NASUL BUNICEI ŞI PĂCATELE NEPOŢILOR.

        Nepoţii au crescut şi cresc „văzând cu ochii”, spune mama care trebuie să cumpere din ce în ce mai mulţi metri de stofă pentru uniformele lor. Ghinionul tatei tot nu s-a spart, cu toate că în fiecare zi, după ce tata-şi bea cafeaua neagră, faţa de masă are pete de noroc.

        Părinţii nu mai sunt atât de tineri: au băieţi mari, care le scot peri albi.

        Dar bunicii au rămas aceiaşi. Numai că nasul bunicei s-a ascuţit şi mai tare şi parcă are lucirea unui acuşor la pândă, drept în vârf. Bunica e neam de grec. Nepoţii au aflat din Eminescu despre „grecotei cu nas subţire”…În schimb, nasurile nepoţilor se îngroaşă patriotic, Când vin copiii în vizită – tot cu părinţii —, bunica, după ce le spune nepricopsiţilor să nu-şi ia nasul la purtare şi să-i sărute mâna cum trebuie, – îi iscodeşte pe rând cu nasul ei subţire, aflând se vede toate miroznele păcatului, căci se uită crâncen la ei, îmbinându-şi cu afurisenie sprâncenele stufoase.

        Nepoţii sunt într-adevăr plini de păcate. Când se uită la ei, din fundul pământului, Scaraoţchi îşi linge buzele, şi trei fire din coadă i se zburlesc, cu număr.

        Cel mic, pare are păr de aur creţ şi graseiază râzând cu toată faţa – ca şi cum mereu l-ar bate soarele în ochi – e bătăuş, trage cu puşca în ciorile de pe crucea bisericii sfântului Ion Gură de Aur, dă cu praştia nu numai în vrăbii şi în gutuile Nănoaiei – care suferă de ficat – dar şi-n ferestrele oamenilor răi, cum ar fi popa Tuchi şi dascălul Ghiţă-Sughiţă, şi merge cu bicicleta – fără număr, ca şi uniforma – cu mâinile la spate, printre tramvaie şi trăsuri, scoţând limba şi făcând schime necuviincioase birjarilor, sergenţilor şi oamenilor serioşi.

        Cel mijlociu, cu păr buclat de culoarea castanelor sălbatice şi obraji de măicuţă, fură ţigări din biroul tatei, întârzie dimineaţa la şcoală, are note proaste la matematică, ştiinţe naturale, chimie, germană şi religie, e îngândurat ca o salcie ninsă, tăcut ca o oglindă din pod, şi nu face nimic: nici la şcoală, nici acasă. Când era mic, visa şi când era treaz; acum doarme şi când nu doarme. Nuferi cresc, sau broaşte, în apele somnului lui? Mai ales el nu ştie. Se simte ca un fum care se încolăceşte în semn de întrebare, înainte de-a se destrăma.

        Cât despre cel mare, să afumi cu tămâie şi să stropeşti cu aghiazmă înaintea şi pe urma lui. Trebuie dat la Şcoala Militară. Altfel nu mai merge. Joacă barbut în banca repetenţilor din fundul clasei, fumează cu ţigaretă de cireş – tabacherea i-a confiscat-o domnul pedagog Jenică Bantaş —, s-a fotografiat picior peste picior cu cărare la mijloc şi monoclu cu şnur, vinde cărţile şcolare înainte de Crăciun, poartă pantaloni „cloche”, primeşte bileteparfumate, fredonează şansonete, face epigrame, are ticuri – închide ochii, scoate limba şi mişcă din urechi —, a fost surprins de profesorul de gimnastică uitându-se tocmai în sus, căţărat pe prăjină, cu binoclul mamei în etacul domnului director…

        Directorul l-a convocat pe tata la şcoală şi i-ar fi spus:

        — Nu mai merge. E un rău. Ruşinea unei şcoli model…

        Se vede că i-a mai spus ceva, fiindcă tata, după ce-a reprodus solemn vorbele directorului, a zâmbit cu faţa în şervet, şi n-a mai spus nimic.

        — Nu mai merge. Te dau la Şcoala Militară, – a hotărât mama.

        Dar a rămas tot la liceu.

        Răi copii!

        Ştie mama – şi pune la inimă —, ştie tata – şi tace —, ştiu profesorii, pedagogii, sergenţii, comisarii, Popa Tuchi, dascălul Ghiţă-Sughiţă, Nănoaia şi toate babele de la ferestrele oraşului.

        Huieşte târgul.

        Bieţii părinţi!

        Dar bunicii? Să afle bunicii! Ar fi teribil!

        ŞI IATĂ CA…

        ÎNTR-O ZI VINE cu temperatură cel mai mic. Şi după el – sau de la el – şi cel mai mare.

        Doctor, termometru, reţete, pază, grijă.

        Al treilea, cel mijlociu, teafăr ca prin minune – parcă i-a fost lene să se-mbolnăvească – va fi expediat de mama la bunici.

        Se pregăteşte de plecare cu inima mai grea decât picioarele de iarnă, cu ghete şi şoşoni. Un geamandan ticsit; ciorapi cârpiţi, rufele vămuite de ochii mamei, săpun de glicerină, periuţă de dinţi nouă, două pijamale şi trei mandarine. În geantă: cărţile, caietele şi o cutie de bomboane trimisă de părinţi bunicilor. Iar în buzunar, două pachete de ţigări, furate de la tata.

        Sania trage la scară. Viscoleşte. Blanşa se gudură, din coadă.

        E foarte solemn. Inima fotografiază tot.

        Prin uşa întredeschisă, lumina din casă – de acasă – e caldă şi bună ca un samovar aprins alături de cozonaci. Gheorghe aduce cu tărăboanţa lemne pentru foc.

        Călătorul oftează. Rău e să fii sănătos.

        Ninge din toate părţile cu spume de fum.

        Cling-cling-cling.

        — Şi să nu superi pe bunici, – răsună din urmă glasul mamei, suprem ca şi crucea bisericii sfântului Ion Gură de Aur.

        Până şi clopoţeii spun: să nu, să nu, să nu, cling-cling.