III.

PĂPUŞA MONICĂI.

În odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. Pe podele s-aliniau ghetele, pantofii, papucii şi galoşii. Patul, masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii.

— De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ, strângându-se mai tare.

— Taci… Ţi-am mai spus odată să taci! îl ameninţă Olguţa, scuturându-l de umăr.

Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi, cu atitudini rigide de fachiri. Cufărul era al lui Dănuţ; ideea, a Olguţei. Dănuţ blestema ideea, Olguţa dispreţuia cufărul. Numai că Olguţa îşi ducea ideile până la capăt.

— Nu mai pot. Eu ies afară, se răzvrăti Dănuţ.

— Ba ai să stai.

Dănuţ oftă acru.

— Măcar deschide puţin… să răsuflu.

Cu multă zgârcenie, Olguţa crăpă capacul. Dănuţ îşi umplu plămânii de libertate, şi repede bătu din cap o mătanie berbecească, din pricina plafonului grăbit.

Presiunea psihologică sporea necontenit, ca într-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă.

Din antret venea zvon de glasuri. Acolo, subt diriguirea doamnei Deleanu, Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul.

Profira icnea îndesând salteaua, ca Ion la frământatul cozonacilor. Treaba o făcea Anica; Profira trudea numai verbal.

Alături de cufăr, Monica, îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru, se uita în gol… Apucând deodată, ca prin somn, mâna doamnei Deleanu, o strânse tare.

— Ce-i, Monica?

— Nu… Nimic, tante Alice! tresări ea.

Îşi încleştă pumnii. Ochii i se-năspriră de mânie împotriva ei. Vroise să şi-l închipuie pe Dănuţ şi nu izbutise. Şi doar îl ştia mai bine decât se ştia pe ea! Şi doar acuma îl văzuse!… Atunci? După ce va pleca Dănuţ – mai era o noapte numai – să nu-l mai vadă deloc?

        „Nu-i adevărat!”

Cum era Dănuţ?… Avea ochi verzui-aurii, bucle castanii, nasul în sus. Purta hăinuţe de catifea gris care-i veneau aşa de bine.

— Da unde-i Dănuţ?… Întrebă doamna Deleanu încuind lăcata.

Monica îşi scutură cozile şi întoase capul spre uşă de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-a ascunselea în sufletul ei.

— Dănuţ! Olguţa! Unde sunteţi?

—.

— Vezi, nu-s dincolo, Monica?

— Nu-s, tante Alice!

Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamna Deleanu scotoci prin dulap.

— Sărut mâna, coniţă.

— Ce-i, mamă Mario?

— Am venit să iau poruncă de la stăpânul meu, zâmbi ea, clipind, ce dulci să-i fac de rămas bun?

— Auzi, Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mâncăcios.

— Eu ies, Olguţa! explodă Dănuţ, îmbrâncind capacul.

Zburlit, congestionat, buimăcit de lumină, stăpânul bucătăresei şi-al Monicăi încălecă marginea cufărului.

— Aii! se schimonosi el, muşcându-şi limba.

— Ce-i, Dănuţ?

— M-a pişcat de picior!

— Să te-nveţi minte să priveşti unde calci! tună Olguţa, căutându-şi nou-născutul cucui pe frunte.

— Bată-i norocul să-i bată copii! chihoti bucătăreasa ajutând Olguţei să iasă.

— Babo, să faci bezele.

— Lasă, Olguţa. Azi porunceşte Dănuţ.

— Nu vezi că tace, mamă dragă! Până ce se hotărăşte el, vine masa!

— Eu nu tac…; spun… să… facă…

— Ce să facă? Bezele. Uite: nu poţi spune nimic! îi porunci Olguţa, ţintindu-l cu ochi de hipnotizator.

— Spune, Dănuţ, îl încurajă doamna Deleanu: ce-ţi place ţie mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune? Nişte crafle…?

— Bezele-s cele mai bune. Eu vreau bezele cu frişca.

— Cu frişcă? Cataif cu frişcă! o contrazise Dănuţ inspirat.

— Bezele, sfidă Olguţa.

— Văd eu că am doi stăpâni! Face baba şi cataif cu frişcă şi bezele cu frişcă.

La fereastră, mărul despuiat de frunze clocotea de vrăbii. Gălăgia lor subţire şi destrăbălată semăna atât de mult cu întâia recreaţie a unei şcoli primare după sfârşitul vacanţei, că te-aşteptai mereu să răsune clopoţelul de intrare în clasă, curmând-o.

Întrecerea la fugă pornea din faţa ogrăzii. Monica îşi înnoda cozile subt bărbie. Întinzându-şi braţele şi îndoindu-şi trupul, Dănuţ îşi verifica elasticitatea muşchilor greu încercaţi în cufăr. Ali lătra, gudurându-se pe lângă ei. Cu muchia tălpii, Olguţa trase o linie pe şosea; în dreptul pietrei care marca locul Olguţei, linia era dreaptă – se strâmba însă cotind îndărăt pe măsură ce se apropia de piatra lui Dănuţ.

— Nu mă ţin! protestă Dănuţ privind pieziş linia vicleană.

— Tare-i prost! Fă-o tu, Monica.

Monica-şi cruţă tălpile. Luă o piatră ascuţită şi zgârie conştiincios pe şoseaua jilavă o linie tremurătoare.

— Un… doi, murmură Olguţa, istovitor de rar, încordându-şi pulpele.

— Trei! ţipă Dănuţ, pripindu-se.

— Napoi! Eu număr.

Dănuţ îşi reluă locul, încruntat.

— Un, doi… trei.

Porniră în pas alergător cu Ali în frunte: Monica în rând cu Dănuţ, Olguţa în urmă. Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe spre care alergau. Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ cu care alerga: Olguţa-i urma calm, ca şi cum amândoi ar fi fost înhămaţi la goana ei.

Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă la loc întorcând capul spre Dănuţ. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mânile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut.

Dănuţ gâfâia. Întoarse capul îndărăt; Olguţa şi-l plecă în jos, zâmbind. Adunându-şi puterile, Dănuţ îşi dădu drumul. Se-mpiedică.

Oprindu-se, Monica-i ajută să se ridice.

— Din cauza ta am căzut!

Olguţa trecu pe lângă el în goana mare, cu ochii la moş Gheorghe care-i aştepta în pragul porţii.

— Buftea, acuma te ţii?

Dănuţ suspină. Monica-şi încetini goana jertfindu-se pentru Dănuţ.

— Ai văzut, moş Gheorghe?

— Ca o rândunică, duduiţa moşului!

— Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa.

— Dănuţ, triumfă Monica.

Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. Aruncând din treacăt o privire haină învinsei, intră pe poartă înaintea ei, dimpreună cu Olguţa: aşa-s biruitorii.

— Cine merge cu mine la scrânciob? întrebă Olguţa umplându-şi gura cu vişine uscate.

Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ. Moş Gheorghe îşi scutură luleaua pregătindu-se de plecare.

Dănuţ tăcu. Şedea întins pe laviţă, în faţa vetrei. Îi era aşa de lene că-i venea să râdă şi nu putea.

— Tu nu mergi, Monica?

— Mi-i frig.

— Atunci mă duc singură?

— Da pe moşu nu-l iei?

Olguţa zâmbi.

— Da casa cine-o păzeşte?

— Hei! Moşnegii care stau la foc. Noi tinerii ne dăm huţa în scrânciob.

Singură cu Dănuţ!… Necutezând să se aşeze pe laviţă, alături de el, Monica se aşeză pe un scăunel, lângă laviţă, cu faţa la foc. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi, deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu…

Atâtea vitejii făptuise Făt-Frumos, că toate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti. Şi totuşi nu era sătul. Pornise pe alte tărâmuri, spre alte isprăvi.

În inima lui Dănuţ, copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic… Un vâjâit de buzdugan? Nu. O muscă. Făt-Frumos opri calul. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului, gâdilitor, o muscă peregrină. Strâmbă nasul, musca zbură, ilară. Ochiul deschis o întovărăşi până când se aşeză pe capul Monicăi. Dănuţ închise ochiul.

Monica avea cozi de aur ca şi Ileana Cosânzeana? Oare ce făcea Făt-Frumos când era singur cu Ileana Cosânzeana? O trăgea de cozi?

Nu. Se sărutau. Aşa spunea povestea.

Da de ce se sărutau?

— Monica, tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosânzeana?

Ileana Cosânzeana ştia, dar îi bătea inima atât de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos.

O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuţ… ca şi cum Făt-Frumos ar fi rupt-o la fugă… Cum? Nu se temea Făt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileană Cosânzeană?

Deschise ochii. Întinse mâna. Apucă o coadă de-a Monicăi şi trase înspre el. Capul Monicăi se îndoi pe spate; nemaiavând sprijin, căzu pe laviţă, cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor.

Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosânzeana. Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă – de tainică zmeură – se dădu puţin îndărăt.

Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începu să colinde obrajii legendări. Lui Dănuţ îi veni inima la loc. Cu degetul alungă musca.

        „Unde s-o sărut?” zăbovi Dănuţ, plimbându-şi vârful degetului pe conturul obrajilor. Alese vârful nasului, parcă era mai puţin primejdios, fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii.

Fără să vrea, simţind buzele lui Dănuţ pe vârful nasului, Monica tresări. Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi.

— Dă-mi pace! se smulse Dănuţ, trăgându-şi capul îndărăt. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos.

Ileana Cosânzeana nu se jucase.

Odaia lui Dănuţ se golise treptat. Razele soarelui luminaseră palid fundul cufărului înfăţat cu un cearceaf; străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus; acum se stingeau roşii pe capacul închis, printre etichetele hotelurilor cosmopolite.

Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. Câte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe; o puşculiţă de argint, căptuşită cu catifea violetă, plină, fireşte, cu bani de argint; o cutie cu bomboane englezeşti; pachete de şocolată „Velma Suchard”; o cutie cu tablete „Marquis”; săculeţe cu livănţică; un saşeu parfumat pentru batiste… O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărul lui Dănuţ, fără să ştie el.

— Anica, deschide fereastra s-aerisim puţin.

Cu zările roşii, străpunse de asprul croncănit al ciorilor, amurgul de toamnă părea uriaşa oglindire a unui câmp de luptă acoperit de înfrângeri. Venea vânt rece dintr-acolo.

Doamna Deleanu încuie cufărul, încercându-i încuietorile.

— Anica, închide dulapul.

Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului.

— Doamne, coniţă! Mata?! Lasă, că-l trag eu.

Doamna Deleanu împingea cufărul, din mijlocul odăii spre părete.

— Lasă, Anica: tu curăţă pe jos.

— Coniţă, întrebă Profira intrând cu lampa aprinsă, unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ?

— Cum unde? Aici… Ce-i, musafir?

— Da n-are saltea!

— Ţţ! Ia de la alt pat.

Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odaie, oprindu-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea.

Ocolind lumina lămpii, ieşi afară.

Anica şi Profira se priviră lung.

Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pe vremea când Dumnezeu umbla printre oameni, însoţit de Sfântul Petru, cu chip şi strai de cerşetor.

Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi, grămădiţi pe laviţă. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel, cu spatele la vatră şi faţa la copii. Îl auzeau mai mult decât îi vedeau, fiindcă lumina scăzuse, viorie, albastră, apoi vânătă ca prunele – şi ferestruicele odăii erau mici. În vatră, cenuşa brumase mormanele de jar, învăluindu-le cărunt, roşeaţa.

Răsunaseră în urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: şi buni, şi haini, şi nepăsători, şi milostivi. Pe toţi îi întâlnise Dumnezeu pe căile basmului, cu toţi vorbise – şi trecuse mai departe. Şi niciunul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cântând prin veacuri la urechea lor, ca trei mici clopote de argint: „Vorbiţi cu Dumnezeu. Vorbiţi cu Dumnezeu. Vorbiţi cu Dumnezeu.”

Şi basmul trecuse înainte, minunat ca umbra Dumnezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară.

Când vorbea Sfântul Petru lui Dumnezeu, moş Gheorghe se ridica în picioare, plecându-şi capul alb în semn de smerenie şi adâncă supunere. Şi glasul lui Sfântul Petru, şi cuviinţa lui semănau atât de mult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului, încât copiii, prin poveste, îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zâmbeau fără să-l vadă. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei şi totuşi parcă le era prieten.

Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de ţară, în şoaptă, lămurită, însă şoaptă: atât de tainică încât trei rânduri de urechi se plecau s-o asculte, şi trei capete.

Se lăsa noaptea în poveste, cum se lăsa şi pe ferestruicile căsuţei lui moş Gheorghe. Dumnezeu cerea adăpost şi hrană la uşa unei căsuţe dărăpănate.

— Intraţi, oameni buni; cum de nu. Că loc, slavă Domnului, este. Da mâncare n-am de unde să vă dau, că-s vădană nevoiaşă cu trei copii.

Moş Gheorghe deschise uşa. Cu vântul sineliu al nopţii, Dumnezeu şi Sfântul Petru intrară în căsuţa primitoare, unde trei copii scânceau de flămânzi ce erau. Femeia cocea la foc o turtă de cenuşă ca să le-amăgească foamea.

— Şi când dă biata femeie să ridice sărăcia de turtă de pe foc, ce să vadă…?

Dilataţi şi candizi, ca soarele, ochii copiilor aşteptau.

— O pâne cât un soare… Dumnezeu făcuse minunea. Săracul de lângă vatră era chiar Dumnezeu.

Tăcere şi întuneric.

— Moş Gheorghe, unde eşti? ţipă tare Olguţa.

— Aici-s, duduiţa moşului.

Olguţa-şi trecu mânile peste ochi. O străfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că l-a pierdut.

— Moş Gheorghe, răsună un glas la uşa tindei, curmând o lungă tăcere.

— Asta-i mama, le şopti Olguţa sărind de pe laviţă. Ascundeţi-vă repede! Aici-aici! Gata, moş Gheorghe!

— Sărut mâna, cuconiţă. De mult n-ai mai venit pe la moşu! întâmpină moş Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu trei paltonaşe pe braţ.

— Lasă, că are cine să vie! Da unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă…

— O fost ei trei iezi cucuieţi, da se vede că i-o mâncat lupul!

Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi – şi mai cu seamă pe unul dintre ei – Dănuţ bufni în râs. Alte râsete aclamară şoaptele lămuritoare. Dibuind cu mâna prin umbră, doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. Între timp moş Gheorghe aprinse lampa. Pe zidul alb se perindară, albastre, umbrele a trei urşi ieşind din bârlog de-a buşilea.

— De-acum nu mai ai nevoie să mături, moş Gheorghe! zâmbi doamna Deleanu arătându-i ciorapii copiilor.

— Daa! se minună moş Gheorghe. Tare-s gospodari copiii moşului. Au ei cui sămăna!

Alte hohote de râs izbucniră.

— De ce râdeţi? îi cercetă doamna Deleanu alergând cu privirea de la unul la altul.

— Să-ţi fie de bine… naşule! izbuti Olguţa să îngâne printre gemete de râs.

— Ce spui tu acolo?

Copiii se priviră între ei. Şi din ochii lor măriţi, râsul din nou clocoti, abătându-i ca un uragan, care pe laviţă, care pe jos, cu ochii uzi de lacrimi şi mânile pe stomah.

— Ce-au păţit, moş Gheorghe?

— Copii, cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul, abia stăpânindu-şi râsul.

— Naşul, mamă, naşul!

— Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul? se miră doamna Deleanu, pipăindu-şi nasul, involuntar.

Monica şi Dănuţ plângeau de-a binelea. Olguţa se văita, legănându-se ca o bocitoare.

— Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi, cuconiţă! ridică din umeri moş Gheorghe, zguduit de râs.

— Cu lupul?

— Ţi-o spus-o el moşu şi matale, da erai mititică pe-atunci. Ei…

Tusa îi înecă vorba începută. Cu mânile pe piept, împleticindu-se puţin, moş Gheorghe trecu în tindă târând tusa după el. O clipă, râsetele şi cu tusa răsunară împreună, ca un ciudat zvon de jale. Apoi râsetele se sfiiră şi conteniră brusc. Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe, dincolo de lumina lămpii, în tindă, prin umbra neagră. Şi toţi aşteptau cu strângere de inimă sfârşitul unei lupte, parcă. Pe obrajii copiilor, ultimele lacrimi ale râsului se întristară, lunecând de-a lungul altor obraji.

O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii şi, dreaptă, se înălţă, veghind tăcerea şi aşteptarea.

După un timp, moş Gheorghe răsări din nou în lumină.

— Ei, copii, hai să plecăm. Spune-ţi bună-sara lui moş Gheorghe – şi tu, Dănuţ, ia-ţi rămas-bun… şi mata, moş Gheorghe, ai să faci bine ş-ai să stai în casă şi mâne, şi poimâne. până când ţi-oi spune eu. Auzi, moş Gheorghe?

Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă. Şi Monica uitase.

Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint – cea mai scumpă din câte avea – o sărută şi o întinse lui Dănuţ.

— Să te aibă Dumnezeu în paza lui. Să creşti mare şi voinic… s-ajungi să faci fericirea stăpânilor mei…

Vorbea răguşit, privind în pământ.

Fără să-şi dea bine seama, Dănuţ se aplecă şi sărută mâna care-i întindea iconiţa. Aplecându-se mai adânc decât Dănuţ, moş Gheorghe-i răscumpără greşala, sărutând mânuţa copilului stăpânilor săi.

Într-un târziu, moş Gheorghe, aşezat pe marginea laviţei, înălţă capul, aruncând o privire prin încăpere: mirosea a funingine. Lampa fila de mult. Sticla era neagră. Dând din cap, moş Gheorghe stânse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. Pleca Dănuţ; curând va pleca şi Olguţa… Apoi şi el…

— Mamă, de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrând în ietac după doamna Deleanu.

Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ. Două groase şi cenuşii: una subţire, nichelată.

— Fiindcă ai două cufere şi un geamandan.

— Şi un geamandan! tresări Dănuţ.

Doamna Deleanu zâmbi.

— Care, mamă? întrebă el, arătând cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru, aşezat pe dormeză.

— Sigur, Dănuţ. Ţi l-am dat ţie.

Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu, Dănuţ o rupse la fugă afară, smuncind uşa… şi se întoarse, întovărăşit de Olguţa şi Monica, gesticulând.

— Mamă, Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos. Dacă ţi-am spus!

— Sigur că nu te cred! Mai întâi vreau să văd.

— Ai văzut?

— Mda!… Da nu mai miroasă aşa frumos!

— Spui minciuni! Ai tu gutunar, se indignă Dănuţ, respirând cu nesaţ declamator marochinul.

— Nu-l deschide, Dănuţ. Ai să-l desfaci la Bucureşti.

— Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguţa.

— Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu, deschizându-l. Iacătă: batiste, o cămeşe de noapte…

Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist.

— Da acolo ce-i?

Şi fără să aştepte răspunsul, scoase la iveală o plumieră de lac japonez.

— Nu pune mâna, Olguţa! se supără Dănuţ pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri.

— Staţi, staţi! Vă arăt eu singură, oftă doamna Deleanu văzând invazia.

Şi cu resemnarea zâmbitoare a unui artist silit să biseze desfăcu geamandanul.

