I.

POTEMKIN ŞI KAMI-MURA.

Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpân al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vânt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcâiul pe trupul biruitului, având drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strângea în pumnul răpezit îndărăt.

— D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din ţărani.

— Pe mine?!

Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă.

— Mai bine hai de i-om da boierului o mână de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu.

— Da mare-i! se minună el. Cât o fereastră boierească!

Dănuţ se simţi mândru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decât el. Instinctiv – cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte – se îndepărtă grav, măsurând şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani.

— Opreşte, boierule, că nu bate vântul dintr-acolo; întoarce-te-napoi, porunci sfătos unul dintre ei.

Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frământat de socoteli adânci, de răspunderi… şi se supuse. În goana mare trecu pe lângă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănând sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic.

— Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri.

Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate.

Între timp, unul câte unul, apoi pâlcuri-pâlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea.

— Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergându-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir.

— Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpânindu-şi lacrimile.

— Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!… Ia te uită mata!… Ş-ăl tragi… ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod… şi iar tragi hăţu… Ian auzi!

Melodică mânie de violoncele, zbârnâitoarea vâjâia în salturile, tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vânturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdând puterea vânturilor.

— Hooo-pa…!

Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avânte.

Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap… şi mârâind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul…

În urmă ondulară cozile, păstrându-şi graţia de stele căzătoare.

— Hăi-hăi! chiuiră copiii.

Dănuţ clipi, zâmbind.

Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decât dealurile, decât soarele, decât rândunelele. Copiii îl căutau cu mâna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins.

— Uite-l, măi! izbucni un băieţel.

— Taci, măi! se răsti la el altul.

— Ci, măi? Ci?

— Şşş! se-ncruntară ceilalţi.

În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vârful vârfului degetelor.

— Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu…

Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pătruns de adâncimea bulboanei de sus, îşi trase o mână de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mâna de pe braţ strângea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel.

— Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!… Pune amândouă mânile, voiniceşte!

Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă… În mânile lui, atletică, sfoara vibra, umplându-i muşchii de bărbăţie… Ochii îi străluciră îmbătaţi.

— De-acum poţi pleca.

— Rămâi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcându-se că pleacă.

Sfoara-i izbucni din mână.

— Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrâncit, târât, răscolit de panica unui înec în văzduh.

— Iaca aici-s!

Din urmă răsună un trap jucăuş…

— Vă pofteşte coniţa de grabă la curte.

— De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă.

— Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpânind calul.

— Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat.

Colbul se luă la trântă cu şoseaua… Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ.

— Ce ne facem? întrebă el mâhnit, cu toată nădejdea în ţăran… Îl dăm jos?

— Mai lasă-l bădie!… Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, când la ţăran, când la Dănuţ.

— Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm.

— Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gâtul mântuitorului.

În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi până la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului… Ograda se umplu de zarvă: cânii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile.

— Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mânile pe urechi.

— Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgând de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare.

— Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar!

— Ai isprăvit, Dănuţ?

— Bine, da` cine-l păzeşte? se îngrijoră el.

— Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii.

— Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşându-şi glasul.

Înfruntând dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lângă stejarul încolăcit de sfoara zmeului.

— Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ.

— A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul.

— Şi mai cum, băietele? întrebă cu blândeţă doamna Deleanu, scoborând pe scara trăsurii.

— Gheorghiţă, sărut mâna!

— Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănânce cânii?

— Ehei…!

— Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ.

— Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1)

— Na… poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu.

Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să râdă.

— Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul… Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc.

— Să trăiască boierul şi să crească mare! se ploconi ţăranul.

Trăsura porni.

Urcându-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.

Rămas stăpân, Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună… şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis, se aşeză la pământ sprijinindu-se de trunchi, îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău îndrăgostit.

— Te rog, nu te deranja, domnule Şteflea.

— Vai de mine! Scuzaţi, vă rog! Ştiţi, căldurile…

1 Ascultă, micuţul meu, trebuie să-i vorbeşti frumos, nu aşa; ţine, dă-i bomboane (fr.).

Odăiţa scundă bâzâia ca un 10 mai al muştelor.

Şeful gării, cu surtucul pe jumătate îmbrăcat, boxa în zadar, pe nevăzute, cu pumnul îndărăt, gaura blestemată a celeilalte mâneci… În sfârşit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mâna şefului se repezi spre mâna înmănuşată a doamnei Deleanu. Cu o înclinare eroică de om gras, sărută mănuşa. Aducându-şi aminte de batistă, şi-o luă de pe cap, pudic.

Dănuţ se simţi înfrigurat, ca într-o magazie cu jucării misterioase. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hârtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului… Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh… şi parcă nu-i venea să creadă.

— Vine regulat, domnule Şteflea?

— Vai de mine, coniţă, imediat! gâfâi şeful.

— Hai, Dănuţ, afară.

Pe peron aşteptau un buchet de gâşte legate, o traistă vărgată şi, blondă, dimineaţa de vară între doi castani.

— Ia să te văd, Dănuţ… Vai! În ce hal eşti!

Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia de dimineaţă, încercase naufragiul şoselei. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau, iar şosetele atârnau buzate, descoperind gleznele mai albe decât pulpele.

Doamna Deleanu se aşeză pe bancă, avându-l pe Dănuţ în faţă, ca o problemă de arhitectură. Îşi ridică voaleta, îşi scoase mănuşile. Dănuţ se simţi reconstruit.

Cochetă impertinenţă – poruncită de năsucul cârn copilăreşte – bereta albă se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche, decoltând fruntea în întregime; panglicile fluturară marin; funda albastră reînflori cu ancora pe faţă, la îmbinarea aripelor gulerului…

— Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării, răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei.

— Vine?

— Vine.

— Dănuţ! Dănuţ!

Cu resemnare satisfăcută, ca salvat de la sinucidere, Dănuţ se lăsă tras îndărăt. Zărise la orizontul vertiginos al şinelor un punct negru, duşmănos ca o gaură de revolver încărcat.

Mai aşteptară, privind şinele nervoase… Îngrozitor de supărată pe gară, maşina trecu înainte…

— Marfă… marfă… marfă; a treia… a treia… a treia… descifra Dănuţ în gura mare, clipind şi strângând mai tare mâna doamnei Deleanu.

— Uite-l pe tata, mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment, mâinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron… La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. Nici nu se oprise trenul, că Olguţa şi sărise de pe scară, veselă, familiară, cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş.

— Vai, Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu, alergând spre ea.

În treacăt, Olguţa-i sărută mâna şi se repezi la vizitiu:

— Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit!

În urma Olguţei se coborâră bagajele – trecute pe geam lui Ion – apoi domnul Deleanu, chef liu, în haine de soie-ecrue, cu panamaua pe ceafă, gata să glumească, să interpeleze; după el, cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită, privind şi respirând vacanţa, Monica.

— Îţi pare bine că ai venit la noi, Monica? o întâmpină doamna Deleanu, luând-o în braţe, de-a dreptul de pe ultima treaptă, şi sărutându-i obrajii.

— Da.

Pălăria de pai, cu boruri rotunde şi panglică neagră, prinsă cu elastic pe sub bărbie, îi alunecă pe spate, atârnându-i de gât.

Doamna Deleanu surâse părului descoperit: era auriu cum sunt numai pletele de soare, pe care copiii vânători de fluturi le găsesc prin iarba crângurilor, zâmbind subt pălăria lor, în locul fluturelui după care au azvârlit-o.

— Ei, copii, n-am uitat vreun bagaj?… Bun… Totu-i în regulă! Ei, bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu, frecându-şi mânile ca după un proces câştigat.

Gestul bucuriei, al enervării şi al spălatului pe mâni era acelaşi la domnul Deleanu.

Dănuţ se bosumflase; nimeni nu-l lua în seamă, nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcu nevăzut!

— Mamă, unde mi-i pălăria? gâfâi Olguţa, sosind în goana mare de la cai.

Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vârful nasului, apăru la fereastra vagonului.

— Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră?

— Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.

— Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa… Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurând-o din cap până-n picioare, doamna Deleanu.

— Pfuuu! izbucni Olguţa, dând cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.

— Pfuuu! pufniră amândouă.

— Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ.

Cele două săptămâni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii, stârnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi, cu mânile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părţi, alungând de pe obrajii ei paloarea examenelor.

— Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrân.

— Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.

— Vus tis di land?… A ghiten Weig.

La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare… şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!

— Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna Deleanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.

— Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.

— Lasă, Olguţa, nu vorbi c-un rău crescut, o împăcă Monica, luând-o de braţ.

Porniră înainte, împreună cu doamna Deleanu… Dănuţ le ajunse din urmă.

— Voi… voi sunteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare.

— Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa, răzbită de insultă.

— Nici nu mai încape vorbă. Tu eşti băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiţă e Monica. Aşa-i, Monica?

— Ba şi eu! protestă Olguţa… Da nu-i dau voie lui – îl fulgeră cu degetul – să mă insulte!

— Numai foc îi duduiţa noastră, şopti moş Gheorghe, cu zâmbete-n mustăţi şi-n ochi, cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă.

