I„Mediul moldovenesc”

Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă, delaolaltă cu lumina soarelui, intra răcoarea prin ferestrele deschise: venise toamna.

Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei, împodobit cu frunze bahice, lumina.

Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-a celor verzui; de culoarea amiezelor bălane; de culoarea amurgurilor profirii; de culoarea miezului de noapte vânăt de duhuri necurate; de culoarea nopţilor albastre iluminate de somnul lunii – se îngrămădeau redeşteptând icoana zilelor şi nopţilor trecute.

Dănuţ mânca poama, iute şi plural. În farfuria lui sâmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi ale ciorchinelor înlăcrimate. Olguţa arunca cojiţele, vehement, ca nişte insulte farfuriei, preocupată de mişcare mai mult decât de gust. Monica desprindea boaba, o dezbrăca de cojiţă între buze şi, pe când gura alegea sâmburii de miezul apos, degetele aşezau cojiţa în farfurie, meditativ, ca pentru un joc de şah: se apropia sfârşitul vacanţei.

— Dănuţ, spală poama; de câte ori ţi-am spus!

Dănuţ muie strugurii în apă…

— Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ce înghiţi sâmburii?

        „De-ar da Dumnezeu”, dori Dănuţ în sinea lui, înghiţind înainte: se apropia şcoala.

— Un chibrit, ceru doamna Deleanu, turnând apă clocotită în ibricul de cafea.

Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă.

— Dă-mi cutia, omule. Doar nu-ţi cer luna!

— Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar.

— Bine. Revanşa mi-o iau la caimac.

— Poftim cutia… numai să fie cafeaua blănită.

— De ce-or îi dispărând cutiile de chibrituri? întrebă domnul Deleanu, aprinzându-şi ţigara şi punând cutia în buzunar, maşinal.

— Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituri ale celorlalţi! Dă-mi înapoi cutia.

— Ce cutie?

— A mea.

— De unde! A mea e. Am scos-o din buzunar. Poftim: o singură cutie… Ei! drăcie!

Două cutii ieşiră din buzunar.

— Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile! Se vede că au un element penal în compoziţia lor.

— Focul, nu chibriturile.

— De la Prometeu cetire?

— Te cred.

— Bravo, Grigore! Voi propune, când se va face revizuirea codului penal, o nouă infracţiune: delictul prometeian… Aş face-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. „Ce-i aia?” „Cine-i ăla”?

— Cine-i ăla, papa?

— Un viteaz, Olguţa. A furat focul zeilor şi zeii l-au pedepsit mai rău decât pe hoţi.

— Şi el s-a făcut haiduc?

— Nu. A murit.

— Şi cine l-a răzbunat?

— Literatura, zâmbi doamna Deleanu.

Olguţa tăcu, încruntată. Anumite discuţii însoţite de zâmbete, o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu o înţelegea îndeajuns. Şi pe deasupra, şi mai presus de toate, o nemulţumea surâsul lui Dănuţ.

— Ce râzi?

— Am nimerit o boabă acră.

— Hm! îţi şade bine: de asta te-am întrebat. Parcă eşti Patapum. La dulce, plângi?

Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute. Când domnul Deleanu explicase Olguţei că hoţul focului fusese pedepsit, Dănuţ gândise: „S-a fript!” Dacă n-ar fi fost şi Olguţa, Dănuţ ar fi spus spiritul. Aşa scăpase de Olguţa! Îndeobşte, Dănuţ era tăcut pe dinafară şi limbut pe dinăuntru, poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa.

În jurul ibricului de cafea, hora violentă a flăcărilor se rotea uşoară.

        „Fuuu!”

Bolborosind, cafeaua se umflase deodată, clăbucită şi mânioasă ca un curcan de şocolată. Ţinând ibricul de coadă, deasupra flăcărilor, doamna Deleanu începu culesul caimacului.

— Nu mai pot! gemu Olguţa, combativă. M-am umflat. Mamă dragă fă-mi şi mie o cafea.

— Ia mă rog!

— Te rog, mamă!

— Cafeaua nu-i pentru copii.

— De ce?

— Fiindcă enervează.

— Atunci tu de ce bei?

— Fiindcă ajută digestia.

— Şi eu n-am digestie?

— Ai şi fără cafea.

— Şi tu ai nervi şi fără cafea, mamă dragă, şopti galeş Olguţa.

— Olguţa, nu te obrăznici!

— Dacă mi-i poftă de cafea.

— Lasă că-ţi dă tata din farfurioară, un pic… un picuşor de poftă, adăugă domnul Deleanu simţind privirea de Neptun a doamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei.

— Bine că vine şcoala, oftă mama Olguţei. Să am şi eu puţină vacanţă… Dănuţ, ajunge. Du-te şi te spală pe mâni.

— Merci, tante Alice.

— Să-ţi fie de bine… Olguţa, hai şi tu; plimbă-te pe afară cu Monica. Acuşi trebuie să vă culcaţi.

— Ştiu, oftă Olguţa. Papa, îmi dai cafea? Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara.

— Suflă, Olguţa, s-o răcoreşti.

Bruna furtună din farfurioară azvârli un val şi pe faţa de masă.

— Olguţa! Azi am pus faţa de masă.

— Mamă dragă, începu Olguţa după ce-şi sorbi cafeaua, de ce spui tu, când verşi cafea, că ai să iei bani?

— Fiindcă aşa se spune.

— Atunci de ce te superi când vărs eu?

— Îţi mulţumesc!

— Pentru puţin, mamă dragă! Merci, papa! Hai, Monica!

După ce rămaseră singuri, Herr Direktor începu să râdă.

— Cine-i profesoara Olguţei?

— O fată excelentă.

— Mult sânge rău trebuie să-i mai facă.

— Închipuieşte-ţi că nu! Bineînţeles, lecţiile sunt discuţii, şi raporturile dintre ele camaradereşti. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă, şi profesoara convorbiri instructive… De altfel, Olguţa învaţă uşor şi cu plăcere: singura moştenire simpatică de la Fiţa Elencu!… Şi sunt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblânzească.

— Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu.

— Păcat?! Gândeşte-te că-i fată, nu haiduc!

— Da, da. Aşa-i şade bine Olguţei… Să fi fost Dănuţ ca ea…

        „Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mama lui.”

— Închipuieşte-ţi, Grigore, eă această amabilitate mi-a fost servită în faţă, de o prietenă a voastră din copilărie… probabil un flirt.

— Cine? întrebă râzând, Herr Direktor.

— Domnişoara Dobriceanu.

— Mai trăieşte?!

— Dragă, îi de-o vrâstă cu voi!

— Biata Profiriţă! De la ea nimic nu te poate supăra. E latifundiară inexpropriabilă în împărăţia cerurilor. Avea mare admiraţie pentru I orgu.

— Numai?

— Mai ştii…?! Tu şi cu Dănuţ nu sunteţi genul ei! Îi plac oamenii limbuţi şi agresivi. Şi ea e un mieluţ. Da-i plac toreadorii!… Săraca!… Iorgule, îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai?

— Da… Săraca!

— Dragii mei, începu Herr Direktor, ştergându-şi monoclul cu batista, ca pentru o luptă cu ochii, fiindcă a venit vorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării…

— Deja?

— Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna… Şi cum spuneam, fiindcă se apropie plecarea, aş vrea să limpezim o chestie care mă preocupă serios. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ?

— Cum? E foarte simplu, răspunse repede doamna Deleanu. Îl dăm la liceu.

— Şi?

— Punct.

— Grăbită mai eşti la puncte!

— Nu văd unde vrei s-ajungi?

— Îndată… La ce liceu vreţi să-l daţi?

— La Liceul Internat.

— Intern?

— Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţ intern?… Extern, fireşte.

— Iorgule, tu n-ai nimic de spus?

— Eu sunt de acord cu Alice. Chestia-i limpede ca apa.

— De loc!… Ce vrâstă are Dănuţ?

— Unsprezece ani; nu ştii?

— Perfect. Vra să zică e băiat.

— Copil.

— Nu, nu! Băiat. Şi nenorocirea e că pentru tine va fi mereu copil.

— E natural. Sunt mama lui.

— Foarte frumos şi lăudabil. N-am nimic de spus. Tu eşti o mamă admirabilă.

— Ţţ!

— Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentru educaţia unui băiat.

— Vai!

— Ascultă, Alice, să lăsăm fleacurile. Să vorbim serios. E în joc viitorul singurului tău băiat, singurului urmaş al numelui nostru. Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii. Da sau ba?

— Eu copii n-am. M-a ferit Dumnezeu de căsătorie până acum, şi de-acum înainte ştiu să mă feresc singur. Aşa că toată afecţiunea mea… şi restul, e pentru copiii voştri. Şi singura mea bucurie – alţii ar numi asta ideal, eu îs mai modest – e să-i văd oameni… mai vrednici şi mai întregi decât noi. Şi, slavă Domnului, nici noi nu suntem de lepădat.

— Şi? se impacientă doamna Deleanu.

Herr Direktor aprinse o nouă ţigară.

— Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun e gândit şi copt de mult, în căpăţâna asta fără de plete poetice… Vă-ntreb: ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi?

Doamna Deleanu ridică din umeri.

— Dragul meu, ce s-alege din toţi copiii crescuţi în condiţii bune, subt privegherea părinţilor. Răspunde tu mai precis… dacă poţi.

— Cred că da. Un ratat.

— Grigore!

— Azi eşti în toane rele, zâmbi domnul Deleanu, cu oarecare îngrijorare totuşi, ca la auzul unui gând de-al său, ocolit şi rostit de un altul.

— Nu glumesc, nici nu cobesc. Vă pot dovedi ceea ce am afirmat, cu creionul în mână, matematic.

— Poftim… ai devenit prooroc!

— Nu, Alice. Degeaba te superi. Sunt convins că Iorgu gândeşte la fel: spune.

— Dragă Iorgule, tu eşti un om de ispravă: îţi iubeşti copiii, nevasta – hai să zicem – dar eşti un om comod, moldovan prin excelenţă. Şi asta spune tot… Ştii, de pildă, că ţi se dărâmă acoperişul casei, în loc să-l dregi – ceea ce te va scoate pentru c îtva timp din tabieturile tale – eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. Aşa-i?

— Poate. Numai că, din fericire, acoperişul casei noastre e teafăr.

— Bine. Să lăsăm acoperişul. Nasturul de la pantaloni, din zi în zi mai descusut, nu-i coşi la loc fiindcă te bizui pe noroc şi ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aţei de care-ţi atârnă nasturul. Iar în ziua când îţi cade, devii pesimist şi faci admirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă – fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc… Uite laşul, laşul nostru, laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar, fiindcă, bineînţeles, primarii sunt tot moldoveni. Toată activitatea primarilor se reduce la înzestrarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice a reveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi, mai acri şi mai calici… Dragii mei, lenea moldovenească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu fapta moldovenească. Voi nu vedeţi că limba noastră e făcută pentru femei şi pentru taclagii! Dulce – ce-i drept – şi molatecă îngrozitor, deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf, la gura sobei, cu jumătate gură, între două cafeluţe cu şerbet, cu ochii cârpiţi de somn. Limba valahilor e vulgară: recunosc. E brutală: adevărat. Dar e vioaie. Vorbele-s scurte, răstite, ca pentru luptă. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi, şi muşchi vânjoşi, şi nervi pe deasupra… Şi credeţi-mă că ce spun, spun cu durere, căci mi-e dragă Moldova… Uite, până şi dragostea pentru Moldova e plină de milă, ca pentru un biet bătrân nevolnic dar venerabil. De altfel asta e şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: „Bătrânul nostru oraş! Bietul Iaşi!” Toţi îl deplâng şi toţi revendică mila celorlalţi pentru bătrâna capitală a Moldovei. Şi spune-mi tu, Iorgule, dacă nu eşti prototipul moldoveanului?

— Aşa-i, măgarule, suntem fraţi!