Geamandanul de marochin – el singur dar – cuprindea atâtea alte daruri, încât închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei. Altminteri, Olguţa ar fi spus că-i persecutată – necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească – sau ar fi gândit numai că-i persecutată – cum ar fi gândit poate şi Monica despre Olguţa – gânduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decât obrăzniciile.

Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ; Monica, o sticluţă elegantă, plină cu eau de c é drat.

Dănuţ se plimba prin ietac, aruncând priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pânză. Frământa cheiţele din buzunar, cu vârful degetelor, zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal.

— Hei! Da pe mine m-aţi uitat!… Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii, scuturându-şi scrumul ţigării pe covor…

— Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat, Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu, mozolind bucata de şocolată.

— Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa râzând… Papa, când faci aşa, semeni cu motanii! Mai fă o dată.

— Ia lăsaţi şocolata. Aşa vă stricaţi pofta de mâncare. La masă!

Din pricina însufleţirii copiilor, a focului din sobă şi a darurilor, ajunul plecării lui Dănuţ, părea un ajun de Crăciun. Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri, cântând vechea vestire:

Stea-ua sus ră-sa-a-re, Ca o tai-nă ma-a-a-a-re…

Dar după ce ieşiră toţi, luând şi lampa, la geamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei.

Din voluptăţile prelungite răsare melancolia ca un înger păzitor, bolnav de rău de mare. De astă dată răsărise din frişca bezelelor – pentru Olguţa – şi din a cataifului, pentru Dănuţ. Afară de domnul Deleanu, toţi erau gravi şi taciturni în jurul mesei. Monica abia gustase din cataif; doamna Deleanu, de loc. Nici Profira. În schimb, ochii ei, când întâlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai cataifului, deveneau umani, ca ai cânilor flămânzi.

— Mamă, pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolind privirea cataifului şi a Olguţei.

— Da. Sculaţi-vă cu toţii… puneţi-vă paltonaşele şi plimbaţi-vă pe-afară.

Monica se apropie de doamna Deleanu, îi sărută mâna şi vorbi încet, privind în jos:

— Tante Alice, dă-mi voie, te rog, să mă culc.

— Nu ţi-i bine, Monica?

— Ba da… Da mă doare capul.

— Să nu fi răcit cumva!… Bine, culcă-te. Dănuţ, ia-ţi rămas bun de la Monica.

— De ce? se opri Dănuţ din drum, amar.

— Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. Monica are să doarmă atunci… Hai, sărutaţi-vă, copii!

Monica întinse buzele; Dănuţ, obrazul.

        „Nu mai mănânc niciodată cataif”, se jură Dănuţ în gând, ferindu-şiobrazul de buzele Monicăi, a căror suflare îi adusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului.

Şi se ţinu de cuvânt, deocamdată, lăsând obrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi.

Monica încuie uşile. Aprinse lumânarea. Trase un scaun lângă şifonieră şi, înălţându-se în vârfuri, luă de deasupra un pacheţel învălit în hârtie de mătasă. Aşeză scăunelul la loc. Şi-n loc să se dezbrace ea, începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică.

Două nopţi de-a rândul, după ce adormea Olguţa, Monica lucrase rochiţa de matasă albă – din pacheţelul ascuns deasupra şifonierei – pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtate necontenit de la moartea bunicii… până în ajunul plecării lui Dănuţ.

Îi puse mai întâi şosetele şi papucii albi, luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. Când veni rândul rochiţei, degetele Monicăi tremurară mai tare… Dacă-i venea rău? Dacă-i era prea scurtă?

        „Dă, Doamne, să-i stea bine! Dă, Doamne să-i stea bine!”

Îi încheie ultimul nasture de la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumânării.

        „Vai, ce frumoasă-i!”

Dolofană, prea rumenă şi ţapănă de stângăcie, păpuşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă, la fotograf.

        „Monica, tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosânzeana?”

Fiindcă Ileana Cosânzeana era frumoasă… frumoasă cum era păpuşa gătită cu rochiţa albă.

Obrajii Monicăi ardeau. Inima-i bătea repede. Şi mai-mai că-i venea să plângă în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă, pe când ea…

Se uită în oglindă. Văzându-şi rochiţa întunecată, ghetele prăfuite, plecă ochii în jos. Capul nu şi-l privise.

Prea era frumoasă păpuşa… Şi Dănuţ, şi Dănuţ – pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă – şi Dănuţ se va îndrăgosti de păpuşa ei.

Scuturându-şi cozile începu să se dezbrace repede, în goană. Îşi puse cămeşa de noapte, îşi despleti părul, luă păpuşa de câte-o mână şi, răstignind-o pe trupul ei, se privi din nou în oglindă.

Păpuşa avea rochiţă albă…

Monica avea cămeşa albă…

Păpuşa avea bucle blonde…

Monica zâmbi, şi se roşi, respirând adânc.

Păpuşa-i semăna. Avea ochii negri, gene compacte, o gropiţă în mijlocul bărbiei. Avea şi ea bucle blonde… dar scurte. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul ei hăţuri lui Dănuţ.

— Da eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolă Monica.

Înseninată, luă lumânarea de pe măsuţa de noapte, aşezând-o pe masa de scris. Totul era pregătit de cu ziuă: şi condei cu peniţă nouă, şi cerneală, şi scrisoare: o scrisoare din acele mici, cât o foiţă de ţigară, colorată, cu un trifoi pe plic.

Încet, cu o pasionată caligrafie, scrise pe hârtiuţa liniată: „Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima”…

Opt vechi cuvinte pe o hârtiuţă: opt ceruri tropicale imens înstelate.

Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină, candidă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. Sufletul Monicăi era la fel cu rochiţa păpuşei.

Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă. Tăceau, explorând buzunarele paltonaşelor, în care mai găseau resturi din iarna trecută. Dănuţ descoperise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboane acre încrustate în fundul căptuşelii sparte; Olguţa frământa un ghemotoc de hârtie de cositor care învelise odinioară nişte castane zăhărite.

Paltoanele miroseau a naftalină. Aerul intra rece şi ascuţit pe nări, înroşindu-le. Suflările abureau. Subt paşii lor pământul suna tomnatec.

Linia dealurilor hotărnicea noaptea cu plutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară.

Două umbre trecură pe la poartă – ireal de albastre în argintul profund. Cânii se repeziră, hămăind. Intonată cu glas de bas răguşit, o sudalmă naţională autentifică decorul.

— Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeri Olguţa, oprindu-se brusc.

— Cum nu ştiu?

— Nu ştii.

— Ai să mă-nveţi tu?!

— Sigur, afirmă Olguţa cu tărie.

— Hm!

Totuşi, inima lui Dănuţ – de altă părere decât buzele – bătu ma i tare.

Olguţa îl privi cu solicitudine compătimitoare.

— Dacă-ţi trage cineva o palmă, ce faci?

— Îi trag şi eu.

— Şi dacă-ţi trage un pumn?

— Trag şi eu.

— Şi dacă-ţi trage încă unul?

— Îi mai trag şi eu.

— Şi dacă te-apucă de mâni?

— Mă smuncesc.

— Şi dacă-ţi dă cu piciorul?

— Fug, răspunse Dănuţ sincer din cauza repezelii.

— Vezi?!

— Adică nu! reveni Dănuţ furios. Lasă-mă-n pace! Ştiu eu ce să fac!

— Bine, atunci dă-mi o palmă.

Dănuţ o măsură.

— Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor.

— Nu. Vreau să-ţi arăt.

— Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi?

— Nu, fiindcă nu poţi!

— Zău?!

— Încearcă.

— Ai să te superi!

— N-am să am de ce! zâmbi Olguţa.

— Ei!

— Ei, ei! încearcă.

Dănuţ îşi pregăti mâna pentru o palmă sinceră, ţintind obrajii Olguţei. Când braţul lui Dănuţ porni, piciorul Olguţei îi pusese piedica. Dănuţ căzu în mâni, pălmuind pământul.

— Asta-i porcărie!

Râzând, Olguţa se plecă să-l ridice, cu braţele desfăcute.

— Dă-mi pace!

Îndepărtându-se câţiva paşi, Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mânie – o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări.

— Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. Laşule. Buftea!

Dănuţ n-o mai auzea. Intrase în ietacul doamnei Deleanu.

Şchiopătând, Olguţa porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului.

Monica era culcată. Olguţa se dezbrăcă pe tăcute, fără să-şi privească piciorul îndurerat. Înainte de-a stinge lumânarea se uită lung spre uşa lui Dănuţ.

— Monica, dacă eşti prietena mea – sprâncenele Olguţei se îmbinară – să nu mai vorbeşti cu Buftea – explodară buzele ei – niciodată! Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea.

Lumânarea stinsă fumega înecăcios. Subt oghial, Olguţa îşi masa piciorul.

Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?… Ca niciodată, uitase să îşi spună rugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere: „Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima”.

Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu, şi mai ales al pieliţelor, fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ; de data aceasta, binecuvântată. Uitase că s-a isprăvit vacanţa; că mâne dis-de-dimineaţă, când somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multă vreme; că va fi intern la Bucureşti; uitase. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă fără să i se arate, ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai când întorci capul.

Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. Dănuţ ar fi vrut să aibă o sută. Pe măsură ce unghia se rumenea, Dănuţ vedea stingându-i-se steaua polară.

Dar doamna Deleanu zăbovea. Ea singură hotărâse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi, împreună cu domnul Deleanu, şi de acolo, în seara aceleeaşi zile, spre Bucureşti.

— Are să-ţi pară rău, Alice. Mai ţine-l acasă o zi şi sară mi-l aduci la gară; nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi, petrecută acasă, pentru vizite?

— Nu. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. O zi mai mult sau mai puţin…

— Bine. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore!