— Pace vouă! le porunci râzând domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă?

— Eu! se pripi Dănuţ.

— Ba eu! îl înlătură Olguţa.

— Eu am spus întâi!

— Ce-are a face!

— Ba are!

— Nu vorbesc cu tine.

Între timp, doamna Deleanu se urcase în trăsură.

— Bine, da cu mine nu vine nimeni?

— Eu, tante Alice, se oferi Monica.

— Atunci, voi haideţi cu mine în bihunca.

— El să meargă în trăsură, stărui încruntat Olguţa.

— Duduiţă, îi şopti moş Gheorghe, hai cu moşu pe capră.

Olguţa se însemnă… dar repede-şi luă o figură de mucenică.

— Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!… Lasă, lasă! se prefăcu ea că suspină, urcându-se pe capră, eu îs persecutată: ştiu eu!

Şi smulgând biciul din teaca lui, şfichiui caii.

— Stai binişor, duduiţă, că ne răstoarnă!

— Moş Gheorghe, zvâcni Olguţa cu neastâmpăr între picioarele lui, mână cât poţi… Să nu cumva să ne ajungă! Auzi, moş Gheorghe?

— Vă salut cu respect, coane Iorgule!

— Hei! ce mai faci, domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?!

— Vă mulţumesc! Cu slujba… Mmdă…!

Neastâmpărul şi mânia clocoteau în sufletul lui Dănuţ, încălecat pe bihunca; deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc, în urma trăsurii.

— Hai, papa, te rog… iute…

— Stai, frate, ce atâta grabă? Doar nu eşti preşedinte la Casaţie!

— Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adâncul inimii domnul Şteflea.

— Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo?

— Chiar pân-acolo nu, se spovedi el modest… Numai la Curtea de apel, dă, ca omul!

— O mână de-ajutor?

— Dac-aţi vrea! îndrăzni el.

— Ei! Om vorbi altădată.

Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. Un nod amar i se urcă în gât, amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră… Atâta obidă se abătu asupra lui, încât subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură, alături de mama lui: să poată plânge şi să fie consolat… Locul era ocupat de Monica!… Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii.

Picioarele Monicăi nu ajungeau până la podeaua trăsurii; atârnau. Totuşi, nu şi le legăna.

Nici nu bătea cu vârful ghetelor sârguitor lustruite toaca, în geamandanul ei de pe scăunaş. Şi mânile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi. Numai vârfurile degetelor se ridicau uneori… şi iar se lăsau, şi iar tresăreau răsfirându-se…

Fiindcă de-a dreapta şi de-a stânga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui, când luminate, când umbrite – fiindcă pe-alocuri s-alungau atâţia maci, de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite, lăsând albe paginile, rumenind câmpiile…

        „Ce bine-i stă în negru!” gândi doamna Deleanu, şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mâna la gură. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni… Rochia neagră, pentru moartea bunicii, i-o făcuse doamna Deleanu…

— Monica, ce culoare îţi place ţie mai mult?

Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu.

Prinzând privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu, îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună. Obrajii i se împurpurară; lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei… Mânuţile ei strânseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită.

— Pui mic, pui mic, n-am vrut să te supăr!

Îi luă capul mâhnit pe genunchi, murmurându-i descântecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor.

Câmpiile zvoneau de râsetele glasurilor mici. Lumina soarelui adânc se dăruia pământului.

— Iartă-mă tante Alice, n-am să mai fac!… Îmi place albastrul, şopti Monica, îmbrăcând cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa.

— Nu mai tragi din lulea, moş Gheorghe?

— Duduiţa moşului, toate le ştie!… clătină din cap moşneagul. Ba trag eu, când am vreme! Toate cu rânduiala lor.

— Da acuma de ce nu tragi?

Moşneagul ridică din umeri. Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau, ocrotitoare, pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri, ca două coji de nucă miezurile fragede.

— Da caii cine să-i mâie, duduiţa moşului?

— Cine…?! Eu.

— Bată-te norocul să te bată!

— N-ai titiun? îl cercetă Olguţa, imitându-l.

— Cumpără moşu`!

— Moş Gheorghe, începu Olguţa cu sfială, întorcând spre el coada ochilor negri ca două capete de rândunici ieşite din cuib, ţi-am adus un pac di titiun… Vezi că m-am ţinut de cuvânt, moş Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate.

De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun, şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă, cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei, de cu toamnă, şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg.

Olguţa n-avea bunici.

Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare. Ochii mici se micşorară sclipitori; musteţile-mproşcate-a neastâmpăr, tremurară zburlite. Cuprinzând c-o mână hăţurile încrustate cu mânile Olguţei, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garofiţă sălbatecă şi, binişor, înfipse în pletele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului.

Dănuţ n-auzea decât tictacul mat al copitelor, bătând în tact cu inima lui, până-n inima pământului. Subt roţile bihuncei, şoseaua viscolea-ndărăt… Dănuţ închise ochii.

        „. Se făcuse noaptea neagră ca iadul, când zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vântul, dar zmeul s-apropia ca gândul şi Făt-Frumos simţea în spate…”

Dănuţ deschise ochii, c-un fior în spate. Se prefăcuse el în zmeu, dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!… Ş-apoi, dacă Făt-Frumos ar fi tăiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?… Dănuţ porni din nou la drum, călare pe bihuncă…

Domnul Deleanu ţinea hăţurile, dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mâna el calul… Şi cum să-l fi mânat! Şi bihunca şi calul şi hăţurile, şi Ion, care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă, de la spate, nu erau decât Dănuţ prefăcut în ei toţi. Cu dinţii strânşi, cu ochii închişi, cu fruntea încordată, Dănuţ se iuţea după Olguţa, în rostogolul roţilor, în tic ta c ul mat al copitelor.

Dănuţ se putea preface-n oricine, şi-n orice; putea fi oricând, oriunde. N-avea decât să-nchidă ochii… Să fi vrut el, cât rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mândru cu spaimă de puterile ascunse-n el… Odată se mâniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese la colţ. Închizând ochii Dănuţ o omorâse… suferise… şi, grăbit, o înviase la loc, căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuţ, nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. Subt pleoapele lui Dănuţ, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile, se ascundea ceva, ca un somn cu visuri; cum închidea ochii era mai mare peste toţi, chiar peste tata şi mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general, ori mare sfetnic, pe Olguţa ori copil de casă, ori o trimetea la bucătărie.

Când le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă, Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan.

— Dac-aş fi Sân-Petru, matale ţi-aş da-o, duduiţa moşului!

— Dă-mi-o, moş Gheorghe!

— De unde s-o iau?

— Dă-mi-o, moş Gheorghe!

Olguţa se înroşise de necaz. Dănuţ tăcuse, c-un zâmbet pentru el, în ochi… Mai târziu, la lumina lumânării, Dănuţ îşi pipăise fruntea, privind-o în înecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo era turbinca lui Ivan, în care încăpea tot iadul şi tot pământul. Mult se bucurase Dănuţ, fiindcă nimeni – nici Olguţa – n-avea turbincă. Şi nimeni nu ştia că numai el o are, când închide ochii…

Dănuţ simţi deodată vântul şi soarele în părul lui.

— Ce-i?

— Opriţi, boierule, opriţi… a căzut pălăria conaşului.

Fluturându-şi panglicele, bereta se rostogolea pe jos. Ion sări după ea.

— Papa, nu pornim? întrebă Dănuţ, alarmat de presimţirea unui nou popas.

— Ţine hăţul, Ioane… Iar te grăbeşti? Măi, măi! Stai să-nvârt o ţigară. Uite şi pentru tine.

Zâmbind copilăreşte, domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ, lăsându-l fără cap, ca un cuier ocupat.

— Hoăăă! căscă el zgomotos, întinzând braţele alene.

Dănuţ ridică panamaua, posomorât, şi se uită la tatăl lui, care-şi răsucea ţigara, cu ochii femeilor neî nţelese de bărbaţii lor.

— Uu-uu! uu-uu! uu-uu…!

— Cine face-aşa, moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcând întocmai.

— Caii, duduiţa moşului; au băut multă apă.

— Aşa! au broaşte-n burtă.

Monica dezmierdă mâna doamnei Deleanu.

— Tante Alice!

— Ce-i Monica?

— Nimic, tante Alice, zâmbi Monica, respirând adânc.

— Vrei să-mi spui ceva, Monica?

— Nu… E frumos, tante Alice!

— Pui mic!… Scoate-ţi pălăria, să te rumenească soarele…

— Tante Alice, uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor.

Romaniţele râdeau în soare, şi ele în vacanţă.

— Acele ce-s, tante Alice?

— Sânziene!

— Şi acelea?

— Sângele-voinicului!

— Şi acelea?

— Condurul-doamnei!

— Sânziene, murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.

Tăcură.

Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii, dulci hulubi… Caii dădeau din cap blajin, urcând la pas suişul… Pâlpâiau fluturaşi albaştri… Rândunelele-şi lăsaseră în iarbă, la uscat, rochiţele umede de rouă… Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat – cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu mânile împreunate – pe Moni c a.

