VIII. Desăvârşirea prin nemărginire.

Upanishada spune: „Omul devine autentic dacă în viaţa aceasta îl poate înţelege pe Dumnezeu; dacă nu, aceasta îi este cea mai mare năpastă”.

Dar care este natura acestei dobândiri a lui Dumnezeu? Este clar că nemărginirea nu este un obiect printre multe altele, spre a fi clasificat cu precizie şi păstrat printre alte bunuri pentru a fi folosit ca un aliat, de care am fi în mod special favorizaţi în uneltirile noastre, în ostilităţi, în câştigul banilor, în competiţiile noastre sociale. Pe Dumnezeul nostru nu îl putem pune pe aceeaşi listă cu casele noastre de vacanţă, cu maşinile noastre, cu contul din bancă, cum mulţi par a face.

Trebuie să încercăm să înţelegem caracterul veridic al dorinţei omului atunci când el tânjeşte după Dumnezeul său. Constă oare din dorinţa sa de a adăuga ceva, oricum de preţ, lucrurilor care deja îi aparţin? În mod categoric, nu! Această continuă adăugare la cămara noastră este o corvoadă nesfârşit de obositoare. Atunci când sufletul îl caută pe Dumnezeu, el îşi caută, de fapt, evadarea definitivă din această colectare şi îngrămădire neîncetată. Nu este astfel în căutarea unui obiect adiţional, ci a nityo'nityănăm, a ceea ce este trainic în tot ceea ce este trecător, a rasanam rasatamah, cea mai trainică bucurie unificatoare a tuturor plăcerilor. De aceea, atunci când Upanishadele ne îndrumă să înfăptuim totul în Brahma, nu înseamnă că avem de căutat ceva suplimentar şi nici că avem de produs ceva nou.

Cunoaşte tot ceea ce există în univers ca fiind învăluit de Dumnezeu66'. Bucură-te de orice ţi-a dat şi nu nutri în

60 Içhavasyamdiam sarvam yat kincha jagatyanjagat.

Mintea ta lăcomia pentru averea care nu-ţi aparţine46.

Atunci când ştii că orice există este saturat de el şi că orice ai este un dar al său, atunci vei realiza nemărginirea în mărginire şi pe dătătorul de daruri. Atunci ştii că toate fenomenele realităţii îşi află sensul doar în manifestarea unui singur adevăr şi că toate bunurile tale îşi au însemnătate nu în sinea lor, ci prin legătura pe care o au cu nemărginirea.

Aşadar, nu se poate spune că îl putem descoperi pe Brahma în acelaşi fel în care descoperim alte obiecte; nu se pune problema de a-l căuta în ceva mai mult ca în altceva, într-un anumit loc, mai degrabă decât într-altul. Nu trebuie să alergăm la prăvălia băcanului pentru a găsi lumina dimineţii; doar deschidem ochii şi ea e acolo; astfel trebuie să renunţăm la noi înşine pentru a afla că Brahma există pretutindeni.

Pentru acest motiv Buddha ne-a atras atenţia să ne eliberăm din restrângerea vieţii sinelui. Dacă n-ar fi existat ceva care să-i ia locul, desăvârşit şi îndestulător, atunci, o astfel de prevenire ar rămâne fără sens. Nimeni nu poate lua în serios un astfel de sfat şi nicicum să aibă vreun entuziasm pentru a renunţa la tot spre a câştiga absolut nimic.

Astfel rugăciunea noastră zilnică adresată lui Dumnezeu nu este procesul treptat de a-l dobândi, ci procesul treptat de lepădare de sine, îndepărtând toate obstacolele către uniune şi extinderea conştiinţei sale prin consacrare şi servire, în bunătate şi iubire.

Upanishadele spun: Pierde-te în întregime în Brahma precum săgeata care şi-a pătruns pe de-a întregul ţinta. Aşadar, a fi conştient de existenţa în totalitate, învelit de Brahma, nu este doar un act de concentrare a minţii. Trebuie să fie ţelul întregii noastre vieţi. Prin toate gândurile şi faptele trebuie să fim conştienţi de nemărginire. Fie ca realizarea aceasta să ne fie zilnic din ce în ce mai uşoară, ca nimeni să nu poată trăi sau mişca dacă energia atotpătrunzătoare a bucuriei n-ar fi umplut cerul47. În toate faptele noastre fie să simţim impulsul energiei nemărginite şi să ne bucurăm.

