Introducere.

Sadhana sau calea către desăvârşire.

Din punct de vedere lingvistic, Sadhana înseamnă ceea ce este de dorit, un scop avut în vedere, un ceva către care acţiunile noastre tind, o practică spirituală ce are ca ţel atingerea unei trepte spirituale superioare. Din punct de vedere religios, moral, Sadhana include o varietate de discipline ce ţin atât de tradiţia hindusă, cât şi de cea budistă, ele fiind urmate în scopul desăvârşirii spirituale. Sadhana are aceeaşi semnificaţie şi în sikhism.

Persoana care este preocupată de atingerea unei astfel de trepte superioare este cunoscută sub denumirea de Sadhu sau Sadhaka. Scopul unui Sadhu este acela de a atinge un nivel spiritual înalt, care poate fi sau iluminarea, trezirea din somnul sinelui (Bodhi); sau dragostea pură a lui Dumnezeu (Prema); sau eliberarea (Moksha) din ciclul naşterii şi al morţii (Samsara), sau care poate fi, la fel de bine, binecuvântarea zeităţii aşa cum apare în inumerabilele tradiţii (BhaLti).

Sadhana invocă meditaţia, cântarea mantrelor sacre, efectuarea ritualurilor de adorare a zeităţii (Puja) şi practicarea unor ritualuri tantrice. Toate au ca scop ultim atingerea acelei stări de bucurie, desăvârşirea vieţii, găsirea libertăţii interioare, a dragostei adevărate în Fiinţa Supremă, nemărginită.

Până în 1912, Rabindranath Tagore era deja recunoscut nu doar ca un eminent poet, ci şi ca dramaturg şi nuvelist. Pe lângă această bogată activitate literară, Tagore a scris de asemenea un impresionant număr de eseuri şi discursuri în bengali, pe o varietate de teme, de la cultură şi educaţie, la religie, filosofie, politică, naţionalism, limbaj, muzică şi prozodie, ca de altfel şi jurnale de călătorie şi culegeri utile studenţilor săi de la Shantiniketan. În acest punct al creaţiei şi vieţii sale, Tagore s-a gândit să înceapă să scrie în engleză şi să traducă în limba lui Shakespeare cele mai interesante dintre scrierile sale în bengali. Printre acestea şi cele opt eseuri despre „desăvârşirea vieţii”, prezentate în faţa studenţilor de la Universitatea Harvard, în cele şase luni pe care Tagore le-a petrecut acolo în 1912-1913, eseuri reunite mai apoi sub titlul Sadhana şi publicate pentru prima dată în 1913.

O cunoaştere adecvată a acestora va fi aşadar folositoare şi va oferi o apreciere nu doar asupra celebrei colecţii Gitanjali, dar şi a celorlalte lucrările ale sale din acei ani. Dacă Gitanjali conţine ce-i mai bun din ce a dat poetul Tagore, putem spune fără rezerve că Sadhana este cel mai complet testament al profetului Tagore. Ambele au fost scrise într-o perioadă de maximă evoluţie artistică, încununată prin obţinerea în 1913 a premiului Nobel pentru literatură.

Sadhana prezintă calea către desăvârşirea vieţii prin iubire, frumuseţe, adevăr. Ţelul poate fi atins prin luptă. Tagore îl caută pe Dumnezeu în toate reflecţiile lumii, în toate culorile ei, în toate fenomenele. Ştie că Dumnezeu are nevoie de el. Tagore îl compară pe Dumnezeu cu un flaut prin care el, poetul, îşi cântă toată viaţa, toate simţirile. Omul este creaţia divinităţii, însă omul, poetul, este cel care îl face pe Dumnezeu conştient de măreţia şi atotputernicia sa. Religia lui Tagore este una caldă, umană, emoţionantă. Dincolo de Upanishade, Gita şi cântecele baurilor din Bengal l-au influenţat mult pe Tagore. El nu vede Upanishadele ca scrieri teologice, ce explică sisteme complicate de gândire. Modul în care Tagore se referă la Upanishade este unic. Pentru poet, Upanishadele conţin experienţele spirituale ale oamenilor Indiei antice. Sunt fapte de viaţă, nu elemente ale criticii teologice sau filosofice. Pentru a le înţelege, trebuie să ne transpunem în ele, să îi înţelegem pe cei care le-au creat şi nu să facem filosofie pe marginea lor. Tagore se apropie de Upanishade ca un rishi, ca un poet religios, ca unul care crede în cuvintele pe care le scrie.