Putea să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ţinând într-o mână inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului, sfântul Petre surâzând.

— Mi-i foame, protestă Olguţa.

De când aştepta moş Gheorghe vorba asta!

— Şşş! şopti el la urechea Olguţei; are moşul ceva!

— Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut.

Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hârtie.

— Ce are moşu?

— Roşcove! porunci Olguţa.

— Iaca, la asta nu m-am gândit, se întristă moşneagul.

— Ce ai acolo, moş Gheorghe? se frământă Olguţa.

— Ia nişte zahăr de gheaţă, oftă el melancolic.

— Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa, tropăind pe capră…

— Ei, moş Gheorghe, îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mâna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu.

— Lasă, cuconiţă, să mănânce copiii zahăr… Parcă matale nu-ţi dădeam tot aşa când erai mică…!

Doamna Deleanu zâmbi. Aşa era. Şi ea… Era mult de-atunci.

— Dar acuma îmi mai dai, moş Gheorghe?

— Dă, cuconiţă! Cum o vrea duduiţa!

Olguţa sfărâmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară… Începu praznicul: Olguţa, pe capră, sfărma, sugea şi înghiţea, şi iar începea; Monica, în trăsură, ronţăia încetişor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemânatec, înghimpându-se în colţurile sloiului vanilat, gândindu-se la vacanţele de odinioară… Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zâmbind. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vârâse în gură o bucată de zahăr; moş Gheorghe o furişase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preţ.

— Moş Gheorghe, grozav mi-i de poftă de un castravete crud… ştii, cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa.

— Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu, cum ştie el.

— Moş Gheorghe, cumpărăm şi roşcove de la crâşmă… N-am mai mâncat de când! Ştii, la cofetărie n-au roşcove! Auzi, moş Gheorghe?

— Aud eu!

— Şi cumpărăm?

— Cumpărăm, cum nu!

— Şi mâncăm.

— Dacă mi-i da dinţii la loc oi mânca şi eu, şoricelul moşului!

— Vai, moş Gheorghe! N-ai să mănânci roşcove?… Hai să le facem compot.

Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii de la trăsură nechezară războinic. Olguţa se răsuci, privi, se încruntă şi puse mâna pe bici.

— Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung!

Mult iubea moş Gheorghe caii, şi pe cei de la trăsură, şi pe cei de la bihuncă. Totuşi, întrecerea începu vioaie, ca odinioară, când boierii erau năprasnici la mânie şi la veselie, şi când surugii învârteau harapnice intrând cu oiştea-naintaşilor la porţi, ca să zâmbească inima boierilor de ţipetele jupâniţelor. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte, ştia şi Olguţa de la el.

— Hii-hiii!… chiui Olguţa.

Moş Gheorghe zâmbi numai; biciul şuieră o vorbă de şarpe; caii lungiră trapul, scuturând coamele grele, fluturând cozile lungi… Şi opt copite bătură toba luptelor.

— Uită-te-napoi, Monica! o îndemnă Olguţa, în gura mare, ca în plină vijelie.

Monica îngenunchie pe perne, ridicând capul pe deasupra poclitului.

— S-apropie?

— Parcă… şovăi răspunsul.

— S-apropie?

— Parcă da, se temu Monica.

— S-apropie? tună Olguţa, luând biciul din mâna lui moş Gheorghe.

— Da-da! se-nspăimântă Monica.

Cu trupul lung şi zvelt de libelulă, bihunca răsări în rând cu trăsura, gata s-o întreacă.

— Grăbiţi, copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu.

Dănuţ, senin, se uita drept înainte, încordându-şi coada ochiului. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrângerea prelungă.

        „Ce bine-i să fii bărbat!” gândi Dănuţ respirând cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său, respirând cu convingere duhoarea de tutun mâinilor şi a suflării lui Ion de la spate.

— Moş Gheorghe, opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa.

— Ho-ho, copii! Ho-ho, băieţi!

Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi.

— Da, da! Fugiţi dumneavoastră cât vreţi! Noi nu omorâm caii, le aruncă Olguţa, ca o piatră ucigătoare din urmă, mărinimia milei.

Caii opriţi gâfâiau din greu; suflările lor alergau încă, zbuciumându-i pe loc.

Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărind fumul bihuncei pe şosea. Olguţa răsucea biciul, îngândurată… Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Şi deodată, ca o melancolie de fân cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri trişti şi blânzi, mireasma sulfinei îi învălui.

— Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnând în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte.

— Lasă că pornim îndată, o potoli doamna Deleanu, ştergându-i cu batista focul obrajilor năduşiţi.

— Uite, tante Alice! răsări şi Monica, aducând în braţe mănunchiul verde plin de galbene scântei, şi pe obraji culori de câmp, culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr.

Ocolind trăsura pe dindărăt, să se urce în stânga, Monica se opri deodată, ca întâmpinată de un gând rău… Hăinuţa neagră, trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit, toate trăsurile mergeau spre cimitir; toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului…

— Tante Alice! Trăsura n-are număr!

— Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr.

— N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mânuţa, bucuroasă.

Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orândui în poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirând şuviţele… Caii porniră… Multă vreme, albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină… În soare, sclipeau steluţe aromate, fulguind uşor pe capetele din trăsură.

— Tante Alice!

— Ce-i, Monica?

— Mai e mult până acasă?

— Acuşi ajungem!

— Vai!

— Îţi pare rău, Monica?

— Nuuu, tante Alice!

Sigur că-i părea bine! Şi totuşi… parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei.

— Moş Gheorghe, ce s-aude? întrebă Olguţa, cercetând cerul cu mâna adusă deasupra ochilor.

— Bat cânii!

— Ei! Cânii! Sus, moş Gheorghe!

— Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ.

— Aha! mormăi Olguţa.

— Lasă, că-ţi face moşu unu mai frumos!

— Nu-mi trebuie!

Caii se opriră şi, smucind de hamuri, trecură pragul porţii la trap, pe subt vâjâitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. De-un marinar! De-un amiral având pe buze zâmbetul aceluia care primi spada înfrântului Napoleon.

Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea din mijloc largă şi adâncă şi stăpână peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi.

Sforăind, caii se opriră la scară… În freamătul de viţă verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged.

— Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mânie. Unde eşti, babo?

La glasul ei, cu chip şi trup enorm de eunuc – broboadă albă şi pestelcă albă, râzând în hopurile pântecului şi-n căscatul ştirb al gurii, cu braţele deschise cuprinzând ograda toată – coborî pe scări bucătăreasa.

— Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată, că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocii să-i bată!

Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc, pre-făcând căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare.

În odăiţa fetiţelor nu era nimeni… Intrase Anica în goană desculţă, lăsând pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trântind uşa, după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon, surâsul de ţigancă tânără.

Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru, să vadă noua locuinţă a Monicăi.

Monica, aşezată în sofragerie la masă, pe un scaun cu două perne dedesubt, mânca frumos cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei, fără să-şi întindă coatele pe masă, cu gura închisă, ţinându-se dreaptă…

Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi, fără să atingă cu degetul nici şifoniera, nici cele două dulăpioare de lângă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri, nici muşte, şi-ar fi oftat cu uşurare; ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinându-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrâne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie; şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite, şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică, şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă – şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit; şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, ştergându-şi-i, ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, o alta deasupra încăperii – şi-ncetişor, încetişor, ar fi ieşit, şi s-ar fi dus… fiindcă Monica putea să intre, în odaia fetiţelor nu mai era nimeni.

— Copii, daţi-mi voie să-mi scot haina; nu mai pot.

Scoţându-şi surtucul de soie-ecrue, domnul Deleanu rămase în cămaşă de soie-ecrue, cu guler jos şi moale. Ridicându-şi braţele în sus, le scutură; mânicile alunecară în jos. Păstrase mişcarea aceasta de mult, de pe atunci când avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. Păstrase şi roba cu gândul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze… Poate că până atunci vor pricepe „cretinii” – cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu – că roba dă aripi cuvântului, şi vor reintroduce-o. De nu, să-i amintească măcar din dulap, lui Dănuţ, de vremurile vechi.

Domnul Deleanu îşi iubea profesia „ca pe-o amantă” – aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvântul ilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deştepte pe un consilier adormit – şi dorea ca şi Dănuţ să gândească şi să poată spune la fel… Dacă Olguţa ar fi fost băiat…!

— Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?

Doamna Deleanu ridică din umeri.

— Lasă-l te rog să mănânce mai întâi!… Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!… Uite-te la Monica ce frumos mănâncă. Şi-i mai mică decât tine!

Olguţa îşi retrase coatele zâmbind. Dănuţ se înroşi. Scăpărând o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa… Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de când Monica şi Olguţa preparau împreună, cu aceeaşi profesoară, clasele primare… Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mâţă părăsiţi pe subt garduri, spre deznădejdea bucătăresei. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!… Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie!

        „Lasă!” înghiţi el în gând. Şi din nou se dezrobi, afară, cu zmeul.

Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. De la o vreme băgă de samă. Clipi, se suci. Olguţa nu-l slăbea din ochi. O ţinti şi el drept în ochi.