— Suntem fraţi… Da. Numai că moldovenismul meu a primit un altoi salutar…

— Monoclul?

— Dacă aş fi rămas în Moldova sunt sigur că-l purtam, cum se spune, în fundul pantalonilor.

— Exagerezi!

— De loc!… Adu-ţi aminte că printr-a şasea de liceu făceam versuri!

— Şi?

— Arvonisem deja energia la Muntele de Pietate.

— Toţi băieţii trec pe-acolo.

— În Moldova mai ales… şi nenorocirea-i că rămân.

— Ai devenit moldofob?

— Nuu… Dar constat că Moldova-i primejdioasă. Trăsătura ei esenţială, din care decurg toate celelalte, e o anumită lene, elegantă, aristocratică, estetică, cum vrei să-i spui, dar nefastă mai ales. Cine trăieşte în Moldova din copilărie, trebuie să-şi puie vată în urechi, ca şi marinarii lui Ulysse, altfel îi ucid frumoasele sirene…

— Grigore, eu am trăit numai în Moldova, şi trăiesc: hm?

— Şi sunt ferm convins că te întrebi şi tu cum ai ajuns unde eşti.

— N-am obiceiul să-mi pun astfel de întrebări… dar poate că ai dreptate.

— Sigur că am. Dacă nu era Alice, tot talentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune în plus. Poate exagerez puţin, dar, în fond, am deplină dreptate. Mediul moldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor… Viitorul lui Dănuţ nu trebuie încredinţat norocului moldovenesc. Deocamdată îl aveţi voi, îl avem noi, în mânile noastre.

— De Dănuţ nu mă despart. Asta s-o ştii, se scutură nervos doamna Deleanu.

— Dragă Alice, mâine-poimâne vine armata. Vrând-nevrând ţi-l ia. Nu mai vorbesc de miile de despărţiri dintre părinţi şi copii – dintre mame şi băieţi, mai ales – inerente vieţii. Or să-nceapă femeile, chefurile etc. inevitabile. Ce-ai să te faci?! Ai să-l legi? Nu. Ai să plângi… Or, şi pentru tine – şi mai ales pentru el – e bine ca despărţirile să fie fără lacrimi, bărbăteşti. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumăratele ispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit în viaţă, nu poet ancorat în fustele mamei… Şi să ştii, Alice – ţi-o spune o experienţă – adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă, nu cei crescuţi în ietacul mamei. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-i canonească bătrâneţele, cu nenorocirile lor futile. Ceilalţi ştiu să preţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut, fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care, cum ştii, nu-şi pierde vremea cu solicitudini şi amabilităţi materne…

— Grigore dragă, se rugă doamna Deleanu, da eu nu-l răsfăţ pe Dănuţ. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severă de cât cu Olguţa!

— Alice, genul acesta de severităţi nu contează. Îndărătul mamei severe e tot mama. Copilul ştie sau simte aceasta. Ajunge atâta: răsfăţul e gata. Severitatea care vine de la un străin e tonică… Evident, nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufletele. Slavă Domnului, suntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ. Vorbesc de severitatea, de asprimea pe care copilul trebuie s-o întâlnească de mic, fiindcă numai aceea îi dă muşchi şi individualitate combativă. Să admit, ipotetic, că severitatea educaţiei de până acum e fără cusur… Să întoarcem pagina. Să-l privim pe Dănuţ în liceu, în liceu la Iaşi, bineînţeles. Ia închipuie-ţi că într-o zi Dănuţ vine acasă cu capul spart, fiindcă s-a bătut sau s-a jucat cu alţi băieţi… Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma, vei exagera, vei plânge, îl vei compătimi… Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă câte o soră de caritate pentru fiecare durere sau necaz… Ori, în viaţă şi-n război surorile de caritate nu-s obligatorii, şi chiar dacă ar fi, sunt rare… Sau altceva. O notă proastă, de pildă. Dănuţ te va convinge – cu lacrimi, la nevoie – că-i persecutat. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă, şi fiindcă, pe de altă parte, belferii care sunt oameni din viaţă – cu tot ce implică aceasta – nu sunt la fel cu mamele şi nici nu pot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini… Consecinţa: în loc să născocească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă, neatenţia sau severitatea dascălului, va obţine o intervenţie la director, prin părinţi… Ei! asta topeşte bărbăţia… Şi, ascultaţi-mă, condiţiile de viaţă devin tot mai grele. Răscoala ţărănească e un semn. Vor începe alte răscoale, alte tulburări – mai curând sau mai târziu. Civilizaţia a început să pătrundă în ţara noastră, luând aspecte comice de operetă – dar va isprăvi prin a pătrunde adânc, efectiv, şi atunci va lua aspecte tragice. Se vor revizui valorile sociale, se vor dărâma aşezămintele barbare şi poetice, şi marile energii ale muncii vor copleşi tirania trândăviei stăpânilor de ieri. Vom avea, în sfârşit, mai mulţi medici şi mai puţini popi, mai multe spitale şi şcoli, şi vor năvăli în viaţa socială oameni care vor târî civilizaţia cu ei, vulgari dar energici, brutali dar puternici. Ş-atuncea, dragii mei, a fi nepotul lui conu Costache Dumşa nu va mai însemna nimic, decât poate în rarele saloane cu mobile mâncate de molii şi boieri scăpătaţi. Atunci nu te va mai întreba nimeni: „Cine-a fost tată-tău?” Paşaportul ereditar pentru saloanele aristocratice şi pentru viaţa socială de azi – va fi un arhaism perimat… Ferice însă de acel care, puternic prin el, va şti să-şi arunce numele cu iz de cronici nespălaţilor pe care i-a biruit cu pumnii lui, ca o impertinenţă. Aşa, da! Acela va fi stăpânul celorlalţi, ca şi strămoşii lui, dar altfel…

— Grigore, tu uiţi că Dănuţ va fi bogat…

— Nu uit de loc… Averea moştenită e socotită ca o fericire căzută din cer, de poeţi, dar de oameni teferi, nu. A! nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenţie o las religiei cu popi graşi! Dar tot atât de mare primejdie ca şi calicia e averea de-a gata pentru sufletul copiilor. Dragă Alice, bietu tatu-meu, era un om care se ridicase numai prin puterile lui… N-ai teamă! Nu-s demagog, nici nu fac politică, nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atât: tata a avut experienţa vieţii. Ei bine, ştii ce ne spunea el când eram mai mari? „Măi băieţi, sănătoşi sunteţi, cap aveţi: iacă-tă averea pe care v-o las. Dacă-ţi şti să fiţi oameni, îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decât vă las eu vouă, dar cât v-am lăsat v-ajunge.” Iată, Alice, singura avere cu adevărat mănoasă. Cealaltă – când e şi moştenită pe deasupra – e bună pentru bacara, pentru şampanie… şi mai târziu pentru doctori. „Dănuţ va fi bogat”: te cred! Foarte bine! Numai că în clipa când îşi va mânui singur averea, să fie atât de întreg, atât de călit, încât să aibă mândria că el singur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi – şi s-o preţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilor săi, nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. Şi pentru asta trebuie să-l facem om, înainte de a fi om bogat.

— Să-l trimit în Germania? vorbi rar, cu temere şi sfială, doamna Deleanu.

— Nici nu m-am gândit la aşa ceva!

Doamna Deleanu respiră, înseninându-se. Herr Direktor îşi stăpâni un zâmbet cu o încruntare. Lăsând ţigările, îşi pregăti o havană. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi, cu lăutari şi alte muzici, şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbândă.

O aprinse.

— Dragii mei, în această privinţă credinţa mea e alta decât aceea a parveniţilor, ciocoilor şi chiar multor boieri autentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat, ca să înveţe limbi străine. E o eroare cu grave urmări, dintre care cea mai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională. Copilăria fiecărui om, în concepţia mea, trebuie să fie etnică. Fiecare om trebuie să ştie să înjure în limba lui – fără dicţionar – trebuie să poată râde, plânge şi iubi la fel. Când n-ai amintiri din copilărie, în limba ta naţională, ci într-o limbă învăţată cu dascăli, vei fi o corcitură lamentabilă, cum avem atâtea. Ori, studiile în străinătate nu urmăresc, şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea, ci altoiul fertil al unei civilizaţii superioare, pe un suflet format din punct de vedere etnic, tocmai în clipa când mai e permeabil. Cât despre Germania!… Voi credeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Germania, fiindcă acolo mi-am făcut eu studiile? Eroare, dragii mei… Mai întâi, Germania n-a fost pentru mine o vocaţiune cum e, de pildă, Parisul, pentru atâtea secături. Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice, ca nicăieri aiurea – după cât ştiu eu – specialitatea mea: ingineria. Asta nu înseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţară cu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugăcii lupoaicei. Mie mi-a folosit, fără ca să mă robească. Dar asta-i altceva!… Sunt în măsură să preţuiesc şi alte educaţii decât cea germană. De altfel, pentru un om întreg, e bună orişice civilizaţie adevărată. Contactul cu mai multe chiar, nu-i strică. Dimpotrivă, deschide câteva ferestre adevărate în încăperea cu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. De asta om vorbi mai târziu. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura.

— Şi?

— Simplu. Îndepărtarea de ietacul moldovenesc al excelentei sale mame.

— Grigore, vorbeşti serios? întrebă domnul Deleanu.

— Dragă Iorgule, tu te uiţi prea mult la monoclul meu. Uite: îl scot.

— Grigore, dreptate ai, nu zic ba. Dar îţi mărturisesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescând la un loc, subt ochii mei, aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri… De rest… vom vedea…

— Sau, mai exact, nu te supăra, Iorgule – cât despre rest, cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu… şi lotul cel mare la loteria statului.

— În definitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea… Să hotărască Alice… Piedică pentru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu… chiar dacă mi-aş călca pe inimă.

Rămasă singură pe câmpul de luptă, doamna Deleanu îşi muşcă buzele strângându-şi batista în mână.

—.? o privi Herr Direktor prin monoclul din nou pus.

— Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Ce propui?

— Slavă Domnului!… Pe Dănuţ mi-l daţi mie… Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mâna mea.

— Precis, nu aşa.

— Precis: îl dau intern la o şcoală din Bucureşti – la care, vom vedea. Vorbesc principial… Şcoala Luterană, de pildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor. La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc… Unde mai pui că, în contact cu nemţişorii, Dănuţ va deveni patriot din clanul românilor de-acolo: tot teatrul social în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?

— Vorbim în principiu. Mai departe?

— Bun… Vacanţele le petrece la Bucureşti – sau aiurea – în tovărăşia mea. În tot cazul nu acasă.

— Cum?

— Stai, Alice. Nu-s atât de negru! Vorbesc de vacanţa de Paşti şi de Crăciun; cea mare, evident, o petrece cu voi, la Medeleni – ca să facă o dată pe an inhalaţii de moldovenism în familie.

— Grigore, e inuman!

— Dragă Alice, şpriţurile sunt bune şi-şi au rostul lor numai în pahar… În astfel de ocazii, ori vin, ori apă. Îl vrei bărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac. Dă-mi-l mie cât îl dai şi învăţăturii; un an şcolar, cu vacantele cele mici… şi nu vei regreta!

— Grigore dragă, să nu-l văd un an întreg?

— N-ai decât să vii când nu mai poţi, împreună cu Iorgu – el are destule procese la Casaţie – şi să-l vezi… În vorbitor însă.

— Şi cine are să se îngrijească de el? Cine-are să-l îmbrace? Să-l cârpească?

— Eee! Asta-i!… Cine are să-i şteargă nasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! De ce nu-l însori, Alice?… Nu-nu, n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el, cât trebuie şi cum trebuie.

— Grigore, şi casa noastră?… Rămâne goală…

— Da Olguţa? Face cât cinci! Da Monica? Un copil delicios; tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată, cuminte, frumoasă… Şi vei avea mândria să-ţi iei, cu Olguţa şi cu Monica, o îndoită revanşă – regională şi femeiască – asupra bărbaţilor de felul meu, şi asupra muntenilor.