I-ai auzit paşii? El vine, vine, întotdeauna vine., scrie Tagore. Dumnezeu este, la Tagore, peste tot. Poetul este în prezenţa lui Dumnezeu. La Tagore, Dumnezeu este real şi poate fi găsit pretutindeni. Fiecare mic lucru ce există este opera lui Dumnezeu, iar omul trebuie să fie recunoscător şi să îi răspundă cu dragoste. Fiecare poem din Gitanjali conţine o declaraţie către Dumnezeu.

Rabindranath Tagore extrage esenţa credinţei sale, numită atât de frumos „credinţa poetului”, din diversele tradiţii religioase ale Indiei, din textele vechi sau din poeziile populare. Viaţa de zi cu zi este materie primă pentru scrierea lui Tagore. Simplitatea evenimentelor zilnice este atât de frumos transformată în poezie, în artă.

În Sadhana, Tagore explorează în detaliu fundamentala armonie a existenţei, aşa cum o vede el, ca poet. Astfel, Sadhana poate fi considerată ca stând la baza viziunii sale despre lume şi la fel de bine ca un punct de plecare în viaţă, care serveşte ca şi cadru de referinţă pentru creaţia sa artistică, lumea artei sale.

Aşa cum ne spune în Prefaţă, „Înţelesul cuvintelor trăite care se nasc din experienţele marilor inimi nu pot fi niciodată epuizate de vreun sistem de interpretare logică. Trebuie să fie explicate la nesfârşit de comentariile vieţilor individuale şi ele obţin un nou mister cu fiecare nouă revelaţie. Pentru mine, versurile Upanishadelor şi învăţăturile lui Buddha au fost întotdeauna lucruri ale spiritului, aşadar înzestrate cu creştere vitală nelimitată şi le-am folosit atât în viaţa de toate zilele, cât şi în învăţăturile mele ca fiind un impuls cu înţeles individual pentru mine, ca şi pentru alţii, şi aşteptând confirmarea lor, propria-mi declaraţie, care trebuie să-şi aibă valoare datorită individualităţii sale.”

Sadhana este prima operă semnificativă, în engleză, care prezintă ideile de bază ale filosofiei lui Tagore. Şi asta cu toate că ideile exprimate în aceste eseuri nu au fost tratate din punct de vedere filosofic sau din punctul de vedere al cercetătorului, după cum bine ne spune Tagore în Prefaţa sa. Aceste eseuri exprimă punctele de vedere prin intermediul cărora omul ajunge la credinţa în lumina căreia este posibil să ducă o viaţă desăvârşită. Tot ce Tagore scrie a fost trăit şi experimentat de el însuşi. Mesajul acestui rishi este autentic. Învăţăturile Vedelor, ale Upanishadelor sau predicile lui Buddha, ca de altfel şi înţelepciunea baulilor din Bengal şi paralelele cu Creştinismul, toate au fost experimentate şi trecute adânc prin conştiinţa poetului. Din acest punct de vedere, Sadhana trebuie privită ca o mare carte a vieţii aşa cum este ea văzută de un poet, experimentată şi trăită de acesta.

La Tagore, religia este afirmarea unei unităţi fundamentale cu realitatea; religia este o chestiune ce ţine de experienţa spirituală. Există la el două abordări diferite ale religiei: există, pe de o parte, religia experienţei imediate şi, pe de altă parte, religia cultului şi a dogmelor. Tagore aparţine primului tip de experienţă religioasă. El este omul experienţei imediate. Este misticul par excellence.