— De ce te uiţi la mine?

— Eu? se miră candid Olguţa.

— Da, tu! replică el, hotărât să facă scandal.

— Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa, uitându-se la Monica. Spune şi mata, mamă?

— Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ, schimbând timpul şi împungând cu degetul, violent.

— Ei, şi?! N-am voie să mă uit?

— Bine! Vom vedea!

— Ba ia te rog să te astâmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu.

— Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură.

— Şi tu să te linişteşti!

— Eu nu fac nimic!… Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa.

— Ia, mă rog!

Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă; toţi îi zăriră râsul. Dând din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să râdă. Râsul se răspândi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. Se ridică de la masă, zvârlind şervetul, şi porni spre uşă.

— Dănuţ, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?… Ia poftim înapoi!

— Nu vreau! îngână Dănuţ cu jumătate glas.

— Nu vrei la masă…?! Bine! Foarte bine!… Atunci poftim la colţ… Auzi, Dănuţ? încheie, scurt şi energic, doamna Deleanu.

Dănuţ se duse, gârbov… În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă… Doamna Deleanu zâmbi cu bunătate întâlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei.

— Vrei să-l iert, Monica?

Monica dădu din cap cu putere.

— Poftim la masă… Şi mulţumeşte Monicăi! Da, da!

— Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ, lăsând o mână moartă în mânile Monicăi.

— Acum mănâncă-ţi caisele.

Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă, şi aşteptă să-i treacă nodul din gât, ca să o poată înghiţi… Cu sâmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte.

— Să vă fie de bine… Eu mă duc să mă culc!

— Dănuţ, du-te şi tu la culcare.

— De ce, mamă?

— Fiindcă aşa trebuie!

— Hai cu tata şi te culcă, măi băiete! îl consolă domnul Deleanu, căscând cu poftă.

— Şi zmeul de afară? scânci Dănuţ.

— Te-aşteaptă.

Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit.

        „Lua-l-ar dracu de somn!” blestemă Dănuţ în gând pe Molohul după-amiezelor copilăreşti.

— Ai isprăvit, Monica?

— Da, tante Alice; mulţumesc! răspunse Monica, păturindu-şi şervetul şi scuturându-şi fărâmăturile de pe rochiţă.

— Haidem să-ţi arăt odaia voastră…

Olguţa, cu capul plecat în farfurie, trudea mâncând caise, absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost.

— Şi tu, Olguţa, hai-hai, isprăveşte.

— Vin îndată; uite, numai patru caise mai am, se rugă ea.

— Să ştii că te-aştept în odaie, Olguţa! Să nu cumva să te prind pe-afară!

— Dacă spun că vin!

— Bine-bine!

Rămânând singură, Olguţa trase cu urechea… Încredinţându-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie, se uită lung la Profira. Profira îşi întoarse faţa turtită de pansea albă spre Olguţa. Aşteptă… scuturând un şervet.

— Profira… Ascultă bine… Adă-mi chiar acuma un foarfece, un creion şi o bucăţică de hârtie! gesticulă Olguţa cu degetul arătător, întovărăşind substantivele cu câte o ciocăneală în masă.

— La ce, duduie? căută să se dumirească femeia.

— Nu te priveşte! Aşa vreau eu!

În aşteptarea Profirei, Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei, îşi lăţi coatele, strângându-şi obrajii cu pumnii, şi medită preocupat.

— Ai adus?

— Am adus.

— Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa.

— Ba chiar aşa!

— Vai, Profira! Şi vrei să am încredere în tine

— De ce, duduie? Iaca am adus.

— Şi ce-a spus mama?

— A spus să caut la dumneaei în odaie, şi eu am căutat şi am adus.

— Aşaa! Bun!… Îţi mulţumesc.

Olguţa zâmbi. Aplecându-se asupra mesei, începu să scrie pe hârtia elegantă, luată de Profira din cutia de scrisori – mare, lătăreţ, apăsat – scoţând limba la fiecare cotitură de literă.

— Bun!

Ieşi hotărâtă, cu ochii înneguraţi de Salomee, cu foarfece de parcă despicat în mână.

— Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira, muşcând dintr-o caisă.

Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. Punctul de fruntarie era uşa închisă, cu cheia în broasca din partea cealaltă.

Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier, în care atârnau pălării de pai, funde de mătasă, un cerc tricolor, o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita.

Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o panoplie de postav de biliard, alcătuită astfel: o puşcă Eureka – culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru – în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă; două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofâlcite de duelurile cu Olguţa, încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu, cu şuier bâlbâit şi gust acrişor.

Mai jos de panoplie, despărţite de o sabie atârnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului, erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez, cu şapcă şi fără pantaloni, poreclită Kami-Mura; alta de amiral rus, botezată Potemkin.

Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez ¹ .

Olguţa proteguia pe ruşi, Dănuţ pe japonezi. De aceea, decoraţia – o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu – cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez, fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu „steaua căptuşelii”. În schimb, chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se destupase. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton, cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară, împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de peste-amiral şi inaugurase evenimentul destupând la rândul ei – ceva mai calm şi mai metodic decât Dănuţ – chipiul amiralului japonez. Doamna Deleanu reconstruise chipiul, iar Dănuţ îl avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: „ceea ce, spunea Olguţa, e imposibil”.

Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu:

— Acuma ce mai spui? Ai mâncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa, îmbrăcat în uniformă de amiral japonez.

— Nu-i adevărat!

— Să spuie papa.

— Dă, Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mâncat bătaie; iacătă jurnalele.

— Ruşii, nu eu.

— Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ.

— Eu? Nici n-am fost, nici nu puteam să fiu.

— Cum?

— Fetele nu fac armată. Eu îs fată… să spuie papa… Şi-n afară de asta, japonezii tăi au avut noroc, da-s nişte fricoşi.

— Minţi!

— Mint? Atunci de ce-s galbeni?

— Cum de ce? Fiindcă-s galbeni; aşa-s japonezii.

— Să-ţi spun eu: îs galbeni de frică. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii… Şi dacă vrei să te baţi, să te baţi cu mine, nu cu ruşii, încheiase Olguţa cu fruntea sus.

La masa dată în cinstea ambilor amirali, domnul Deleanu citise următorul comunicat:

Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chibrituri drept catarg, foiţe de hârtie ceruită drept vântrele, buzele lui Dănuţ drept vânt şi ale Olguţei drept ciclon.

Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe, cu vietăţi de celuloid găunos.

1 Dedicaţie (fr.).

Şi flota de iaz, cumpărată de la „Magasin univeisei” din Bucureşti de moşu Puiu: un singur vas, lung şi gros cât o franzelă, cu elice, steag, tunuri, coşuri şi marinari de tinichea, paralizaţi pe punte.

Dănuţ trânti uşa cu atâta putere, încât molozul se prăbuşi pe umeri. Se scutură, clătinându-şi buclele castanii, cu mişcarea biblică a lui Samson.

— Lasă-lasă! dădu el din cap.

Dând cu ochii de ultima cunună de premiant întâi, atârnată deasupra patului, o smulse din cui şi o trânti pe jos, îmbrâncind-o cu piciorul.

— De asta învăţ eu, ca să mă persecute! Lasă… v-oi arăta eu vouă! clătină el pumnii spre uşa fetiţelor.

Desprinzând puşca de pe ţintă, o înarmă cu săgeata gumată şi trase… Chipiul peste-amiralului rus tresări rămânând cu o gropiţă întunecată în fund.

Pac! pocni săgeata, rămânând lipită de uşă, ca o fişă de telefon… Dănuţ o desprinse… Pe uşă rămase un monoclu aburit. Pac!… pac!… pac…!

— Ei, da ce-i scandalul acesta? Ce faci acolo Dănuţ? Nu dormi? îl întâmpină, de dincolo de uşă, glasul doamnei Deleanu.

Dănuţ amuţi. În vârful picioarelor îşi atârnă puşca la loc… Culese cununa, măturând foile desprinse subt dulap, şi atârnă restul gloriei în cuierul ei.

— Ai adormit?

Dănuţ izbi cu pumnul în pernă şi se întinse pe rug.

— Uite, Monica… Asta e odaia voastră… Îţi place?

Mâna Monicăi îi strânse mâna mai tare.

— Ce bine miroase, tanle Alice!

Cuprinzând-o în braţe, doamna Deleanu o ridică sus, sus…

— Vezi tu ceva acolo?

— Da… Eii!… Merci, tante Alice!

Zărise deasupra şifonierei o tablă de-argint acoperită cu sulfină.

— Acum să-mi spui, în care pat vrei să dormi?

— Olguţa pe care şi l-a ales, tante Alice?

— Las-o pe Olguţa, o dezmierdă doamna Deleanu; alege-ţi-l tu pe care-l vrei… Pe cel dinspre fereastră, sau pe cel dinspre uşă?

— Mi-i totuna, tante Alice…

— Bine, atunci ţi-l aleg eu pe cel dinspre fereastră… Aşa o am pe Olguţa mai aproape de urechea mea! zâmbi doamna Deleanu.

