II.

ROBINSON CRUSOE.

Ploua…

Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum, ceva mai încolo de poarta ogrăzii boiereşti. Caii firavi muriseră parcă în picioare, cu capetele grele, şi mâţa unghiulară, legată cu o frânghiuţă îndărătul căruţei, mieuna slab.

Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţele galbene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor, înstelat când şi când de luceferi rubinii.

Un glas femeiesc momea încetişor, cânta poate, adormind un copil sau o durere.

Anica, zgribulită în burniţă, îşi odihnea sufletul şi mâna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. Când rare, când repezi şi bolmojite, vorbele sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare. Anica privea cu spaimă degetul vrăjit căutându-i în palmă cărările vieţii, potecile norocului şi dumbrăvile dragostei.

Ploaia se înteţea răscolită de vânt. De subt coviltir un glas aspru bodogăni răstit.

Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos. Trecând pe subt stejarul de la poartă, zări urma slabă a unui pneu de automobil. Privirile-i alunecară spre zarea afumată… Oftă. Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. Se scutură înfrigurată şi alergă spre casă. Cânii strânşi pe subt streşini abia o priviră.

În priveliştea moartă, căruţa cu ţigani se îndepărta ducând subt coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei, lăsând în urma ei văzduhul sur, ca o bolnavă lumină de lună…

Nu s-auzea nici un lătrat. Ploaia vorbea singură ca o cerşetoare nebună.

Prin ferestruicele de mansardă ale podului – zăbrelite de ploaie pe dinafară, zbârcite de păianjeni pe dinăuntru – lumina intră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. Şi câte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrânii din casă luând drumul cimitirului, podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curând tabieturile şi ciudăţeniile lor, cât şi ale vremii lor, decât trebuinţele.

Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod, în întregime, ca osemintele unui ciumat. Încăpătoarele fotolii şi canapele, cu picioare arcuite şi primitoare speteze, căptuşite cu mătasă albastră – înadins adusă din Franţa – cărunţiseră de când tăcerea moţăia în ele. Taburetele, ca nişte broaşte ţestoase cu albastră carapace, înţepeniseră subt apăsarea vremii. Şi toate cărţile, bucoavnele, gromolnicele şi ceasloavele răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi sau grămădite pe jos.

Într-un ungher, stranii instrumente de muzică – născociri ale unui strămoş meloman şi şui – aşteptau pe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului să le dezlege melodiile amuţite. Vioare de lemn blond cu gâtul curb; vioare brune ca zahărul ars, cu gât şerpuitor de lebede; viole cu pântecele bombat ca al voluptăţii; cobze, mandoline şi ghitare, care de care mai sucite, mai întortocheate. Şi toate înecate în tăcere!

Teancuri de portrete cu rame negre, castanii sau aurii, ovale sau pătrate, de lemn sau catifea, mari şi mici – desprinse treptat de pe zidurile odăilor de jos – se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări; şi chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor, nu ale unor feţe omeneşti.

Mirosea a lemnărie încinsă de căldură, a putregai uscat şi a colb de arhivă.

Aşa că aroma de proaspete piersici, în pod, era îngrozitor de veselă…

        „. Mâncam ca un rege în faţa curţii. Nu avea voie să-mi vorbească decât papagalul, ca un favorit. Cânele meu care îmbâtr înise şedea totdeauna la dreapta mea; cele două pisici, la fiecare capăt al mesei, aşteptând să le arunc câte o bucăţică de carne…”

Ajungând la acest pasaj, Dănuţ întoarse cartea pe dos, aşezând-o pe podea, luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos.

Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe, aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe copertă.

Între coliba – mai mult peşteră – şi palmierul de trunchiul căruia atârna o nucă de cocos, se vedea marea, dincolo de gărduţ, inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele.

La intrarea colibei, în gaura neagră-verzuie, un păianjen alegoric îşi ţesuse o pânză neglijent poligonală. Din colibă pornea iarba tânără cu reflexe verzi de acuarelă udă.

Trebuie să fi fost tare cald când se fotografiase Robinson, fiindcă deasupra căciulei ţuguiete – care-i acoperea şi urechile şi ceafa, ca o glugă – radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii: Robinson Crusoe… Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. Robinson avea o faţă foarte simpatică – aducea cu Moş Crăciun, numai că barba şi musteţile-i erau castanii. Musteţile spiritual răsucite; obrajii rumeori; barba frumos retezată. De subt căciulă îi năvăleau cârlionţii până deasupra sprâncenelor, ca un breton drotat.

În mâna stângă, ridicată deasupra genunchiului stâng, ţinea papagalul. Adică papagalul susţinea mâna, fiindcă toate degetele – corect alineate – se rezemau pe spinarea verde, ca pe găurile unui fluier; iar cele patru degete de păpuşă ale mânii drepte pluteau pe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal, ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l pască.

Robinson era aşezat pe… – nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii, pe aer. La picioarele lui – depărtate unul de altul şi în vârfuri, ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi – se încrucişa o lopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. Pisicile dormeau, pesemne, în colibă sau pe acoperişul ei. Cânele fugise de pe copertă şi sforăia în pod la picioarele lui Dănuţ. Se numea Ali. Tot în pod, veghea şi un papagal – aidoma cu cel de pe copertă – numai că era împăiat.

Insula lui Robinson, cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor, se mutase în podul cu vechituri. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui Robinson Crusoe. Şi era foarte bine!

Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri aromaţi… fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor, Robinson Crusoe mânca piersici, în tovărăşia unui câne adormit şi a unui papagal împăiat.

Hârtiile şi cărţile celor două birouri – de la Iaşi şi de la moşie – ale domnului Deleanu, aveau flux şi reflux, datorite pe rând magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului Deleanu.

În epocile fluxului, biroul era o odaie ca oricare alta, înzestrată cu masivă mobilă de birou bărbătesc, ţinută în cea mai amănunţită ordine şi curăţenie, în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă, ori nu lucra.

În epocile refluxului, din dulapuri, de pe dulapuri, din saltare, de pe etajere, din buzunarele tuturor hainelor, pardesiurilor, halatelor, pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme, dosare, reviste, ziare, caiete, carnete, coli, scrisori, telegrame, recipise, fiţuici, cutii cu tutun cu ţigări, cutii de chibrituri… peste tot. În acele epoci doamna Deleanu nu intra în birou. Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor.

O telegramă sosită, de dimineaţă, de la Iaşi, dezlănţuise refluxul.

        „Arestat bancrută frauduloasă. Confirmat mandat. Rog lucraţi memoriu cameră acuzare. Interveniţi urgent. Soţie soseşte bani, informaţii. Nu mă lăsaţi.

Respect.

Blumm”

Arţăgoasă, peniţa alerga de-a latul colii de hârtie. Madam Blumm, vehement izgonită din birou, aştepta în salon, cu umbrela şi sacoşa în mână, cu pălăria în cap, trăgând cu urechea şi oftând pe nas de durere şi gutunar.

Domnul Deleanu aprinse mânios o ţigară, aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatului de arestare… şi oratoria întemniţată în peniţă izbucni: „E revoltătoare”…

Şterse… Zâmbi, închipuindu-şi spasmul clopoţelului justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţină mişcare.

        „. E ciudată şi jignitoare uşurinţa cu care se răpeşte libertatea unui om într-o societate civilizată care ştie să respecte averea şi nu ştie să respecte omul. O arestare preventivă, în definitiv, e un sechestru asigurător asupra persoanei.,.”

Când lucra, nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu, afară de Olguţa, fireşte.

— Îţi aduc cafeaua, papa… O vărs sau n-o vărs? întrebă ea, apropiindu-se cumpănitoare cu ceaşca în mână.

— Ce verşi e pentru tine!

— Ei! Papa! Vrei să nu vărs de loc?

— De ce?

— Ai să crezi că fac dinadins.

Domnul Deleanu sorbi din ceaşcă; Olguţa din farfurioară.

— Tare-i frig şi urât, papa! Îţi vine să fii bolnav!

— Mi se pare că n-ai ce face, Olguţa?

Olguţa îl privi pe sub sprâncene, stăpânindu-şi un căscat din senin venit ca un strănut.

— Am! oftă ea. Mă plimb prin casă… da mi-i ciudă că nu-i frumos!

— Ce să facem noi oare? se întrebă domnul Deleanu c-un ochi la Olguţa şi altul la memoriu.

— Lasă papa. Te deranjez. Văd eu că ai de lucrat.

— Când ai să fii tu mare, Olguţa?

— De ce, papa?

— Să lucrăm noi doi împreună.

— Ce bine-ar fi, papa! am râde tot timpul şi-am bea la cafele!

— Da… Ne-am face de cap!

— Da am face şi treabă, adăugă Olguţa ridicând sprâncenele.

— Mai încape vorbă?!

— Tu mi-ai dicta, papa, şi eu aş scrie… şi după ce-aş obosi, eu ţi-aş dicta şi tu ai scrie.: Şi n-ai mai avea nevoie de secretar!

— Pe tine te-aş pune să primeşti clienţii.

— Clientele, papa. Le-aş arăta eu!

— Ai dreptate! Clientele-s teribile! Ar trebui să plătească dublu.

— Papa, femeia ceea din salon divorţează?

— De unde şi până unde?

— Oftează, papa! Nu pot s-o sufăr: a vrut să mă sărute!

— I-auzi!

— Da, papa! Da ce-s eu?… Ce au, papa, cucoanele că sărută tot timpul?

— Asta-i ocupaţia lor!

— Eu n-am să sărut niciodată!

— Nici pe tata?

— Ba pe tine da. Asta-i altceva.

— Bine ne mai împăcăm noi doi, Olguţa!

— Păcat că nu eşti tu mic, papa. Ne-am fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi.

— Suntem prieteni.

— Da eu nu te las să lucrezi, papa. Mă duc.

— Unde?

— În salon.

— Cu madam Blumm?

— Lasă, papa!… Tu lucrezi şi ea oftează! Am să fac atâtea game la pian, că are să plângă!

— Bravo, Olguţa! Şi după asta o dăm afară şi-o expediem la gară.

— Da, papa! O dăm afară.

— Şi facem amândoi ordine în birou!

Olguţa zâmbi. Ştia ea ce înseamnă să facă ordine!

— Halal tată ai tu, Olguţa!

— Papa, tu nu trebuia să te faci tată… Da-i foarte bine aşa cum eşti!

— Pe placul tău?

— Da, papa… Parcă te-aş fi căpătat cadou de la moş Gheorghe!

Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi, ca toate croitoriile: într-aceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. Cu mânii intermitente dar mereu împrospătate, maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitul metalic într-un galopant crescendo, brusc amuţea, şi iar începea, ca o soţie care-şi ceartă soţul în rate pasionate.

