POPA PĂDURE

        — ÎN IORDAN BOTEZÂNDU-TE TU, DOAMNE…

        S-a întunecat antretul, de mătăhălos ce-i popa Pădure venit la bunici cu zi-ntâi.

        Popa Pădure ar putea fi popă şi la urşi: la cei negri. Zbârnâie ca furtuna glasul lui de bas, în stare să cutremure şi o mitropolie.

        Dascălul e un fel de ţâr holbat lângă mâna popii. Şi el are nasul roş.

        Nu numai ochii şi urechea au aflat năprasnic c-a venit popa Pădure, dar şi nasul. Parcă s-au descărcat poloboace cu vin în casa bunicilor, parcă au trecut recruţi în marş prin odăile motanului.

        La picioarele cu cizme ale cuvioşiei-sale s-au făcut două băltoace mari, şi mai încolo alte două mai sfioase, căci şi apele cerului ştiu că una-i popa Pădure, şi alta dascălul Niculae Pupă-Lumânare.

        Când aghezmuieşte, popa Pădure parcă dă cu buzduganul în ceva cumplit ca şi cuvioşia-sa. Sar ţăndări pe fruntea bunicilor şi-n ochii nepotului.

        — Ai luat-o de dimineaţă, părinţele, – zice bunica venind din cămară cu două păhărele de rachiu.

        — Ceasu’ cel bun, coană Elencule, – zice părintele dând duşcă aghiazma dimineţii harnice. Nepotu’ dumneavoastră – mai zice el cu foc. Să vă trăiască. Bun rachiu. Mă ţine un junghi în şale, coană Elencule.

        — Pune pahare, părintele, îl îndeamnă bunica, luându-le pe cele deşertate.

        — Îmi pune el Blăgeanu, oftează cuvioşia-sa, cu ochii după sticla cu rachiu.

        — Nu-i mai meşteră nevasta lui Blăgeanu, părinţele? îl iscodeşte bunica, aruncându-i nişte ochi.

        — Ei, lume ră, coană Elencule. Te potriveşti mata? Da’ conu Alecu cum o mai duce cu sănătatea?

        După ce plecă popa Pădure, uşa antretului rămâne deschisă, uşa etacului se-nchide, iar Măriuca mătură, şterge şi freacă de zor, în timp ce bunica afumă cu răşină.

        — Auzi haram…

        — Cu cine-o fi vorbind?

        Bunica simte privirea nepotului.

        — Păgânule! se oţărăşte ea, de ce n-ai sărutat mâna sfinţiei-sale?