Se poate spune că nemărginirea ne depăşeşte posibilitatea de dobândire, că ne este ca şi cum n-ar fi nimic. Da, dacă cuvântul dobândire implică ideea de stăpânire, atunci trebuie să admitem că nemărginirea este de nedobândit. Dar nu trebuie să dăm uitării faptul că în om cea mai mare bucurie nu constă în ceea ce are, ci în a căpăta, care este, în acelaşi timp, necăpătarea. Plăcerile noastre fizice nu lasă nici un loc neîmplinirii. Ele, satelitul mort al pământului, au doar puţin aer în jurul lor. Atunci când mâncăm şi ne astâmpărăm foamea, aceasta este un proces de luare în stăpânire. E o plăcere să mănânci atâta vreme cât eşti încă flămând. Pentru că atunci bucuria de a mânca atinge nemărginirea în orice moment. Dar când se încheie, cu alte cuvinte, atunci când bucuria de a mânca ajunge la sfârşitul stării de împlinire, ajunge la sfârşitul bucuriei sale. În toate bucuriile noastre intelectuale marginile sunt mai largi, limita este departe. În iubirea noastră cea mai profundă, dobândirea şi nedobândi-rea funcţionează mereu în paralel. Într-o poezie a celor Vaishöava48, iubitul îi spune celei iubite: „Simt că ţi-am privit chipul de când m-am născut, şi totuşi ochii îmi sunt încă flămânzi, ca şi cum te strâng la inima mea de milioane de ani, şi totuşi inima nu mi-e sătulă”.

Aceasta ne dovedeşte cu claritate că ceea ce căutăm prin plăcerile noastre este nemărginirea. Dorinţa de a fi bogaţi nu este pentru o anume sumă de bani, ci este nelimitată şi cele mai trecătoare dintre desfătările noastre sunt doar atingerile de moment ale eternităţii. Tragedia vieţii noastre constă în încercarea zadarnică de a extinde limitele lucrurilor care nu vor deveni niciodată nelimitate – a ajunge la infinit prin încercarea absurdă de mai adăuga o treaptă scării infinitului.

Din aceasta este evident că dorinţa cea mai de preţ a sufletului este de a trece dincolo de toate posesiunile. Înconjurat de lucruri pe care le poate atinge şi simţi, ţipă: „Am obosit adunând; ah, unde-i cel mereu nedobândit?”

De-a lungul istoriei omului putem vedea oriunde că spiritul renunţării este cea mai adâncă realitate a sufletului omenesc. Când sufletul spune „Nu-l vreau, am trecut de asta”, rosteşte cel mai adânc adevăr al său. Când fetiţa a crescut mai mare decât păpuşa, când îşi dă seama că, în orice privinţă, este mai mult decât ea, o lasă de-o parte. Prin simplul fapt de a pune stăpânire pe lucruri noi ştim că suntem deasupra lucrurilor posedate. A fi legat de lucrurile mai prejos de noi este o suferinţă cumplită. Aceasta e ceea ce Maitreyi a simţit atunci când soţul ei i-a lăsat averea în seara de dinaintea părăsirii casei. Ea l-a întrebat: „oare lucrurile acestea materiale ajută pe cineva să dobândească ceea ce-i cel mai de preţ?” sau, în propriile ei cuvinte, „Îmi sunt mai de preţ decât sufletul?”. Când soţul i-a spus: „Te vor îmbogăţi în posesiuni lumeşti”, ea i-a răspuns iar: „atunci ce să fac cu ele?” Când omul ajunge să ştie că sufletul său este cu mult deasupra acestor lucruri, doar atunci se eliberează din sclavia lor. Astfel, omul îşi realizează pe deplin sufletul atunci când sufletul său a crescut mai mare decât posesiunile sale, şi progresul său în calea vieţii eterne se face printr-o serie de renunţări.