Limbuţia etnică şi profesională a cusutoresei adusă de la Iaşi negăsind nici un ecou, se convertise în muţenie posacă, dezminţită de dansul picioarelor de pedale şi de jargonul roş al părului.

Doamna Deleanu, ermetic albă în şorţ de soră de caritate, cu metrul de muşama încolăcit pe după gât şi foarfecele în mână croia pe masa întinsă.

Monica, aşezată de profil lângă fereastră, pe un scaun cu două pernuţe, cu spatele puţin adus, broda iniţiale pe batiste. D. D. – adică: Dan Deleanu. Aşa avea să-l strige la şcoală, la catalog.

Monica broda pe întâiul D puţin mai mic decât pe-al doilea, imperceptibil mai mic, fiindcă nici mânile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decât: Dănuţ.

Dac-ar fi ştiut cineva!… D. D., adică: Dănuţ Deleanu… Acul şovăi în mânile Monicăi. Adevărul, ca un parfum de garoafe, năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului… D. D., adică… „dragă Dănuţ”…

Cele două iniţiale erau întâia scrisoare de dragoste a Monicăi.

— Monica, n-ai văzut tiparul?

Monica tresări, scăpând batista pe genunchi. În locul ei răspunse c-un surâs afabil, plin de pistrui, madmazel Clara, care ştia orice, chiar şi locul tiparului.

        „Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?” se supărase Dănuţ când îl sărutase în livadă.

        „Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?” s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut.

        „Dragă Dănuţ…”

Da. Cine i-a dat voie să-i fie drag?

Şi zâmbi… Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag…

— Cucuţi!

— Doo, replică pianul profund.

Madam Blumm dădu din cap.

Cu degetul cel mic al mânei stângi şi cu cel gros al mânei drepte, Olguţa bătuse înverşunat un dublu do, în extrema stângă a clavirului, punând şi pedala. Un bubuit bas de furtună în munţi zbârnâi prin salon, lovindu-se de geamuri şi oglinzi.

Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei. De aceea, gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele, până când, cu ajutorul pedalei din nou puse, se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare, într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi, din care se prăvăliră îndărăt, spre cruntele sonorităţi din stânga, stridenţele din dreapta…

Vaierul creştea… Se dărâmau sunetele, îmbrâncite de pedala cu deşănţată brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi.

Olguţa lăsă pedala. Gama sireapă amuţi… Acalmia se lăsă ca un parfum de tei… Şi domol, cu o blândeţă iezuită, procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon.

Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului.

Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervante, drept răspuns la casnice întrebări, şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap… dar şi invidia celorlalţi comercianţi. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du mal şi cânta la pian operele lui Wagner.

Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare. Madam Blumm aproba, minunându-se de lipsa notelor. Pentru ea, Olguţa cânta pe dinafară. Aşa da! La fel cu Raşela, numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţi sămăna lui conu Iorgî. Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea…

— Ooff!

Braţele Olguţei osteniseră. Încetul cu încetul începu să scurteze câmpul gamelor, făcându-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă, după somn.

În salon era frig. Ploaia întuneca geamurile. Lumina intra alburie ca o pâclă…

— Cum?

Nu-şi crezu urechilor. Întoarse capul, privind peste umăr. Madam Blumm adormise, fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinând, ca o supă fierbinte, horăia, ofta şi şuiera pe nas şi pe gură.

Olguţa întoarse capul cu scârbă… Era rău dispusă… şi nu mai avea pe cine să se supere. Monica era prietena ei. Buftea… Dănuţ pleca… Pe lângă asta, de două zile, o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. Nişte vorbe, din întâmplare auzite:

— Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vătavul unei moşii învecinate.

— Ia, ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasul morţii… că-i vremea! oftase Ion, succesorul lui moş Gheorghe la grajd.

— Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa, bătând din picior.

S-aţâţ.

De-atunci, de câte ori rămânea singură se temea de minciunile lui Ion. Şi-i era ciudă pe ea, pe teama ei, ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion, îndemnându-le oarecum să se adeverească.

Începu să cânte concertul de Mozart în la major, pentru piano şi orchestră – de astă dată cu note. Ca şi în viaţă, în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente. Concertul de Mozart era prietenul ei.

— Ce mai studiezi tu, Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei când o vedea cam rar prin salon.

— Am să studiez concertul meu, răspundea Olguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul.

Concertul ei suna a melancolie. Închise caietul… Madam Blumm horăia lugubru… Toţi lucrau în casă. Afară ploua. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură. Clapele, adâncite brusc, scânciră. Cu mânie şi revoltă, piciorul Olguţei lovi în pedala a doua a surdinei.

Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod, de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului, cânelui şi a pisicilor.

Odinioară râdeau cărnoase piersici; acum nu mai erau decât sâmburii, ca inimi mici de lemn. Ali îmbătrânise, dormind – poate murise. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise, împăiat cu trecut. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen, aşternuse peste toate cele, cenuşii troiene, vechi tăceri. Iar pe la geamuri – ploaia, ploaia, şi iar ploaia sură, în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii.

Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani. Pe chipul lui, altfel decât în sarbăda tălmăcire, se vedea că Robinson îşi părăseşte insula, că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită.

        „Spunând adio insulei, luai cu mine căciula şi umbrela”…

Dănuţ oftă – şi începu din nou lectura, cu cinci rânduri mai sus, cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare, fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii.