Acum îi părea rău. Da, dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor, ar fi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile, cu sacrificiul unei zile petrecute acasă. Dar aşa!

— Dănuţ… dacă vrei, dacă ţii tu mult, nu mai pleci mâne dimineaţă. Stai cu mama toată ziua, şi sara mergem la gară să-l aşteptăm pe tata. Vrei Dănuţ?

— Nu. Plec cu tata, vorbi Dănuţ pe nerăsuflate.

— Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu intrând în ietac. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. Hai la culcare.

Doamna Deleanu, cu degetul lui Dănuţ într-o mină şi polissoir-ul în cealaltă, ridică ochii, deschise buzele… şi le închise la loc: „Aşa-s bărbaţii!”

— Haidem, Dănuţ. Nouă nu ne e somn.

Papucii erau pe covoraşul din faţa patului; cămeşa de noapte pe pat. Dănuţ îşi căutase papucii subt pat; cămeşa de noapte în dulap. Olguţa nu era nici subt pat, nici în dulap. Mai rămânea numai uşa dinspre odaia ei.

— Mamă, eu n-am avut niciodată cheia la mine începu Dănuţ cu ton plângător.

— Ce cheie, Dănuţ?

— Cheia de la odaia mea.

— Da ce vrei să faci cu ea?

— Să-nchid uşa, mamă… De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare.

— De ce nu mi-ai spus?

— Am uitat.

— Tare mai eşti copil, Dănuţ! îl dezmierdă doamna Deleanu. Uite cheia, şopti ea închizând uşa la loc.

I-o întinse râzând. Dănuţ încuie uşa, învârtind cheia de două ori.

— Mamă, nu ne culcăm? respiră el, congediindu-şi paznicul inutil.

Întinzându-se în pat, Dănuţ simţi ceva tare alături de el, subt oghial. Sări din pat: i se păruse că mişcă. Aprinse lumânarea.

— Aa!

În locul şoarecelui de care se temuse, descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă.

— Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. Lasă eă-ţi arăt eu! Râzi tu, râzi.

Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă în pat! Da ce-i el? Fată?… N-are decât să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-l insulte.

Din geamandanul de marochin, Dănuţ luă plumiera, din plumieră, cuţitaşul cu limbi tăioase. Apoi se aşeză pe marginea patului, cu păpuşa între genunchi. Şi-ncet cu-ncetul, buclele blonde, de curând parfumate cu eau de c é drat începură să cadă pe cămeşa lui Dănuţ, tunse sarcastic.

Păpuşa năpârlise de-a binelea. Buclele împachetate într-un jurnal mai pâlpâiră o dată, blonde, în blondul flăcărilor sobei. Dănuţ, bine învelit în oghial, din căldura patului zâmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia.

Subt pat, păpuşa, în care aştepta dragostea Monicăi, proaspătă şi delicată ca întâia cireaşă de mai, dormea complect transfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile „Hardtmuth no. 1”.

Dănuţ plânge. Olguţa îl ajunge din urmă şi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. Dănuţ nu spune nimic. Ştie bine că merită să fie lovit.

— Tu plângi? îl întrebă Olguţa, punându-i mâna pe umăr, pacific.

— Lasă, Dănuţ! Hai să ne împăcăm.

Se sărută amândoi. Dănuţ ar vrea să-i spuie ceva… da nu-şi aduce aminte ce!

Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de data aceasta însă, merg la braţ amândoi, ca doi fraţi model. Dănuţ vede că Olguţa-i aliata lui, şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. Dacă nu-şi aduce aminte ce!

— De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-i persecuţie!

— Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu.

— Da nu vreau eu.

Amândoi fug de-acasă la moş Gheorghe. Noaptea e grozavă, dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lângă el.

Au ajuns. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorghe luceşte în noaptea neagră ca o lună.

Bat la uşă. Lui Dănuţ îi sare inima. Uşa se deschide de la sine, şi-n tindă răsare moş Gheorghe. Olguţa şi Dănuţ cad în genunchi, înaintea lui Dumnezeu, fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu.

Îi sărută mâna.

Olguţa spune că Dănuţ e persecutat, că vor să-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Dumnezeu îi primeşte în casă.

Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă; Dumnezeu, pe scăunaş. Deodată, răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mână. E chiar zmeul cel mare de la începutul vacanţei, cu sfoara tăiată de Olguţa.

Dumnezeu se uită la Dănuţ. Dănuţ zâmbeşte iertător.

Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei în mâni. Dănuţ tremură.

Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi, îi trece mâna peste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon, zâmbeşte Monica. Numai că n-are păr.

Dumnezeu vâră mâna în sobă, ia un pumn de flăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi.

Dănuţ închide ochii. Oare a ars Monica?… Nu. I-au crescut cozile la loc.

Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeul Olguţei… Vra să zică Monica a rămas păpuşa…

S-aud bătăi în uşă. Îi caută de-acasă. Olguţa se încruntă. Dănuţ se cutremură. Numai Dumnezeu zâmbeşte.

Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. Herr Direktor, tata şi cu mama bat în uşă din răsputeri.

Fără să-i pese de cei care bat, Dumnezeu ia o iconiţă din cui, îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. De-acuma poate să-i caute!

Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie.

Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă. Sfintele se prăpădesc de râs.

Herr Direktor se uită la ei, vede icoana, şi-şi face cruce. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever, că Herr Direktor mai face o cruce.

L-au păcălit pe Herr Direktor.

Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei… cam lung.

Sfinţii clipesc.

Mama ia icoana, s-apleacă asupra ei – Dănuţ simte lămurit parfumul mamei – şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ…

— Hai, Dănuţ, scoală-te, şopti doamna Deleanu, dezmierdând pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească, a copilului cu bucle castanii.

Deşi s-apropia dimineaţa, casa părea deşteptată în negru miez de noapte.

Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse, urmate de Ion şi de Pricop, celălalt argat de la grajd. Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu, cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele, primejduind somnul fetiţelor.

Anica şi Profira, îmbrăcate gros, cu capetele înfăşurate în tulpane negre, erau încă buimăcite de somnul neisprăvit.

Dănuţ, cam palid în hainele de catifea albastră, cu guler tare, rabattu şi elegantă lavalieră, se uita distrat în jurul lui. Mesteca mereu, cu un aer nemulţumit; vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile.

Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. Ali intră în casă pe uşa deschisă. Nimeni nu-l goni.

Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ, în tăcerea de şoapte, curmată doar de bocănitul cizmelor, umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre.

În podul cu vechituri, la lumina slabă a lumânării, Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii. Nimic nu se schimbase în pod de când se despărţise de Robinson Crusoe. Acelaşi miros, aceeaşi pace, aceiaşi sâmburi de piersică uscaţi şi prăfuiţi.

Subt hărnicia radierului, obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin. Bărbia-şi arătă din nou gropiţa; buzele-şi pierdură aroganţa zâmbetului muşchetăresc, regăsindu-l pe acel suav. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei.

Cuprinzând-o c-o mână de mijloc, Dănuţ o îndepărtă puţin, privind-o. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii, şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi.

        „Păcat c-am tuns-o”, dădu din cap Dănuţ.

Păpuşa din vis semăna cu Monica – era chiar Monica; păpuşa din mână, de când era tunsă, nu mai semăna cu păpuşa din vis. Şi lui Dănuţ îi părea rău, fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa care semăna cu Monica, şi îi bătuse inima ciudat, dar nimeni nu ştiuse, fiindcă-i era ruşine de Olguţa. Oftând, Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi, alături de Robinson Crusoe. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă, singură între atâtea cărţi, avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. De acuma şi pe ea o aştepta colbul, ca o bătrâneţă între străini. Dănuţ închise capacul.

Noaptea păpuşii începu o dată cu cântecul cucoşilor – şi insomnia – fiindcă Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosânzeana când erau singuri.

La loc de cinste în capul mesei, samovarul de aramă sclipea şi fumega obez. În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria, masa şi cei trei comeseni, comic deformaţi de rasa mongolică parcă. Aşteptând să i se răcorească ceaiul, Dănuţ ronţăia îngândurat cornuleţele presărate cu chimion, abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora.

Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ.

Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte, controlându-şi uneori nodul cravatei. Era bine dispus. După o lungă, necurmată şi tihnită vacanţă la ţară, în familie, Bucureştiul…

Apucând maşinal sticla cu rom, turnă în paharul lui Dănuţ cam mult… aşa cum torni din sticlă, când la spate cântă lăutarii.

— Nu-nu-nu! Asta nu!

— Lasă-l, Alice! E băiat mare, ce Dumnezeu!

Băiat mare! Departe de-al măguli, aceste două cuvinte îl înfricoşau, ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini. În ceaiul cu rom căzură lacrimi.

Treptat, zorii, profirii ca sănătatea tinereţii, bucurară ferestrele. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu să privească afară.

În tăcerea deplină, samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă.

— Bună dimineaţa şi sărut mâna!

— Ei, moş Gheorghe! Ce bine-mi pare! se lumină Dănuţ văzându-l pe capră.

— Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cu degetul ridicat; parcă ne-a fost vorba să stai în casă?

— Da, duduie! D-apoi cu sumanul ista sau în casă nu-i totuna?

Toţi servitorii ieşiră pe scări. Copitele cailor dansau pe loc. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. Anica şi Profira păiuriră pledul de o parte şi de alta.

— Parcă-i un prinţişor! exclamă tare bucătăreasa.

Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. Doamna Deleanu zâmbi pentru el. Caii se smunciserăDănuţ făcu un semn cu mâna spre casă şi servitori, şi o clipă numai zări în pragul uşei pe Monica – visa? – cu părul desfăcut şi chimonoul prea larg, ţinându-şi mânile pe gură…

Câmpiile erau albe de brumă; cerul vânăt; zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu.

