CEAŞCA ROŞIE.

        LA PATRU ŞI UN SFERT după-amiază, bunica şi nepotul, faţă în faţă la măsuţa rotundă, beau câte-un pahar de ceai.

        — Rom vrei?

        — Dacă vrei mata, bunică.

        — Iaca nu vreu.

        — Bine. Cum vrei mata, bunică.

        — Da-ţi place ceaiul cu rom?

        — De plăcut îmi place.

        — Dă să ţi-l aghezmuiesc, moară de vânt. Nu-i de nasul tău, da’ face bine la stomah.

        Bunica soarbe cu zbârnâitoare de zmeu mare ceaiul clocotit, şi după fiecare sorbitură face „haaa”.

        Ceaiul fumegă. Paharul frige. Nepotul clatină în pahar linguriţa cu iniţialele bunicei. Sună lin, cu cling subţire, o linguriţă de zestre într-un pahar de ceai, când la fereastră cad fulgi mari şi eşti în casa bunicilor.

        — Faci muzică, politakia, zice bunica.

        — Răcoresc ceaiul; e prea fierbinte.

        — Măi că viteaz mai eşti, şoldane. Da’ eu de ce nu l-oi fi răcorind?

        — Ştiu eu?

        — Tu nu ştii nici cât a uitat puricele. Bea ceaiul fierbinte, că de asta-i ceai, şi de asta-l bei.

        Între timp, bunicul se plimbă prin odaie, bându-şi laptele din ceaşcă. O înghiţitură de lapte, face câţiva paşi, parcă meditând, se întoarce şi iar mai bea puţin.

        Ceaşca e ovală şi roşie. Şi mai roşie, fiindcă laptele e alb, ca şi bunicul. E plină şi sprintenă. Parcă respiră adânc, după fugă, abia oprită.

        — Şi matale-ţi place, zâmbeşte bunicul. Asta-i ceaşca me. Am cumpărat-o eu odată cu fragi…

        A fost la cules fragi ceaşca bunicului.

        Când va iubi întâia oară, inima nepotului îşi va aduce aminte de ceaşca cu fragi din casa bunicilor, dacă fata va avea obrajii rotunzi ca ceaşca şi zâmbet alb ca laptele.