CAPITOLUL I

Autorul devine căpitan de vas şi pleacă în călătorie. Marinarii uneltesc împotriva lui. Îl ţin închis multă vreme în cabină şi-l debarcă pe ţărmul unei ţări necunoscute. Călătoreşte spre interiorul tării. Descrierea yahooilor, nişte animale foarte ciudate. Autorul întâlneşte doi houyhnhnmi.

Cu toate că aş putea fi învinuit, şi pe drept cuvânt, că-mi place nespus aventura, trebuie totuşi să mărturisesc cinstit că această patimă a mea nu a putut fi înăbuşită de primejdiile prin care am trecut de-a lungul primelor mele călătorii.

Am rămas acasă alături de soţia şi copiii mei vreo cinci luni de zile, clipe cu adevărat fericite, dacă aş fi ştiut să preţuiesc cum se cuvine traiul tihnit şi îndestulat. Am lăsat-o pe biata mea soţie aşteptând un copil şi am primit propunerea avantajoasă ce mi s-a făcut, şi anume de a deveni căpitanul Adventurei, un mare vas comercial de 350 de tone. Cunoşteam bine tainele navigaţiei şi cum mă cam săturasem să tot fiu chirurg pe bord (fireşte, la nevoie aş fi dat o mână de ajutor), am luat pe vas un tânăr priceput în această meserie, un oarecare Robert Purefoy. Am ridicat pânzele în Portsmouth la 7 august 1710; în cea de a patrusprezecea zi, ne-am întâlnit la Teneriffe cu căpitanul Pocock din Bristol, care se îndrepta spre golful Campechy ca să încarce băcan.

În şaisprezece ale lunii ne-a despărţit o furtună; când m-am întors, am aflat că vasul lui se scufundase şi că din tot echipajul n-a scăpat cu viaţă decât un mus. Căpitanul era un om de treabă şi un bun marinar, însă cam încăpăţânat; de aici i s-a tras şi moartea, după cum s-a mai întâmplat cu mulţi alţii, căci dacă ar fi dat ascultare sfaturilor mele, astăzi s-ar afla în sânul familiei lui, aşa cum eu mă aflu în sânul familiei mele.

Cum pierdusem mai mulţi oameni din echipaj din pricina frigurilor tropicale, am fost nevoit să angajez marinari în Barbados şi în Antilele mici, unde m-am oprit ascultând de sfaturile negustorilor în slujba cărora mă aflam. Dar în curând m-am căit amarnic, deoarece am aflat că cei mai mulţi dintre oamenii tocmiţi de mine fuseseră odinioară piraţi. Aveam cincizeci de oameni pe bord şi primisem porunca să fac negoţ cu indienii din mările sudului şi, pe cât îmi stătea în putinţă, să fac şi descoperiri. Nemernicii aceia, pe care i-am cules de pe drumuri, i-au îndemnat şi pe oamenii mei să se răzvrătească şi până la urmă s-au înţeles cu toţii să pună mâna pe corabie, iar pe mine să mă închidă. Aşa s-a şi întâmplat: într-o bună dimineaţă au dat buzna în cabina mea şi m-au legat de mâini şi de picioare, ameninţându-mă că mă vor azvârli peste bord dacă mă voi împotrivi. Le-am spus că sunt prizonierul lor şi deci mă voi supune. M-au pus să jur, apoi m-au dezlegat, prinzându-mi doar un lanţ de picior şi legându-mă de pat. La uşa cabinei fu aşezată o santinelă cu arma încărcată, care primise ordinul să tragă în cazul când aş fi încercat să-mi recapăt libertatea. Mi-au trimis mâncare şi băutură şi au preluat comanda vasului; îşi puseseră în gând să devină piraţi şi să-i jefuiască pe spanioli – plan ce nu putea fi adus la îndeplinire până ce nu mai făceau rost de oameni. Aşa că hotărâră mai întâi să vândă mărfurile de pe corabie şi apoi să se îndrepte spre Madagascar ca să recruteze noi oameni, întrucât mulţi muriseră în timpul cât fusesem încarcerat. Călătoria a durat săptămâni în şir, în timpul cărora au făcut negoţ cu indienii; eu însă nu ştiam încotro plutim, căci eram păzit cu străşnicie şi aşteptam din clipă în clipă să fiu omorât, aşa cum mă ameninţau adeseori.