Ali se luase după trăsură. La intrarea în sat, dulăii ciobăneşti se repeziră crunţi spre el. Palid, Dănuţ se ridică în picioare.

— Mamă, uite, mamă! Hai să-l luăm în trăsură, se rugă el dezmierdând mâna doamnei Deleanu.

— Opreşte, moş Gheorghe!

Ali se urcă în trăsură, ocrotit de şuierul biciului, grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. Trapul cailor răsuna din nou. Satul rămase în urmă. Şi vacanţa…

Unu Ilă Duduilă Eşti coş Toporaş…

— Bun aer! exclamă domnul Deleanu. Când mă gândesc la infecţia din Bucureşti!

— St! Doarme! şopti doamna Deleanu, luând pe braţe capul îngreuiat al lui Dănuţ.

Pe la moara murgului Trece iată turcului…

Într-un capăt al băncii de pe peronul gării, Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinându-se de mână. Aşezat pe marginea celuilalt capăt, domnul Deleanu răsfoia grăbit teancul de citaţii, copii şi extracte, ascultând explicaţiile domnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel… Domnul Deleanu cerea de la clienţii săi, când se întâmpla să-i asculte, claritate şi preciziune, însuşiri care lipseau cu desăvârşire domnului Şteflea. Dialogurile dintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres şi-un tren de marfă.

— Dă, cucoane Iorgule, pe mine aşa mă taie capul. Cum adică?… Da aduc martor tot judeţul!

— Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul Deleanu, ridicând ochii de pe hârtii Domnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şi oftă. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite.

— Să scrii mamei cum ajungi… tot-tot-tot ce faci. Auzi, Dănuţ?

Îi mai îndreptă odată lavaliera şi bereta.

— Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu categoric.

Domnul Şteflea se înclină cu deferentă.

— Eu stau la Iaşi până diseară. Azi îţi fixez termenul de judecată şi văd dosarul. Diseară ai să mă aştepţi la trenul de Bucureşti. Am să-ţi spun ce trebuie să faci.

O sonerie vibră teatral prin pacea câmpenească a peronului. Doi ţărani se sculară. Doamna Deleanu se ridică. Mâna lui Dănuţ îi încleştă mâna.

Trenul intra în gară, lung, murdărind lumina dimineţii. Vagonul de clasa întâi se opri dincolo de peron. Alergară într-un suflet. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase.

— Hai, Ioane, îl grăbi domnul Deleanu, îmbrâncind cu piciorul în vagon geamandanele. Şi tu de ce nu bagi de seamă?

Dănuţ înghiţi în sec. Îl lovise peste picioare.

— Dănuţ, Dănuţ! îl chemă doamna Deleanu mergând alături de trenul pornit.

Abia avu vreme să-i sărute mâna întinsă.

— Mamă, îngână Dănuţ, ştergându-şi ochii, nu-l lăsa pe Ali; ia-l în tră… În trăsură, ţipă el nemaivăzând-o.

În urma trenului o cioară coborî între şine, ciugulind prin prund.

— Duduiţă, vorbi moş Gheorghe ridicând de jos batista doamnei Deleanu, mai avem pe cineva acasă.

Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea în trei, din timpul dejunului şi al mesei; prea mare salonaşul doamnei Deleanu, pentru tăcerea de după masă, cu noaptea la ferestre.

— Hai la culcare, copii.

Olguţa şi Monica îi sărutară mâna. Doamna Deleanu nu le mai însoţi în odaie. Se despărţiră în antret.

Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ. Uşa cu panoplia ruso-japoneză era dată în lături. Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite, pătrundea răcoros în odaia fetiţelor, ca o indiferenţă.

Înainte de a se dezbrăca, Olguţa închise uşa. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului, privind în jos.

— Tu nu te culci? o întrebă Olguţa.

— Ba da.

Începu să-şi scoată rochiţa, cu mişcări ostenite. Olguţa se sui în pat. Monica-şi spuse rugăciunea mai repede ca de obicei.

— Noapte bună, Olguţa!

— Noapte bună, Monica!

Olguţa suflă în lumânare. Monica rămase în picioare între paturi, prin întuneric, multă vreme… Ţinându-şi suflarea se apropie de patul Olguţei.

— Ce faci? tresări Olguţa. simţind o lacrimă pe obraz.

— Olguţa, vorbi Monica zguduită de suspine, te-am trădat… Eu îl iubesc pe Dănuţ.

— Sigur. Tu eşti prietena mea… Şi eu îl iubesc.

Îngrăşat de confort, îmbrobonat de lumini rotunde, mirosind a piele C. F-R.-istă şi a fum de havană, vagonul de dormit gemea şi scârţâia molatec de-a lungul kilometrilor.

Pe fotoliul din fundul coridorului, conductorul, cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gât, îşi făcea socotelile, muind mereu în gură creionul chimic.

În cabina mică – no.10-11 – domnul Deleanu juca o partidă de é cart é cu un confrate bucureştean. Alături, pe măsuţă, tresărea o sticlă de „Cherry Brandy”; două pahare cu monograma companiei de „Wagon-Lits” cântau ciocnindu-se cristalin.

În faţa cabinei, aşezat pe strapontinul de lângă fereastră, Dănuţ privea afară cu fruntea rezemată de sticla rece. Nimeni nu-i mai spunea: „Du-te la culcare, Dănuţ”, sau: „Cum? Nu te-ai culcat?” deşi trecuse ora când copiii „trebuie să se culce”.

— Pă asta, nene, greu s-o câştigi!

Huruitul roţilor şi vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu ţineau tovărăşie gândurilor lui Dănuţ.

Locomotiva ţipă ascuţit. Trenul îşi încetini mersul.

— Papa, am ajuns! se ilumină Dănuţ văzând la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea.

— Ce, nene, te-aşteaptă clienţi pă la gări?

— Un imbecil care mă pisează!

Cu cărţile de joc în mână, domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuţ, dădu câteva ordine laconice domnului Şteflea şi, grăbit, îşi reluă partida. Domnul Şteflea rămase aiurit la geam. Dănuţ îşi frângea mânile. Să fi putut, i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan… Dacă nu ştia ce să-i spuie! Gorniţa de plecare răsună, dramatic.

Deznădăjduit, Dănuţ scoase cutia cu bomboane de mintă şi o întinse pe geam. Domnul Şleflea o luă nedumerit şi rămase cu ea în mână, privind-o… Trenul pornise. Dănuţ, aplecat pe fereastră, flutură batista îndelung spre şeful gării, care prea târziu alerga după tren să restituie cutia cu bomboane.

Pierzându-l din ochi, Dănuţ se aşeză din nou pe strapontin şi, ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucurie de-a lungul drumului amar, începu să plângă.

O doamnă, din uşa cabinei alăturate, privise toată scena. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată.

— Cum te cheamă, puiule?

— Dănuţ! suspină el ridicându-se în picioare.

— Bravo, nene! Halal fecior! Îţi seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu, arătându-i cu degetul idila de pe coridor.

Trei gânduri urmăreau prin noapte acelaşi tren căutând pe-acelaşi călător.

IV

        „MOŞ GHEORGHE, NU TRAGI DIN LULEA?”

La tante Julie, La tante Sophie, La tante Melanie Et l'oncle Leon… (1)

— Ah! Papa! Iar ai greşit! îl dojeni Olguţa zburlindu-i părul cu podul palmei.

Domnul Deleanu, aplecat peste umărul Olguţei, asupra pupitrului descifra, cu glas de bariton răguşit, şansoneta adusă de la Bucureşti o dată cu răguşeala. Olguţa îl acompania la pian.

— Vezi, papa, tu cânţi: şi-sol-mi-do – în loc să cânţi: s i-lasi-do. Ascultă-mă pe mine.

Începu din nou, şuierând melodia şi bătând tactul cu piciorul. Domnul Deleanu fredona cu buzele închise, dând din cap.

— Ei, papa, iar?! Ce-are să spuie mama?

Domnul Deleanu îşi luă o figură de şcolar prins cu lecţia neînvăţată.

— De ce greşeşti tu, papa, tocmai la l`oncle Leon?

— Mare mister! se încruntă domnul Deleanu. Eu cred că tante Melanie îmi pune piedică!

Olguţa bufni de râs.

1 Mătuşa Julie, / Mătuşa Sophie, / Mătuşa Melanie / Şi unchiul Leon (fr.).

— Vai, papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie, n-ai spune una ca asta!

— Da tu de unde-o cunoşti?

— Aşa!… Mi-o închipui eu… Ştii, papa, are ochelari pe vârful nasului şi se uită pe deasupra lor, o invocă Olguţa, sculptând-o cu degetele în aer.

— Şi ce mai are?

— Aa! Un neg… un neg păros deasupra buzei! Şi-i slabă ca un ţâr…

— Cu ochelari, adaugă domnul Deleanu.

— Stai, papa! Are musteţi!

— I-auzi!

— Zău, papa! Mă jur! Când mănâncă ouă fierte îi rămâne gălbenuş pe musteţi. Asta-i greţos! Vai, ce urâtă-i!… Papa, tante Melanie e nevasta lui oncle Leon, săracul de el.

— Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-a angajat pe mine avocat.

— Nu primi, papa. Oncle Leon are dreptate. Tante Melanie e o zgripţuroaieă. Ea îl persecută.

— Ce-i de făcut?

— S-o persecutăm şi noi pe ea.

— Atunci hai să mai cântăm odată.

— Hai.

Şi din nou, glasul de soprană şi cel de bariton silabisiră pomelnicul ritmat al tântelor.

Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol de polen, aurind sclipitor covoare şi oglinzi. Monica şedea pe divan lângă sobă, ţinând pe genunchi o carte din „Biblioth è que rose”.

— Săraca Olguţa! oftă ea adânc din cap.