Faptul că nu putem lua în posesie fiinţa supremă nu este doar o declaraţie intelectuală. Trebuie să fie trăită, iar aceea este experienţa beatitudinii. Pasărea, în zborul ei spre cer, simte, prin orice bătaie a aripilor sale, că cerul este nemărginit, că aripile sale n-o vor putea purta niciodată dincolo de el. De aici i se trage bucuria. În cuşcă, cerul este limitat; poate este suficient pentru scopul vieţii păsării, dar nu este mai mult decât îi e necesar. Pasărea nu se poate bucura între limitele necesarului. Trebuie să simtă că ceea ce are este cu mult mai mult decât ceea ce-şi doreşte sau înţelege, şi doar atunci se poate bucura.

De aceea sufletul nostru trebuie să se avânte spre nemărginire şi trebuie să simtă, clipă de clipă, că neputinţa de a atinge o limită în dobândirea sa este însăşi bucuria sa supremă, libertatea sa deplină.

Fericirea trainică a omului nu constă în a dobândi ceva, ci în renunţarea de sine pentru ceva mai presus de el, ideilor care sunt mai presus vieţii sale individuale, ideea ţării sale, a omenirii, a lui Dumnezeu. Acestea îi uşurează despărţirea de tot ceea ce are, lăsându-i doar viaţa. Existenţa sa este mizerabilă şi meschină până ce nu găseşte o idee intensă pe care să şi-o revendice ca aparţinându-i pe deplin, şi care-l poate scăpa de tot ataşamentul pentru lucrurile sale. Buddha şi Iisus şi toţi profeţii noştri au prezentat astfel de idei. Ei susţin înaintea noastră ocazii favorabile pentru a ceda tot ce avem. Când se înfăţişează în faţa noastră cu strachina-de-milostenie simţim că nu avem cum să nu le dăm şi vedem că în a da stă bucuria cea mai de preţ şi libertatea, pentru că ne unim, în acea măsură, cu nemărginirea.

Omul nu este complet; este în devenire. În ceea este el este mic şi dacă ni l-am imagina oprindu-se acolo pentru eternitate, am avea ideea celui mai cumplit iad pe care omul şi-l poate imagina. În devenirea sa el este nemărginit, acolo îi este raiul, salvarea. În ceea ce este, el este mereu prins în ceea ce poate dobândi şi isprăvi; în ceea ce poate deveni, el este flămând după ceva care-i mai mult decât poate obţine, ceva ce nu poate pierde niciodată pentru că nu i-a aparţinut vreodată.

Polul mărginit al existenţei noastre îşi are locul în lumea necesităţii. Acolo omul umblă de colo până colo după mâncare pentru a trăi, după îmbrăcăminte spre a se încălzi. În acest ţinut – ţinutul naturii – funcţiunea sa este de a obţine diferite lucruri. Omul normal este ocupat cu sporirea proprietăţii sale.

Dar acesta este un act parţial de obţinere. Se limitează necesităţilor omului. Putem avea un lucru doar în măsura nevoilor noastre, aşa cum un vas poate conţine atâta apă în măsura spaţiului gol din el. Relaţia noastră cu mâncarea există doar prin hrănire, relaţia noastră cu o casă constă doar în locuire. Numim trebuinţă atunci când un lucru se potriveşte unei necesităţi anume. De aceea, a dobândi ceva este a-l dobândi în parte şi nu poate fi nicidecum altfel. Astfel, pofta aceasta de dobândire aparţine sinelui nostru mărginit.

Dar acel pol al existenţei noastre al cărui direcţie se îndreaptă către nemărginire nu caută averi, ci libertate şi bucurie. Acolo stăpânirea necesităţii încetează, iar funcţionarea noastră acolo nu este spre a dobândi, ci spre a fi. A fi ce anume? A fi unul cu Brahma. Pentru că ţinutul nemărginirii este ţinutul unităţii. De aceea Upanishadele spun: Dacă omul îl înţelege pe Dumnezeu el devine autentic. Aici este devenire, nu dobândire a mai mult. Cuvintele nu capătă încărcătură doar cunoscându-le sensul; ele devin veridice contopindu-se cu o idee.