Uşa ietacului ei şi uşa odăii fetiţelor, aşezate faţă-n faţă, erau despărţite de tăcerea unui vast antret.

— Ş-acuma, hai să desfacem bagajul… Unde-i cheia?

— Poftim, tante Alice! îi oferi Monica, cu capul ridicat, capătul lănţucului de argint din jurul gâtului, scos de pe piept, de subt pieptarul rochiţei.

— Da asta ce-i, Monica?… Ce cruciuliţă frumoasă! Alături de cheiţa nichelată atârna o cruce de aramă pe care ardea relieful unei chinuite răstigniri.

— Îţi place, tante Alice?

— Foarte mult… O ai de la mama?

— Nu ştiu… mi-a dat-o bunica… Tante Alice…

— Ce-i, Monica?

— Te rog, ia-o! o rugă fetiţa, cu obrajii încinşi, scoţându-şi lănţucul… Vreau eu să ţi-o dau, tante Alice! stărui ea, cu sprâncenele ridicate, în preajma energiei lacrimilor.

Şi cu de-a sila strecură lănţucul în mâna doamnei Deleanu.

— Îţi mulţumesc, Monica, o împăcă ea dezmierdându-i părul… Da astfel de lucruri nu se dau, puişor! E o amintire de la părinţii tăi… Eu ţi-o păstrez numai.

— Ţie pot să ţi-o dau, îi răspunse cu linişte şi gravitate Monica, privind în pământ.

— O iubeşti aşa de mult pe tante Alice?

— Da.

— Şi tante Alice te iubeşte pe tine mult de tot… ca pe Olguţa şi Dănuţ.

— Ştiu! şopti Monica.

— Oare Olguţa de ce nu mai vine? Ia du-te şi vezi tu.

Doamna Deleanu clipi… şi până să deschidă geamandanul dibui mult în jurul broaştei, cu cheiţa nichelată.

— N-o găsesc, tante Alice! intră alarmată Monica.

— Lasă, că vine ea singură… Trebuie să fie la moş Gheorghe! Uite, Monica! Ţi-am pus pe măsuţa de noapte portretul bunicei… Dacă vrei să-l atârni în părete, îţi dau eu o altă ramă.

— Nu-nu, e bine aşa, tante Alice.

— Lucrurile ţi le-am aşezat în şifonieră… Uite: rafturile de sus sunt ale tale…

— Tante Alice, se cutremură Monica, n-ai găsit o păpuşă în geamandan?

— Ba da! zâmbi doamna Deleanu. Am culcat-o, uite…

Şi din penumbra raftului, luă în braţe un pătuţ în care dormeau două păpuşi cu pălăriile în cap.

— Mie, tante Alice? nu-şi crezu ochilor Monica.

— Sigur, Monica!… Uite şi o şifonieră cu rochii pentru păpuşile tale.

— Da` Olguţa? se opri fetiţa cu braţele întinse.

— Şi ea are la fel!

Clanţa descărcă un foc de puşcă, uşa pocni şi bufni la loc, repezită îndărăt, cu mâna stângă, de Olguţa…

— Ce-i? Ce-i?

Olguţa se aruncase de sus, în pat, legănându-se molatec în tresăltările arcurilor scârţâitoare, care dormeau de un an.

— Bine, Olguţa, aşa se intră într-o casă de oameni?… Şi cu botinele murdare în pat! Vai! Vai! Vai!

— Nu mai pot!

— Unde-ai fost?

— La moş Gheorghe.

— Şi ce-ai mai făcut, Olguţa? o întrebă doamna Deleanu, privindu-i deodată ochii cu luare-aminte.

— Nu spun?! Am fost la moş Gheorghe!

— Olguţa, iar ai făcut o poznă!

— Spune drept, Olguţa!

— Am făcut ce trebuia să fac! vorbi Olguţa sacadat, sfidând.

— Olguţa, nu umbla cu fleacuri! Aşa se răspunde?

— Foarfecele l-am pus la loc, încheie Olguţa, prin vorbe, mărturisirea începută în gând.

— Foarfecele!… Cine ţi l-a dat?

— Chiar mata!… Sigur! mata mi l-ai dat! se ilumină Olguţa, simţind fericirea vinovaţilor care-şi găsesc din senin un complice la răspundere, după ce-au săvârşit singuri fapta.

— Eu! Olguţa, vină-ţi în fire!… Ia hai şi te dezbracă mai bine… Răpegior, răpegior.

— Mamă, mi s-a rupt ciorapul! se bucură Olguţa, cu o gheată în mână, cambrându-şi degetul cel mare de la picior, prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză şi ghiduşă.

— Văd şi mă bucur… Lasă ciorapul în pace, Olguţa! Hai scoate-l!

— Să-ţi ajut, Monica?

— Nu merci, tante Alice! Pot singură.

Cu braţele aduse la spate pe deasupra grumazilor, Monica îşi deschise nasturii rochiţei… Ciorapii Olguţei zburară violent… Alunecând, rochiţa Monicăi descoperi un trup de băieţel mlădiu, cu piept naiv… Simţind privirea doamnei Deleanu, se acoperi din nou, plecând bărbia.

— Eu mă duc… Dezbracă-te, Monica.

— Mamă, ce bine-i în pantaloni! se făli Olguţa, sărind de pe pat jos.

Începu să-şi contemple poziţia de scrimă în oglindă.

— Drac împeliţat, culcă-te odată!… La revedere, Monica.

Închizând ochii, Dănuţ deschise turbinca lui Ivan…

Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două iatagane şi o păreche de ochi fioroşi… Doi colţi lungi ies prin gură rânjind. Colţii sunt împrumutaţi de la un strigoi…!

Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimântător, încât Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă… Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei. Dănuţ închise ochii cu mânie!

Sultanul stă pe un tron de aur. De-a dreapta şi de-a stânga, două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea, flutură mari evantalii colorate. La picioarele tronului se-nşiră mii de turbane aplecate până la pământ. Toţi se închină sultanului. Numai doi harapi goi, negri şi buzaţi, cu părul des şi creţ ca icrele negre, stau drepţi ş-aşteaptă cu mâna pe securi. Nimeni nu vorbeşte. Sultanul ridică un deget… Răsare un armăsar care tresaltă şi rânjeşte… Sultanul face un semn… Harapii înnoadă cozile Monicăi de coada armăsarului… Monica muşcă dintr-o caisă. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!… O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului…

Harapii o înşfacă pe Olguţa. Olguţa dă din picioare şi se strâmbă la sultan. Aşa! Bine!… Harapul ridica securea… Olguţa e spoliată… N-are pe nimeni s-o apere decât pe fratele ei Dănuţ… Şi-ntr-adevăr, în fruntea unei oşti, ca Mihai Viteazul, vine Dănuţ, ucide pe sultan şi pe harapi – turbanele fug – şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica. Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută mânile. El le ia pe şea şi porneşte, şi porneşte…

În fundul turbincei lui Ivan era somnul.

— Tu dormi, Monica?

— Nu.

— Nici eu.

Olguţa îşi ridică picioarele în sus, bătându-şi tălpile goale cu palmele.

— Auzi Monica?

— Ce s-aud?

— Mă bat la tălpi…

— De ce?

— Ştiu eu!… Fă şi tu aşa…

— Monica, ce facem?

— Nu dormim?!

— De ce să dormim?

— Aşa vrea tante Alice.

— Ei, şi! Parcă tu dormi!

— Eu încerc! se scuză Monica.

— Nu mai încerca… Parcă ne ştie cineva! Mama doarme.

— Monica?

— Ce?

— Nimic…

Olguţa căscă a pustiu… Începu să colinde cu privirea plafonul alb, numărând zgrumţurii varufui.

— Monica, tu ai vrea să fii muscă?

— Muscă?

— Da, muscă! Eu grozav aş vrea… Ştii, m-aş plimba pe plafon cu capul în jos…

— Eu aş vrea să fiu mare, visă Monica.

— Şi eu, se grăbi Olguţa s-o ajungă… Ce-ai face tu dac-ai fi mare?

— Nu ştiu! se încurcă Monica.

— Eu m-aş face vizitiu… ca moş Gheorghe!… Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură.

— Ce ai tu cu Dănuţ?

— Eu?… Nimica! El are cu mine.

— Adevărat! consimţi Monica. Te-a bătut; asta nu se face!

— M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător.

— Da, azi-dimineaţă!

— Nu mă ţin!… Dacă nu-l apăra mama, îi arătam eu lui!

— Tu ştii să te baţi, Olguţa?

— Tu nu ştii?

— Nu.

— Eu ştiu foarte bine!

— Şi-ţi place?

— Sigur… Vrei să-ţi arăt?

— Nu.

Tăcură. Olguţa oftă…

— Monica, de ce nu-ţi tai cozile?

— De ce să le tai?… Îi plăceau bunicei… ea mi le-mpletea.

— Da… cred!… Da` nu-s bune la bătaie. Te apucă de ele!

— De ce să mă bat?

— Nu poţi şti!