Din întâmplare, Monica aflase adevărata pricină a contramandării plecării la Iaşi, dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spuie nimic Olguţei.

Et l'oncle Leon.

— Bravo, papa!

— Cu aşa profesoară ajung departe!

— Ştii ce, papa? Hai să te-nvăţ acompaniamentul!

— Vrei să mor?

— Hai, papa… c-un deget măcar.

Vrând-nevrând, domnul Deleanu se aşeză la pian.

Olguţa începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele uniforme.

Uşa salonului se deschise încetişor. Anica-şi vârî numai capul, aşteptând. Monica ieşi afară.

— A venit doctorul?

— Da, duduie, înghiţi Anica ştergându-şi ochii cu pestelca… Cere coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat.

Cu prosopul şi sticla în mână, Anica o luă la goană pe scări. Monica intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei.

La tante Julie, La tante Sophie, La tante Melanie Et l'oncle Leon…

Doamna Deleanu ieşi cu doctorul în tindă.

—.?

— Dă, doamnă… azi… mâne: e o chestie de ore.

— Să-l transportăm la Iaşi, la spital…

— Păcat de cheltuială! Nu rezistă.

— Anica, du-l pe domnul doctor la curte… Domnule doctor, vorbi doamna Deleanu trecându-şi mâna peste frunte, fetiţa mea îl iubeşte pe moş Gheorghe… Aş vrea să nu ştie… O lăsăm să creadă că eşti un client al bărbatului meu, venit pentru afaceri.

— Voyons! N-aveţi nici o închietudine, zâmbi doctorul ridicând mâna. În cinci minute suntem cei mai buni amici. J'en fais mon afjaire (1).

1 Ia te uită!… Mă descurc eu (fr.).

Văzându-l pe doctor, ţăranii aşezaţi pe prispă se ridicară în picioare, salutându-l adânc.

— Scapă, domnule doftor? întrebă unul.

— Ceva moştenire? glumi doctorul ascuţindu-şi privirea. N-aveţi nici o grijă. Mult nu mai are.

Urmat de Anica, doctorul trecu înainte; trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră.

— Spurcăciune! scuipă printre dinţi Oţăleanca, urmându-l c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate.

Moş Gheorghe cercă să închege un zâmbet mucalit cu colţul buzei şi coada ochiului; zâmbetul răsări trist pe faţa topită în jurul ochilor amari de suferinţă.

Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei, binişor.

— Vrei ceva, moş Gheorghe?

— Duduie, şopti el rar, frământându-şi degetele subţiate, di ci m-o mai împuns?

— Fiindcă aşa trebuie, moş Gheorghe. Asta-ţi dă sănătate.

— Sărut mâna… da eu aş zice să vie părintele. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privirea doamnei Deleanu care, încet, întoarse capul.

— Bine, moş Gheorghe, are să vină şi părintele… dacă vrei.

Un oftat greu curmă tăcerea.

— Te doare, moş Gheorghe?

—.

Ochii moşneagului, îndreptaţi spre ferestrele luminoase, se umplură de lacrimi.

— Am să ţi-o aduc mai încolo, moş Gheorghe. Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţălencei, după aromă, de cum intra pe uşă, mirosea acum a iod, a eter şi a spirt ars.

— Bună ţuică, domnule Deleanu.

— Bătrână.

— Bună şi bătrâneaţa la ceva! clipi doctorul. Şi întorcându-se către Olguţa: A la v ô tre, mademoiselle!

Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vârî din nou nasul în carte, obraz în obraz cu Monica.

— Monica, ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea, prefăcându-se că ceteşte.

Profira ieşi cu tablaua, aruncând doctorului o privire scârbită: mâncase toate aperitivele.

— Şi cu ce se delectează, mă rog, domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezându-se pe divan alături de ele.

— Les malheurs de Sophie(1), recită repede Monica, titlul cărţii, strângându-se în Olguţa.

— Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2).

Spiritual, aspiră aer pe nas. Olguţa se încruntă.

— Şi vra să zică, Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei.

— Cum nu, se oferi Olguţa, privindu-l drept în ochi.

— Vous avez la parole. (3)

— Sofia noastră, începu Olguţa descoperindu-şi fruntea, combativ, era o fetiţă ca şi noi…

— Frumoasă, cuminte şi amatoare de poveşti, îi luă doctorul vorba din gură.

— Şi binecrescută, adăugă scurt Olguţa.

— Bucuria părinţilor, încheie doctorul.

— De unde ştii mata?

1 Nenorocirile Sophiei, roman al contesei de Segur (1799-1874) (fr.).

2 Bucuriile Sophiei (fr.).

3 Aveţi cuvântul (fr.).

— Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul cel mic.

— Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic – care? de la mâna stângă, de la mâna dreapta… sau de la picior?

— Iacătă-l!

Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie.

— Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia.

Unghiile doctorului erau tăiate – sau, mai exact mâncat e – scurt. Numai degetul cel mic al mânii drepte era privilegiat cu prisosinţă, datorită pesemne unei concepţii estetice.

— Ha-ha! Şi de ce spune minciuni, domnişoară?

— Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor.

— Nu-mi vine a crede!

— Ascultă mata şi ai să vezi.

— Je suis tout oreilles. (1)

— Odată, vine un domn în vizită la părinţii Sofiei…

Domnul Deleanu, subit, se aşeză pe divan, la picioarele Olguţei.

— Sofia tocmai cânta la pian. Ce să facă? Se scoală şi ea să-l primească pe musafir, fiindcă era o fetiţă binecrescută. Dar musafirul n-o lăsa în pace. În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei – cum stau oamenii mari – el vorbea cu Sofia…

— Olguţa, eu aş propune să ne aşezăm la masă, se amestecă domnul Deleanu.

— N-o aşteptăm pe mama?… Şi-atunci, urmă Olguţa îndârjită, Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: „Domnule musafir, nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte, fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace”.

Tăcere gâtuită.

Uşa se deschise. Doamna Deleanu intră cu o prefăcută însufleţire.

1 Sunt numai urechi (fr.).

— O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ.

— Ia să văd, sări Olguţa.

— Haidem la masă… Ei, cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor.

— Admirabil! Ne tachinăm deja. Ştiţi: „Qui s'aime se taquine(1) l „.

Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa, strănutând.

Din plicul deschis se revărsă pe farfuria doamnei Deleanu un teanc de fotografii.

— Dănuţ! Uite: Dănuţ! se bucură doamna Deleanu.

— Ia să vedem, mamă.

— Tuns! se-ntristă doamna Deleanu, privind cu de-amănuntul fotografia proaspătului l icean.

Singur doctorul îşi mânca omleta cu brânză şi verdeţuri.

— Mamă, uite: scrie ceva pe dos.

— Pentru Monica de la Dănuţ”, ceti doamna Deleanu slova caligrafică… Poftim, Monica.

Zugrumată de emoţie, Monica şi luă fotografia fără s-o privească, o aşeză pe genunchi pipăind-o cu degetele, înghiţi, şi-şi trecu şervetul peste obrajii aprinşi.

— Pentru papa de la Dănuţ”.

— Hei! Ca o ridiche! Căpăţânosul tatei!

— Asta-i pentru mine. „Pentru Olguţa de la Dănuţ.”

— Mamă, da aceea pentru cine-i?

— Pentru moş Gheorghe…” ceti repede, oprindu-se prea târziu, doamna Deleanu.

— Bravo, Dănuţ! jubilă Olguţa. Eu i-o duc lui moş Gheorghe.

Toţi se posomorâră. Numai doctorul zâmbi, clipind cu înţeles cătră doamna Deleanu.

— Staţi, mă rog, interveni el mestecând. Daţi-mi şi mie o fotografie. Nu-s eu prietenul juneţii?

1 Cine se iubeşte se tachinează (fr.).

— Poftim omletă, ripostă crunt Olguţa îndesând farfuria înspre el.

— Chiar aşa. Hai să mâncăm, se scutură doamna Deleanu.

— Ce scrie, mamă? Ceteşte scrisoarea.

— Dragă mamă, mi-e foarte dor de voi toţi, de moş Gheorghe şi de Ali”…

O pauză lungă.

— Lasă, Alice. Ceteşte fiecare după masă.

Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun, omleta s-ar fi întors aşa cum venise, fără ca bucătăreasa să se mire.

— Mamă, eu mă duc la moş Gheorghe să-i duc fotografia, anunţă Olguţa urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intra în salon.

— Lasă, mai târziu, Olguţa. Moş Gheorghe-i dus la pădure. Mergi cu tata când s-o întoarce.

— Mergi şi tu, papa?

— Nu ţi-am promis? Îi facem noi doi o vizită!

— Şi ne dăm în scrânciob?

— Vai!

— Şi pe client îl lăsăm acasă, nu?

— Nici vorbă!

— Bravo, papa! respiră Olguţa. Nu pot să-l sufăr. Ai văzut cum mănâncă?

Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ.

— Ceteşte-o cu Monica. E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zâmbească.

Auzind cuvântul gavanoase, rostit de doamna Deleanu, Olguţa tresări. Luând-o pe Monica de mână, se grăbi spre odaia ei, în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald.

Doamna Deleanu începu să plângă.

— Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu.

Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ; lângă ea, Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute.

        „. Băieţii de aici mă râd fiindcă vorbesc moldoveneşte. Chiar m-au poreclit «Şoldoveanu» şi «domnul Măi». Mie nu-mi pasă. Numai mi-i ciudă că spun minciuni! Spune şi tu, mamă dragă, dacă-i adevărat că eu spun: «şi mai făşi» înloc să spun «ce mai faci…?»„.

— Nu-s eu acolo, că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni, prigonitori ai lui Dănuţ.