În cea de a noua zi a lunii mai 1711, un anume James Welche coborî în cabina mea, spunându-mi că primise ordin de la căpitan să mă debarce pe ţărm. În zadar am căutat să-l înduplec, că nici măcar n-a catadicsit să-mi spună cine era noul lor căpitan. M-au vârât cu de-a sila într-o şalupă, după ce mai întâi îmi îngăduiseră să mă îmbrac cu hainele mele cele mai bune, aproape noi, şi să-mi iau o legăturică de rufe, însă nici o armă în afară de pumnal; au mers cu politeţea până acolo, încât nu mi-au cercetat buzunarele în care băgasem toţi banii ce-i aveam, împreună cu alte lucruri trebuincioase. După ce-au vâslit cam o leghe, m-au debarcat pe un ţărm necunoscut. I-am rugat să-mi spună în ce ţară mă aflu, dar ei se jurară că nu ştiu nimic mai mult decât mine. Căpitanul (aşa-i spuneau ei) luase hotărârea să se descotorosească de mine, aruncându-mă pe primul petic de pământ întâlnit, îndată ce vor fi vândut toată marfa. Marinarii o porniră imediat în larg, sfătuindu-mă să mă grăbesc ca nu cumva să fiu surprins de flux şi astfel îşi luară rămas bun de la mine.

În această stare deznădăjduită am mers până când am simţit pământ solid sub picioare; m-am aşezat pe un dâmb ca să mă odihnesc şi să văd ce am de făcut. După ce mi-am mai venit puţin în fire, am pornit către interiorul insulei, hotărât să-mi încredinţez soarta primilor sălbatici ce mi-ar fi ieşit în cale şi să-mi răscumpăr viaţa dându-le brăţări, inele de sticlă şi alte nimicuri pe care marinarii nu uită să le ia cu ei în călătoriile lor şi din care aveam şi eu câteva. Ţinutul era străbătut de şiruri lungi de copaci, nu sădiţi regulat, ci crescând astfel de la natură; iarba era din belşug, şi ici, colo, se vedeau mai multe lanuri de ovăz. Înaintam cu multă băgare de seamă, ca să nu fiu luat prin surprindere sau omorât de vreo săgeată aruncată din spate sau dintr-o parte. Am dat apoi de un drum, bătătorit de picior omenesc, de copite de vaci şi mai ales de cai. În cele din urmă am văzut mai multe animale pe un câmp şi vreo două din acelaşi soi cocoţate în copaci. Aveau o înfăţişare foarte ciudată şi pocită, ceea ce m-a tulburat şi m-a făcut să mă adăpostesc în dosul unui tufiş, ca să le văd mai bine. Câteva din ele s-au apropiat de locul unde mă aflam şi cu acest prilej am putut să le cercetez mai amănunţit. Aveau capul şi pieptul acoperit cu păr des, creţ la unele şi lins la altele; aveau bărbi ca nişte ţapi şi câte o şuviţă lungă de păr de-a lungul spinării şi picioarelor din faţă restul corpului era gol, astfel că le-am putut vedea pielea, cafenie ca a bivolilor.

Nu aveau coadă, nici păr pe crupă, în afară de anus, şi bănuiesc că natura i-a înzestrat cu păr în locul acela, ca să-i apere când stăteau jos, căci le plăcea să stea jos, de asemenea culcaţi sau aşezaţi pe picioarele dinapoi. Se căţărau în copaci înalţi cu agilitatea veveriţelor, deoarece atât picioarele din faţă, cât şi cele din spate erau înzestrate cu gheare ascuţite şi încovoiate. Din când în când săreau şi ţopăiau de colo, colo cu o sprinteneală de necrezut Femelele erau mai mici decât bărbaţii; aveau capul acoperit de păr lung şi lins, faţa însă le era curată, şi în afară de anus şi pudenda, tot restul corpului era acoperit doar cu un fel de puf. Mamelele le atârnau între picioarele din faţă şi când mergeau, puţin lipsea uneori să n-atingă pământul. Părul ambelor sexe era de mai multe culori: cafeniu, roşu, negru şi galben. În general, pot spune că în niciuna din călătoriile mele nu-mi fusese dat să văd dihănii atât de hidoase, faţă de care să nutresc atâta scârbă. Aşa că făcându-mi socoteala că-mi ajunge cât am văzut, plin de dispreţ şi cutremurat de silă, m-am sculat şi am ţinut drumul bătut, în nădejdea că m-ar putea duce la coliba vreunui indian. De-abia făcusem câţiva paşi, când mă pomenii faţă în faţă cu una din aceste lighioane. Văzându-mă, dihania începu să facă nişte strâmbături care îi schimbară cu totul trăsăturile feţei. Se holbă la mine de parcă aş fi fost altă arătare, apoi apropiindu-se mai mult, ridică laba din faţă, fie a râcă, fie din pricina uimirii – n-aş putea spune. Mi-am scos atunci pumnalul şi l-am atins zdravăn cu latul; n-am îndrăznit să-l pălesc cu tăişul, ca nu cumva să-i stârnesc pe localnici împotriva mea dacă s-ar fi întâmplat să afle că le-am omorât sau schilodit o vită. Lovit, animalul se trase îndărăt şi scoase un muget atât de puternic, încât o cireadă de cel puţin alţi patruzeci ca el dădură năvală dinspre pajiştea vecină, urlând şi strâmbându-se îngrozitor. Am alergat atunci spre un copac şi, rezemându-mă cu spatele de trunchi, i-am ţinut la distanţă fluturând pumnalul. Mai multe jivine s-au căţărat în pom, de unde au început să mă împroaşte cu excrementele lor. Totuşi, pot spune că am scăpat destul de ieftin, lipindu-mă strâns de trunchiul copacului, deşi puţin a lipsit să nu fiu înăbuşit de murdăria ce ploua de sus.