— Şi cu cine să mă bat?

— Cu Buftea… Nu, ai dreptate! reveni Olguţa. Nu-i dau eu voie!

Olguţa se ridică într-un cot, mişcând piciorul în aer.

— Monica, tu ai muşchi?

— Nu ştiu!

— Eu am! Uite: când strâng piciorul!… Monica, eu nu mai dorm!

Sărind jos din pat, începu să ţupăie pe podele, inspectând odaia…

— Monica! ţipă ea deodată, cu intonaţia prezumată a lui Cristofor Columb în faţa Americei.

— Ce-i? sări speriată, Monica.

— Nimic! răspunse iute Olguţa, închizând portiţa sobei.

Se aşeză pe scaun, peste rochiţa Monicăi, meditând…

— Ascultă, Monica, am să-ţi spun un secret.

— Spune.

— Ei, nu aşa! dădu din cap Olguţa, aşezându-se pe patul Monicăi.

— Mai întâi să te juri că nu spui.

— Eu nu spun! se revoltă Monica.

— Nu te supăra! Te cred. Dar trebuie să juri.

— Te juri?

— Nu mă jur; eu nu spun, se încăpăţână Monica.

— Nu te juri?!

— Nu.

— Bine!

Olguţa se ridică de pe pat. Începu să se plimbe prin odaie, ocolind-o pe Monica… Într-un târziu, se aşeză pe marginea patului.

— Te-ai supărat, Monica? o dezmierdă Olguţa.

— Nu! se îmblânzi Monica… Da` de ce nu mă crezi?

— Atunci te rog, jură-te!… Te rog, Monica: fă-mi mie plăcere! Haide, Monica!

— Bine… mă jur.

— Ei, vezi? Bravo!… Pe ce te juri?

Făcând ocolul odăii, ochii Olguţei se opriră o clipă deasupra măsuţei de noapte. Monica zări privirea Olguţei.

— Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochii mari.

— Nu! Asta nu! se apără Olguţa… Atunci jură-te pe păpuşa ta.

— Mă jur pe păpuşa mea Monica… Începu ea repede.

— Că n-am să spun la nimeni… formulă Olguţa mai departe, bătând tactul cu degetul arătător.

—.că n-am să spun la nimeni… repetă Monica dând din cap.

—.ceea ce are să-mi spuie Olguţa.

—.ceea ce are să-mi spuie Olguţa.

— Stai! se încruntă Olguţa. Mai spune după mine!… Şi dac-oi spune…

—.şi dac-oi spune… repetă Monica în silă, ridicând din umeri.

—.să-mi moară păpuşa.

—.să-mi moară păpuşa. Ai isprăvit?

— Stai, aşa nu-i bine… Spune încă o dată!… Şi dac-oi spune… spui?

—.şi dac-oi spune, oftă Monica.

—.îi dau voie Olguţei…

—.îi dau voie Olguţei…

—.să spargă capul păpuşei mele Monica.

—.să spargă capul păpuşei mele Monica, repetă Monica, indignată.

— Acum spune: amin!

— Amin.

— Fă-ţi cruce.

— Am făcut.

— Ei, acum să-ţi spun secretul!

Tăcu zâmbind.

— Spui, Olguţa?

— Spun! Aşteaptă… Hai să-ţi spun. Ridică-te şi vino cu mine.

O duse de mână până la gura sobei.

— Da n-ai să spui?… încercă Olguţa să smulgă suprema făgăduială.

— Vai! Olguţa!

— Deschide şi uită-te, îi dădu voie Olguţa, c-un gest larg.

— Ăsta era secretul?!

În umbra răcoroasă a sobei, şedeau două gavanoase de dulceaţă, cu capete de hârtie albă.

— Ce? Poate nu-ţi place!… Să nu cumva să spui, Monica! gesticulă Olguţa c-un deget spadasin.

— Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu, intrând pe uşă urmată de Profira, care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă de trandafir.

Monica se înroşi; plecă ochii la pământ.

— Dacă-i cald, mamă dragă! mărturisi Olguţa, îndreptăţindu-se cu braţele aruncate în sus.

— Nu te-a lăsat să dormi, Monica?

— Nu poţi să dormi pe-aşa călduri! hotărî Olguţa, evaziv, răsucind linguriţa în dulceaţă.

— Mata ai insomnii?

— Ce-i asta „insomnii”, mamă? suspectă Olguţa cuvântul şi politeţa formulei şi zâmbetul însoţitor.

— Asta nu-i pentru tine. Mai bine spune drept de ce n-ai dormit?

— Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguţa noul cuvânt în uşa lui Dănuţ, care dormea dus…

Uşa se deschise blând, fără zgomot de clanţă… Fiindcă umblau în vârfuri, ghetele scârţâiră, dojenite de un „ţţ” bine cunoscut lui Dănuţ. Doamna Deleanu făcea,ţţ” (încreţind nasul şi scuturând capul cu o mişcare vioaie) când era enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şi trebuia să se stăpânească… De pildă, fiindcă nu intra aţa în urechile acului, sau fiindcă lampa fila de mult, înainte de-a fi băgat de samă, sau când un musafir fără creştere mânca brânza cu cuţitul…

— Doarme… Umblă încet!

Profira păşea desculţă ca şi când ar fi avut cizme: podelele duduiau… Copiii, mai demult, o porecliseră, „Sfânta lui Sfântul Ilie”.

— Tic-tac, tic-tac, tic-tac… bang… vorbi pendula din părete, nesocotind porunca de tăcere.

Bătuse jumătatea lui cinci…

— Să-l scol?… şovăi doamna Deleanu, cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de după masă.

Storul cu resort nu ţâşni cum avea obicei când îl smuncea Dănuţ; se urcă lin, însoţit de mâna doamnei Deleanu până la cerul copt de soare, între frunzele mărului domnesc de la geam.

Dănuţ îşi stăpâni un zâmbet de superioritate… Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închişi, împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit, cu întortocheate crizanteme portocalii, scuturate din lumină…

Somnul, ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi după ce se deştepta.

Doamna Deleanu se aşeză oftând pe marginea patului… Prezenţa ei parfumă altfel căldura venită din livadă.”. Se uită la mine… Ha-ha!… Cu-cu, aici-s”! ţipă gândul lui Dănuţ, ţupăind, ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atârnă lenea strugurilor copţi.

Genele lui Dănuţ tremurau; începu să clipească…

— Hai scoală, leneşule!… Hai, somnorosule! îl îmbie doamna Deleanu, culegându-i buclele de pe frunte.

Dănuţ se întinse şi căscă sincer, deschizând ochii de-a binelea…

— Deschide gura mare!… Ia repede, să nu curgă!

Linguriţa plină, adusă plutitor deasupra paharului cu apă care o oglindea, intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupră-i, curată la faţă… Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ, îl ridică, ajutându-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar.

Dănuţ primea calm răsplata somnului.

Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastâmpărul văratec al Olguţei. Îşi încheie grabnic centura de lac, despărţitoare la mijloc, între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise.

— Gata! răsuflă ea, încântată c-a întrecut-o pe Monica.

— Stai, Olguţa, nu ţi-ai pus ciorapii.

Privindu-se-n oglindă peste umăr, ridicată-n vârfuri, Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu.

— Monica, nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa, căutând, scoasă din fire, şi sub pernă.

— Nu i-ai pus pe scaun?

— I-am pus, da nu-s! se înfurie Olguţa trântind perna.

— Poate i-a luat Profira să-i cârpească!

— Am să-i arăt eu ei… Cum?… Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!… Eu nu-s copil!… bombăni Olguţa trântindu-se din nou pe pat.

— Îţi dau eu o păreche de ciorapi… Vezi, îţi vin? o îndemnă întrebător Monica, aşezându-i coirapii la căpătâi.

— Nu vreau nimic! Nu primesc!… Eu nu mă mişc din pat până ce nu-mi dă ciorapii mei!… Uite-i, Monica! I-am găsit… Merci.

Ciorapii zvârliţi de Olguţa atârnau peste pălării, în cuierul uşii.

— Eşti gata, Olguţa?

— Îndată.

Îşi pălmui părul cu amândouă mâinile în dreapta şi-n stânga unei cărări alese pe nevăzute.

— Ia uită-te! E bine?

— De ce nu te piepteni în oglindă, Olguţa? o întrebă Monica îndreptându-i cărarea.

Olguţa se plecase docil subt mânile Monicăi.

Isprăvind, Monica îi strânse părul la tâmple cu şuviţele alipite, păstrând o clipă în palmele ei capul pieptănat corect, ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară… Olguţa se privi în oglindă.

— Ia să vedem care din noi e mai înaltă?

— Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă, Olguţa.

— Tu eşti mai înaltă!… Da eu îs mai voinică! se consolă Olguţa, lăţindu-şi umerii, bombându-şi pieptul în oglindă…

— Ridică-ţi şosetele, Olguţa!

— Lasă-le-aşa! Haidem!

În faţa uşii se răsuci pe loc, pironită de un gând.

— Ascultă, Monica, să ştii că azi are să se-ntâmple ceva!