— Da nu-i adevărat, Olguţa. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica, aprinsă de mânie.

— Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii, ei îs cam surzi! explică Olguţa compătimitoare. Când vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi, altfel nu te-nţelege. N-ai auzit? Ei nu spun măi ca noi. Ei ţipă: băăă!

        „Da nici eu nu m-am lăsat”, urmă Dănuţ îndărătnic.

— Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute.

Monica primi omagiul.

        „Ieri, când intram în clasă, un băiat spunea arătând pe nişte băieţi din altă clasă: «Mă, ei are liber, al dracului!” Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să vorbească româneşte, fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul, ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber». Toţi băieţii râdeau şi spunea u că el are dreptate, fiindcă eu sunt şoldovean căpăţânos. Eu n-am spus nimica”…

— Foarte rău! dezaprobă Olguţa.

— Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apără Monica.

— Să-i insulte şi să-i bată.

        „.da în ora de română, l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cu m se spune. El mi-a dat dreptate. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Ei are»! Spune tu, mamă dragă, şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?”

— Ilie Popescu, eşti un prost! Se cunoaşte şi după nume că-i prost; nu-i aşa, Monica?

— De ce, Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ.

— Nu trebuie să ţii cu proştii, Monica. Ei n-are dreptate niciodată.

        „De când m-am tuns mi-i foarte frig. Şi nu ştiu de ce, da mi-i ruşine cu capul gol! Ce-ar mai rî d e Olguţa să mă vadă aşa!”

— Săracu Buftea! zâmbi Olguţa, privind fotografia din mânile Monicăi. Parcă-i dat cu var pe cap!

Olguţa reîncepu lectura. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. Asculta şi privea. Dănuţ, în uniformă cu pantaloni lungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte, ca la comanda militărească „pe loc 'paus!”; o mână voivodal înfiptă în şold, cealaltă, purtătoarea chipiului, atârnând ţapănă de-a lungul coapsei; capul strâmbat în sus. Surâdea serafic mânei nevăzute a fotografului. Roşi, obrajii Monicăi îşi însuşiră zâmbetul.

Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum:”. Şi eu am mâncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa. Bună mai era, mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!”

— Bravo, Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu.

Olguţa admira retorica măiestrie cu care Dănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă, cu slăvirea lor şi măgulirea păgubaşului – fără să-şi dea seamă că acel „bună mai era, mamă dragă!” departe de a fi un vicleşug, pentru Dănuţ era o naivă şi deplină doină.

După împărtăşanie, moş Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămâie plu tind înfloriţi prin odaie. De la o vreme aţipise. Acum dormea cu faţa în sus. Braţele-i atârnau în lături, grele. Şi trupul, şi chipul păstrau parcă întipărirea resemnată a unei răstigniri.

Doamna Deleanu îl veghea, aşezată pe un scăunel alături de laviţă, cu coatele sprijinite pe genunchi şi fruntea cufundată în palme.

Veghea şi Oţeleanca. Neîndrăznind să stea jos, subt acelaşi acoperământ cu doamna Deleanu, şi fiind ostenită de lunga şedere în picioare, îngenunchease în faţa icoanelor.

Doctorul, întins pe prispă, la aer curat, cetea un roman franţuzesc, făcând reflecţii specific româneşti.

Pe când era de-o samă cu Olguţa, doamna Deleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor, ca trandafirii Iericonului: zâmbetul copilăriei. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu, greu zdruncinată de la naştere, trăise mai mult prin străinătate. Venirile ei acasă – din ce în ce mai rare – nu aduceau decât o faţă mai istovită, un zâmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse. Conu Costache Dumşa, prins de viaţa politică, dezmierda distrat, uneori numai – ş-atunci c-un oftat de mâhnire – capul fetiţei timide cu care avea să i se stingă numele. În schimb, străjeri neclintiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc, fuseseră ochii Fiţei Elencu, verzi, ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. Mai târziu, dascăli şi guvernante, tot subt diriguirea Fiţei Elencu, o învăţară să fie bătrână la minte, deşteaptă, posomorâtă şi savantă şi în alte limbi decât cea românească.

Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic. El alungase tot atâtea lacrimi pe cât deşteptase zâmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei istovite de învăţătură şi singurătate.

Şi ea fusese odată „duduiţa moşului”. Acum era Olguţa… Şi moşul copilăriei lor se ducea…

Degetele doamnei Deleanu mângâiară uşor părul alb al moşneagului.

Alte amintiri, de mai târziu, înlocuiră pe-ale copilăriei; şi acestea tot de moş Gheorghe legate şi de căsuţa lui.

Fiţa Elencu prinsese la Iaşi – era mult de-atunci – o scrisoare de dragoste de la tânărul Iorgu Deleanu, profesorul de filosofie al nepoatei sale.

— Ce-i asta, Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mână şi un zâmbet oţeţit în ochi.

Inima nepoatei simţise greutatea întregei planete.

— Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor, începuse Fiţa Elencu aşezându-se într-un fotoliu… „Draga mea Alice” Bre, bre!… Vra să zică, scumpa mea nepoată, un slugoi, un Deleanu oarecare, are cutezanţa să te tutuiască pe tine, odraslă de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu, fetiţo, pentru ce-s făcute bicele?… Nu ştii. Ei, să te-nveţe mătuşa-ta, că-i mai bătrână. Bicele, dragă nepoată, sunt făcute pentru tălpile groase, ca să le facă mai subţiri… şi mai simţitoare. Şi cum mai spune? „Dragă!” Un adiectiv foarte necuviincios!… Şi ce mai spune? „Mea!” Cum se poate! Nu-ţi pare ţie, scumpa mea nepoată, că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior de robi să fure un cuvânt aşa de boieresc!… Mata, fetiţo, încheiase Fiţa păturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ, ai să mergi cu mine la ţară, şi acolo am să-ţi spun eu „draga mea Alice” până ce ţi-i sătura de dragoste, ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile.

Fiţa se ţinuse de cuvânt aşa de vertiginos, încât tânărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă în casa unde preda lecţii de filosofie. Pe când nepoata Fiţei învăţa la Medeleni să-şi stăpânească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi, tânărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie, la Iaşi, căpătând bile din ce în ce mai roşii la examenele de drept.

Într-o bună zi, vine la curte mama Anica, nevasta lui moş Gheorghe.

— Sărut mâna, duduie, oftase ea ca să-şi ascundă zâmbetul, o căzut la pat moşneagul.

Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei, „duduiţa moşului” pornise într-un suflet. Moş Gheorghe o întâmpinase – mohor it de vesel ce era – în tindă.

În loc de boală – tânărul Iorgu Deleanu.

Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poate Fiţa Elencu. Totuşi nu pregetase.

O după amiază întreagă, Moş Gheorghe şi mama Anica pândiseră pe geam pentru fericirea de la spatele lor. O noapte întreagă dormiseră pe prispă, fiindcă în odăiţa lor dormea somn fericit, somn tineresc „dragul duduiţei”.

Cresc uneori în faţa caselor copilăriei masivi şi blânzi stejari, al căror zvon de frunze, al căror cor de cuiburi, cu zilele şi anii tot mai scump îţi este, fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiesc şi cântă amintiri şi fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. Şi dacă se întâmplă ca securea să-i abată, căderea lor e-o prăbuşire de trecut, şi golul lipsei lor vaier de jale.

În tăcerea odăiţei nu s-auzea decât suflarea hurducată şi şuierătoare a lui moş Gheorghe. Cu hârşcâit de ferestrău, moartea dobora un blând stejar.

Doamna Deleanu plângea.

Oţăleanca se închina la icoane.

Când povestea sau când pleda, domnul Deleanu era stăpânit de un zbucium meridional care-l făcea să nu-şi găsească astâmpăr. Odată, la Curtea cu juri, înfierbântat de oratorie şi de întreruperi, părăsise, încetul cu încetul, banca apărării; şi începuse să înainteze… Ajunsese în mijlocul sălii, între acuzat şi juraţi.

Fără să-şi dea seama, valsa mereu, înaintând spre masa Curţii, până când preşedintele sunase clopoţelul:

— Domnule avocat, îmi permiteţi să chem aprodul să mute masa Curţii… ca să aveţi loc!

— Mă iertaţi, domnule preşedinte, replicase domnul Deleanu, oprindu-se. Adevărul te poartă înainte, ca un asalt spre dreptate. Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt.

De astă dată, subiectul povestirei era în cel mai desăvârşit acord cu temperamentul povestitorului. Isprăvile celor „trei muşchetari” nu erau numai povestite, ci şi redate prin gest şi atitudine. Spada neînvinsă a lui „d'Artagnan”, redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou, doborâse atâţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu, încât domnul Deleanu, când înainta, de bună credinţă, dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. Coupe-papier-ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel, domnul Deleanu îl ştergea de sânge.

Abat-jour-ul lămpii, răsturnat pe covor, arăta că slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos, Porthos, Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan.

Ceaşca de cafea neagră era mânjită pe dinăuntru de drojdie, fiindcă – deşi golită de pe la mijlocul povestirei – domnul Deleanu o răsturna pe gât, muşchetăreşte, sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care răscumpărau – în scurtele popasuri – truda şi încercările celor patru bravi.

Monica şi Olguţa aveau mişcări de rândunele, urmărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere.

— Porthos îi vede, da ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brânci numai, răstoarnă cal cu călăreţ cu tot…

Un scaun căzu trosnind.

—.înşfacă pe călăreţ…

Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicesc era statuia justiţiei cu balanţele veşnic strâmbe. Domnul Deleanu înşfacă justiţia de bronz.

—.şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi, doi răniţi, ceilalţi fug.

Ultimul guard – Justiţia – căzu din greu pe covor, în aplauzele Olguţei. Caritabilă, Monica ridică Justiţia punând-o la locul ei pe birou.

Ca un „Hristos a înviat” rostit de preot şi apoi de mii de guri, roşeaţa soarelui – din nor în nor, din zare în zare – iluminase cerul.

Ograda casei lui moş Gheorghe, încetul cu încetul se umpluse de ţărani. Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrân şi cel mai bun dintre ei. Unii şedeau jos la pământ, alţii pe prispă, alţii în picioare, tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod.

Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. Îi închise iar. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei… Moş Gheorghe deschise din nou ochii. Gândurile se mişcau anevoie ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii.

Doctorul îi luă pulsul. Întâlnind chipul străin, ochii lui moş Gheorghe se înturnară. Privi prin încăpere… o recunoscu… Începu să caute… Ochii doamnei Deleanu întâlniră privirile muribundului.

Doamna Deleanu îşi trecu mâna peste frunte: uitase.

— Du-te acasă, şopti ea Oţălencei. făcându-i semn să se apropie, şi ad-o pe Olguţa.

Cu multă trudă, moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecându-şi-l sărută mâna doamnei Deleanu.

Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari; domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. Pornind poate de la adagiul juridic: „La plume est serve, la parole est libre(1) l „ – povestitorul imensifica romantismul romancierului. Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu, ci al ci ncilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon.

Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi pe care, fireşte, le biruiau neglijent. În plin galop, Porthos smulgea buchete de stejari – sau alţi giganţi vegetali – pe care le arunca în capetele urmăritorilor, fără ca armăsarul de subt el – de cea mai romantică rasă – să bage de seamă adaosul miilor de kilograme.

D'Artagnan trecea singur prin rândurile duşmane – ca Isus pe valurile mării – împărţind în dreapta şi-n stânga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti.

Iar când toţi patru muşchetari luptau delaolaltă, vântul celor patru spade dezrădăcina pădurile. Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic, ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. Şi muşchetarii – flamberge au vent(2) – ar fi făcut mulineuri din zori şi până-n seară, purtând astfel cu vântul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane…

De-acum înainte, haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima Olguţei.

1 Condeiul este sclav, cuvântul este liber (fr.)

2 Cu panaşul fluturând în vânt (fr.).

Anica bătu de câteva ori în uşă. Neprimind nici un răspuns, intră.

— O lovitură la stânga: bang! Adversarul o parase…

Olguţa se încruntă: palpita.

— O lovitură la dreapta… Ce vrei? întrebă d'Artagnan dând cu ochii de Anica.

— Afară! ţipă Olguţa. Spune, papa.

— Adversarul era chiar Athos?

— Eeei!

Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea. Văzând că nu-i luată în samă, înaintă spre birou.

— A trimes cuconiţa după duduia Olguţa.

— Adversarul lui Porthos era chiar Aramis!

— Aaa!

— Lui moş Gheorghe-i rău de tot, vorbi tare Anica.

— Ce-ai spus? sări Olguţa.

Anica fugise. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită.

— Ce-a spus, papa?

Domnul Deleanu, trezit, cuprinse cu palmele capul Olguţei, strâns de tot, sărutându-l pe frunte. Olguţa clipi, se smunci, deschise uşa şi o rupse la fugă.

Văzând-o pe Olguţa, ţăranii din ogradă se descoperiră ridicându-se în picioare. Olguţa trecu în goană printre ei, privindu-i zăpăcită.

— Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă, gâfâind.

Oţăleanca intră după ea. Doamna Deleanu şi doctorul se ridicară în picioare. Olguţa se uită când la unul, când la altul, fără să primească nici un răspuns.

În vârful picioarelor intrară domnul Deleanu, Monica şi Anica. Tinda se umpluse de capete. Toţi tăceau apăsător.

Obrajii Olguţei albiră. Se apropie de laviţă, privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească, nici să-i zâmbească. Abia o zărea poate – cu aburul de suflet rătăcit în ochi.

— Moş Gheorghe, nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic, aplecându-se asupra lui ca să n-o audă nimeni.

Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Toţi se fereau din calea ei. Aşeză luleaua în mâna lui moş Gheorghe, zăbovind îndelung cu mî nuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe.

Se duse din nou la masa cu bucoavne, luă cutia cu chibrituri, se apropie de laviţă. Aprinse chibritul. Luleaua căzu din degetele ţapene… Chibritul ardea pâlpâind în mânuţa tremurătoare.

Oţăleanca întinse lumânarea şi o aprinse de la chibritul pe sfârşite, stingând totodată flacăra care ardea degetele Olguţei.

— Dumnezeu să-l ierte!

— Pentru ce? întrebă rugându-se Olguţa, cu o sfâşietoare duioşie.

Dar toţi plecară capetele.

Şi icoanele din părete tăceau severe.

O amiază rece, cu cerul îmbătrânit de nouri suri.

Deasupra satului suna clopotul, amintind cerului depărtat intrarea în pământ a unui om. Pe uliţa cea mare şi prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrâstă; numai copii de cei mărunţi care vorbesc cu gâzele, se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci. Satul părea al copiilor.

La cimitir, sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic.

Când începuse slujba la mormânt, Olguţa se descoperise. Pletele ei negre fluturaseră în vântul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor şi-ale moşnegilor.

Preotul era bătrân. Cimitirul, blând. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte.

        „Moş Gheorghe, unde eşti?”

— Fie-i ţărâna uşoară.

Şi deasupra mormântului ţăranii adânciră crucea de stejar.

Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţei lui, încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormântului – „Aici-s, duduiţa moşului” – privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decât ţărâna umedă care-l pecetluise între morţi.

Îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini.

Cu mâna ei, Olguţa vărsă din cană în ulciorul fiecăruia. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca.

Anica, Profira şi Safta – bucătăreasa oamenilor de pe moşie – aduceau felurile de bucate.

Sfiala posomorâtă adusă de la cimitir nu ţinu mult. Mai întâi vorbiră amintirile bătrânilor. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă, la ureche, apoi făţiş. Rachiul, supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră voioşia.

Olguţa se încruntă. O vorbă aprigă îi aprinse ochii… dar porni spre casă, strângându-şi buzele uscate. În faţa scărilor se opri, ca alungată de cineva. Se îndreptă spre grajd. Acolo nimeni nu râdea…

Acolo, pe capra trăsurii neclintite, fără de cai, fără de hăţuri, un copil plângea cu mânile pe ochi.

Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nu trimese îngeri să se-nhame zburători; nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi, dându-le hăţuri, nici nu şopti c-un zâmbet blând: „Mână mata, duduiţă”.

— Stai jos, părinte.

Vârând mâna subt rasă, preotul scoase la iveală un plic.

— Cucoane Iorgule, acum doi ani, moş Gheorghe – Dumnezeu să-l ierte – mi-o încredinţat o hârtie pentru domnia-ta. Iacăt-o.

Domnul Deleanu luă plicul de pânză cu peceţi roşii. Pe-o faţă de coală, mâna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoare chirilice. După o scurtă aruncătură de ochi, domnul Deleanu se uită la preot.

— Părinte, eu am cam uitat slova asta. Fii bun şi ceteşte.

Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glas voinţelor din urmă ale celui dus. Începea moş Gheorghe, luându-şi rămas bun de la stăpânii săi şi mulţumindu-le pentru pânea care o mâncase la casa lor şi pentru bunătatea cu care-l învredniciseră. Apoi arăta întrebuinţarea ce roagă să se dea banilor pe care i-a agonisit. Apoi…:”Eu Gheorghe Iernilă, las cu limbă de moarte casa şi gospodăria me copiilor lui cuconu Iorgu Deleanu, adicătelea, duduii Olguţa şi lui cuconaşu Dănuţ. Şi li hie casa şi pământul mieu loc de gioacă după moartea me precum le-o fost şi cât am trăit. Iară sipetul braşovenesc, ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa, îl lăs cu tot ce-i în el duduii Olguţa. Am adunat în sipet oleacă de zestre, din munca me, pentru duduia Olguţa. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţi duduii Olguţa haină de mireasă din mătăsurile adunate în sipet. Că dacă n-am avut eu parte s-o văd mireasă, măcar de-atâta bucurie să am parte, că mult am iubit-o”…

Între timp, doamna Deleanu intrase în birou căutând-o pe Olguţa. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguri din alţi ani, lămurindu-le.

        „Cât, moş Gheorghe, că-i bun şi ieftin.” „Ba mătasă, sărut mâna, că-i scumpă şi frumoasă”.

        „Şi pentru ce, moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?” „Şi hie! Ştie el moşu!” „Şi mi-i iertat mie, ca slugă veche a neamului dumneavoastră şi ca om bătrân, să ridic ochii la stăpâna me, duduia Olguţa, şi să zic: «Duduita moşului, să nu-ţi hie ruşine să primeşti săstre de la o slugă, că munca şi dragostea îs sfinţite chiar de Domnul nostru Dumnezeu…»„.

Numai doamna Deleanu ştia – din întâmplare – că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormântarea slugei care-şi închinase munca anilor din urmă unei albe rochii de mireasă.

Noaptea de toamnă era umedă şi amară, ca izgonită din fundul unui ocean.

Pe peronul gării, doamna Deleanu, domnul Deleanu şi fetiţele, strânşi în jurul geamandanelor, şedeau tăcuţi ca o familie de emigranţi.

Trenul intră în staţie cu o întârziere de un ceas. Se suiră repede. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebă căscând:

— Ce gară mai e şi asta, domnule? Când dracu o să mai ajungem cu-atâta stat pe loc!

Olguţa strânse pumnii.

Gorniţa sună scurt. Trenul porni din anonima gară a vacanţelor sure oraşele cu nume atât de cunoscute.

SFÂRŞIT