VII. Desăvârşirea prin desfătarea în frumos.

Lucrurile care nu ne bucură sunt fie o povară a minţii noastre de care trebuie să scăpăm cu orice preţ; fie ne sunt folositoare şi astfel, în relaţia lor temporară şi parţială cu noi, devin o povară atunci când îşi pierd utilitatea; sau sunt precum vagabonzii rătăcitori ce ne dau târcoale pentru o clipă şi ne distrag atenţia, pentru ca mai apoi să plece mai departe.

Cea mai mare parte a acestei lumi ne apare ca şi cum n-ar fi nimic. Însă n-o putem lăsa să rămână astfel, pentru că ne micşorează sinele. Întreaga lume ne este dată şi toate puterile noastre îşi află înţelesul final în credinţa că prin ele trebuie să ne însuşim moştenirea.

Care este însă rolul simţului nostru de frumos în procesul acesta al extensiunii conştiinţei? Putem să separăm adevărul în lumini şi umbre după care să ni-l punem în palmă în forma distincţiei necompromiţătoare a frumuseţii şi urâciunii? Dacă este astfel, atunci ar trebui să admitem că acest simţ al frumosului creează o disensiune în universul nostru şi ridică un zid de blocaj de-a lungul căii de comunicare care ne călăuzeşte de la orice la toate lucrurile.

Dar aceasta nu poate fi adevărată. Atâta vreme cât desăvârşirea noastră nu s-a împlinit cu adevărat, inevitabil rămâne împărţirea dintre lucrurile cunoscute şi necunoscute, plăcute şi neplăcute. Dar, în ciuda declaraţiilor unor filosofi, omul nu acceptă nici o limită arbitrară şi absolută lumii sale cunoscute. Zi de zi ştiinţa lui pătrunde în zonele marcate odinioară ca neexplorate şi de neexplorat. Sensul nostru de frumos este, în mod similar, mereu dornic să meargă mai departe în cuceririle sale. Adevărul există pretutindeni şi de aceea orice lucru poate deveni pentru noi obiectul cunoaşterii. Frumuseţea este atotcuprinzătoare, de aceea este posibil ca orice lucru să ne dăruiască bucurie.

În zilele de început ale istoriei, omul a acceptat toate lucrurile ca fiind fenomene ale vieţii. Ştiinţa vieţii a început pentru el cu distincţia precisă dintre viaţă şi lipsa acesteia. Dar pe măsură ce înaintează în cunoaştere, linia demarcaţiei dintre însufleţire şi neînsufleţire devine din ce în ce mai neclară. La începutul analizei noastre aceste linii precise ne sunt de mare folos, dar pe măsură ce înţelegerea noastră creşte, ele dispar treptat.

Upanishadele spun că toate lucrurile sunt create şi susţinute de către o bucurie nemărginită. Pentru a realiza acest principiu al creaţiei începem cu o diviziune – diviziunea dintre frumos şi non-frumos. Apoi înţelegerea frumuseţii ne apare ca o lovitură puternică spre a ne trezi conştiinţa din letargia primitivă şi-şi dobândeşte obiectul prin contrast. De aceea, la prima noastră întâlnire cu frumuseţea o vedem în culori pestriţe, care ne distrage prin fâşii şi pene, chiar mai mult, prin desfigurare. Dar cum înţelegerea noastră se maturizează, dezacordurile aparente se dizolvă în modulaţii de ritm. Mai întâi separăm frumuseţea de ceea ce o înconjoară, o ţinem separată de rest, dar la urmă înţelegem armonia ei cu toate lucrurile. Apoi sunetul frumuseţii nu mai are nevoie să ne instige prin zgomote stridente; renunţă la violenţă şi ne apare inimii prin adevărul că sfiiciunea sa moşteneşte pământul.