— Nu ştiu! ridică din umeri Monica, potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie.

— Îţi spun eu! o asigură Olguţa.

— Bine, da ce are să se-ntâmple?

— Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa.

— Şi ce pot să fac eu?

— Ba poţi!

— Eu?!

— Sigur! apăsă Olguţa, privind-o în ochi.

— Ce pot eu?

— Tu trebuie să ţii cu mine.

— De ce?

— Fiindcă tu eşti prietena mea.

— Sigur…

— Atunci, mi-ai făgăduit?

— Da, Olguta, oftă Monica.

Dănuţ străbătu casa în goană. Îi erau mânile flămânde: de când aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi, după ce trânti uşa antretului din faţă, gata să fugă, încetini pasul… şi se aşeză pe treptele pridvorului calde de soare. Zmeul era acolo, Dănuţ era aici. Înainte de a se juca, Dănuţ se bucura că are să se joace. Şi aştepta. Fiecare bucurie avea pentru Dănuţ, întocmai ca şi săptămâna, o sâmbătă şi o duminică… Duminica, în timpul şcolii, era vacanţa cea mare a săptămânii. Sâmbătă era ajunul ei. Dar pe când bucuria duminicii era întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urâte zile din săptămână – luni, zi neagră în calendar după ziua roşie – bucuria sâmbetei era ocrotită de apropierea unei duminici care-o despărţea de luni. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sâmbăta de cât duminica… De duminică parcă se temea…

        „Ştie!” gândi Olguţa văzându-l pe Dănuţ aşezat pe scări. Muşcă o îmbucătură bună din tartina cu unt, rugă pe Monica să-i ţie restul şi, cu mânile slobode, coborî treptele. Monica o urmă cu tartinele în mână, nemaiîndrăznind să muşte din a ei. Trecură pe lângă Dănuţ, atingându-l cu umbrele lor. Dănuţ întoarse capul într-altă parte.

        „Laş!” murmură Olguţa pentru sine cuvântul laş curând învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit de tatăl ei.

— Ce-nseamnă asta „laş”, papa?

— Cum să-ţi spun eu ţie?… Uite, dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nu-i răspunzi eşti laş!

— Va să zică eu eram laşă, papa?

— De ce?

— Bine, papa, când îmi trăgea mama cu papucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa privindu-l pe subt sprâncene.

— Asta-i altceva! începuse să râdă domnul Deleanu.

— Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăznise Olguţa cu oarecare codeală şi fără convingere.

— Ai fi fost obraznică, şi s-ar fi supărat şi papa!

— N-am înţeles. Mai spune-o dată, papa.

Şi în sfârşit se lămurise Olguţa că un copil nu poate să fie laş decât între copii, dar că acolo nu trebuie să fie.

— Haidem, Monica; n-avem ce căuta aici.

Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţ după ce trecură fetiţele. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva… ceva: a! nu s-auzea zbârnâitoarea zmeului. Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar.

Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu, Dănuţ ceti biletul înfipt în sfoara care atârna, tăiată, de stejar, „Asta pentru palmele de la gară, Buftea!

Olguţa Deleanu”

Sufletul lui Dănuţ căzu, tăiat ca şi sfoara zmeului.

Se aşeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului… De data aceasta, turbinca lui Ivan era plină de lacrimi.

— Mai lasă zmeul, Dănuţ!… Hai şi mănâncă ceva, îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu.

— Dănuţ, n-auzi?

Doamna Deleanu coborî scările…

— Te-ai lovit, Dănuţ? De ce stai aşa?

— A! Ăsta era foarfecele Olgutei!

Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adânc. Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-a-celea… Răutatea Olguţei o revoltă.

— Hai cu mama, Dănuţ… N-ai tu încredere în mama?

Dănuţ aştepta un miracol.

Doamna Deleanu îl luă de după gât înspre casă… Pe măsura ce se-ndepărta de locul zmeului, Dănuţ îşi ducea tot mai des mânile la ochi. Se împiedecă de scară, orb şi zguduit de suspine, ca de pragul unei temniţe.

— Duduie Olguţă! Duduie Olguţă! dădu alarma în livadă un glas ascuţit.

— Aha! se pregăti Olguţa… Aici-s! înfruntă ea începutul începutului.

— Duduie Olguţă, începu Anica gâfâind de alergătură, cu mânile pe sâni, vă pofteşte coniţa în casă.

— Spune că vin.

— Nu se poate, duduie! dădu ea cu spaimă din cap. A poruncit coniţa să veniţi îndată… că de nu – An ica plecă ruşinată ochii în pământ – să vă aduc pe sus!

— Să pofteşti!… Du-te şi spune că vin! comandă Olguţa.

— Iaca mă duc!… Da să veniţi, duduie Olguţa! se milogi Anica.

Olguţa aşteptă până ce pierdu din ochi tulpanul roş al Anicăi.

— Acuma haidem!

Olguţa păşea, ca un erou, înainte; Monica după ea, ca o mucenică.

— A spus duduia că vine îndată, îşi îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cât mai de căprioară.

— O aştept… ştie ea ce-o aşteaptă! vorbi uscat doamna Deleanu.

— Pfuu!

Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei şi, încrucişându-şi braţele, ridică umerii cu revoltă, coborându-i cu deznădejde. Domnul Deleanu era avocat într-atâta, în cât nici pe copii nu-i putea judeca, mai ales pe Olguţa.

Tribunalul vindictei părinteşti îşi inaugura şedinţele în pridvor, la adăpostul plin de cântece, de umbră şi de soare al viţei.

Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie, Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit, în care fierbea judecătoreşte mânia mamei lui.

Domnul Deleanu, răsturnat în fotoliu, picior peste picior, privea în sus, gândindu-se cu nerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei. Ţigareta de chilimbar cu ţigara neîncepută pândea de pe masă clipa când, orgolios de Olguţa, o va chema la el să-i întregească mulţumirea fără chip şi fără glas. Olguţa urcă singură treptele pridvorului. Descoperindu-l pe Dănuţ îndărătul baricadei se încruntă scuturându-şi pletele.

— Am venit.

— Văd.

— Ştiu de ce m-aţi chemat. Eu am dreptate.

— Crezi?!

— Sunt sigură.

— Atunci să taci din gură.

— Dacă-i aşa, eu mă duc.

— Ba te poftesc să stai… şi să stai cuviincios.

— Alice, interveni domnul Deleanu, las-o şi pe ea să se apere!

— N-are nevoie! Are destui avocaţi!

— Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu, asupra acestui substantiv abstract, cum îi spunea el uneori.

— Poftim, judec-o!

— Nu! se apără el… Ştii, eu…

— Ştiu. Ţţ!… Spune ce ai de spus? reîncepu doamna Deleanu, adresându-se Olguţei.

— Eu tac.

— Olguţa, nu mă scoate din sărite!

— Eu tac.

— Dănut, spune tu ce ţi-a făcut?

— Eu am iertat-o! îngână posomorât şi răguşit Dănuţ.

— Asta nu, sări Olguţa. Iertare nu primesc. Eu am dreptate. El m-a lovit întâi. Aşa-i, Monica?

— Asta-i adevărat. Am văzut şi eu… la gară.

— Vedeţi? triumfă Olguţa.

— Minţi! se revoltă Dănuţ.

— Ba tu minţi!

— Nu-i adevărat!

— Ba da!

— Tu m-ai insultat!

— Şi tu m-ai lovit! zvâcni Olguţa, gata să-şi ia revanşa.

— De ce m-ai făcut „Buftea”?

— Fiindcă eşti.

— Eu?!

— Tu. Buftea!

— Să-mi dea zmeul, mamă! scânci Dănuţ.

— Ia-l! zâmbi Olguţa mefistofelic, arătându-i cerul.

— Am ascultat destul. Lasă-mă pe mine, Dănuţ! îl acoperi doamna Deleanu.

— Sigur! Toţi pe mine!

— Olguţa!

— Eu am dreptate!

— Foarte bine… Ai să te duci la tine în odaie – unde ai să stai toată ziua – şi ai să scrii de sută de ori „Eu am dreptate” şi de două sute de ori „Eu n-am dreptate”. Mâne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate – dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane.

— Să stau până mâne dimineaţă în odaie!… Eu?! sui glasul Olguţei treptele eşafodului, împlântând pe ultima roşul răzvrătirii.

— Da! Tu… şi imediat!

— Dacă-i aşa, eu mă mut.

— Te muţi?!

— Mă mut.

— Şi unde, mă rog?

— La moş Gheorghe. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat.

Domnul Deleanu aprinse ţigara. Olguţa pierduse procesul cu brio.

— Olguţa, trebuie s-o asculţi pe mama…

Olguţa se încruntă.

Domnul Deleanu făcu o pauză savantă, dând răgaz propoziţiei să capete o valoare neatârnată… Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa.

—…când te roagă tata.

Olguţa intră în casă, cu capul sus, strănutând.

— Aşa strici tu copiii!

— Alice… începu domnul Deleanu, răsfirându-şi musteţile. Spune drept, Alice, fără mânie, fără enervare… dacă Olguţa nu-i un drac… Îngeresc! zâmbi ei cu ochii Olguţei.