        „Puţin după aceasta”…

Ochii ceteau din răsputeri „puţin după aceasta”, dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei, plângeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş „spunând adio insulei”…

        „Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. După rugăciunea mea, comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor, pe care aceştia le primiră foarte bucuroşi”…

Şi iarăşi: „Spunând adio insulei”…

Împăinjeniţi de lacrămi, ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. Plângea şi Robinson, zâmbind ce-i drept. Lacrimile erau ale lui Dănuţ, nu ale textului. Pe-atunci – pe când zâmbise pe copertă – nu ştia c-are să plece. Preocupat de căciulă şi umbrelă, tălmăcitorul uitase lacrimile.

Urgent şi implacabil, textul pleca subt ochii lui Dănuţ.

        „Spunând adio insulei, luai cu mine căciula, umbrela şi papagalul, neuitând nici banii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atâta vreme încât ruginiseră”…

        „În insulă”, adăugă, fericindu-i, gândul lui Dănuţ.

Mai erau şapte rânduri până la sfârşit.

        „Astfel îmi părăsii insula, la 19 decembrie 1686, după o şedere de 28 deani, două luni şi nouăsprezece zile, salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilor din Sale.”

Şi nici n-a mai privit insula, de pe vapor, până ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista?

Dănuţ privi din nou cromolitografia de pe copertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce râdea Robinson?… Şi de ce râdea parcă şi insula în jurul lui, într-aceeaşi culoare ca şi obrazul lui Robinson?

Începu iarăşi: „Astfel îmi părăsii insula”…

Îşi aşezase cartea pe genunchi. Cetea şi plângea ştergându-şi ochii cu mânile.

        „Călătoria mea fu norocoasă. Sosii în Englitera la 11 iunie al anului 1687, după ce lipsisem din patria mea treizeci şi cinci de ani.”

— Treizeci şi cinci de ani, murmurară încă odată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului.

Şi nu luase nimic din insulă! O pietricică măcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!… Nimic, nimic!

Dănuţ închise cartea, îşi plecă obrajii uzi deasupra coperţii şi sărută adânc şi lung întristarea colorată a fericirii.

Sufletul lui Dănuţ era o insulă din care plecase Robinson Crusoe, luându-şi numai căciula, umbrela şi papagalul.

Clasa întâia… a doua… a treia… a patra… a cincea… a şasea… a şaptea… a opta; şi alte clase încă…

Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de bănci şcolare…

În pod era numai ce-a fost odată. În pod era insula lui Robinson Crusoe. Dincolo de pod începeau băncile şcolii…

        „Spunând adio insulei”, Dănuţ îşi rândui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite, îl strigă pe Ali şi ieşi din pod… Dar turbinca lui Ivan, deznădăjduit de larg deschisă, înghiţi şi pod, şi insulă, şi clipă, cu aţe de păianjen, lacrimi, colb, parfum de piersici, zâmbitoare poze…

De asta, pesemne, umerii lui Dănuţ erau plecaţi.

Se cobora pe scări, trecând din podul cu vechituri în plină toamnă.

În grabă, negăsindu-şi galoşii, Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ. Îi erau prea mari. Trebuia să meargă târâş prin mâzga lunecoasă.

Când te alungă o spaimă din urmă şi nu poţi fugi, drumul îţi înnăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima, ca un coşmar.

Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şi capul gol acoperit de glugă, Olguţa înainta greu. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor ca să nu-i piardă… se afunda în glod… şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpele smuncindu-se pieziş.

Parcă mâna o minge de fier cu paşi de piatră în fundul unei mări împăienjenită de meduze.

Îngenuncheat în faţa icoanelor, moş Gheorghe se închina.

În jurul unui om bătrân care se închină, tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat.

Plutea parfumul religios al busuiocului. Luminiţa din păhărelul roş al candelii, rumenea chipurile întunecate ale icoanelor, ca o presimţire de auroră trunchiurile codrilor adânci.

În răstimpuri, moş Gheorghe îşi desfăcea mânile din împreunarea rugăciunii, acoperindu-şi pieptul scurmat de tuşă.

Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile: avea să i le-mplinească şi de-acum înainte.

Era drept să tuşească: fiindcă era bătrân.

Era drept să se-nnăduşe şi să-l înjunghie prin piept: fiindcă era bătrân.

Era drept să sufere cât mai avea de trăit şi să moară cât mai curând: fiindcă era bătrân.

Tot ce era, drept era să fie. Nici nu cârtea, nici nu se căina, nici nu ofta. Moş Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragul ceresc al morţii, un blestem – cugetat sau şoptit – să întoarcă de la el faţa milostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. Moş Gheorghe cerea îndurare pentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată, şi rar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. Încolo, erau buni la inimă, milostivi şi drepţi, dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului.

— Iartă-i, Doamne, că mare-i mila ta!

Iar tusa, ca o toacă de vecernie omenească.

Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se ruga pentru el. Moş Gheorghe avea să păşească dincolo, urmat de privirea bieţilor cai pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani.

Se ruga pentru copilul nevinovat ca rouă şi frumos ca florile, de care curând avea să se despartă.

— Duduita moşului…

Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor. Şi să-i fie viaţa blândă, fără de dureri şi-amărăciuni.

Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea la picioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să tot copilărească duduiţa moşului de pe pământ în faţa slăvitului bunic din cer…

Cu galoşii în mână, Olguţa trecu în goană prin ograda lui moş Gheorghe. Ajungând în faţa uşii, dădu să intre. Zăvorul era tras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în uşă. Nici un răspuns.

