MĂRIUCA.

        BUNICUL II SPUNE Măriuca: aşa o cheamă. Bunica îi spune Mariţa: aşa vrea bunica.

        — Măriuco, – o cheamă nepotul.

        — Te iei bine cu bunicu-tău, – intervine bunica, aruncându-i o căutătură peste ochelari.

        — Nu, bunică, dar aşa o cheamă pe ea, şi-i şi mai frumos.

        — Iaca, drace, de unde-o sărit priceputul! Şi de ce-i mai frumos, mă rog, dumitale?

        — Măriuca” e de la ţară, bunică; „Mariţa” e de la mahala.

        — Şi cucoana Mariţa Chiunoaia de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Ciuntu de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Şendrea de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Hălăceanu de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Chirniscaia de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Scobai de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Bozian de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Sacheti de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Măcădău de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Turculeţ de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Softa de unde-i, nepoate? Şi cucoana Mariţa Gheţău de unde-i, nepoate?

        Plouă cu Mariţe, şi toate cucoane.

        — Bunică, îndrăzneşte nepotul, nu-i păcat s-o pui pe Mariţa între atâtea cucoane mari?

        Bunicul zâmbeşte de profil, citindu-şi gazeta. Ce-ai făcut, bunicule?

        — Îţi merge gura ca o moară hodorogită, – spune bunica, recăpătându-şi suflarea. Aşteaptă dintâi să-ţi crească musteaţa, şi după aceia om vedea noi. Şi ia mă rog să-ţi cauţi de treabă şi să nu te mai amesteci în treburi femeieşti… Mariţo, – trâmbiţează scurt glasul bunicii.

        Măriuca vine, zdupa-zdupa. Când merge parc-ar avea un sac în spate.

        — Cum îţi spune ţie, fato? o cercetează bunica.

        — Hî-î, râde, „proasta”, lăsându-şi galeş bărbia în guşă.

        E roşie ca o lună răsărită în păpuşoaie, şi are tulpan tivit cu mărgele albastre.

        Îşi încovrigă degetele de flăcău, unul într-altul, ş-o ia de la început.

        — Nie, di la mămuca, îmi zâci Măriuca…

        — Şi de la boieri cum îţi zice? scurtează bunica.

        — Mariţa, sărut mâna matale ş-a boierului.

        — Şi cum ţi-i mai bine? o iscodeşte bunica.

        — Ei, nie ni-i bine ş-aşă, ş-aşă. Da’ ni-i mai drag di Măriuca, – s-alintă cu faţa numai creţuri şi lumini, ca gâdilată de-o musteaţă.

        Bunicul zâmbeşte de profil. Nepotul se uită la bunic.

        — Şi tu ce-ai încremenit? Du-te, fată-hăi ia treabă, că nu te-am poftit la cumătrie.

        Zdupa-zdupa, zdupa-zdupa.

        — Stric orzul pe gâşte! cum spunea biata cucoana Mariţa Ciulei, – oftează bunica cu demnitate, intrând singură în salonul Măritelor.