Chiar dacă vestul l-a acceptat ca învăţător pe cel ce şi-a proclamat unitatea cu Tatăl său, şi care i-a sfătuit pe cei ce l-au urmat să îl urmeze pe Tatăl său în perfecţiune, nu a acţionat niciodată conform ideii acesteia a unităţii noastre cu fiinţa nemărginită. Se condamnă drept blasfemie orice implicaţie a omului devenind Dumnezeu. Aceasta, cu siguranţă, nu este ideea predicată de Hristos, probabil nici ideea misticilor creştini, dar pare să fie o idee bine acceptată în vestul creştin.

Dar cea mai de preţ înţelepciune a estului susţine că rolul sufletului nostru nu este acela de a-l dobândi pe Dumnezeu, de a-l folosi în scopuri materiale. Tot ceea ce putem spera este să devenim, din ce în ce mai mult, unul cu Dumnezeu. În ţinutul naturii, care este ţinutul diversităţii, creştem prin ceea ce dobândim; în lumea spirituală, care este ţinutul unităţii, creştem, lepădându-ne de noi, prin uniune. Câştigând un lucru, precum am spus, prin natura sa este parţial, se restrânge unei nevoi anume; dar fiind este deplin, aparţine totalităţii noastre, nu răsare din nici o necesitate, ci din înrudirea noastră cu nemărginirea, care este principiul perfecţiunii existent în sufletul nostru.

Chiar aşa, trebuie să devenim Brahma. Nu trebuie să ne sustragem mărturisind aceasta. Existenţa noastră ar fi lipsită de sens dacă n-ar exista speranţa de a ne da seama de cea mai de preţ desăvârşire care există. Dacă avem o ţintă pe care n-o vom putea ajunge niciodată, atunci aceea nu ne este nicidecum ţintă.

Dar se poate oare spune că nu există nici o diferenţă între Brahma şi sufletul individual? Bineînţeles că diferenţa este clară. Spune-i iluzie sau ignoranţă, sau orice alt nume i-ai da, există. Poţi să o explici, dar nu o poţi elucida. Chiar şi iluzia este iluzie veridică.

Brahma este Brahma, idealul nemărginit al desăvârşirii. Dar noi nu suntem ceea ce chiar suntem; noi suntem întotdeauna predispuşi să devenim autentici, să devenim Brahma. În relaţia dintre fiinţă şi devenire există un joc de iubire etern, iar în adâncul acestui mister zace izvorul oricărui adevăr şi oricărei frumuseţi care susţine marşul nesfârşit al creaţiei.

O convingere viguroasă răsună prin muzica râului zorit: „Mă voi preschimba în mare”. Nu este o convingere zadarnică; este o smerenie desăvârşită, pentru că este adevăr. Râul nu are nicidecum o altă cale. De amândouă părţile malurilor sale sunt câmpii şi păduri fără număr, sate şi oraşe; le poate sluji în diferite feluri, curăţa şi hrăni, poate căra produsele lor dintr-un loc în altul. Dar poate avea doar o relaţie parţială cu toate acestea şi indiferent cât de mult va zăbovi printre ele o să rămână întotdeauna separat de ele; nu va putea niciodată deveni un oraş sau o pădure. Dar poate şi chiar devine marea. Această apă curgătoare neînsemnată îşi are afinitatea ei cu apa nemişcătoare a oceanului. Se mişcă printre mii de lucruri în mişcarea curgerii sale şi mişcarea sa îşi află finalitatea atunci când ajunge la mare.

Râul poate deveni mare, însă nu va putea niciodată să facă marea parte integrantă a lui. Dacă, prin cine ştie ce minune, el a încercuit o întindere largă de apă şi pretinde că a făcut marea partea sa integrantă, noi ştim imediat că nu este astfel, că curentul său încă îşi caută tihna în marele ocean căruia nu-i poate pune margini niciodată.