Ca orice alt om ce urmează învăţăturile Vedantei, Tagore crede că experienţa religioasă este obţinută prin intuiţie şi nu prin înlănţuirea logică a evenimentelor. Religia şi filosofia lui Tagore sunt rezultatele experienţei sale directe şi nu a cunoaşterii dialectice. Nu sunt rezultatul unei imaginaţii productive, ci al unei experienţe vii, născute din înţelegerea faptelor. Spiritul a luat existenţă pe pământ şi se manifestă, în diferite faze, în natură şi în om. Aceste manifestări nu sunt împotriva unităţii Spiritului. Manifestarea este reală şi iluminată de real. Felul în care Tagore abordează, poetic, realitatea şi o dată cu ea religia, este în spiritul adevărului. Viziunea lui Tagore este realitatea lui. Iar pentru Tagore religia este realizarea omului în comuniune cu Dumnezeu, prin ritual, devoţiune şi contemplare. Atingerea unei existenţe în care omul coexistă pe acelaşi nivel cu divinitatea este scopul religiei pentru care militează Tagore. Toate acestea se regăsesc atât de frumos exprimate în Sadhana.

Fiind prima colecţie de eseuri publicată în engleză, Sadhana conţine unele idei exploatate mai târziu în lucrări precum Naţionalism, The Religion of Man, Creative Unity, Man şi altele.

În Sadhana Tagore percepe cu toate simţurile sale tot ce există în jurul său şi înţelege cele ce există dincolo de cele aparente. Înţelegerea intelectuală nu închide orizontul poetic şi nici nu suprimă sentimentul religios. Dimpotrivă. Bucuria sa prezentată în desăvârşirea în iubire, acţiune, frumuseţe şi în Infinit îi arată dorinţa copilărească de a participa la jocul vieţii şi al creaţiei. Spontaneitatea copilărească de care dă dovadă Tagore în aceste eseuri nu trebuie însă confundată cu joaca. El nu este doar un participant pasiv la jocul dezvăluirii formelor şi la cel al atingerii absolutului prin bucurie şi iubire; el participă însăşi la crearea bucuriei care ne poartă spre nemărginire.

Desăvârşirea vieţii aşa cum este ea prezentată în Sadhana se obţine printr-o experienţă unificatoare a percepţiei, înţelegerii şi bucuriei de a trăi şi nu este izolată niciodată de imaginaţie. Viaţa este un întreg pentru Tagore şi ea nu se poate trăi pe compartimente: „Când un om nu realizează înrudirea sa cu lumea, el trăieşte într-o închisoare ale cărei ziduri îi sunt străine. Când întâlneşte spiritul etern în toate obiectele, atunci el este eliberat, pentru că atunci el descoperă întreaga semnificaţie a lumii în care este născut; atunci se găseşte în perfectul adevăr şi armonia lui cu toate este realizată. În India oamenii şi-au impus să fie pe deplin conştienţi de faptul că se află în cea mai strânsă relaţie cu lucrurile din jurul lor, trup şi suflet, şi de aceea ei întâmpină cu urale de bun venit soarele dimineţii, apa curgătoare, pământul fertil, ca manifestări ale aceluiaşi adevăr viu care-i ţine în îmbrăţişarea sa.” Bogata-i personalitate poetică reiese din acest act al experimentării unităţii creative.

Rabindranath Tagore s-a născut în ultima perioadă a renaşterii bengaleze şi a crescut într-o societate reformistă.

Contextul social şi cultural în care a trăit poate fi întrezărit în fiecare rând din Sadhana. Găsim astfel pe aceeaşi pagină admiraţia pentru culmile pe care le-a atins cultura indiană dar şi recunoaşterea greşelilor la care a condus conservatorismul hindus. Ştiinţa nu este negată, iar adevărul nu este ignorat la Tagore. Nu renunţă la spiritul idealist şi nici la credinţa omului în lumea existentă sau în cea viitoare, unde adevărul, zeităţile şi frumuseţea ghidează viaţa devenită oarecum utopică.

Subiectul primului eseu este relaţia dintre om şi univers. Pentru a cunoaşte adevărata valoare a vieţii tale trebuie să cunoşti valoarea celor ce o înconjoară, să cunoşti natura. Spre deosebire de civilizaţia vestică, civilizaţia Indiei antice a luat naştere în strânsă armonie cu natura şi astfel, omul a avut dintotdeauna o relaţie deosebită cu mediul înconjurător. „În India, civilizaţia noastră şi-a avut naşterea în păduri şi a luat un caracter distinct din această origine şi împrejurare. A fost înconjurată de întinsa viaţă a naturii, a fost hrănită şi îmbrăcată de ea şi a avut cea mai apropiată şi mai constantă comunicare spirituală cu diversele sale aspecte.”

