CE A SPUS BUNICA

        — Ia poftim încoace.

        Bunica a venit ca un nour de grindină.

        Bunicul umblă în birou, la casa de fier.

        Gura bunicii s-a ascuţit de tăcere: ochii fulgeră: nasul împunge. Bate crivăţul dinspre bunica. Acolo-i nordul nepotului.

        Dintâi l-a zmucit de umăr ca pe o haimana; apoi l-a apucai, de ureche ca pe un nepot.

        — Mă rog, ce-i asta?

        „Asta” e trăsnetul, „Asta” e trâmbiţa judecăţii de apoi. „Asta-i”…

        — Un pachet de ţigări, bunică, răspunde paloarea cu glas alb.

        — Aşa? De ţigări?

        — De ţigări, – repetă aiurit nepotul, ca şi cum deodată ar fi devenit ecou în peştera năprasnică.

        — Şi de unde, mă rog, ţigări în casa mea?

        Ştiu eu, bunică? Poate că le-a uitat tata.

        Bunica tace ca un tun, astfel privindu-l.

        — Tată-tău?

        — Tata, şopteşte nepotul blând ca iedul în gura lupului.

        — Tată-tău?

        Unghiile bunicii pun fiorul unui cercel în urechea nepotului.

        — Ştiu eu, bunică!

        — Ba ştii.

        — Ştiu? Eu?!

        — Ştii. Tu.

        — Spune mata: ce ştiu?

        — Ba spune tu.

        Tace ca un gheţar. Şi creşte.

        Nepotul îngheaţă ca picurul unui uluc. Şi scade.

        — Zi drept: fumezi buruiană. Îmi spurci casa. Îmi feşteleşti covoarele. Strici sănătatea lui bunicu-tău. Zi: fumez.

        — Fumez, bunică.

        — Cine te-a învăţat? Ticălosu’ de frate-tău?

        — Eu singur.

        — Auzi! Şi-ţi place?

        — Îmi place.

        — Auzi! Tată-tău ştie?

        — Nu.

        — Nici maică-ta?

        — Nici.

        — Numai bunică-ta, săraca. Ea să le poarte pe toate…

        Oftează cu o înclinare din şale şi ochii spre cer.

        Ce-are să se întâmple?

        Bunica tresare. S-aude în biroul bunicului zăngănit de chei.

        — Na.

        Ce? O palmă?

        Palmă? Vorbă? Nu mai ştie. E năuc.

        — Ia-ţi buriana dracului, netrebnicule, că-mi frige mâinile. Am să dau o liturghie la biserică pentru sufletul tău.

        Îi dă ţigările.

        N-au fâlfâit îngerii, nu s-au ridicat lespezi, n-au căzut paznici în genunchi, acoperindu-şi cu palmele ochii răniţi de lumina cerului deschis, – dar e ca o înviere.

        Bunicul apare în fund.

        Bunica îl împinge pe nepot – cu grabă şi scârbă – spre odaia lui.

        Dar vine după el şi mai năprasnică, şuierându-i o şoaptă şerpească:

        — Da’ să nu afle bunicu-tău că-i prăpăd.