În anumite stadii ale creşterii noastre, în anumite perioade ale istoriei noastre, am încercat să stabilim un cult special al frumuseţii şi să o reducem la un circuit restrâns, ca să o facem o chestiune de mândrie pentru cei aleşi. Apoi a crescut în partizanii ei afecţiuni şi exagerări, precum a făcut cu Brahmanii în timpul decadenţei civilizaţiei indiene, când perceperea adevărului cel mai de preţ s-a diminuat şi superstiţiile au crescut fără încetare.

Ş i în istoria esteticii a venit o epocă a emancipării, când recunoaşterea frumuseţii în lucrurile mari şi mici a fost uşoară, când o vedeam mai mult în modesta armonie a lucrurilor obişnuite decât în lucrurile surprinzătoare prin singularitatea lor. Şi asta în aşa măsură încât trebuia să trecem prin tot felul de reacţii când în reprezentarea frumuseţii încercam să evităm orice ar fi fost, în mod clar, plăcut şi ceea ce a fost încoronat prin sancţiunea convenţiei. Am fost apoi tentaţi în sfidarea exagerării trivialităţii lucrurilor banale, făcându-le astfel ieşite din comun în mod agresiv. Pentru a restabili armonia am creat dezacorduri care sunt caracteristice tuturor reacţiilor. În prezent, putem vedea deja semnul reacţiei estetice care dovedeşte că omul a ajuns să înţeleagă faptul că îngustimea percepţiei sale îi separă în mod clar câmpul conştiiţei estetice în urâţenie şi frumuseţe. Atunci când are puterea să privească lucrurile detaşat de propriul său interes şi de cerinţele insistente ale poftei simţurilor sale, doar atunci el poate avea adevărata viziune a frumuseţii ca existând pretutindeni. Doar apoi el poate vedea că ceea ce nu ne este plăcut nu este în mod necesar lipsit de frumuseţe, ci îşi află frumuseţea în adevăr.

Când spunem că frumuseţea există pretutindeni nu afirmăm că cuvântul urâţenie ar trebui abolit din limba noastră, după cum ar fi la fel de absurd să spunem că nu există neadevăr. Cu siguranţă că neadevărul există, nu în sistemul univesului, ci în puterea noastră de înţelegere, drept elementul său negativ. În acelaşi fel, există urâţenie în exprimarea deformată a frumuseţii în viaţa şi arta noastră, care apare din realizarea imperfectă a Adevărului. Într-o oarecare măsură ne putem aranja viaţa împotriva legilor adevărului, care există în noi şi în toţi ceilalţi, şi la fel putem înălţa urâţenia prin a ne opune legii eterne a armoniei de pretutindeni.

Prin simţul nostru de adevăr realizăm legea creaţiei, iar prin simţul nostru de frumos realizăm armonia în univers. Când recunoaştem legea în natură ne extindem stăpânirea peste legile fizice şi devenim puternici; când recunoaştem legea în natura noastră morală dobândim stăpânirea peste sine şi devenim liberi. La fel, cu cât înţelegem mai mult armonia lumii fizice, cu atât mai mult vieţile noastre împart bucuria creaţiei, iar expresia frumuseţii în artă devine mult mai tolerantă. Devenind conştienţi de armonia din sufletul nostru, înţelegerea stării de binecuvântare a sufletului lumii devine universală, iar expresia frumuseţii în viaţa noastră se transmută în bunătate şi iubire către nemărginire. Acesta este obiectivul de bază al existenţei noastre, trebuie să ştim că „frumuseţea este adevăr, adevărul frumuseţe”; trebuie să realizăm întreaga lume în iubire, pentru că iubirea îi dă naştere, o susţine, şi o aduce înapoi la sânul său. Trebuie să atingeam acea emancipare desăvârşită a inimii care ne dă puterea să ne aşezăm în centrul cel mai profund al lucrurilor şi să putem gusta plenitudinea aceea a bucuriei dezinteresate care îi aparţine lui Brahma.