Deodată când nu mai vedeam nici o ieşire din această jalnică situaţie, au luat-o cu toţii la goană cât îi ţineau picioarele. Abia atunci m-am încumetat să mă desprind de copac şi să pornesc mai departe, întrebându-mă ce anume a putut să-i sperie într-atâta. Dar uitându-mă în stânga mea, am văzut un cal mergând agale pe câmp; duşmanii mei îl zăriseră înaintea mea, şi de aceea o luaseră la sănătoasa. Calul tresări puţin când se apropie de mine, dar îşi veni în fire numaidecât şi mă privi drept în faţă, dând semne de vădită mirare; se uită la mâinile şi picioarele mele şi mă ocoli de mai multe ori. Mi-aş fi văzut de drum, dar el îmi tăie calea, privindu-mă totuşi cu ochi foarte blânzi, fără să trădeze nici cel mai mic gând rău. Am stat şi ne-am uitat unul la celălalt câtva timp. În cele din urmă m-am încumetat să întind mâna spre gâtul lui cu gând să-l mângâi, fluierând şi făcând câteva din gesturile obişnuite ale jocheilor, atunci când vor să îmblânzească un cal pe care nu-l cunosc. Animalul însă păru să se arate dispreţuitor faţă de bunăvoinţa mea, clătină din cap, se încruntă şi ridică uşor piciorul drept din faţă ca să-mi îndepărteze mâna. Necheză după aceea de trei-patru ori, dar într-un chip atât de ciudat, încât mi-a venit să cred că vorbeşte cu sine însuşi într-o limbă a lui.

În timp ce ne cercetam astfel unul pe celălalt, se apropie un alt cal. După ce acesta făcu mai multe mişcări curtenitoare în faţa celui dintâi, amândoi îşi ciocniră uşor copitele piciorului drept, nechezând pe rând de câteva ori, în diferite feluri, sunetele făcând impresia că sunt aproape articulate. După aceea, s-au îndepărtat câţiva paşi, de parcă ar fi vrut să se sfătuiască, plimbându-se încoace şi încolo, ca nişte persoane care deliberează asupra unei chestiuni importante, şi întorcându-şi adesea ochii înspre mine, de parcă s-ar fi temut să nu le scap. Am fost uluit văzând o purtare atât de ciudată la nişte animale şi mi-am spus în sinea mea că dacă locuitorii acestei ţări sunt înzestraţi în aceeaşi măsură cu înţelepciune, atunci de bună seamă sunt cei mai inteligenţi oameni de pe pământ. Acest gând m-a liniştit într-atâta, încât m-am hotărât să merg mai departe, până când voi da peste o casă sau un sat, sau voi întâlni pe vreunul din băştinaşi, lăsându-i pe cei doi cai să stea de vorbă după pofta inimii. Cel dintâi însă, un cal sur, văzând că am de gând să plec, necheză după mine într-un fel atât de grăitor, încât mi s-a părut că înţeleg ce vrea să spună.

M-am întors imediat şi m-am apropiat de el aşteptând noi porunci şi ascunzându-mi temerile cit mai bine, deoarece începusem să mă neliniştesc neştiind cum se vor sfârşi toate acestea; cititorul îşi poate lesne închipui că nu eram prea încântat de situaţia în care mă găseam.