Doamna Deleanu privea în gol…

— Şi mai am o ultimă pretenţie, necesară, adăugă repede Herr Direktor; vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ. Vom face împreună o plimbare prin străinătate: Italia, Germania, Franţa, Anglia… Vreau să-i dau un aperitiv internaţional… Şi să n-ai grijă, Alice! Evident, n-o să-i fiu mamă. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat. Se va deprinde să stea singur într-o odaie de hotel – de mâna întâia, se înţelege, alături de odaia mea. Va învăţa să-şi facă singur geamandanul – de piele, cu trusă, şi înzestrat de un burlac competent în geaman-dane. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute, cu chelnerul, cu portarul… Va asculta muzică bună – vezi, Alice, de ce sacrificii s înt în stare! – ca să înveţe cum să-şi stăpânească somnul în public… Şi peste doi ani, îţi trimit un alt Dănuţ – ceva mai dezgheţat şi mai neatârnat – care va aduce, cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate, cadouri alese de el, din banii lui, pentru surori şi părinţi… Ş-ai să ai vreme atunci – trei luni de zile, mari şi late – să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţa sufletească – at it de necesare – şi care sunt darurile nepreţuite ale mamelor de calitatea ta…

Din ochii închişi ai doamnei Deleanu, lacrimi repezi curgeau pe obraji căzând pe faţa de masă. Uneori, palmele i se ridicau – răzvrătite sau rugătoare – şi iar cădeau, învinse de lacrimi.

În sofrageria fără de copii şi cu toamnă plutea tăcerea şi apăsa viaţa.

Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră, uitând ţigara aprinsă pe faţa de masă. Herr Direktor se surprinse oftând, şi tuşi.

— Ascultă, Grigore, începu doamna Deleanu ştergându-şi ochii, nu cu batista, ci cu palmele, Dănuţ… Dănuţ – glasu-i tremura ca şi bărbia – Dănuţ e un copil, şopti ea, izbucnind în plâns.

Faţa de masă începuse să ardă negricios, nebăgată în seamă de nimeni. Domnul Deleanu se retrase lângă fereastră. Herr Direktor ridică din umeri.

— Da, Alice dragă, asta-i soarta noastră. Suntem copiii… până când nu mai suntem. Suntem oameni… pe pământ… Facem şi noi ce putem…

— Grigore, îl rugă doamna Deleanu, cu ochii acoperiţi, nici nu-i pregătit… N-are uniformă… Nici nu-i pregătit… Câte-i trebuie… Dacă nu-i pregătit…

— Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-am prohodi. Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un om întreg, un bărbat. Şi vom fi fericiţi cu toţii.

— Grigore, se învioră deodată doamna Deleanu, trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea. El trebuie să hotărască.

— Ai dreptate, Alice. Altfel decât crezi şi decât doreşti, dar ai dreptate. Să se înveţe de mic să vrea. Să-l chem.

— Eu mă duc, izbucni doamna Deleanu.

— Alice dragă, du-te mai întâi şi te răcoreşte. Uite: ai ochii roşi. Nu trebuie să te vadă aşa!… Noi v-aşteptăm.

Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi de povara ultimei speranţe.

— Ei, Iorgule, am rămas între bărbaţi… Trebuie să convii că ce-am făcut e bine…

— Ai dreptate, dragă Grigore… Mediul moldovenesc e cam slab, zâmbi domnul Deleanu ştergându-şi ochii umezi… Bietul Dănuţ!

Mingea de foot-ball, cu două pântece – de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru – înghiţise mingile de oină ale copiilor, cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării, de-a lungul anilor. Întâile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră.

— Grigore, să nu uiţi – când îi pleca – să iei tiparul picioarelor nepoţilor tăi. După fiecare partidă de foot-baal îţi dau o telegramă urgentă: „Trimite”. Şi tu ai să expediezi câte două perechi de ghete de cap. După trei telegrame te-ai compromis. Tot Bucureştiul va şti că ai copii clandestini.

— Sau, mai exact, că am nepoţi a căror mamă e denaturată, răspundea Herr Direktor încântat de succesul balonului.

După ghete, victimele mingii nemţeşti erau Anica şi Profira. Anica şi Profira aveau picioare – Profira, trândave; Anica, agere. Dar mingea avea aripi şi o frunte de berbec…

Şi în sfârşit veneau geamurile: niciodată mingea nu intra în casă pe uşă. La marginea satului, în faţa cimitirului, se întindea un tăpşan: loc mai potrivit decât ograda pentru jocurile cu mingea. Doamna Deleanu, însă, socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa – chiar spărgând geamuri, decât să n-o audă de loc.

Herr Direktor proclamase legile jocului, cu demonstraţii lămuritoare.

— Bine, Herr Direktor, da de ce n-ai voie să loveşti cu mâna? obiectase Olguţa nevoind să accepte această ciungie sportivă.

— Fiindcă legea-i lege. Nu se discută.

— Atunci eu am să fac altă lege.

— Cum, Olguţa? Nu eşti tu în stare să faci ceea ce fac sute de nemţişori?

— Bine! Am să le-arăt eu lor!

Şi ca să se răzbune pe nemţişori, Olguţa se jurase faţă de Monica să bată acest cap de neamţ, care nu merită să-l loveşti cu mâna, numai cu piciorul.

Monica era arbitru.

Dănuţ purta mingea, lovind-o din fugă cu un picior, îndrumând-o cu celălalt. Olguţa îl aştepta calmă, cu ochi ageri, cum aştepta un boxer în ring atacul celuilalt. Goana dintr-un capăt al ogrăzii, depănând mingea cu picioarele, şi apropierea treptată de Olguţa îl istovise pe Dănuţ. Îi zvâcneau tâmplele.

— Haide odată!

Erau faţă în faţă la câţiva paşi. Mingea nemişcată aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile.

Pierzându-şi cumpătul, Dănuţ întrebuinţă un vicleşug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu piciorul drept – cel stâng atacă, hotărât. Dar Olguţa sărise spre stânga şi primise mingea între picioare încleştând-o. Dănuţ se repezi orbeşte… În gol. Odihnită, Olguţa mână mingea, fără grabă, magnetizând-o cu poruncile îndesite ale picioarelor.

Dănuţ gâfâia, alergând după Olguţa cu deznădejdea ghinioniştilor… Olguţa întoarse capul… se feri vertiginos – Dănuţ căzu – iar mingea lovită puternic, săltă lung şi intră în bar.

Genunchiul lui Dănuţ era însângerat ca o rodie coaptă. Monica alerga cu batista în mână.

— Te doare, Dănuţ?

— Dă-mi pace!

— Ce i-ai făcut, Olguţa? întrebă doamna Deleanu coborând scările în goană.

— L-am bătut! ţipă Olguţa aducând mingea în braţe.

— Cum l-ai bătut?

— Ne-am jucat, mamă. M-am împiedicat şi-am pierdut partida.

— Olguţa, să ştii c-am să arunc în fântână mingea asta. Să te linişteşti odată.

— De ce eşti supărată, mamă dragă? întrebă Olguţa blând, privind-o cu băgare de samă.

— Nu-s supărată!… Da nu-mi plac jocurile violente!

— De ce-ai plâns, mamă?

— Lasă-mă, Olguţa!… Dănuţ dragă, hai cu mama în casă.

— Mamă, azi nu mai dormim?

— Lasă… Mai joacă-te cu Monica.

Şchiopătând, cu batista Monicăi în jurul genunchiului şi mâna doamnei Deleanu, dezmierdătoare, pe creştetul capului, Dănuţ păşi spre viitor…

— Monica, să ştii că s-a-ntâmplat ceva! Haidem în casă… Stai: numai o dată s-o mai arunc.

Picioarele Olguţei se desfăcură în unghi drept; mingea zvâcni sus-sus-sus… până ce derapă în jos din cerul îngerilor.

— Ai văzut lovitură? Acuma hai!

Scrumelniţele erau pline de mucuri; faţa de masă cărunţită pe-alocurea de scrum.

Herr Direktor fuma. Domnul Deleanu fuma. Amândoi tăceau, urmărind dansul oriental, învăluit în voaluri, al fumului aromat.

Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. Monica se strânse lângă Olguţa.

— Herr Direktor, de ce nu mă-ntrebi de ce am venit?

— A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-ai venit?

— Aşa!

— Bine.

— Papa, da tu nu mă-ntrebi?

— Ce să te-ntreb?

— Ce vrei tu.

— Ce-ai făcut până acuma?

— M-am jucat afară.

— Bine.

— Tot ce fac eu azi îi bine: de ce papa?

— Ce-ai spus?

— Nimica. Am glumit.

— Bine.

Olguţa o privi pe Monica, răsfrângându-şi buza de jos. Monica mătură fărâmiturile de pe faţa de masă.

— Herr Direktor, ai migrenă?

— Nu.

— Atunci tu ai migrenă, papa?

— De ce, Olguţa? N-am.

— Atunci eu am migrenă.

Şi tăcu încruntată.

— Te doare capul, Olguţa? o întrebă domnul Deleanu privind-o în sfârşit cu luare-aminte.

— Ştiu eu!

— Spune tatei, Olguţa. Te văd cam înfierbântată.

— Nu mă doare capul… Eu nu spun minciuni.

— Eşti supărată?

— De ce să fiu supărată?

— Atunci ce ai?

— Da tu ce ai, papa?

— Nimic. Fumez. Mă gândesc…

— La ce te gândeşti, papa?

— La tine… la Dănuţ… la voi.

— Bine, papa.

Se auzi un zgomot la uşă. Toţi întoarseră capetele într-acolo. Profira intră mestecând. Venea din bucătărie să-şi ia desertul în sufragerie.

— Conaşule, pot să strâng masa? întrebă ea potolindu-şi un căscat, cu ochii la strugurii rămaşi.

— După ce-i isprăvi de mâncat, îi răspunse crunt Olguţa.

— Am isprăvit.

— Du-te şi te uită-n oglindă.

— Hai, du-te, Profiro; ai să strângi masa mai târziu, interveni zâmbind domnul Deleanu.

Profira ieşi. Un voluminos sughiţ crainici mersul paşilor ei masivi.

— Papa, de ce stăm noi aici?

— O aşteptăm pe mama.

— Şi tu o aştepţi, Herr Direktor?

— Eu îl aştept pe Dănuţ.

— Să aştept şi eu?

— Dacă vrei…

— Tu ce zici, papa?

— Cum vrei tu, Olguţa!

— Eu fac aşa cum vrei tu.

— Stai şi tu… de ce nu?!

Olguţa ciuguli câteva boabe dintr-un ciorchine, rostogolindu-le pe masă.

— Papa, numărul treisprezece poartă ghinion?

— Tu ştii ce-i ghinion, Olguţa? o cercetă prin monoclu Herr Direktor.

— Sigur, dac-am spus!… Ghinion e când ai tu bac la cărţi… şi când am eu crampe.

— Bravo! Şi cine te-a-nvăţat?

— Tu, Herr Direktor.

— Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară!

— Spune, papa, numărul treisprezece poartă ghinion?

— Ştiu eu, Olguţa?… Aşa cred unii.

— Da tu ce crezi?

— Dă!… Da şi nu.

— Mai mult da sau mai mult nu?

— Parcă mai mult da.

— Ca şi mine, papa… Herr Direktor, nu cumva azi îi treisprezece?

— De ce? Azi ai ghinion?

— Mă rog!… Spune tu şi spun şi eu!

— Nu-i treisprezece. Acuma spune.

— Eu n-am… da poate că au alţii!

— Iaca n-ai nimerit: alţii au noroc azi.

— Ştiu, Herr Direktor, îl iscodi Olguţa.

— De unde ştii? Ai ascultat la uşă?

— Eu n-ascult la uşă!