Muzica este cea mai pură formă a artei şi de aceea expresia cea mai directă a frumuseţii, cu o manieră şi un spirit care este unul şi simplu, cel mai puţin împovărată cu ceva din afară-i. Simţim că manifestarea nemărginirii în formele finite ale creaţiei este chiar muzică, tăcută şi vizibilă. Pe înserate, cerul, repetând fără oboseală constelaţiile stelelor, pare asemenea unui copil uimit de misterul primelor sale cuvinte, gângăvind acelaşi cuvânt mereu, ascultându-l cu o bucurie fără sfârşit. În nopţile ploioase din iulie, întunericul e des peste livezi şi sporovăiala ploii trage voal după voal peste tăcerea pământului, monotonia aceasta a sporovăielii ploii pare să fie chiar întunericul sunetului. Tristeţea şirului de copaci, întunecoasă şi deasă, tufele cu spini ce sunt împrăştiate pe câmpul cu buruieni desfrunzite precum capetele plutitoare ale înnodătorilor cu părul ud, mirosul ierbii umede şi al pământului ud, turla templului ridicându-se deasupra masei nedefinite a întunericului format de jur împrejurul colibelor satului – toate par asemenea notelor ridicate din inima nopţii, amestecându-se şi pierzându-se într-un singur sunet, al ploii coborâte din cer fără încetare.

De aceea, poeţii veritabili, văzătorii, caută să exprime universul prin muzica lor. Foarte rar ei folosesc simbolurile picturii pentru a exprima dezvăluirea formelor, amestecarea liniilor nesfârşite şi a culorilor care se prelungesc prin fiecare clipă pe albastrul cerului.

Îşi au motivul lor. Cel care pictează trebuie să aibă pânza, pensula şi cutia de vopsele. Prima atingere a pensulei este foarte departe de ideea finală. Iar apoi, când opera este terminată, artistul a dispărut şi pictura înrămată a rămas neînsoţită, atingerile iubirii neîncetate ale mâinii creatoare retrăgându-se de la ea.

În vreme ce cântăreţul are tot înlăuntrul său. Notele se ivesc din propria-i viaţă. Ele nu sunt materiale adunate din afara sa. Ideea şi expresia acesteia sunt frate şi soră; adesea gemeni. Prin muzică, inima se dezvăluie pe sine fără întârziere; nu suferă din îngrădirea materialului străin de ea.

De aceea, chiar dacă muzica trebuie să-şi aştepte desăvârşirea, ca orice altă artă, totuşi la fiecare pas răspândeşte frumuseţea întregului. Ca material al expresiei, chiar şi cuvintele sunt îngrădiri, pentru că sensul lor trebuie construit prin gând. Dar muzica nu trebuie să depindă de nici un înţeles clar; exprimă ceea ce nici un cuvânt n-o poate face. Mai mult, cântecul şi cântăreţul sunt de nedespărţit. Atunci când cântăreţul se retrage, cântul său moare cu el; rămânând în uniunea eternă cu viaţa şi bucuria stăpânului său. Cântecul-lumii nu este niciodată separat de cântăreţul ei. Nu este făcut din materiale din afară. Este însăşi bucuria lui în forme fără sfârşit. Este marea inimă trimiţându-şi tremurul tresăririi sale până la cer.

În fiecare sunet al muzicii există perfecţiune, care este revelaţia desăvârşirii în ceea ce este neterminat. Niciuna din notele sale nu este finală, şi totuşi fiecare din ele reflectă nemărginirea.

Ce contează dacă nu reuşim să dobândim sensul real al acestei splendide armonii? Oare nu este asemenea mâinii care întâlnind corzile scoate la iveală fără întârziere toate tonurile prin atingerea sa? Este limba frumuseţii, mângâierea care răsare din inima lumii şi ne atinge inimile direct.

Noaptea trecută, în tăcerea care pătrundea întunericul, stăteam singur ascultând vocea cântăreţului cântecelor eterne. Mergând la culcare am închis ochii cu gândul acesta în minte, şi chiar inconştient în aţipire, dansul vieţii a continuat pe arena tăcută a corpului meu adormit, ţinând pasul cu stelele. Inima va pulsa, sângele va sări prin vene şi milioanele de atomi ai corpului meu vor vibra în acord cu notele corzii harpei care tresare la atingerea stăpânului.