Cei doi cai se apropiară de mine, cercetându-mi faţa şi mâinile cu multă luare-aminte. Surul îşi frecă copita de pălăria mea şi mi-o turti în aşa hal, încât am fost nevoit s-o scot şi s-o îndrept, apoi s-o pun din nou în cap – lucrul acesta îl uimi nespus, atât pe el cât şi pe tovarăşul lui (un cal murg); acesta din urmă îmi pipăi pulpana hainei şi când văzură că se desprinde de trup, se uitară din nou nedumeriţi unul la altul. Murgul îmi mângâie mâna dreaptă, părând să-i admire moliciunea şi culoarea; apoi mi-o strânse atât de tare între copită şi chişiţă, că am ţipat fără să vreau, ceea ce i-a făcut să mă atingă cu cea mai mare gingăşie. Erau grozav de nedumeriţi de pantofii şi ciorapii mei, pe care-i pipăiau de zor, nechezând şi făcând fel de fel de gesturi asemănătoare cu cele ale unui filosof, când încearcă să desluşească rostul vreunui fenomen nou şi greu de înţeles.

În general, comportarea acestor animale era atât de la locul ei şi conformă cu legile raţiunii, atât de inteligentă şi de înţeleaptă, încât până la urmă mi-am spus că sunt nişte vrăjitori care s-au prefăcut în cai cu vreun scop oarecare şi întâlnind un străin şi-au pus în gând să petreacă pe socoteala lui; sau poate că erau într-adevăr uimiţi la vederea unui om care se deosebea atât de mult la îmbrăcăminte, înfăţişare şi culoarea pielii de cei care locuiau probabil pe meleagurile acelea îndepărtate. După ce mi-am făcut această socoteală, m-am încumetat să le vorbesc cam în felul următor: „Domnilor, dacă sunteţi vrăjitori, după cum am temeiuri să cred, puteţi înţelege orice limbă; de aceea îndrăznesc să vă spun că sunt un biet englez pe care nenorocirea l-a aruncat pe ţărmul vostru şi rog pe unul din voi să mă lase să-l încalec, ca să mă ducă, asemenea unui cal adevărat, la vreo casă sau în vreun sat, unde m-aş putea adăposti. Pentru această bunăvoinţă vă voi dărui cuţitul şi brăţara aceasta” (le-am scos în clipa aceea din buzunar).

Cele două făpturi au stat tăcute tot timpul cât am vorbit, părând să mă asculte cu deosebită luare-aminte, iar când am isprăvit, au nechezat de mai multe ori unul către celălalt, de parcă s-ar fi sfătuit într-o chestiune importantă.

Am băgat de seamă că graiul lor exprima foarte bine ceea ce simţeau şi cuvintele puteau fi înşirate într-un alfabet, cu oarecare greutate, dar mult mai uşor decât cele chinezeşti.

Desluşeam mereu cuvântul yahoo, care fu rostit de mai multe ori de fiecare din ei; şi cu toate că-mi era cu neputinţă să-mi dau seama ce înseamnă, am încercat să-l rostesc şi eu în timp ce caii discutau între ei. Când au tăcut, m-am încumetat să spun cu voce tare „yahoo”, încercând să imit cât mai bine nechezatul unui cal. Acest lucru i-a surprins în chip vădit, iar surul repetă cuvântul de două ori, ca şi cum ar fi vrut să mă înveţe cum să-l accentuez corect. Eu am încercat să-l imit, şi de fiecare dată când îl rosteam, mă apropiam tot mai mult de pronunţarea adevărată, deşi eram încă departe de desăvârşire. Apoi murgul mă puse la încercare cu un al doilea cuvânt, mult mai greu de rostit. Dacă l-aş transcrie în limba engleză, cred c-ar suna cam aşa: houyhnhnm. De data asta a mers ceva mai greu, dar după vreo două-trei încercări, am izbutit să-l rostesc cum trebuie, iar caii rămaseră uluiţi de isteţimea mea.

După ce-au mai vorbit despre mine (aşa mi s-a părut), cei doi prieteni şi-au luat rămas bun, lovindu-şi copitele. Apoi surul îmi făcu semn s-o pornesc înaintea lui, iar eu am socotit că cel mai înţelept lucru e să mă supun până ce îmi voi găsi o călăuză mai potrivită. Când am încercat să încetinesc pasul, însoţitorul meu mi-a strigat: hhuun, hhuun. Am priceput ce vrea să spună şi i-am dat să înţeleagă cum am putut, mai bine că sunt ostenit şi nu pot merge prea repede; atunci el s-a oprit puţin ca să-mi îngăduie să mă odihnesc.