În acelaşi mod, sufletul nostru poate deveni Brahma, precum râul poate deveni mare. Sufletul poate atinge orice altceva pentru moment, apoi porneşte din nou, continuă să se deplaseze, dar nu-l va putea nicidecum părăsi pe Brahma, nu poate trece de el. Odată ce sufletul nostru se va putea desăvârşi în obiectivul esenţial al tihnei în Brahma, toate deplasările sale capătă un scop. Oceanul acesta al tihnei nemărginite este cel care dă importanţă activităţilor neîntrerupte. Această perfecţiune a fiinţei este cea care conduce către imperfecţiunea devenirii acelei calităţi a frumuseţii care-şi găseşte expresia în toată poezia, drama şi arta.

Într-un poem trebuie să existe o idee desăvârşită care îl însufleţeşte. Fiecare rând al poemului atinge acea idee. Când cititorul ajunge să înţeleagă ideea aceea care-l străbate, în timp ce continuă să citească, citirea poemului îi devine cu totul bucurie. Apoi, fiecare parte a poemului devine semnificativă prin lumina întregului poem. Dar dacă poemul continuă la nesfârşit, neexprimând nicicum ideea întregului, trântind doar imagini separate, oricât de frumoase, atunci devine obositor şi, în cel mai mare grad, neavantajos. Progresul sufletului nostru este asemenea unui poem desăvârşit. Are o idee nemărginită care, odată realizată, face ca orice deplasare să fie plină de sens şi frumuseţe. Dar dacă-i extragem deplasarea din acea idee fundamentală, dacă nu vedem ţinta nemărginită, ci doar mişcarea neîncetată, atunci existenţa ne pare o afurisire hidoasă, îndreptându-se năvalnic spre un sfârşit fără de ţintă.

Îmi amintesc că în copilărie am avut un profesor care ne cerea să învăţăm pe dinafară întreaga carte de gramatică sanscrită, scrisă în simboluri, fără a ne explica sensul lor. Zi de zi ne-am spetit cu ele, dar către ce, nu aveam nici o idee. Astfel, în ceea ce privesc lecţiile acestea, noi eram în poziţia pesimistului care poate doar număra activităţile epuizante ale lumii, dar care nu poate vedea tihna nemărginită a perfecţiunii din care toate aceste activităţi îşi dobândesc balanţa clipă de clipă, în formă desăvârşită şi armonie. Contemplând astfel existenţa pierdem toată bucuria, pentru că ne lipseşte adevărul. Vedem gesticularea dansatorului şi ne închipuim că aceasta este dirijată de cruda tiranie a şansei, în timp ce suntem surzi muzicii eterne care face oricare din aceste gesturi în mod inevitabil spontane şi frumoase. Aceste mişcări cresc mereu în muzica perfecţiunii, devenind una cu ea, dedicându-i la fiecare pas o multitudine de forme pe care le tot creează.

Şi acesta este adevărul cu sufletul nostru şi aceasta-i este bucuria că trebuie să crească către Brahma, că toate deplasările lui trebuie adaptate acestei idei fundamentale şi toate creaţiile sale trebuie să fie dăruite drept ofrande spiritului suprem al desăvârşirii.

În Upanishade, cu totul ieşit din comun, se spune: Nu cred că-l ştiu bine, sau că-l ştiu, sau că nu-l ştiu deloc49.

Nu putem înţelege fiinţa desăvârşită prin procesul cunoaşterii. Dar dacă ne este mereu la neîndemână, atunci nu ne este nimic. Adevărul este că nu-l ştim, ştiindu-l totuşi.

Aceasta ne-a fost explicat printr-o altă spusă a Upanishadelor: De la Brahma cuvintele se întorc încurcate, precum şi mintea, dar cel ce îl ştie prin bucuria acestuia s-a eliberat de orice frică50.

Cunoaşterea este parţială de vreme ce intelectul este un instrument, doar o parte din noi, ne poate furniza informaţii care pot fi divizate şi analizate şi ale căror proprietăţi se pot clasifica în părţi. Dar Brahma e perfect şi cunoaşterea care este parţială nu poate fi niciodată cunoaşterea sa.

Dar el poate fi cunoscut prin bucurie, prin iubire. Pentru că bucuria este cunoaştere prin întregimea sa, cunoscând prin toată fiinţa. Intelectul ne situează în afara lucrurilor de cunoscut, dar iubirea-şi ştie obiectul prin contopire. O astfel de cunoaştere este nemijlocită şi nu lasă loc îndoielii. Este ca şi cum ne-am cunoaşte propriul sine, însă mai mult.