În al doilea eseu Tagore discută despre natura şi înţelesul conştiinţei. Adevărata mizerie a omului stă în aceea că el nu poate ieşi cu adevărat în afara sinelui. El trebuie să se elibereze din această sclavie a ignoranţei. Acesta este mesajul concentrat al învăţăturilor lui Buddha, a înţelepciunii Upanishadelor şi a poeţilor vedici. Mesajul lui Iisus, la care Tagore face referire în acest eseu, ca de altfel şi în cele ce urmează, subliniază nevoia de a lăsa deoparte mândria în cunoaşterea sufletului în deplinătatea sa. „Principiul unităţii pe care omul îl poartă în sufletul său este întotdeauna plin de viaţă, stabilind legături pretutindeni prin literatură, artă, ştiinţă, societate, guvernare şi religie. Marile noastre personalităţi, cei care ne-au dat în vileag tainele legate de suflet, au fost cei ce s-au abandonat pe sine în marea lor iubire pentru umanitate. În slujba lor pentru iubirea umanităţii au întâmpinat calomnii, persecuţii, privări şi moarte. Ei au trăit viaţa sufletului şi nu a sinelui şi astfel ne-au dovedit adevărul de bază al omenirii. O astfel de persoană este numită Mahatma – om cu suflet mare.” Să trăieşti o viaţă deplină este scopul care trebuie urmat.

Cel de-al patrulea eseu se concentrează asupra problemei sinelui. Mulţi gânditori, atât din vest cât şi din est, consideră că filosofia indiană se ocupă cu distrugerea sinelui, iar când sinele devine lipsit de ego-ul său, Tagore admite şi el că lucrurile stau în acest fel. Separarea sinelui a dus la toate aceste probleme. Această conştiinţă a separării, crede Tagore, a venit din faptul că omul a gustat din „fructul cunoaşterii”. De aici a venit şi focul pasiunii sale şi conştientizarea a toate cele ce există în jurul său. A fost un drum pavat cu imense sacrificii. Aşa cum mama îşi sacrifică cu bună ştiinţă şi chiar cu bucurie bunăstarea şi fericirea, confortul propriu pentru bucuria copiilor, sacrificiul în slujba umanităţii reprezintă dharma vieţii umane. Ea ajută în realizarea adevăratului sens al sinelui şi vedem că el nu stă nicidecum în separarea de ceilalţi sau de Dumnezeu. Stă în uniune.

„Lampa îşi păstrează uleiul nelăsându-l să se irosească. Astfel este separată de celelalte lucruri dimprejurul ei şi este zgârcită. Dar când este aprinsă îşi află imediat scopul; ea stabileşte relaţia cu lucrurile din jur, de aproape sau de departe, şi cu generozitate îşi sacrifică uleiul spre a-şi hrăni flacăra.”

Totul este poezie la Tagore. Fiecare rând din scrierile lui filosofice e plin de poezie. Citind Tagore simţi lumea altfel. Mai bună, mai curată, mai frumoasă. Iar citind Sadhana găseşti drumul de urmat către desăvârşirea însăşi. „Viaţa noastră, ca şi râul, se loveşte de malurile ei nu spre a se simţi închisă între ele, ci spre a realiza încă o dată cu fiecare clipă că are o deschidere fără sfârşit către mare.”

Apariţia în limba română a acestei excepţionale lucrări nu ar fi fost posibilă fără ajutorul Danei Sugu, cercetător la Ramakrishna Mission Institute of Culture, Kolkata şi MPhil în Cognitive Sciences la Jadavpur University, Kolkata. Prin munca ei, Sadhana este acum accesibilă şi cititorilor români.

Mihaela GLIGOR.

Diwali – Sărbătoarea luminilor Cluj-Napoca, 17 octombrie 2009