— Atunci ce ştii?

— Întreabă-l pe papa.

— Ce ştie, dragă?

— Ştiu eu!

— Mare drac mai eşti, Olguţa!

— Herr Direktor, ce faci tu când ţi-i ciudă?

— Depinde! Uneori înghit… alteori…

— Alteori?

— Alteori fumez!

— Eu înghit.

— Înghiţi! Ce înghiţi?

— Poamă, Herr Direktor, răspunse calm Olguţa, strivind în dinţi ca pe-o alună, un fraged bob de busuioacă.

În ietacul doamnei Deleanu, prin storurile lăsate în jos, lumina amiezii de toamnă pătrundea ostenită şi odihnitoare.

Cu o mână, Dănuţ se rezema pe umărul mamei lui îngenuncheată lângă el. Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins. Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod… Acum venise rândul bandajului antiseptic.

Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nările lui Dănuţ. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului, însemnată cu o cruce roşie.

        „. Rănit în războaie soldatul căzuse, Şi-n puţine zile chinuit muri.

Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi…”

Neştiind că Dănuţ murea „departe de-o mamă care îl crescuse şi care-l iubi”, doamna Deleanu era îngrijorată de gravitatea obrajilor lui.

— Te strânge pansamentul, Dănuţ?

— Da, pansamentul… Nu. Nu mă strânge pansamentul!

— Spune mamei, Dănuţ. Dacă te strânge să ţi-l fac din nou.

— Nu, mamă. Aşa e foarte frumos. Merci.

Pornind de deasupra genunchiului, pansamentul ajungea până la mijlocul pulpei dând piciorului un vestmânt de rană pentru decoraţii. „Il pressent quelque chose! (1)…”

Mai demult, doamna Deleanu vorbea franţuzeşte cu domnul Deleanu mai ales atunci când vroia să n-o înţeleagă urechile copiilor. Deprinderea de prisos în vorbe – acum când copiii ştiau franţuzeşte – se refugiase înăuntru, pentru gândurile tainice.

— Eşti trist, Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdându-i fruntea.

Întrebarea se prefăcuse în îndemn: Dănuţ deveni trist.

        „Pauvre petit! Quel sourire navrant.” (2)…

Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice, Dănuţ primi dezmierdări pe frunte, pe obraji, cum ar fi primit aplauze.

— Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei…

— Mamă, azi nu mai trebuie să dorm? întrebă Dănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur.

— Eşti obosit, Dănuţ? Ţi-i somn!

— Nuu!

— Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici, cu mama?

— Ba da.

— Hai să te pieptene mama.

        „Poate că m-am îmbolnăvit”, nădăjdui Dănuţ, simţindu-se la putere.

1 Pun ei ceva la cale! (Fr.)

2 Sărmanul de el! Ce zâmbet nedumerit! (Fr.)

Prin vălurele moi şi încâlcite, pieptenele vâslea uşor, ascultând mai mult de melancolia ochilor decât de mânile care-l purtau c-un scop practic. Pentru oricine altul decât doamna Deleanu, părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. Dar ochii străinilor sunt distraţi şi văd convenţional: nu mai mult, nici altfel, decât ochii funcţionarilor de la paşapoarte.

        „Castaniu şi buclat!” Adică la fel cu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbierilor!… Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos!

Inima doamnei Deleanu se strânse amar, simţind nepăsarea oamenilor. Şi mânile mamei ocrotiră, o clipă, zadarnic, împotriva ochilor şi-a foarfecilor, risipa buclelor lui Dănuţ.

— Stai jos, Dănuţ. Să te pieptene mama frumos.

Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarele paturilor alăturate.

— Întinde-te bine… Aşa. Ştii, Dănuţ, când erai mic…

Se lungise de-a lungul dormezei, cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. Ghetele prăfuite odihneau pe şalul turcesc, şi – ciudat! – nici o observaţie! Dimpotrivă, un zâmbet zărit printre gene.

        „Rănit în războaie…”

— Să-ţi spuie mama o poveste?

— Daa!

— Ce să-ţi spuie mama?

— Dănuţ, se întristă ea deodată, nu mai ştie mama poveşti pentru tine! Eşti mare, Dănuţ!… Cum trece vremea!

Doamna Deleanu oftă şi, lăsând pieptenele în păr, alintă capul pentru care nu mai avea poveşti.

        „. Departe de-o mamă…”

Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţele buclelor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin…

Bucle castanii!… Castanii pe dinafară: da. Dar câte flăcări mocneau înăuntru! Câte ape ruginii! Ce delicate chenare arămii ardeau pe marginile şuviţelor!

La sfârşitul vacanţelor, buclele lui Dănuţ erau altele decât cele de la începutul vacanţelor. În roşul lor de soare cuprins de întuneric, simţeai o dogoare parcă, simţeai apropiindu-se toamna, cum simţi în luminişul unor tablouri de Rembrandt, nimbul lui Isus.

        „Şi buclat!” Buclă cu buclă altfel buclat. Dimineaţa, când Dănuţ se deştepta din somn – în clipa hâdă când părul oamenilor e zburlit şi dezmăţat – părul lui răsărea ca o grămadă de lalele – când arămii, când castanii – înflorite în grădinile somnului.

Atâtea dimineţi! Atâtea deşteptări copilăreşti! O clipă, tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan de aur al lalelelor rotunde…

Şi iată, începea liceul… viaţa… uniforma… tunsul… bătrâneţea pentru unii, tinereţea pentru alţii… şi copilul cu bucle de fată, întins pe dormeză, niciodată, niciodată nu va mai fi la fel…

— Dănuţ.

—.

Furată de gânduri, doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei. Ridicându-i capul cu mânile, îl aşeză pe căpătâiul dormezei, încetişor, ca pe un vas cu flori şi fluturi.

Cranţ… Dănuţ se deşteptă înspăimântat, în sunet de săbii parcă.

— Ce-i?

— Nimic, Dănuţ. Uite…

— Mă tunzi, mamă? se alarmă el văzând şuviţa de păr şi foarfecele din mâna doamnei Deleanu.

— Nu, Dănuţ, zâmbi ea cu tristeţă la gândul că alţii îl vor despuia. Am tăiat o şuviţă numai… pentru mine.

— De ce, mamă? întrebă Dănuţ căscând cu poftă.

— Aşa… s-o vezi şi tu când vei fi mare… Dănuţ…!

— Poftim?

— Tu eşti mare, Dănuţ?

— Da, mamă.

— N-ai vrea tu să rămâi aşa cum eşti: mititel…?

— Nu!

—.împreună cu mama.

— Daa.

— Dacă nu se poate, Dănuţ!… Hai să-ţi dea mama ceva bun.

— Din şifonieră?

— Din şifonieră, zâmbi doamna Deleanu în faţa şifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei.

Parfumul dătător de nostalgii al şifonierelor copilăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care se duce cu trecutul… Parfum pe care-l regăseşti – trecând grăbit de viaţă pe o veche uliţă cu zarzări înfloriţi… Te ţine-n drum ciudata adiere, venind cu-a primăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip de fată tânără… – din casă? ori din trecut? – turburător.

Parfumul de livănţică şi sulfină strânse în săculeţe colorate, care atârnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi ai amintirilor… Miros de iarbă-mare, de colonie şi de parfumuri cu nume pe veci uitate, ca ale fericirii… Grămezile albiturilor, zâmbitor de albe-n umbra violetă a rafturilor…

Şi zăngănitul argintiu al cheilor, şi scârţâitul muzical al şifonierelor deschise de o mână albă, când în oglinda lor răsare – o clipă numai – un ietac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşi fiindcă în şifonieră e şocolată…

— Mamă, câte am voie să iau? întrebă Dănuţ, ronţăind o tabletă rotundă de şocolată „Marquis”, mâncând din ochi cutia rămasă în mâna lui.

— Ia-ţi-le pe toate… să ai şi tu la tine în odaie.

— Adevărat?

— Adevărat.

Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cu capacul: era emoţionat.

— Şi-acum hai să te parfumeze mama.

Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare. Dopul de sticlă, umezit, şerpui printre bucle, pe după urechi, pe tâmple, lăsând o adiere de luncă jilavă şi de bomboane acre.

— Dănuţ…

— Poftim.

— Dănuţ…

Mânile doamnei Deleanu umblau repede printre rafturi, sucind şi frământând teancul batistelor.

— Dănuţ, şopti ea rar, în silă, du-te în sofragerie… Te aşteaptă moşu Puiu.

Dănuţ ieşi. Curentul trânti uşa smulgând-o mânii distrate. În afara uşii, Dănuţ aştepta cuvenita observaţie: „Uşile se-nchid, nu se trântesc!” Neauzind nimic, se miră, şi porni spre sofragerie cu buzunarul umflat de cutia şocolăţilor, şchiopătând din pricina bandajului.

Oglinda şifonierei oglindi în treacăt o mână care acoperea un obraz…

— Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios Herr Direktor, azvârlind cărţile.

În aşteptarea – cam lungă – a lui Dănuţ, Herr Direktor jucase câteva partide de é cart é cu domnul Deleanu.

— Da ce-i cu tine, Kami-Mura?

— M-am julit la genunchi, moşu Puiu.

— Şi ai primit cadou un pansament… Bravo ţie! Ia stai jos.

Herr Direktor îşi strâmbă scaunul spre Dănuţ… Olguţa care îndurase cazna unei silnice tăceri, îşi turti bărbia de masă, cu ochii la pândă. Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon; Monica, pe genunchi.

— Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat?

— Nu.

— Foarte bine. Atunci să vorbim noi amândoi, ca doi bărbaţi… ca doi prieteni: da?

— Da, îngână Dănuţ, strângând cutia cu şocolată.

— La vrâsta ta – câţi ani ai? doisprezece?

— Neîmpliniţi, regretă Dănuţ roşindu-se.

— N-are-a-face! La doisprezece ani nu mai eşti copil. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii.

Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică, directorală. Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de „da.”.

— Tu ştii, Dănuţ, că moşu Puiu te iubeşte… ca şi mama, ca şi tata…

— Da.

—.şi că-ţi vrea binele şi numai binele…

— Da.

Olguţa se frământa.

— Bine, Dănuţ. Să vedem numai, dacă-l iubeşti şi tu pe moşu Puiu cât te iubeşte el pe tine…

Dănuţ clipi. Atâtea vorbe adresate lui, şi numai lui, îl ameţeau. I se părea că între cap şi picioare, erau kilometri. Capul se înălţase sus, sus, dimpreună cu plafonul; picioarele coborâseră afund, afund, dimpreună cu podelele. Şi peste prăpastia dintre cap şi picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor…

— Ia să-mi spui tu mie, Dănuţ, dacă vrei s-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu…?

— Da.

— Să câştigi şi tu bani – cât vrei – să cheltuieşti cât poţi, să ai automobil, să porţi monoclu, să fii, într-un cuvânt, stăpân pe tine, şi când îi spune o vorbă să tremure ceilalţi în faţa ta şi să te asculte ca pe un rege…

— Da.

— Atuncea Dănuţ trebuie să faci cum îţi spune moşu Puiu.

— Bine…

— Dar fiindcă eşti băiat mare şi deştept şi învăţat şi ascultător…

O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ, ca un fulger prin ceaţa deasă.

— Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur… Şi hotărârea luată de tine va fi sfântă. Cum vei spune tu, aşa vom face noi. Şi tata, şi mama, şi moşu Puiu te vor asculta pe tine, ca şi cum noi toţi am fi copiii tăi… Dar tu, Dănuţ, trebuie să chibzuieşti serios şi să răspunzi ca un bărbat. Dacă vei face aşa cum credem noi, te vom iubi mai tare şi te vom trata ca pe un om mare şi cuminte, nu ca pe un copil… Ne-am înţeles?

— Da, vorbiră singure buzele lui Dănuţ.

— Acuma ascultă bine…

        „Rănit în războaie soldatul căzuse…” Ce s-a întâmplat?…

— Începând din anul acesta – fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa…

Dănuţ strânse mai tare cutia din buzunar.

—.tu intri la liceu… Hei! Nici nu-ţi închipui tu, Dănuţ, ce mândrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoala primară? Fleac! Pentru copii mici!… Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fost liceeni. Şi ce rău ne pare că nu mai suntem!…

Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa, dar întâlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi.

— De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi, cu dungă! Auzi, Dănuţ? Pantaloni lungi. Aşa cum poartă tata şi cu mine. Ce mai vrei?

Dănuţ începu să asculte.

— Ce se-ntâmplă însă: noi cu toţii vrem ca tu să ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales… Şi fiindcă la Iaşi nu sunt licee de samă, am dori să urmezi liceul la Bucureşti. În capitala ţării, Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat, şi după ce tragem un… o masă grozavă la Enescu – unde-ai să comanzi tu ce-ţi trece prin cap – ne trântim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem o plimbare la Şosea… Şi să ştii, Dănuţ, muscalul care l-oi alege eu întrece caleaşca regelui! Hei-hei! Săracul rege! Noi înainte, picior peste picior, şi el în urma noastră… Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!… Şi la anul – după ce-i învăţa tu bine, ca să nu-l faci de râs pe moşu Puiu – facem amândoi o plimbare în străinătate. Când cu trenul, când cu vaporul!… Şi când ţi-i întoarce, vorbind atâtea limbi străine, rămâne Olguţa cu gura căscată, glumi Herr Direktor, făcând cu ochiul Olguţei. Vra să zică, Dănuţ, iaca ce-ţi propune moşu Puiu: ori rămâi la Iaşi – într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţii şi nespălaţii, într-un liceu cu uniforme urâte – ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu, la un liceu ca cele din poveşti, în oraşul în care stă regele, în oraşul în care, duminicile, o ducem numai într-o petrecere, şi de unde, când vine vacanţa, hop în tren şi tot înainte… Acuma tu gândeşte-te şi alege… Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Hotărăşte.

— Hai, Monica. Noi n-avem ce căuta aici.

Uşa pocni… Herr Direktor aprinse o havană… Dănuţ îşi roti privirea prin odaie… Domnul Deleanu privea plafonul încruntat, ca şi cum acolo sus ar fi fost zugrăvită vânzarea lui Isus.

Privirea lui Dănuţ întâlni capul tuns al lui Herr Direktor, cicatricea de Schläger; înfricoşată, se abătu în spre bufet… Bietul bufet! Când Dănuţ era mic se ascundea în bufet… Acum era mare!… Şi mama nu era în sufragerie…

Înghiţi uscat, iar înghiţi… Singur pe un scaun deasupra lumii… Şi trebuia să răspundă da.

Ridică ochii înfrânţi spre Herr Direktor.

— Nu te grăbi, Dănuţ, îl îmbărbătă Herr Direktor. Gândeşte-te bine.

Capul lui Dănuţ zvâcnea gol.

Mâna-i înţepenise pe cutia din buzunar… O viespe venită de-afară îi bâzâi subt nas. Scutură capul, se apără cu mânile. Viespea se aşeză pe struguri. Mâna lui Dănuţ încleştă din nou cutia.

        „. A!… Vra să zică de asta mama…”

Şi tata şi Olguţa! Toţi ştiuseră, numai el nu…!

Îl alungau din casă… Toţi îl părăseau… Nimănui nu-i păsa de el… şi mama? Chiar mama!… Dănuţ nu mai avea pe nimeni…

Închise ochii umeziţi… Şi deodată, turbinca lui Ivan se întredeschise. Din ea năvăliră – ca nişte umbre uriaşe, într-o lume pustie – Barbara Ubric, Genoveva de Brabant, Cenuşăreasa, toate domniţele şi împărătesele nefericite… şi printre ele, cânele soldatului mort în războaie, cânele Azor.

        „Vra să zică aşa! Vra să zică aşa…!”.

Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumea jalnicelor umbre alunecară două lacrămi… şterse cu mânie de mâna lui Dănuţ… Căci din turbinca lui Ivan – cu plete negre-n vânt, cu ochi scânteietori, cu paloşul într-o mână şi buzduganul în cealaltă – ieşise Făt-Frumos din lacrimă.

Mâna lui Dănuţ smunci cutia cu şocolată, izgonind-o pe masă.

Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa, bine!… Lasă că v-arăt eu…!”.

Cu glas ridicat, neobişnuit de tare şi de hotărât, Dănuţ rosti marile vorbe:

— Da, moşu Puiu, merg cu mata la Bucureşti. Aşa vreau eu.

— Bravo, Dănuţ, bravo! Aşa băiat mai înţeleg şi eu! Vino să te sărut.

— Dănuţ! strigă doamna Deleanu, scoţând capul prin uşa întredeschisă, fără să intre, ca în aşteptarea rezultatului unei operaţii.

        „Ce-am făcut…?”.

Ca roua dimineţii, Făt-Frumos se risipi în ploaie de lacrămi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ.

— Alice! Hai, Alice! S-a făcut! Să ne trăiască Dănuţ! O sticlă de Cotnar.

— Lasă, lasă, dragul mamei, are să fie bine, îl alină doamna Deleanu strângându-l în braţe aşa cum l-ar fi strâns pe peronul unei gări lugubre, subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel.

În câteva clipe sofrageria îşi schimbă înfăţişarea. Profira iuţită de-o poruncă scurtă, strânse faţa de masă cu scrum şi fărmături, mătură pe jos, aruncând priviri crunte sprintenei şi zâmbitoarei Anica, ale cărei mâni purtau farfurii şi zăngănitoare tacâmuri, ca pe nişte castaniete. O altă faţă de masă, albă, împodobită cu broderii simple, acoperi masa, dându-i un aer duminical. Herr Direktor ajuta pe doamna Deleanu, potrivind, cu un fel de galanterie, faldurile şi căderea feţei de masă.

Domnul Deleanu se duse în beci. Dănuţ, nemişcat pe scaun, avea privirea gravă şi distrată a figuranţilor pentru schimbarea decorului piesei în care şi ei sunt decor.

— Alice, fac prinsoare pe ix kilograme de maroane că n-ai bişcoturi de şampanie.

— Bine, Grigore. Priveşte…

Într-un raft de sus al bufetului, alături de tradiţionalul paneraş cu struguri de Malaga şi migdale, bişcoturile se înălţau în vraf pudrat, ca nişte galbene vâsle ale veseliei.

— Am pierdut. La poruncă!

— Ai să ne trimiţi de la Bucureşti, când începe sezonul maroanelor un vagon… Facem un praznic, Dănuţ! Aşa-i?

— Poftim?

— Nimic… Spune mama prostii.

O strângere de inimă… Când îi vremea maroanelor, Dănuţ va fi la Bucureşti… O odaie goală în casă şi alta însuflet…

S-auziră lovituri de picior în uşă.

— Deschideţi!

Anica smunci uşa-n lături. Gâfâind, cu pălăria pe cap şi pardesiul pe umeri, intră domnul Deleanu.

— Asta-i pentru Alice şi pentru copii.

— Prezint-o!

— Mumm”, nouă sute şase.

— Se aprobă, exclamă Herr Direktor descifrând eticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopului cu cască războinică.

— Grigore, ia priveşte.

— Bine că mai văd şi eu colb autentic pe o sticlă de vin.

—.de Cotnar, rectifică domnul Deleanu cu un ton heraldic.

— Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă!

În mijlocul mesei, domnul Deleanu culcase cotnarul, făcându-i căpătâi dintr-un şervet. Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară, avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani.

— Anica, du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le.

— Să ne aşezăm.

— Cum?

— Dănuţ lângă mine, hotărî doamna Deleanu, luându-l de după gât.

— Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor.

— Tu stai cu şampania. Noi, moldovenii, stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul.

— Mă lepăd de Satana!

— Nu se leapădă ea de tine!

— Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica.

— Tante Alice, Olguţa… Olguţa a spus că doarme, şopti Monica, subţiind pe cât cu putinţă pe a spus.

— Nu se poate. Să vie şi Olguţa.

— O doare capul, tante Alice.

— Ia să mă duc eu să văd ce-i, se ridică domnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat.

— Pot să intru?

— Olguţa.

Domnul Deleanu crăpă uşa, privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei.

— Dormi? o întrebă el, dezmierdându-i pletele.

— Nu, răspunse ea cu ochii închişi, cu pumnii închişi.

— Te doare capul?

— Nu.

— Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru Dănuţ?

— Nu vreau.

— Ia uită-te la tata.

De subt genele negre, privirile negre izbucniră. Olguţa – ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei – se ridică, aşezându-se pe pat. Privea fără să clipească.

— Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei: ce s-a întâmplat?

— Sunt supărată.

— De ce?

— Fiindcă am dreptate.

— Asta-i bucurie, Olguţa, nu supărare!

— Nu. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai… şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna.

Domnul Deleanu abia îşi stăpâni un zâmbet; Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfârşite.

— Ia explică-mi cum vine asta.

— Papa, începu Olguţa vehement, cine-s eu?

— Tuu? Fata mea.

— Şi mai cine sunt eu?

— Fata mamei.

— Şi mai cine, papa?

— Şi prietena lui moş Gheorghe.

— Ei, papa! Tu mă faci să râd, şi eu vreau să fiu serioasă! Spune, papa.

— Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şi tu.

— Papa, cine-i Dănuţ?

— Aha! Fratele tău.

— Vra să zică el e fratele meu?

— Sigur.

— Papa, vra să zică Dănuţ e rudă cu mine tot atât cât e şi eu tine şi mama?

— Da, Olguţa, zâmbi domnul Deleanu.

— Ş-atuncea, dacă eu aş fi tot aşa de mare ca şi mama, aş fi mama lui Dănuţ.

— Aşa-i. Ar avea două mame. Vai de el!

— Papa, zău că nu glumesc… Vra să zică eu sunt sora lui numai fiindcă-s mică…

— Nu, Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcă amândoi sunteţi copiii noştri.

— Sigur, papa. Eu ce spun!… Vra să zică eu sunt ca şi mama pentru Dănuţ, numai că eu sunt mică şi mama-i mare… Da şi eu am să fiu mare.

— Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete pe Dănuţ la Bucureşti?

— Spune, Olguţa. Tu ştii că tata te ascultă cu plăcere.

— Papa, de ce nu m-aţi întrebat şi pe mine?

— Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ?

— Mă rog!… Eu sunt sora lui. De ce nu m-aţi întrebat?

— Ştiu eu!… Aşa-s părinţii, Olguţa: n-au încredere în copii. Şi poate că n-au dreptate… Întotdeauna.

— Te-ai supărat, papa?

— Nu. M-am posomorât, poate, fără să vreau.

— Papa, eu nu vreau să te supăr. Eu vreau să ai tu dreptate… De ce-a plâns mama?

Mâna domnului Deleanu îi răspunse dezmierdându-i mâna.

— Şi ţie-ţi pare rău, papa. Sunt sigură.

— Cum îţi pare rău şi ţie, Olguţa! Aşa-s părinţii! glumi el melancolic.

— Vezi, papa! Pe mine nu m-aţi întrebat!

— Olguţa, tu ştii că Dănuţ vrea să plece? El a hotărât, nesilit de nimeni… În sfârşit!

— Ştiu eu. El face cum vrea Herr Direktor.

— Şi moşu Puiu îl iubeşte pe Dănuţ ca şi noi. El îi vrea binele… altfel decât noi… şi cred că are dreptate.

— Spui drept, papa?

— Da, da!

— La noi acasă nu-i bine?

— Îi bine, Olguţa… Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieţi… strunit cum trebuie.

— Mai bine eram eu băiat.

— De ce, Olguţa?

— Aşa!… N-ar fi plâns mama.

— Ba da, Olguţa. Mama vă iubeşte deopotrivă pe amândoi.

— Ştiu, papa, nu zic!… Da eu nu vreau să plângă mama.

— Şi-l lăsai pe tata singur, dacă erai băiat?

— Tu eşti bărbat, papa!

— Şi?

— Nu te-aş fi lăsat, papa, izbucni ea mânioasă, fiindcă-s fată.

Domnul Deleanu o sărută.

— Ţi-a trecut supărarea?

— Dacă ai tu dreptate, sigur.

— Am, Olguţa. Avocaţii au totdeauna dreptate!

— Şi părinţii, papa!

— Ei, bravo! Aşa te vreau: veselă. Haidem în sofragerie.

— Papa, Herr Direktor e mai sever decât tine: aşa-i?

— Decât mine – mi se pare – nu-i greu să fii mai sever… Ce zici?

— Adevărat! Tu nu eşti de loc!… Nici nu-i nevoie să fii!

— Da! Spui tu!

— Ba da, papa. Dacă ai fi tu sever, eu…

— Tu…?

Olguţa îl privi cu vicleană seriozitate.

— Eu m-aş arunca de pe acoperiş… cum erai să faci şi tu când erai mic, şi ţi-ar părea rău!

— Oare!

— Da tu nu eşti sever. Tu nici nu poţi să te superi, papa.

— Ei?!

— Da. Îţi spun eu! Ţie-ţi vine să râzi când te superi, ş-atunci vrei să te superi şi mai tare…

Domnul Deleanu râdea.

— Tu sameni cu mine, papa.

— Da, Olguţa. Ar trebui să-l pui la colţ pe tata, fiindcă nu ştie să fie tată serios.

— Ei, papa! Eu te-ascult pe tine. Ştii, eu te-am supărat odată, şi fiindcă tu nu mi-ai spus nimica, eu singură m-am pus la colţ… Vezi! Nu mi-i ruşine! Eu îţi spun… Da vreau să ştiu dacă Herr Direktor e sever?

— Cât trebuie, Olguţa. Grigore vă iubeşte.

— Ştiu, papa… Lasă, am să vorbesc eu cu Herr Direktor… Ce cauţi aici? De ce nu baţi la uşă, Anica?

— Întreabă coniţa de ce nu mai veniţi…

— Hai să mergem, papa… Îmi pare bine că mi-ai făcut o vizită. Am să învăţ să fac cafea. Când mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră.

— Mă omoară Alice, măi drăcuşorule!

— Şi dulceaţă-ţi dau, papa.

— Ai tu dulceaţă?

— Sigur. Uite, papa… Da să nu mă spui!

Ochii domnului Deleanu sclipiră de râsul amintirilor, privind gavanoasele din sobă.

— Acolo-i bufetul tău!

— Da, papa, acolo am să ascund cafeaua şi ibricul.

— Şi de unde ai să ai tu cafea şi ibric?

— Îmi cumperi tu, papa… ca să-mi pot primi musafirii.

— Şi dacă ne prinde mama?

— Are să guste şi ea din cafea… să vadă dacă-s bună gospodină!

— Şi dacă se supără?

— Ne pune la colţ pe-amândoi!

— V-aţi împotmolit? îi întâmpină doamna Deleanu scuturându-şi gândurile.

— Tăcere! cuvântă Herr Direktor. Dau cuvântul lui „Mumm”. Aviz urechilor delicate!

— Grigore, să nu spargi oglinda.

— N-ai grijă, Alice! Dopurile de şampanie au predilecţie pentru urechile tale! De rest n-ai grijă, că are dopul!

Într-o pornire, doamna Deleanu şi Monica îşi astupară urechile. Totuşi, pocnetul festiv le făcu să tresară. Dopul zbură ca o vrabie dintr-un exuberant zarzăr înflorit în sticlă, scuturat în cupe.

— Impecabil! se autocomplimentă Herr Direktor, umplând cupele… Serviţi-vă! Cea mai plină pentru Kami-Mura.

— Umple-o bine, Herr Direktor, nu mă persecuta! îl luă în primire Olguţa arătând cu degetul adevăratul nivel al şampaniei subt cel decorativ al spumei.

— Alice, ce ai de spus? Fiică-ta vrea abatajuri alcoolice?

— Dă-i, Grigore. În norocul lui Dănuţ.

— Stai, Olguţa, nu începe… N-ai grijă, te-ameţeşti îndată.

— Ai să ţii un discurs, Herr Direktor? întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă.

— Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie… Dragii mei, începu Herr Direktor ridicând cupa, de azi înainte am pierdut un nepot, dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Maria. Beau mai întâi, în cinstea noului tată – vrednic tată! – care-şi botează fiul în şampanie nu în apă ortodoxă… Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi buzele în blonda roire. Gaudeamus igitur.

Ciocnite, cupele cântară pura arietă a cristalelor subţiri.

— Hai, Alice, nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru!

— Umple-o, Grigore.

— Cum? Ai şi băut-o! Tu, Alice!

— Eu.

Herr Direktor turnă veselie acolo unde era nevoie de multă. C-un foşnet, spuma crescu. În mişcarea ei, cupa se înălţa, parcă palpitând, asemeni unei balerine-n vârfuri, furată de zborul voalurilor desfăşurate.

— Ş-acum, dragii mei, urmă Herr Direktor ciocnind cu doamna Deleanu, să bem în sănătatea fiului îndrumat. Dorinţa mea cea mai fierbinte e ca peste vreo zece ani, adunaţi în jurul acestei simpatice mese, că ciocnim din nou toţi cei de-acum. Ş-atuncea, Dănuţ, să mă priveşti tu prin monoclu – cum te privesc eu acuma – şi să zici: „Acest ramolit care în viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil… a izbutit să facă un om”. În aşteptarea acelei zile, s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine, să cinstim pe mame!

— Eşti bine dispus, Herr Direktor! îl apostrofă Olguţa c-un bişcot în mână.

— Mi se pare că suntem amândoi. Bună-i şampania! Ce zici, Olguţa?

— Îi bună, Herr Direktor! Te pişcă de limbă!

— Atunci ţine şi tu un toast.

— Crezi că mi-i frică?

— Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor, răsturnându-se pe speteaza scaunului.

Olguţa se ridică în picioare.

— Mamă, dă-mi voie să mă sui pe scaun.

— Ce vrei să faci?

— Vreau să ţin un discurs… pentru Herr Direktor.

— Suie-te. Vezi numai să nu cazi!

— Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktor privind-o cu gâtul strâmb.

— Nu mă interpela, Herr Direktor!

Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun. Cunoştea tracul debuturilor oratorice şi, deşi glumă, debutul Olguţei îl emoţiona.

Olguţa îşi trecu palma peste frunte, umplându-se de fărâmături fiindcă avea în mână un ciot de bişcot.

— Dragă Herr Direktor, vorbi ea fără şovăire, privindu-l, noi doi şi până azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. Şi nu-mi pare rău!

— Nici mie, Olguţa.

— Atunci avem noroc la rude amândoi!

— Bravo, Olguţa! aplaudă domnul Deleanu.

— Mare noroc, Olguţa! Să ştii de la mine.

— Ştiu, Herr Direktor, de când am fost rudă cu Fiţa Elencu… Da de azi înainte suntem mai rude.

— Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei.

— Ba nu! Foarte rudă sunt numai cu tata, cu mama şi cu cineva…

— Cine-i misteriosul cineva?

— Ai să vezi, Herr Direktor.

— N-o întrerupe, Grigore, o apără domnul Deleanu.

— Lasă, papa, eu îi răspund… De azi înainte Herr Direktor, tu eşti tatăl fratelui meu. De asta suntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decât unu, şi fiindcă tu, de azi înainte, eşti de două ori rudă cu mine.

— Şi-ţi pare bine, Olguţa?

— Sigur că-mi pare bine!

— Atunci hai să ciocnim.

— Stai, că n-am sfârşit!… Şi eu doresc, Herr Direktor, să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avem şi noi doi.

— A bon entendeur, salut! exclamă Herr Direktor luând-o în braţe.

— Bravo, Olguţa! Nota zece la discurs!

— Dragii mei, vocifera Herr Direktor, aşezând-o pe Olguţa la locul ei, că am căpătat un băiat nu-i mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întâmple. M-a ferit Dumnezeu de nevastă, şi iacătă că-n schimb îmi trimete o soacră!… Să bem în cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru şi să dorim ca toate celelalte să-i samene!

Dănuţ mâncase mai multe bişcoturi muiate în şampanie, fără poftă. Auzea răsunând cupele ciocnite, vorbele, glumele, râsetele, fără să le asculte… Vra să zică se întâmplase ceva bun. Toţi erau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu… Şezuse pe un scaun din sofragerie, înalt, ciudat de înalt – ca toate scaunele clipelor solemne – şi toţi aşteptaseră să hotărască el… Da.

Când îi scosese dentistul, mai demult, o măsea, Dănuţ, cu măseaua în mână, plânsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie. Ş-atunci, ca şi acum, părinţii lui îl felicitaseră, râzând alături de scaunul caznei… Ciudat! Atunci o măsea, acuma un da – din gura lui Dănuţ ieşite… Şi toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti… Săracu Dănuţ! Numai el era trist… şi parcă nu… Era odată un împărat care cu jumătate faţă râdea şi cu jumătate plângea…

Răsturnat pe scaun, domnul Deleanu respiră cotnarul din păhăruţ.

— Grigore, începu el zâmbind cu ironică melancolie, mult ai mai terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă…!

— Scopul scuză mijloacele!

— Nu, nu! Criticele tale erau sincere, şi mai bine decât copiii nimeni nu ştie să vadă paiul din ochii părinţilor… Dar eu, dragă Grigore, am băut şampanie, ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci şi opt!… Şi închin, la rândul meu, pentru această Moldovă în care s-a făcut cotnarul amar şi blând, pentru această Moldovă în care mai răsar suflete asemănătoare cotnarului, şi fiindcă-s amare, şi fiindcă-s blânde, şi fiindcă-s rare. S-aţâţ doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete, atunci când în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi.

— Papa, cotnarul e mai bun decât tutunul?

— Vrei să guşti, Olguţa?

— Dacă spui tu!

— Ia să vedem.

Olguţa îşi muie buzele, sorbi cu încordată atenţie, şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea.

— Îi amar, papa! Mai bună-i şampania!

— Tu nu te pricepi, Olguţa! zâmbi domnul Deleanu. Asta-i pentru moşnegi ca noi!

— Papa, da spune-mi dacă-i mai bun decât tutunul!

— Hei! Cred bine! Şi-i mai rar!

— Atunci am să te rog ceva.

— Spune.

Olguţa se ridică de pe scaun, se apropie de domnul Deleanu, şi începu să-i şoptească la ureche, trăgând cu ochiul la ceilalţi.

— Olguţa, nu-i politicos ce faci tu! o dojeni doamna Deleanu.

— Merci, papa!… Mamă dragă, aşa-i când faci un chef!

— Uite, Olguţa… Şi spune-i să-l bea în cinstea voastră, a copiilor.

Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mână, călcând ca o acrobată pe frânghie.

— Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna Deleanu.

— Mai încape vorbă?!

— Rămânem fără copii, zâmbi doamna Deleanu oftând. Pe Dănuţ ni-l ia Grigore, pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe… Numai Monica e a noastră… Hai să ne sculăm.

— Noi mai rămânem, Alice, protestă Herr Direktor, arătând paharul pe jumătate plin.

Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaseră singuri în faţa paharelor.

— Când pleci tu, Grigore?

— Mâne.

— Şi pe Dănuţ când ţi-l aduc?

— Peste vreo săptămână.

— Aşa degrabă?

— Acuşi începe şcoala.

— Şi tribunalul.

— Încep toate!… Trebuie să-l pregătesc: să-i fac uniformă, să-l mai plimb prin Bucureşti…

— Bine… Să trăim!

— Noroc!

Pornită tocmai din îndepărtate vremi – cu alean de soare îngălbenit pe foi de nuc – aroma cotnarului se răspândi în tăcerea odăii. Şi adierea toamnei de afară, învăluind suflarea toamnei din cotnar, se umplu de amintiri…

Doamna Deleanu ieşise din sofragerie dezmierdând cu degetele buclele lui Dănuţ, urmată de Monica. Ajungând în dreptul uşii ietacului se opri.

— Haideţi la mine, copii.

Mut, Dănuţ trecu înainte, spre odaia lui, cu capul aplecat. Intră. Uşa se închise. Părăsită de buclele lui Dănuţ, mâna doamnei Deleanu rămase o clipă în aer, cu degetele răsfirate, ca o frunză desprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pe care-l ocrotea… Căzu.

— Tu vrei să vii cu mine, Monica?

Fetiţa apucă mâna cea tristă, o strânse cu toată puterea ei copilărească şi intră în ietac, furişând o privire abătută spre uşa lui Dănuţ.

Două tăceri, una lângă alta, mână în mână.

Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat, cu ochii închişi; Monica aşezată pe marginea patului.

Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipul neclintit al doamnei Deleanu. Îi venea să-şi ţie suflarea ca să nu facă zgomot.

De la o vreme, genele doamnei Deleanu tremurară… şi două lacrimi alunecară de-a lungul obrajilor. Ţinându-şi suflarea, Monica se aplecă şi sărută cu timiditate mâna doamnei Deleanu.

— Tu erai aici, Monica? tresări doamna Deleanu.

— Cu mata, tante Alice.

— Pui mic… tu du-te lângă Dănuţ… Eu am să dorm.

Monica ieşi în vârfuri. Se opri în faţa uşii odăii lui Dănuţ. Bătu încet cu degetul.

— Dănuţ, şopti ea aplecând urechea.

Apăsând binişor clampa, întredeschise uşa.

— Doarme!… Săracu Dănuţ…!

După ce se închise uşa la loc, Dănuţ deschise ochii din nou – şi nu zâmbi.

Monica intră singură în odăiţa fetiţelor.

În trei odăi, trei tăceri priveau viaţa…

Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol, Olguţa dădu buzna în sofragerie. Profira sări de pe scaun cu gura plină, ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mâncând în clasă de profesoară. Anica plecă ochii în jos, ascunzând bişcotul la spate, cu gestul revelator al şcolarilor fumători.

— Poftă mare! Anica, hai cu mine!

Profira le aşteptă să iasă. De îndată ce se închise uşa, învie, ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina… Aplecându-se, luă bişcotul aruncat de Anica, şi-l înghiţi.

— Ascultă, Anica, o cercetă aspru Olguţa, ai mâncat numai, sau ai şi băut?

— Nici n-am apucat să mănânc, duduie Olguţa, se tângui Anica arătându-i mânile goale.

— Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti fiindcă Profira mănâncă tot. Stai, nu pleca. Ai treabă cu mine… Ia să-i dau şi Profirei o treabă!

Medită încruntată şi repede deschise uşa sofrageriei.

— Profira!

— Of! M-am speriat, duduie!

— Du-te şi spune vierului să-ţi dea poamă fragă: auzi? S-o aleagă frumoasă.

— Da aici cine să cureţe?

— Ştie şi Anica să mănânce bişcoturi! Du-te şi mănâncă poamă. Hai repede.

Profira oftă şi porni… scoţând un alt bişcot din buzunarul pestelcii.

— Ascultă bine, Anica.

— Ascult, duduie.

— Ai să te duci în odaia turcească, la moşu Puiu, ş-ai să baţi la uşă încet. Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare… Ia arată-mi cum ai să faci?

Anica se apropie de uşa sofrageriei… şi intră.

— Anica, te joci cu mine?

— Am uitat, duduie Olguţa!

— Fă cum ţi-am spus.

— Da. Dat încet…

Toc-toc, bocăni ea cu degetul.

— Şi dacă nu răspunde bat tare.

Buf-buf, bătu ea cu pumnul.

— Aşa. Şi dacă nici atunci nu răspunde, intri în goană, trânteşti uşa, te baţi cu mâna peste gură şi spui în gura mare: „Păcatele mele! Eu gândeam că eraţi în sofragerie!” Ai înţeles? Da să faci zgomot, ca să-l trezeşti!

— Şi dacă se supără, duduie Olguţă? întrebă Anica abia ţinându-şi râsul.

— Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduia Olguţa vrea să-i vorbească.

În aşteptarea Anicăi, Olguţa se plimba cu mânile la spate, din ce în ce mai repede, ca cineva care născoceşte dialoguri cu replici scurte. Uneori se oprea, îşi descoperea fruntea mereu bătută de şuviţele negre şi iar pornea.

— A spus să poftiţi.

— Dormea?

— Nu, fuma.

— Bine. Acuma du-te şi mănâncă tot ce-a rămas pe masă. Să nu laşi nimic Profirei!

— Bucuros de musafiri? întrebă afabil Olguţa intrând la Herr Direktor.

— Încântat!

— Ce mai faci, Herr Direktor? Nu te deranjez?

— Tu! Prietena mea! Îmi pare rău!… Ce vânt te-aduce pe la mine?

— Nimic, Herr Direktor! Am venit să te văd, să mai stăm de vorbă…

Herr Direktor se ridică într-un cot pe divan, încrustându-şi monoclul în orbită.

— Îmi faci o vizită?

— Sigur… Da frumos halat ai! Tu eşti elegant ca o cucoană.

— Aşa-s burlacii, Olguţa.

— De ce numai burlacii?

— Fiindcă ei n-au nevastă! În schimb, au un halat frumos.

— Şi cei însuraţi nu trebuie să aibă?

— N-au nevoie. Ei au o nevastă frumoasă.

— Şi dacă-i urâtă?

— Se consolează! Adică nu. Dă! Oftează şi ei!… Da stai jos. Ce pot să-ţi ofer: o ţigară?

— Azi eşti vesel, Herr Direktor!

— Ca întotdeauna.

— Azi nu-i ca întotdeauna.

— Ai dreptate. Azi e o zi mare.

— Pentru tine?

— Şi pentru Kami-Mura… şi pentru toţi. N-ai văzut?

— Atunci de ce-a plâns mama?

— De unde ştii tu c-a plâns?

— Am văzut eu.

— Bine. A plâns… fiindcă-i mamă.

— Ei! Atunci ar trebui să plângă în fiecare zi!

— A plâns de bucurie, Olguţa.

— Nu, Herr Direktor.

— Aşa cred eu.

— Să-ţi spun eu de ce-a plâns: fiindcă pleacă fratele meu.

— Dragă Olguţa, mama a înţeles că-i mai bine pentru Dănuţ să înveţe la Bucureşti, şi ea singură a hotărât – cum de altfel a hotărât şi Dănuţ.

— Atunci de ce-a plâns?

— Aşa-s cucoanele, Olguţa. După ce se hotărăsc să facă ceva, plâng, şi le trece.

— Şi-a călcat pe inimă, Herr Direktor!

— Măi! că multe mai ştii!

— Herr Direktor, când pleci?

— Mâne, Olguţa.

— Pleci singur?

— Da. Dănuţ vine cu Iorgu, peste o săptămână.

—.îmi pare bine, respiră ea.

Herr Direktor îi dezmierdă pletele.

— Bună fată eşti tu!

— Herr Direktor, începu Olguţa privindu-l drept în ochi, tu eşti sever?

— Cu cine Olguţa?

— Ştiu eu!… La Bucureşti, cu funcţionarii tăi.

— Sigur. Altfel nu merg treburile.

— Şi ce faci tu când eşti sever?

— Dă!… Vorbesc mai aspru, mă încrunt, şi dacă nu m-ascultă îi dau afară.

— Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu?

— Dănuţ m-ascultă.

— Cine ştie?! Dacă face-o prostie?

— Îi fac morală.

— Şi dacă mai face una?

— Hm!… Om vedea!

— Hm!… Herr Direktor, tu ai bătut vreodată pe cineva?

— Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Când eram băiat…

— Da-ţi place să baţi?

— Nu, Olguţa. E urât şi sălbatec.

— Vra să zică, n-ai să-l baţi pe fratele meu?

— Pe Dănuţ! Ferească Dumnezeu!

Olguţa respiră adânc.

— Merci, Herr Direktor. Ştiam eu! Tu eşti sever, da bun… Îmi dai voie să umblu în geamandan?

— Mă rog!

— Închide ochii, Herr Direktor… Astupă-ţi ochii cu mânile… Acuma să-mi spui ce-am să fac!

— Ai să-ţi faci un duş cu colonie!

— Bine-mi pare că n-ai ghicit! Azi nu te doare capul, Herr Direktor?

— Slava Domnului, am scăpat!

— Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune.

— Ba mă doare! Cum nu!

Revărsându-se, colonia gâlgâia; palma Olguţei se rotea repede, împrăştiind-o pe capul zimţat aspru de părul mărunt, în timp ce buzele suflau din răsputeri spre creştet.

— Îţi place, Herr Direktor?

— Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord în capul meu! Numai ia-o mai încet, că acuşi capăt o migrenă.

— Nu-i nimica, Herr Direktor! Îţi mai fac o fricţiune. Azi îi o zi mare!

— Pe capul meu!

— Şi pe altele, Herr Direktor, adăugă Olguţa, frământând amarnic.

Era o dărăpănare atât de străvezie, că parcă nu era în văzduhul toamnei – şi o blândeţă vastă în lumină… ca un trecut…

Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mânile în buzunar şi umerii plecaţi. Zărind mingea de foot-ball uitată în ogradă, îşi aminti că se jucase cu Olguţa, că se rănise la genunchi mai adineaori – şi i se păru că treptele pe care le coboară sunt altele decât acele pe care le suise, şi că ograda-i alta, şi că Dănuţ e altul…

Ca şi cum treptele suite atunci şi coborâte acum ar fi fost ale vremii, nu ale pridvorului casei părinteşti.

Închise ochii…

De multe ori, spre sfârşitul vacanţelor mai ales, Dănuţ visa că i s-a întâmplat o nenorocire. Şi-ntotdeauna, deschizând ochii, nenorocirea se isprăvea. Şi Dănuţ era fericit, cu sufletul frăgezit de zâmbete desprinse din spaima somnului. Astfel nenorocirile din somn îl deprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci – deschizând uşa cu o deschidere de pleoape – pentru a intra în alba încăpere a luminii, cu oglinzi numai pentru zâmbete şi ferestre numai pentru soare…

Deschise ochii. Mingea de foot-ball, aceeaşi; cerul, înalt şi întins; începea şcoala, se apropia plecarea; Dănuţ, mic şi singur…

Vra să zică l-au dat afară din casă… Nu-i venea să plângă, nu. Oftă.

Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerul mic-mic, şi jos-jos, aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori, iarna, doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. Şi dedesubtul cerului micşorat şi coborât, aşa cum ar fi vrut Dănuţ, să fie un covor luminat de flăcările sobei şi o pisică somnoroasă…

Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour. Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri, stând locului, sau strâmbându-se pe-o coastă de nedumerire, sau bătând tactul unei supărări, cu vârfurile. Dănuţ, fireşte, şedea subt măsuţă. Olguţa se juca pe-afară, în omăt. Dar lui Dănuţ nu-i trebuia altă joacă. Acolo, lumea se micşora ca o căsuţă de păpuşă. Nimeni nu mai era pe lume, decât picioarele măsuţei, Dănuţ la mijloc, pantofii mamei şi pisica. Dănuţ ştia ce face mama fiindcă vedea ce fac pantofii. Ştia când zâmbeşte, când se încruntă, câad se supără. Pisica de la o vreme torcea. Şi era o tăcere!… Căldura sobei ajungea acolo molatecă şi somnoroasă… Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barba-Cot, cu Prichindel… Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă, cu oameni mici ca literile, cu animale de statura majusculelor şi căsuţe niciodată mai mari decât o carte de poveşti, să-ncapă-n ele numai basme. Dănuţ, numai, era uriaş, dar ce uriaş cumsecade!… Era bine acolo! Aceea era patria lui Dănuţ luminată de focul din sobă ca de un soare al co-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici…

L-au izgonit.

Ce înalt era cerul! Ce mare pământul!

Porni încet spre livadă… Ce se întâmplase în turbinca lui Ivan? Ce vânt veştejise, scuturase şi alungase împăraţii, feţi-frumoşii şi poveştile? Turbinca lui Ivan era goală?

Dănuţ mergea singur. Nimeni nu-l mai însoţea. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptau înainte – pieriseră. Pustiu înainte, pustiu în urmă! Din casă-l izgoniseră, înainte-l aştepta şcoala…

Turbinca lui Ivan era goală şi era grea fiindcă în ea intrase durerea din viaţă în locul celei din basme, cu duioasa apăsare de moarte a toamnei pe păduri.

În drum spre livadă îl ajunse Ali, gudurându-se pe lângă el.

Numai Ali îl iubea pe Dănuţ. Şi după ce va pleca Dănuţ, amândoi vor rămânea singuri: Dănuţ la Bucureşti, Al i la Medeleni.

— Dănuţ!

Cu cozile fluturând pe spate, Monica alerga după el.

— Dănuţ, stai puţin, Dănuţ!

Îl ajunse în livadă. Gâfâia.

— Dănuţ… Îmi pare-aşa de rău că pleci! se spovedi ea gata de plâns, luându-l de mână şi privindu-l cu ochii măriţi.

— Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? De ce nu-mi daţi pace?

Smulgându-şi mâna din mâna Monicăi porni înainte, înstrăinându-se de-ai lui în toamnă.

— Ce i-am făcut eu? murmură Monica acoperindu-şi obrajii cu mânile… Săracu Dănuţ!

Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ, deşi gonită, Monica porni după Ali.

Arome dulci şi amărui, mirodenii pipărate, miresme stinse, suflări umile, abia simţite, desluşite totuşi…

Soarele umed – adierile vântului de pe mirişti, şi grădini, şi arături – fructele şi frunzele crengilor – trunchiurile pomilor – pământul – frunzele şi fructele căzute – şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate.

Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vânt, şi căderea frunzelor dezmierda mâhniri fără de frunte şi sfâşieri fără de mâni.

Şi pretutindeni începea o plecare, şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor, nici femeia care stă pe el înfrigurată, cu genunchii strânşi şi coatele împreunate, acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plângă.

Dar toamna?

Monica se tupilase după trunchiul unui măr domnesc. Deasupra ei, merele pline încovoiau crenguţele, împovărându-le, ca cerceii cu prea grele nestemate urechile micilor infante.

De-acolo, Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ, într-ascuns.

Ostenise. De aceea îngenunchease.

Dănuţ şedea pe banca de sub nuc, nemişcat. Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-l bătea în plin, cârlionţându-l cu aramă.

Pe masa de stejar cădeau frunze, lumini de soare şi nuci întunecate în cojile verzi. Se desfăcuse parcă un străvechi gromolnic, cu scoarţele de foi de nuc suflate cu lumini de soare. Şi capul unui pui de faun, aplecat, visa…

O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzând din ochii lui Dănuţ, Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc.

Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atât de mult de trupul lui Dănuţ, că murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească, şi numai zâmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soarelui de pe obraz.

Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş Pe la moara Murgului Trece fata turcului C-un cojoc De motoc C-o pestelcă Strecătoare Una mara Două para Triaria Compania…

Fără înţeles, versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să râdă decât să vorbească. Pe-atunci, Dănuţ avea vreo trei ani. Purta rochiţă ca şi Olguţa, şi când îi era somn anunţa: „Vau naniţi”. Şi o bucovineancă, dădaca lui, poate în dorul satului de peste graniţă, îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanu şi, după ce isprăvea, căpăta bomboane şi sărutări. Când se culca, le recita în şoaptă, pentru el, până ce-adormea.

Unu Ili Duduili…

— Nani, Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Şi Dănuţ şoptea mai încet: Eşti cas Topoas…

— Sst!

Pe la moaa Mugului Tece fata tucului…

— Ţţ-ţţ!

Şi Dănuţ zâmbea fiindcă numai gândul lui mai auzrea că fata turcului avea:

Un cozoc.

Di motoc…

Şi adormea zâmbind.

Cădeau frunzele nucului câte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar.

Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi, şi-acum nu mai aveau flori, şi cădeau frunze galbene din ei, foşnind uscat. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zâmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ – pe c înd avea trei ani – acum fără de înţeles, şi-atât de trist i se desprindeau de pe buze, rupte din trecut:

Unu Ilă Duduilă Eşti caş Toporaş…

Se ridică-n livadă – pe măsură ce se lungeau umbrele – răcoarea umedă. Monica îşi acoperise pieptul cu mânile: tremura.

Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare, frecându-şi genunchii îndureraţi, începu să se îndepărteze de-a-ndăratelea, ascunzându-se pe după trunchiuri. Se opri, uitându-se: Dănuţ nu se mişca. O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ.

Când eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale… Da. Îţi vine să dormi când eşti trist. Şi să uiţi… Dar când te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou…!

Dănuţ oftă.

De ce cădeau frunzele?… Fiindcă venise toamna… Frunzele erau moarte?… Nu. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pământ fiindcă venise toamna… Toamna…

Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?… Dacă venise toamna!… Ce să mai facă ele pe crengi…!

Când vine toamna, pasările pleacă şi frunzele cad…

Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanga nucului, şi-ar fi venit toamna – ce-ar fi făcut?… Toate frunzele din jurul lui ar fi căzut, şi el ar fi rămas din ce în ce mai singur – aşa cum era acum… Da. Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă… şi l-ar fi luat vântul, şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze, şi cine ştie unde l-ar fi azvârlit… şi nimeni-nimeni n-ar mai fi ştiut de el…

Când eşti trist de tot îţi vine să dormi şi să uiţi…

Un gând ciudat se apropia de Dănuţ, de dinafară parcă, aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi, ca în întuneric, când se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gâtuie…

În fundul livezii era o râpă înaltă – tot atât de înaltă pentru Dănuţ cât era pentru o frunză creanga de pe care se zvârlea în jos. Frunzele plutesc, alunecă şi se aşază lin… Nucile cad şi se sfarmă!… Nucile n-au sânge. Dac-ar avea, le-ar curge sângele pe coajă… ca unui om… ca unui om cu capul sfărmat… ca unui biet om trist…

        „Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti, Dănuţ? Unde-i Dănuţ…?”.

Şi l-ar fi găsit boarul jos, lângă râpă, cu capul sfărmat, cu şiroaie de sânge pe obraz…

Mort Dănuţ?… El, Dănuţ, mort…?

— Eu?

        „Nu se poate!” murmură un gând îndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului.

Toţi sunt în doliu. Merg în urma sicriului lui Dănuţ. Plâng… Şi lui Dănuţ îi vine să plângă fiindcă şi el merge în urma sicriului.

— Mort?

Singur în sicriu? Singur în groapă? În pământ negru?… Şi noaptea cu strigoii? Singur!

        „Nu. Mai bine la şcoală.”

Toamna mor nucile sfărmate şi frunzele căzute. Dănuţ pleacă la şcoală.

Monica răsări îndărătul băncii ca o icoană luminată de candelile apusului. Fără să spuie o vorbă, aşeză pelerina pe umerii lui Dănuţ… şi fără să vrea, fără să ştie de ce, braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii, şi buzele închise îi sărutară buclele…

Văzând că braţele nu sunt ale mamei lui, Dănuţ sări în picioare scuturându-şi buclele.

— Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?

— De ce mi-ai adus pelerina?

— Ca să nu răceşti, Dănuţ, îngână Monica, înghiţind.

— Mai bine-aş răci. Ce te-amesteci?

— Dacă mi-i milă de tine!

— Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-am nevoie!

Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arate el! întâlnind cozile Monicăi, apucă şi trase. Capul Monicăi zvâcni îndărăt, docil. O amintire trecu pe dinaintea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei, pe vremea caiselor, în livadă, o trăsese pe Monica de cozi… Şi parcă se temuse de Monica… şi-i păruse rău. Ce repede trecuse vacanţa! Începea şcoala! Pleca. Era frig, toamnă!

— Te-ai supărat, Monica? o întrebă el dulce, lăsând să-i cadă cozile din mâni.

—.?

Nu-i vedea faţa: numai cozile blânde şi grele.

— Îmi pare rău, Monica. Pardon… Nu ţi-e frig?

Capul Monicăi făcu semn că nu.

— Da vrei să fugim împreună?

Capul Monicăi făcu semn că da.

— Tu eşti căluţ şi eu te mân: da?

— Da.

— Hâi, căluţ! răsună puternică şi ascuţită vocea lui Dănuţ.

Tot nu se isprăvise vacanţa!

Trezit din somn, Ali ţâşni săgeată. Cu cozile de aur în mâni, Dănuţ fugea subt foile de aur. Şi-n faţa lui fugea Monica, zveltă, cu faţa plânsă şi bitoare. Şi pretutindeni printre ei, Toamna.

Nori lungi şi subţiri se aşternuseră din înaltul cerului siniliu până în zarea apusului, ca nenumărate trepte de marmură ale palatelor din basme.

În gloria luminilor – ca-n ţara unor torţi înălţate de braţele curtenilor – un punct negru tresări şi pieri. O rândunică poate. Şi soarele apuse dincolo de lume, ducând cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc, şi melancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă.

Monica tresări prin somn, îngăimând cuvinte nedesluşite.

Dormea pe-o coastă, dezvelită, cu picioarele îndoite de la genunchi, c-un pumn adus lângă frunte, celălalt repezit de-a lungul coapsei, albă în goliciunea copilărească şi cea lunară, ca statueta fugii răsturnată.

— Hâi, căluţ!

Aleargă prin livadă, fără să-l poată vedea pe cel care-o mână de la spate trăgând-o de cozi…

Se smunci atât de tare, încât visul, ca un lung păr despletit, îl flutura pe dinaintea ochilor… Se acoperi cu pledul pe picioare, ridicându-se.

— Hâi, căluţ! murmură ceresc glasul din vis.

Un zâmbet fericit îi răsturnă capul pe spate… Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surâs blând avea!… Şi ce ochi dulci, verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-i trecea supărarea…!

— Hâi, căluţ!

Râzând cu ochii închişi, Monica-şi răsturnă capul pe pernă aşteptând somnul… şi visul care avea să unească din nou cozile ei cu mânile lui Dănuţ.

Cu foşnetele toamnei şi ţârâitul greierilor, balul alb al lunii ondula pe la fereşti.

Prin întuneric, domnul Deleanu răsuci o ţigară şi o aprinse aplecându-se pe marginea patului.

— Nici tu nu dormi?

— Fumez, Alice.

— Câte ceasuri?

Flacăra unui chibrit clipi, răscolind umbrele.

— Cam târziu… Unu.

Doamna Deleanu se coborî din pat, îşi aruncă pe umeri chimonoul… Intră în vârfuri în odaia lui Dănuţ, apăsând şi ridicând clampa, mut. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise. Se dezvelise. Cămeşa albă se îngrămădise înfoiată deasupra genunchilor, descoperind picioarele lungi cu genunchii zgâriaţi, pulpele lin rotunjite, gleznele subţiri.

În palma desfăcută îi juca o lumină de lună. Lumini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji.

Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lumina somnul.

Doamna Deleanu îl înveli, îi alintă cu vârful degetelor buclele rotunde şi ieşi încet.

— Ce face?

— Doarme.

— Bine-i să fii copil! dădu din cap domnul Deleanu turtindu-şi ţigara în scrumelniţă.

— Bieţii copii! îngână pentru ea mama lui Dănuţ.

Cu mişcări nesigure şi albe cădeau petalele unui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn, când visează…