De aceea Upanishadele spun că mintea nu-l poate cunoaşte pe Brahma, cuvintele nu-l pot descrie; el poate fi cunoscut doar prin sufletul nostru, prin bucuria acestuia în el, prin iubire. Sau, în alte cuvinte, vom putea intra în relaţie cu el doar prin uniune – uniune a întregii noastre fiinţe. Trebuie să fim unul cu Tatăl, trebuie să fim la fel de perfecţi ca şi el.

Dar cum s-ar putea aceasta? Nu poate exista treaptă în perfecţiunea desăvârşită. Nu putem creşte din ce în ce mai mult în Brahma. El este cel absolut şi nu poate exista mai mult sau mai puţin din el.

Într-adevăr, realizarea lui paramatman, sufletul suprem, înlăuntrul lui antaratman, sufletul nostru individual, este o stare de desăvârşire absolută. Nu putem gândi despre acesta ca fiind neexistent şi ca depinzând de puterile noastre limitate de a-l construi treptat. Dacă relaţia noastră cu divinitatea ar fi un lucru făurit de noi, cum ne-am putea bizui pe ea ca fiind aievea, şi cum ne-ar putea oferi suport?

La fel, trebuie să ştim că înlăuntrul nostru există ceva unde spaţiul şi timpul încetează să domine şi unde verigile evoluţiei se îmbină în unitate. În sălaşul acela veşnic al lui atman, sufletul, revelaţia lui paramatman, sufletul suprem, este deja desăvârşit. De aceea, Upanishadele spun: Cel care-l cunoaşte pe Brahma, cel aievea, cel atotconştient şi nemărginit ca tăinuit în adâncurile sufletului, care este cerul suprem (cerul lăuntric al conştiinţei), se bucură de toate obiectele dorinţelor sale în uniune cu atotcunoscătorul Brahma51.

Unirea este desăvârşită deja. Paramatman, sufletul suprem, şi-a ales deja sufletul acesta al nostru drept mireasă, iar căsătoria este deja încheiată. Mantra solemnă a fost rostită: Fie ca inima-ţi să-ţi fie întocmai cu inima mea61. În căsătoria aceasta nu există loc pentru ca evoluţia să joace rolul maestrului de ceremonii. Acest eshah, care nu se poate descrie altfel decât Acesta, nemediata prezenţă fără nume, există mereu aici, înlăuntrul fiinţei noastre. „Acest eshah, sau Acesta, este marginea supremă a celuilalt acesta”52. „Acest Acesta este comoara cea mai de preţ a celuilalt acesta”53. „Acest Acesta este sălaşul suprem al celuilalt acesta”54. „Acest Acesta este bucuria supremă a celuilalt acesta”55. Deoarece căsătoria iubirii supreme s-a încheiat în timp fără sfârşit. Şi acum continuă în nesfârşitul lila, jocul iubirii. Cel ce a fost dobândit prin eternitate este acum urmărit, în timp şi spaţiu, în bucurii şi suferinţe, în lumea aceasta ca şi în cele de dincolo de ea. Atunci când sufletul-mireasă înţelege bine aceasta, inima ei este prea-fericită şi în tihnă. Ea ştie că, precum râul, a ajuns oceanul împlinirii sale, într-o parte a fiinţei sale, iar în cealaltă parte ea va fi mereu, dobândind-o; într-o parte este tihna eternă, în cealaltă este mişcare neîncetată şi schimbare. Atunci când cunoaşte amândouă capetele într-o legătură de neseparat, atunci cunoaşte lumea ca propria-i gospodărie prin dreptul cunoaşterii stăpânului lumii ca pe propriul ei stăpân. Şi astfel toate înfăptuirile ei sunt pline de iubire, toate nevoile şi necazurile vieţii îi par încercări spre a-şi dovedi tăria iubirii, zâmbind spre a câştiga rămăşagul cu iubitul său. Dar atâta vreme cât rămâne în întuneric, nu-şi ridică voalul, nu-şi recunoaşte iubitul, şi ştie lumea doar ca separată de el, ea înfăptuieşte totul ca o fată în casă, în timp ce are dreptul de a fi regină; se leagănă în îndoială, suspină

67 Yadetat hridayam mama tadastu hridayan tava.

În amărăciune şi descurajare. Trece din înfometare în înfometare, din nevoie în nevoie, şi din frică în altă frică12.