Zvârlind galoşii, izbi cu amândoi pumnii în uşă.

— Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şi tremurat.

— Ce-i, duduiţa moşului! Mata aici? Pi vremea aiasta?!

Auzindu-l, văzându-l, Olguţa respiră adânc. Ridică galoşii tencuiţi de glod şi, căpătându-şi cumpătul, zâmbi viclean scuturându-se de ploaie.

— Moş Gheorghe, am venit să te-ntreb dacă nu li-i frig cailor?

Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilor fără să intre în niciuna. Nu-şi găsea loc, nici astâmpăr. Îndelungata lectură din pod îl înstrăinase de toate cele. Îi era dor de insula lui Robinson; îi era milă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui.

Decorul familiar, întâmpinându-l pretutindeni cu prezenţe concrete, îl îndepărta de casă, ca o asprime când eşti trist. Astfel, parfumul femeii de care te-ai despărţit plângând, plutindu-ţi în suflet şi în nări te face să-ţi pară trivială melodia oricărui alt glas femeiesc şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini.

Înstrăinări, mâhniri şi nostalgii sortite să-şi găsească alinare şi cămin numai în scrisorile acele scrise cu mâni calde încă de strânsoarea mânilor dorite, scrisori cu tânguiri umile şi amare, ca parfumul tomnatecelor tufănele.

Intră în salonaşul doamnei Deleanu. Zărind calendarul de pe birouaş se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; tot neagră şi cea care urma. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roşii din calendar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele…

Intră la el în odaie.

Hainele groase, de curând scoase din cufere şi rânduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină, Soba rece, zbuciumată de vânt, ofta şi se văita ca un ţăran bolnav de piept, sporind frigul odăii şi pustiul ei.

Şi mai era aşa de mult până la noapte, că lui Dănuţ îi venea să caşte şi să scâncească. Se trânti pe pat, aducându-şi genunchii la bărbie, vârându-şi mânile în căldura mânicilor, ghemuindu-se în el; cercând să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile…

Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic.

— A! Tu eşti aici?

— Da.

— Ce faci?

— Nimica. Stau.

— Am venit să te văd.

        „Ce-o fi vrând Olguţa?” se întrebă Dănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru.

Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mână, lucioşi ca nişte galoşi de abanos. Era desculţă, în papuci.

— Îi pun subt pat.

— Ce?

— Galoşii.

— Galoşii? De ce?

— Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun?

— Pune-i.

        „Ce-o fi făcut cu galoşii mei?”

— Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii?

— I-am spălat, îi explică ea, apropiind galoşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese.

— Merci, se feri Dănuţ. De ce i-ai spălat?

— Aşa mi-a venit. N-aveam ce face!

— Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă serios Dănuţ, ridicându-se într-un cot.

Olguţa se încruntă. Răzgândindu-se zâmbi.

— Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochii micşoraţi.

— Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ.

— Ştiu eu!

— Te rog să nu mă spui, Olguţa!

— N-ai grijă! îl asigură ea gesticulând cu galoşii.

— Merci. Da tu unde-ai fost?

— M-am plimbat.

— Cu galoşii mei.

— Cu nişte galoşi! se supără Olguţa zvârlindu-i subt pat.

— Văd!

— Nu vezi nimica! Ascultă: ţi-i poftă de roşcove?

— Ai tu?

— Sigur.

— De unde ai?

— Răspunde: vrei sau nu vrei?

— Vreau.

Făcându-şi vânt cu braţele, Olguţa sări peste prag în odaia ei.

— Aha! se dumeri Dănuţ făcând legătura dintre roşcovele Olguţei şi galoşii lui.

— Poftim roşcove.

— Merci… Îs bune, Olguţa, grozav îs de bune! exclamă Dănuţ ştiind că-s de la moş Gheorghe!

Olguţa zâmbea, măgulită. Dănuţ zâmbi şi el mândru c-a fost mai şiret decât Olguţa.

— Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi?

— De ce să mă vadă?

— N-ai ciorapi?

— Ba am eu… da mi-i lene să-i caut.

— Pot să-ţi dau eu o pereche.

— Lungi?

— Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pus niciodată.

— Dă-mi-i. Îţi dau eu alţii.

— Nuu! Ţi-i dau cadou.

De câte ori se întâmpla să fie complicele Olguţei, Dănuţ răsfrângea şi asupra lui admiraţia pentru isprăvile ei. Ofranda ciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri.

Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ, îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptând ciorapii.

— Tu poţi să mişti degetul cel mare fără să le mişti pe celelalte?

— Nu pot.

— De ce râzi? se încruntă Olguţa demonstrând acrobaţia în care excela.

— Nu ştiu… Îs caraghioase degetele picioarelor!

— Mele? complectă ameninţător Olguţa.

— Nu. Toate degetele de la picioare.

— Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare, întinzând piciorul şi examinându-şi degetele răsfirate… Îţi vine să râzi când te uiţi la ele!

— Olguţa, începu Dănuţ încurajat de intimitatea convorbirii, aşezându-se pe marginea patului, eu am observat ceva.

— Spune.

— Da tu ai să râzi… Ai să spui că vorbesc prostii!

— Văd eu! Mai întâi spune.

— Eu… cred, vorbi rar Dănuţ, cu ochii îndreptaţi spre piciorul Olguţei, că-i mai bine să fii picior decât mână.

— Cum?

Dănuţ se înroşi.

