii şi odgoane, împletind câte zece, douăzeci sau treizeci din cele mai groase şi rezistente funii ale lor. Un pietroi, găsit pe coastă după îndelungate cercetări, mi-a slujit drept ancoră. Aveam la îndemână seul a trei sute de vaci ca să-mi ung barca, precum şi pentru alte scopuri. După multă caznă, am izbutit să dobor câţiva din cei mai mari copaci pentru a-mi face vâsle şi catarge; iar constructorii de vase ai Majestăţii Sale m-au ajutat mult, netezindu-le după ce eu făcusem munca brută.

La vreo lună de zile, când totul fu gata, am trimis vorbă împăratului că-i aştept poruncile şi că vreau să-mi iau rămas bun. Împăratul şi familia regală ieşiră din palat; eu m-am culcat pe burtă ca să-i sărut mâna, pe care monarhul mi-a întins-o graţios; la fel a făcut şi împărăteasa şi prinţii. Majestatea Sa mi-a dăruit cincizeci de pungi cu câte două sute de sprugi fiecare, precum şi portretul său în mărime naturală, pe care l-am băgat imediat în mănuşă ca să-l feresc de stricăciuni. Ceremoniile prilejuite de plecarea mea au fost prea multe, ca să-l mai plictisesc pe cititor zugrăvindu-i-le.

Am încărcat barca cu carnea a o sută de boi şi trei sute de oi, cu o cantitate corespunzătoare de pâine şi băutură, precum şi cu hrana pregătită de patru sute de bucătari. Am luat cu mine şase vaci şi doi boi vii şi un număr egal de oi şi berbeci, cu gândul de a-i duce în ţara mea şi de a-i prăsi; iar pentru întreţinerea lor aveam pe bord un mănunchi bunicel de fân şi un săculeţ cu grâu.

Aş fi luat bucuros o duzină de locuitori, dar împăratul, de bună seamă, nu ar fi încuviinţat aşa ceva; şi, în afară de faptul că mi s-au scotocit cu grijă buzunarele, Majestatea Sa mi-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare că nu voi răpi nici un supus de al său, chiar dacă acesta ar dori să plece de bunăvoie şi din proprie dorinţă.

După ce mi-am pregătit aşadar lucrurile cum m-am priceput mai bine, am ridicat pânzele în a douăzeci şi patra zi a lunii septembrie 1701, la şase dimineaţa, iar după ce am străbătut vreo patru leghe în direcţia nord, vântul bătând dinspre sud-est, la şase seara am zărit o insulă mică la vreo jumătate de leghe înspre nord-vest. M-am îndreptat într-acolo şi am aruncat ancora în partea mai adăpostită a insulei care părea nelocuită. Am îmbucat câte ceva şi m-am culcat. Am dormit dus, cel puţin şase ceasuri după câte bănuiesc, pentru că la două ore după ce m-am deşteptat a început să se lumineze de ziuă. Noaptea era senină. Mi-am luat gustarea de dimineaţă înainte de a răsări soarele, apoi am ridicat ancora pe un vânt prielnic şi am plutit în aceeaşi direcţie ca şi în ajun, fiind îndrumat de busola pe care o aveam în buzunar. Intenţia mea era să ajung, dacă se putea, la una din insulele despre care aveam motive să cred că se găsesc la nord-est de Ţara Van Diemen. În ziua aceea nu am descoperit nimic, dar în cea următoare, pe la trei după amiază, când, după calculele mele, străbătusem douăzeci şi patru de leghe de la Blefuscu, am zărit o corabie plutind în direcţia sud-est; eu mă îndreptam spre est. Am strigat şi i-am făcut semne, dar nu am primit nici un răspuns; totuşi mi-am dat seama că mă apropiam de ea, fiindcă vântul sufla mai încet. Am întins toate pânzele şi peste o jumătate de oră cei de pe corabie m-au zărit; au înălţat un steag şi au tras cu tunul. E greu să descriu bucuria ce m-a cuprins la gândul neaşteptat că-mi voi revedea patria şi pe cei dragi. Vasul şi-a încetinit mersul şi eu l-am abordat între cinci şi şase seara, în ziua de douăzeci şi şase septembrie; şi mi-am simţit inima săltând de bucurie la vederea pavilionului englez. Mi-am vârât vacile şi oile în buzunarele hainei şi m-am urcat pe bord cu mica mea încărcătură de provizii. Era un vas englez de comerţ care se întorcea din Japonia prin mările nordului şi sudului; căpitanul, domnul John Biddel din Deptford, era un om foarte îndatoritor şi un marinar neîntrecut.

Ne găseam acum la 30 de grade latitudine sudică; pe bord se aflau vreo cincizeci de oameni, iar printre ei mi-a fost dat să întâlnesc un vechi camarad de al meu, Peter Williams, care m-a descris căpitanului în culori cât se poate de frumoase. Căpitanul m-a tratat cu bunăvoinţă şi m-a rugat să-i spun de unde vin şi unde vreau să mă duc. I-am povestit totul în câteva cuvinte, însă omul şi-a închipuit că aiurez şi că primejdiile prin care trecusem mi-au tulburat minţile. Atunci am scos din buzunar vitele şi oile, iar căpitanul, după ce s-a minunat îndeajuns, s-a convins că-i spusesem adevărul. I-am arătat apoi aurul pe care mi-l dăruise împăratul din Blefuscu, portretul în mărime naturală al Majestăţii Sale, precum şi alte rarităţi din ţara aceea. I-am dat două pungi de câte două sute de sprugi fiecare şi i-am făgăduit că la sosirea în Anglia îi voi dărui o vacă şi o oaie gata să fete.

Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunţită a acestei călătorii, netulburată de nimic în cea mai mare parte a ei. Am ajuns la Downs la 13 aprilie 1702. Pe drum mi s-a întâmplat o singură nenorocire, şi anume că şobolanii de pe vas mi-au mâncat o oaie; i-am găsit oasele într-o gaură, curăţate de toată carnea. Celelalte animale le-am debarcat cu bine şi le-am lăsat să pască pe o pajişte din Greenwich, unde s-au apucat să mănânce cu poftă iarba mătăsoasă, cu toate că mă temusem că n-o să le placă. Pe de altă parte, n-aş fi izbutit să le ţin în viaţă de-a lungul unei călătorii atât de lungi, dacă îndatoritorul căpitan nu mi-ar fi dat o parte din biscuiţii lui cei mai buni care, pisaţi şi amestecaţi cu apă, au alcătuit hrana lor regulată. În scurtul răstimp cât am stat în Anglia, am realizat câştiguri frumoase arătând animalele multor persoane de vază precum şi altora; înainte de a întreprinde a doua călătorie a mea, le-am vândut cu şase sute de lire. Întorcându-mă din ultima mea călătorie, am constatat că aceste soiuri s-au înmulţit considerabil, mai ales oile, ceea ce, sper, va fi de mare folos fabricilor de lână, datorită fineţei firului.

Nu am stat decât două luni cu soţia şi cu familia mea, pentru că dorinţa nepotolită de a călători prin ţări străine nu-mi da pace. I-am lăsat soţiei mele o mie cinci sute de lire şi am instalat-o într-o casă frumoasă din Redriff. Restul capitalului l-am luat cu mine, parte în bani, parte în mărfuri, în speranţa că-mi voi spori avutul.

Unchiul meu John îmi dăruise o moşie lângă Epping cu un venit de vreo treizeci de lire anual şi am închiriat pe o perioadă îndelungată hanul „La Taurul negru” din Fetter Lane, care îmi aducea încă odată pe atât; aşa că primejdia de a-mi lăsa familia pe drumuri fusese înlăturată. Fiul meu Johnny, botezat astfel după unchiul lui, urma la şcoală şi era un copil sârguitor. Fiica mea Betty (care acum e măritată şi are copii) învăţa pe atunci să coasă. M-am despărţit de soţie, băiat şi fată, şi unii şi alţii cu lacrimi în ochi, şi m-am urcat pe bordul unui vas comercial de trei sute de tone, Adventure, cu destinaţia Surat, comandat de căpitanul John Nicholas din Liverpool. Dar descrierea acestei călătorii va fi cuprinsă în partea a doua a cărţii mele.