Nu voi putea niciodată uita fragmentul unui cântec pe care l-am auzit în zorii zilei din mijlocul zarvei unei mulţimi adunate pentru un festival ce avusese loc cu o noapte înainte: „Barcagiule, du-mă de partea cealaltă a ţărmului!”

Din forfota muncii noastre se ridică strigătul: „Trece-mă dincolo”. Vânzătorul ambulant se tocmeşte pentru marfa sa şi cântă, „Trece-mă dincolo”.

Ce înseamnă strigătul acesta? Simţim că nu ne-am atins ţelul şi ştim că, cu toată străduinţa şi truda, nu vom ajunge la capăt, nu vom obţine ceea ce ne dorim. Precum copilul nemulţumit de jucăriile sale, inima ne plânge, „Nu aceasta, nu aceasta”. Dar ce altceva? Unde-i marginea cealaltă?

Este altceva decât ceea ce deja avem? Este în altă parte decât unde ne aflăm? Este în a renunţa la tot ce facem şi a ne despovăra de toate responsabilităţile vieţii?

Nu, în mijlocul activităţilor noastre căutăm capătul. Plângem după dincolo, chiar acolo unde ne aflăm. Şi cum buzele rostesc rugăciunea de a fi purtaţi dincolo, mâinile prinse în lucru nu ne sunt fără ocupaţie.

Într-adevăr, tu ocean al bucuriei, acest mal şi celălalt sunt unul şi acelaşi în tine. Când spun că aici îmi aparţine, celălalt zace înstrăinat; şi pierzând sensul desăvârşirii care există în mine, inima mea plânge neîncetat după celălalt. Toate acestea ale mele şi acel celălalt aşteaptă să se împace, pe de-a întregul, în iubirea ta.

Acest „eu” al meu trudeşte din greu, zi şi noapte, pentru o casă despre care ştie că îi aparţine. Vai! Suferinţele sale nu se vor sfârşi atâta vreme cât nu este capabil să înţeleagă casa aceasta ca aparţinându-i. Până atunci se va strădui şi va plânge mereu în inima sa, „Barcagiule, trece-mă dincolo”. Când casa asta a mea va deveni a ta, în clipa aceea va trece

72 Daurbhikshat vati daurbhiksham k^at kleçam bhayat bhayam.

Dincolo, chiar dacă zidurile-i vechi încă o îngrădesc. Acest „eu” este lipsit de odihnă. Trudeşte pentru a dobândi ceea nu poate dobândi prin spiritul său, ce nu poate cuprinde şi păstra. În eforturile de a strânge în mâinile sale ceea ce aparţine tuturor pricinuieşte durere altora şi se răneşte pe sine în schimb şi ţipă, „Trece-mă dincolo”. Dar odată ce este pregătit să spună: „Toată înfăptuirea mea îţi aparţine”, toate rămân aceleaşi, doar că deja a trecut dincolo.

Unde te-aş putea găsi dacă nu în casa aceasta a mea devenită a ta? Unde m-aş putea alătura ţie dacă nu prin fapta mea prefăcută în fapta ta? Dacă-mi las casa nu o voi găsi pe a ta; dacă încetez fapta nu mă voi putea alătura ţie într-a ta? Pentru că tu sălăşluieşti în mine şi eu în tine. Tu fără mine şi eu fără tine suntem nimic.

De aceea, în casa noastră şi în mijlocul înfăptuirilor noastre ridicăm rugăciunea „Trece-mă dincolo!” Pentru că aici se balansează marea şi tot aici se întinde malul celălalt aşteptând să fie ajuns – fireşte, aici este prezentul acesta veşnic, nu în depărtare şi nici în altă parte.