— Mai spune odată.

— Stai. Vra să zică tu spui că-i mai bine să fii picior decât să fii mână? medita Olguţa examinându-şi alternativ mâna şi piciorul… Nu m-am gândit niciodată! De ce spui tu aşa?

— Eu m-am gândit la asta într-o zi, la şcoală…

— Hai, spune-odată!

— Ştii… şedeam în bancă. Era ora de aritmetică. Eu făceam o împărţire pe caiet… şi m-am încurcat.

— Sigur, dacă nu era mama cu tine!

— Ş-atuncea m-am gândit că-i mai bine să fii picior decât mână. Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele şedeau în botine, şi şedeau aşa… degeaba. Pe când mâna mea se muncea să facă împărţirea…

— Da. Sigur: picioarele nu făceau nimica.

— Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te joci în recreaţie şi în clasă se odihnesc! ridică din umeri Dănuţ, înfierbântându-se la vorbă.

— Bine, da cu picioarele mergi, obiectă Olguţa.

— Nu zic! Da ţie nu-ţi place să mergi?

— Sigur că-mi place!

— Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place!

— Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îl interogă Olguţa.

— Ei, nu.

— Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţi place?

Dănuţ medită muşcându-şi degetul.

— Stai, Olguţa! Da lor nu le pasă! Picioarele nu învaţă la şcoală.

— Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie!

— Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun şi eu!

— Stai. Tu ai spus la început că-i mai bine să fii…

—.picior. Da, îi luă Dănuţ vorba din gură, gesticulând convins.

— Nu-i rău să fii nici mână! Iarna ai mănuşi, stai în buzunarul de la palton sau în manşon… Mânile-s deştepte! zâmbi Olguţa, privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră galoşii lui Dănuţ.

— Dacă eşti picior ai şoşoni, îşi apără Dănuţ, cu timiditate, punctul de vedere.

— Ce-are-a-face! Şoşonii îs urâţi şi picioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine… Eu ţin cu mânile… Buni ciorapi! Merci!

— Olguţa, ce-ai vrea tu: să-ţi taie mânile sau picioarele?

— Da nu vreau niciuna, nici alta!

— Nu. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şi împăratul ar porunci să-ţi taie mânile sau picioarele, ce-ai alege tu?

— M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şi mânile, şi picioarele, şi limba.

— Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ.

— Nu ţi-am răspuns? N-are decât s-aleagă el! Eu nu dau nimic!

Olguţa sări pe covor. Dănuţ rămase gânditor pe marginea patului.

— Olguţa, tu îţi închipui cum ar fi cu capul tăiat?

— Foarte rău!

— Eu pot să-mi închipui… Da ameţeşti!

— N-ai nevoie să-ţi închipui!

— Tu nu te-ai gândit niciodată?

— De ce să mă gândesc la asta! Am eu la ce să mă gândesc! De asta ai cap, ca să te gândeşti că nu-l ai?

— Eu m-am gândit… Oare mori dacă-ţi taie capul?

— Sigur.

Dănuţ nu îndrăzni s-o dezmintă pe Olguţa, dar clatină din cap cu îndoială.

— Eu m-am uitat odată în oglindă… şi mi-am închipuit că n-am cap.

— Trebuia să ţi-l tai mai întâi.

— Nu l-am tăiat… Eu mă uitam în oglindă şi-mi închipuiam că trupul e afară şi capul numai în oglindă.

— Hei! Da tu te gândeai cu capul tău! Vra să zică gândul nu era în oglindă, era în cap.

— În capul din oglindă, stărui Dănuţ.

— Şi n-ai spart oglinda când ţi l-ai pus la loc?

— Mi-a fost frică, Olguţa. Eu mă uitam din oglindă, numai la picioare. Vra să zică picioarele erau într-o parte şi capul în altă parte… cum ar fi doi oameni faţă în faţă, numai că unul n-avea cap. Uite-aşa, Olguţa.

Dănuţ îşi ridică palmele una-n faţa celeilalte.

— Acuma, să spunem că aici ar fi ochii, în vârful degetelor. Vra să zică mâna dreaptă e capul din oglindă. Vezi: îmi aplec degetele şi văd din oglindă numai picioarele.

— Asta înseamnă că tu te uiţi în oglindă… şi vezi prostii!

— Să încerci şi tu, Olguţa. După aceea îţi vine să închizi ochii şi să dormi.

Olguţa nu-l mai asculta. Pândea pe fereastră în livadă.

Dănuţ oftă… El ar fi vrut să-i spuie multe Olguţei – de plecare. Să-i spuie, de pildă, că dacă-ţi taie capul nu mori tot. Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: turbinca lui Ivan. Ea nu poate să moară fiindcă nici un trăieşte: n-are nici trup, nici cap. Ea este „când închizi ochii”. Când eşti mort închizi ochii. Vra să zică turbinca lui Ivan rămâne acolo unde este. Atunci nici Dănuţ nu moare, fiindcă, deşi turbinca lui Ivan e a lui Dănuţ, şi el, Dănuţ, e în turbinca lui Ivan. Când închide ochii se poate gândi la el ca la altcineva. Şi Olguţa-i în turbinca lui Ivan. Toţi îs acolo. Vra să zică dacă moare Dănuţ, rămâne turbinca lui Ivan. Când Dănuţ trăieşte, turbinca e a lui. Cine ia turbinca după ce moare Dănuţ? Dumnezeu… Dacă vrea Dumnezeu suflă în turbinca lui Ivan, şi toţi cei de-acolo învie; Dănuţ împreună cu ei… Da, numai că atunci Dănuţ nu va mai avea turbincă. Turbinca o ţine Dumnezeu. În schimb, toţi cei care-au fost în turbincă sunt ai lui Dănuţ, fiindcă el i-a adus la Dumnezeu în turbinca lui. Ş-atunci Dănuţ va fi stăpân în afară aşa cum e acuma stăpân înăuntru…

Dacă Olguţa nu vrea să-l asculte!

— Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa, desprinzând puşca din cui.

— Ce vrei să faci?

— Lasă! Dă-mi-o repede!

Mergând în vârful picioarelor până la fereastră, o deschise binişor. Fumegarea toamnei aburi odaia… Pipăită de ploaie, o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul puştii.

— Las-o, săraca!

Olguţa îşi strâmbă gâtul îndărăt, fără să clintească puşca, măsură din ochi pe Dănuţ – cu privirea jucătorilor de cărţi pentru cei care dau sfaturi de la spate, în plin joc – întoarse capul la loc, rectifică ochirea şi trase. Cioara căzu. Şi toate ciorile livezii izbucniră, carbonizând livada şi cerul cu o explozie de negru sonor.

Olguţa încărcă puşca din nou.

— De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap… ca tine!

— Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. Am crezut că vrei să împuşti o vrabie.

— Ai văzut ce lovitură?

— Da.

— Uite-o! tresări Olguţa săltând puşca.

Înadins parcă, uşa se deschise o dată cu pocnetul puştii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feri îndărăt, scăpând din mână pijamaua lui Dănuţ.

— Olguţa! Asta ce mai este?

— Împuşc ciori.

— Să ştii c-am să dau odată puşca asta!

— Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui!

— Ţi-o dau ţie! zâmbi Dănuţ.

— Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una de vânătoare.

— Închide fereastra şi du-te-n odaia ta. Şi tu dezbracă-te, Dănuţ, să-ţi încerc pijamaua.

— Ia s-o văd şi eu, se rugă Olguţa închizând fereastra.

— Lasă-mă, Olguţa! Nu ştii ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vânătoare în casă.

— Dacă plouă! Tu coşi, mamă dragă – frumoasă pijama! – eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca.

— De ce nu studiezi la pian?

— Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăie şi eu să-i cânt?!

Speculându-şi indignarea, Olguţa trecu pragul închizând uşa. Totodată salvase şi puşca de sechestru, din care pricină zâmbi enigmatic.

Monica tocmai intrase în odaie, cu teancul de batiste lirice; însuşindu-şi-l, zâmbetul Olguţei o nelinişti, îi ocoli privirea, ascunzând batistele la spate.

— Ţi-am adus zece roşcove, o vesti Olguţa.

Monica se roşi şi mai tare.

— De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi ea privind papucii Olguţei.

— De ce spui că-s bună cu tine! izbucni Olguţa mânioasă.

— Fiindcă eşti prea bună… şi eu nu merit.

— Nu-i adevărat! Nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa! Tu eşti prietena mea. De ce mă superi?

Uşa zvâcni în lături făcând loc doamnei Deleanu.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic!

— Atunci de ce ţipi?

— Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare… ca să mă încălzesc.

— Încălzeşte-te fără să te-aud!

Uşa se închise la loc. Monica se aşeză pe pat alături de batiste.

Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropie de Monica. Dând cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, şi înainte ca Monica s-o poată opri, îşi suflă nasul.

— Olguta! Ce faci?

— Nu vezi?

— Na-ţi-o pe-a mea.

— Asta nu-i bună?

— I-a lui Dănuţ.

Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc.

— Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul?

— Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica.

— Cine are batistă? Numai tu ai!

— Şi Dănuţ are, protestă Monica apăsând batistele cu podul palmei.

— Crezi tu! Într-o săptămână le pierde pe toate! o încredinţă Olguţa autoritar.

— Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa?

— Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atâtea batiste? Ca să aibă de unde pierde!

Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stânga…

— Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul când am batiste… şi ţie-ţi vine să plângi! Mai bine să n-ai de loc!

În pijamaua de flanelă albă, Dănuţ părea mezinul lui Pierot.

— Nu te strânge subţioară, Dănuţ?

— Nuu!

— Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalele numai când ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat!

Doamna Deleanu ocolea cuvântul: dormitor.

Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă. Pantalonii pijamalei erau cei dintâi pantaloni lungi ai copilăriei lui. Îi pipăia mereu, cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzându-se brusc de deasupra genunchilor – acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor – şi să rămâie scurţi şi aceştia. Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii.

Dănuţ era mândru. Aşa de mândru că ar fi dorit spectatori, chiar pe cei din dormitorul internatului.

— Nu te taie, Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvârşită haină un provizorat.

Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp.

— Nu, mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum.

— Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te.

— Mamă lasă-mă să rămân azi cu pijamaua… Mi-i frig la picioare.

— Bine, Dănuţ. Cum vrei tu!

Doamna Deleanu ieşi repede. Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei.

— Olguţa!

— Ce vrei?

— Ai uitat cartuşele la mine.

— Bine. Adă-le-ncoace.

Monica se îndreptă spre fereastră, ştergându-şi ochii ca şi cum glasul lui Dănuţ, pătrunzând prin uşa închisă, ar fi putut s-o vadă.

Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii. Îi venea mereu să râdă. Compunându-şi o seriozitate demnă, intră, întinzând Olguţei cutia cu cartuşe.

— Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu!

— De ce te lauzi? Mama nu pune mâna pe cartuşe!… Cum îi cu pantalonii lungi?

— Îm!

— Diseară am să-i încerc şi eu.

— Tuu?! se muie Dănuţ.

— Eu. De ce te miri?

— Fetele nu poartă pantaloni!

— Eu am să port. Eu am şi pantaloni de călărie!

— De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica.

— Fiindcă am poftă de pantaloni!

— Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime.

— Nu… Nu vreau s-o sperii pe mama.

— Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ.

— Ştiţi ce? Vouă vi-i frig?

— Da, răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ.

— Vreţi să staţi la foc?

— La ce foc? se miră Dănuţ.

— Nu te priveşte! Vrei?

— Vreau.

— Veniţi după mine… Şi-ncet, să n-audă nimeni!

Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniţi, Monica şi Dănuţ, unul după altul, urmară paşii călăuzei în papuci.

Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomorâtei după-amieze de toamnă.

Dănuţ zâmbea, fiindcă-şi plimba pijamaua, şi fiindcă, împreună cu Olguţa, se îndrepta spre o ispravă nouă.

Monica zâmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ.

Zâmbea şi Olguţa, fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era, pur şi simplu, focul din bucătărie.

Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfăţişarea plitei. În locul meditativelor oale de toate mărimile – înghesuite acuma în fund – izbucneau râsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi, preschimbate în c ucoşei. Pe marginea plitei, trei mere domneşti se coceau, priveghiate de babă, ca o trinitate bosumflată de repetente, strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte.

La gura sobei, pe trei scăunele joase, Olguţa, Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor, ronţăind cucoşei fierbinţi.

— Îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!… se răsti baba la oala nervoasă care-şi strâmbase capacul bufnind.

Tustrei bufniră de râs.

Baba se sfădea cu oalele, cu tingirile, cu muştele, necontenit. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături şi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi, dresaţi de o matroană cu glas bărbătesc. Şi-ntr-adevăr, în bucătărie baba era stăpână peste tot ce era înăuntru. Zeloasă şi harnică stăpână, ca vara în livezi. Şi groasă! Atât de groasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşalele de la sultan.

Trăgând cu coada ochiului la mere, baba crăpă portiţa rolei, aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc.

Dintr-acolo, căldura se revărsă parfumată.

— Miroase a turtă dulce, babo! se stropşi Olguţa râzând.

— Are cine-o mânca! oftă baba răsucind un măr.

Pe plită, merele îmbătrâneau văzând cu ochii. Feciorelnicul lor ten se-ntunecă zbârcându-se. Suspinau înnăduşit şi lăcrimau somnoros. În schimb, aroma lor creştea mai văratică, mai îmbătătoare, ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug.

Olguţa şedea la mijloc, drept în faţa flăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă; Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stânga ei.

Pe jos, de-a lungul cuptorului, motanii şi pisicile, numai puf şi arabescuri, torceau de lene şi de cald ce le era. Mai la o parte de pisici – prudenţă sau demnitate – dormea A li. Mai toate muştele aţipiseră amorţite. Totuşi se găseau destule să-l necăjească. Urechile lui Al i – veşnic atente – pălmuiau şi trăgeau sfârle.

Subt cuptor, într-un paneraş plin de fân, o cloşcă îşi dospea puişorii de aur. Un greier, cine ştie subt ce grindă ascuns – ţinea ison subtil corului primăvăratec.

Şi soba duduia de flăcări şi de vânt, ca o horă.

Intrând în bucătărie, domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stând în jurul unei mesuţe rotunde. Mâncau mere coapte, cu mânile. Pe mesuţă, în loc de mămăligă, se răcorea o turtă dulce tăiată felii.

— Aici îmi erai Olguţa?

— Da tu ce cauţi aici, papa?

— Mamă Marie, spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură… Ei! ş-acum să vă răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecându-şi mânile.

— Rămâi cu noi, papa! se rugă Olguţa urmată de Monica şi Dănuţ.

— N-am loc, Olguţa!

— Uite-aici, lângă mine.

Când se întoarse, baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul mesuţei. Îşi acoperi râsul cu mânile.

— Mamă Marie, da pe mine nu mă cinsteşti cu nimica?

— D-apoi cu ce, conaşule?

— Ei!… c-o cafeluţă… Da nu de-a noastră, de-a dumitale.

— Lasă că are baba! se făli ea făcând cu ochiul.

— Muşcă, papa.

Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa.

— Pii! Grozav de bun!… Aşa ceva n-am mâncat de când eram copil!

— Papa, ştii ce? Povesteşte-ne ceva de când erai tu mic.

— Hai, papa, se rugă şi Dănuţ.

— Şi eu te rog, moşu Iorgu.

— De când eram eu mic… Hei!

— Mai muşcă odată, papa. Aşa ai să-ţi aduci aminte!

Aroma merelor coapte, parfumul cald de turtă dulce, flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sunt dragi – nu sunt numai îndemn, ci chiar izvor de basm şi amintiri.

În jurul mesuţei erau patru copii.

Afară, ploaia curgea cenuşie, bătând în geamuri.

Peste sate, şesuri, codri, dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei, mucezind frunzele, sporind glodul, înteţind tusa, alungând zâmbetele.

Dar bucătăria rumenă de flăcări, plină de copii, pisici, pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă, ca o nouă arcă a lui Noe.

Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică.