CORNETUL CU RĂŞINĂ.

        AFUMĂ ŞI BUNICA. În fiecare odaie e un cornet de coajă cu răşină. Când afumă ea, bunica înhaţă cornetul, pune un cărbune, suflă c-un fel de mânie în nepricopsitul de cărbune, şi suflă, şi suflă, şi merge, şi merge, când în dreapta, când în stânga, aburind, fumegând, înceţoşând, ca şi cum ar fi Zmeoaică într-o poveste, ca şi cum ar căuta, ca şi cum nu ar găsi, ca şi cum cu fum ar fi venit şi într-un nour se va duce, lucind departe, sângeriu, ca şi cărbunele aruncat din nou în sobă.

        Dar bunicul când afumă e blajin ca un sfânt de argint.

        El ia încetişor cornetul de brad, ca şi când s-ar teme să nu tulbure un somn într-însul. Simţi că se face şi mai mare tăcere în bunicul… Pune un cărbune mic ca o steluţă, îl descântă uşurel, cu cea de taină suflare a buzelor. Şi steluţa se preface în luceafăr care străluceşte în ieslele de fum albastru. Astfel, bunicul merge prin odaie, afumând. Se duce spre fereastră, apoi spre uşa din antret, se opreşte în prag, apoi porneşte spre odaia nepotului.

        A fost la răsărit.

        A fost ia apus.

        La miazăzi.

        La miazănoapte.

        E plecat şi alb bunicul, dar surâde cu ochi albaştri, ca şi cum ceaţa de fum aromitor n-ar fi decât noaptea de taină când un copil cu ochi albaştri a colindat cu Steaua.

        „Sculaţi, sculaţi, boieri mari, Florile dalbe…”

        — Bun miros, bunicule.

        — Ei, drăguţă, oftează bunicul; eu îs de la munte, de la Brusturoasa. Am copilărit între brazi. Tare mi-i dor de ei…

        Şi bunicul rămâne alb şi stins, ca o ferestruică ninsă, după ce-au plecat copiii cu Steaua.