SFÂRŞIT

1 Rabindranath Tagore, Sadhana: The Realization of Life, Macmillan India Limited, 1988, ISBN 0333903064 (ix+141 pp.).

2 Samprâpyainam rishayo jnanatriptah Kritatmano vitaragah praçantâh te sarvagam sarvatah prapya dhirah Yuktatmanah sarvamevavKanti.

3 Praçantah.

4 Yuktamanah.

5 Evanghelia după Matei, 19:24 [n. tr.].

6 Crinvantu viçve amritasya putra a ye divya dhamani tasthuh vedahametam purusham mahantam aditya varnam tamasah parastat.

7 Yaçchayamasminnakaçe tajomayo'mritamayah purushah sarvanubhuh.

8 Yaçchayamasminnatmani tejomayo'mritamayah purushah sarvanubhuh.

9 Tyaktana bhunjithah

10 Ma gridhah.

11 Iha chet avidity atha satyamasti, nachet iha avedit mahati vinashtih.

12 Bhuteshu bhuteshu vichintva.

13 Yasya chhayamritam yasya mrityuh.

14 Prano mrityuh.

15 Yadidan kinncha praöa ejati nihsritam.

16 Sarvavyapi sa bhagavan tasmat sarvagatah çivah.

17 Prano virat.

18 Na va are putrasya kamaya putrah priyo bhavati, atmanastu kamaya putrah priyo bhavati.

19 Evanghelia după Matei, 5:5 [n. tr.].

20 Secta Baulilor din Bengal [n. tr.].

21 Tamevaikam janatha atmanam.

22 Ekam rupam bahudha yah karoti * tam atmastham ye anupaçyanti dihrah, tesham sukham çaçvatam netaresham.

23 Esha devo vishvakarma mahatma sada jananam hridaye sannivishtah. Hrida manisha manasabhiklripto ya etad viduramritaste bhavanti.

24 Aviravirmayadhi.

25 Asatoma sadgamaya, tamasoma jyotirgamaya, mrityorma mritangamaya

26 Vishvanidava savitar duratani parasuva.

27 Yad bhadram tanna asuva.

28 Evanghelia după Matei, 5:6 (n. tr.).

29 Namah çankarayacha.

30 Namah ç^yacha, ç^ataraya cha.

31 Aviravirmayedhi.

32 Svabhaviki jnana bala kriyăcha.

33 Anandadhyeva khalvimani bhutani jayante, anandena jatani jivanti, înandamprayantyabhisamviçanti.

34 Anandadhyeva khalvimani bhutani j ayante.

35 Anandarupamamritam yad vibhati.

36 Kurvanne veha karmani jijivishet çatam samah.

37 Maham brahma nirakuryyam ma ma brahma nirakarot.

38 Din frica lui focul arde.

39 Din bucurie se nasc toate fiinţele.

40 Yadyat karma prakurvita tadbrahmani samarpayet.

41 Atmakrirha atmaratih kriyavan

42 Bahudha çakti yogat varnananekan nihitartho dadhati.

43 Atmada balada.

44 Sa no buddhya çubhaya samyunaktu.

45 Svabhavikijnana bala kriya cha.

46 Tena tyaktena bhunjiţha ma gridhah kasyasviddhanam.

47 Ko hyevanyat kah prânyat yadesha akaçha anando na syat.

48 Adepţi ai lui Vishnu, unul dintre zeii care alcătuiesc trinitatea hindusă, alături de Brahma şi Shiva, protector al creaţiei. Krishna este considerat ca cel mai de seamă avatar al său, unul din cei nouă deja întrupaţi. Cel de-al zecelea, Kalki, este încă aşteptat să apară la sfârşitul celei de-a patra perioade de timp îndelungat, Kali Yuga, şi despre care se consideră a încheia ciclul vieţii lumii. [n.tr.]

49 Naham manye suvedeti no na vedeţi vedacha.

50 Yato vacho nivartante aprâpya manasa saha anandam brahmano vidvan na vibheti kutaçchana.

51 Satyam jfianam anantam brahma yo veda nihitam guhayam paramo vyoman so'çnute sarvan kaman saha brahmana vipaachita.

52 Eshasya parama gatih

53 Eshasya parama sampat.

54 Eshasya paramo lokah

55 Eshasya parama anandah