— Aşa e! oftă doamna Deleanu, abia stăpânind o lucire de tainică mândrie.

Şi se grăbi să dezmierde capul înfrântului Dănuţ.

— Bine face tante Alice, aprobă în şoaptă Monica, gata să facă la fel.

— Lasă, Dănuţ, îţi cumpără mama un zmeu mai mare… Uite, chiar acum scriu la „universel”. Acuma ia-o pe Monica de mână şi jucaţi-vă-mpreună.

Dănuţ luă cu acreală mânuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă.

Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu, pornind spre uşă… Din treacăt, dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului.

— Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ! zâmbi ea blând.

— Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu, scuturând scrumul ţigării.

Olguţa ieşi din odaia ei, închizând uşa cu zgomot. Se îndreptă spre uşa din faţă, fără şovăire, călcând apăsat pe covorul moale. Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu, de două ori, corect, glacial.

— Pot să intru?

Bătu din nou, precipitat şi violent.

— Au!

Începu să-şi sugă, plină de mânie, încheietura îndurerată… Bătu din nou cu pumnul în uşă.

— Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă.

Dădu buzna în odaie,

— Am venit să…

Ietacul era gol.

— Aha! se dumeri Olguţa.

Se îndreptă spre salonaş… Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită, mai-mai s-o trântească. Se uită crunt la podele – cu gândul la Anica, ale cărei oglinzi erau podelele – şi se întoarse îndărăt. Făcându-şi vânt, îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat… Buf, pocniră mânile ei în uşa salonaşului.

— Ce-i?

— M-am împiedicat! gâfâi Olguţa, cu mâna pe clanţa din afară.

— Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu.

— Nu! răspunse Olguţa, reluându-şi demnitatea.

— Ce vrei?

— Am venit să cer hârtie, cerneală, condei, peniţă, sugătoare… şi un transparent! mai născoci Olguţa, cu noua suflare.

— Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu, ţinând cu mâna foile cărţii cetită până la mijloc.

— Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate.

— Şi de două sute de ori că n-ai dreptate! adăugă doamna Deleanu, întorcându-şi cartea pe dos.

Olguţa îşi trecu mâna pe frunte, îndepărtând şuviţele alunecate… Doamna Deleanu deschise saltarul birouaşului de lemn de trandafir. Scoţând o plumieră de lac japonez, începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste. O flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş. Olguţa o culese din zbor, o prefăcu în punguliţă, o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. La zgomotul fetiţii, doamna Deleanu tresări.

— Iar te ţii de drăcii… Uite un condei frumos.

Fruntea Olguţei se-ncărcă.

—.şi o peniţă nouă.

— Mai dă-mi una! pretinse Olguţa întinzând mâna mai departe, cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat.

— Poftim încă una… Asta-i „claps” îi explică doamna Deleanu.

— Nu pot scrie cu „claps”!

— Te rog lasă-mă!… Ce-ţi place? Hai, spune!

— Aluminium”, triumfă Olguţa, păstrând peniţa „claps”.

— Poftim,aluminium”! Acum lasă-mă!… Ia-ţi şi călămara… şi vezi să n-o scapi pe jos!… Ce mai vrei, Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu, văzând-o că tot nu pleacă.

— Hârtie.

— Uf!… N-am hârtie! răspunse scurt doamna Deleanu, închizând cutia cu hârtia de scrisori.

— Atunci să nu scriu?

— Ba te poftesc!… Du-te imediat la tata şi spune-i să-ţi dea coli… câte vrei!

— Mamă, nu pot să deschid uşa!

Trântindu-şi cartea pe birou, cu foile răscolite, doamna Deleanu servi de portar măriei-sale Pedepsita.

— Papa, m-a trimes mama să-mi dai coli.

— Pentru ce, dragu tatii? se interesă domnul Deleanu, îndoindu-şi ziarul.

— M-a pedepsit, papa! Nu ştii?

Punând călămara pe masă, Olguţa culese cu solicitudine scrumul din capătul ţigării, în palmă, şi-l suflă spre viţa pridvorului.

— Haidem în birou, Olguţa, să-ţi dau coli.

— Şi-un transparent, papa.

— Şi-un transparent.

Olguţa întinse mâna spre călămara de cristal.

— Lasă c-o iau eu, se oferi galant domnul Deleanu.

— Merci, papa.

Olguţa luă ziarul subt braţ, ca pe o servietă, şi porni îndatoritoare după domnul Deleanu.

Biroul de stejar, ca şi sufletul domnului Deleanu, era acoperit cu cărţi de drept, şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru, copii.

— Uite, Olguţa, asta din partea mamei…

Îi întinse un cont întreg de hârtie albă şi un transparent pătat de cerneală.

— Şi astea din partea mea – serveşte-te…

Îi oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă.

—. cu condiţia s-o asculţi pe mama şi să n-o superi.

— Bine, papa, dacă am dreptate! se apără Olguţa, sfărâmând în dinţi bomboana.

— Lasă, Olguţa!… Când are mama dreptate… nu poţi avea şi tu.

— De ce râzi, papa? îl iscodi Olguţa.

— M-am gândit la ceva…!

— Ştiu eu!

— Olguţa, lasă pe oamenii mari să ştie… Tu joacă-te!… Adică, du-te şi scrie ce-a spus mama…

— Papa, tu eşti supărat pe mine?

— Nu! De ce?

— Atunci am avut dreptate. Merci, papa!

Dănuţ intră în livadă, cu mâna Monicăi ferecată în pumnul lui, aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat rnohorât soţia descoperită necredincioasă. Monica îl urma privind pe sus… Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji.

Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune, dar nu ştia cum să înceapă. Parcă începuse să-i mai treacă mânia. Asta îl revoltă!

— De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el, grăbind pasul, la Monica.

Monica iuţi pasul după el. Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale când n-ai umbrelă.

— Unde mergem, Dănuţ?

— Nu-i treaba ta!

        „E supărat, săracu! îl compătimi Monica.

— Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere, Dănuţ!

— Nu.

— Atunci hai să stăm pe iarbă.

— Nu.

— Cum vrei!

— Aşa vreau!

— Eşti supărat pe mine, Dănuţ?

— De ce nu-mi răspunzi?

— Nu vrei să vorbeşti cu mine?

— Nu.

— Atunci mă duc.

— Ba să stai!

— Cu sila?

— Da.

— Cum? Nu-mi dai voie să mă duc?

— Nu-ţi dau.

— Dănuţ, ce-nseamnă asta?

— Înseamnă!

— Eşti un rău-crescut!

— Vra să zică mă insulţi?… Lasă, că-ţi arăt eu!

Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şi smuci. Monica îşi strânse dinţii; ochii i se înnegriră subt sprâncenele încordate…

— Vrei să mă baţi? gâfâi ea.

— Da! bufni Dănuţ, neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe.

Trase din nou de cozi cu stângăcie… Înainte de-a-şi da sama de ce i-au scăpat cozile din mâini, simţi o arsură la deget…

— Au!

Monica-i dădu drumul.

— Muşti? o ameninţă el cu pumnii.

— Şi zgârii.

În faţa ochilor şi-a mâinilor Monicăi, Dănuţ făcu un pas îndărăt. O altă Monică o apăra pe cea dinainte.

— Nu mă bat c-o fată!… Du-te-acasă şi spune că te-am bătut, o sfida el mai de departe, alb la faţă.

— Eu nu pârăsc… cum ai pârât-o pe Olguţa. În loc să ţin cu Olguţa, mi-a fost milă… Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergându-şi ochii cu mâneca.

— Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat, văzând-o că plânge.

— Să nu mai vorbeşti cu mine.

Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi… O pierdu din ochi.

        „Mai bine ne-am fi jucat amândoi de-a caii, oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi, şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă în mâni. Am fost un prost”…

Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cununiţă urzicătoare.”. Că n-am bătut-o!”

— De ce m-a făcut pârâtor? ţipă el ciudos bătând din picior… Lasă c-am să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă, fiindcă în livadă, după Monica, numai caisele mai erau blonde.

Amurgul era roşu.

Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare. Apoi boteză între buze noua peniţă „aluminium” cu gust de aguridă, o cufundă umezită în cerneală, scutură condeiul pe sugătoare, şi scrise titlul pedepsei: „Olguţa are dreptate”.

Sublinie titlul cu-atâta energie, încât linia, la început plină, se prefăcu la sfârşit în două şine subţiri, ca şi cum expresul care le umpluse ar fi deraiat. Olguţa le contemplă cu satisfacţie… Mai muie o dată condeiul în cerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia… Virajurile roşii ale limbii, din ce în ce mai răsărită dintre buze, însoţeau virajurile negre ale peniţei, din ce în ce mai repezi… După a zecea afirmaţie, Olguţa se încruntă, contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rândul în ciubăraşul negru al călimării de cristal… Mirosea a cerneală.

Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul.

Luă din nou condeiul. Subt fiecare cuvânt al ultimei afirmaţii însemnă cu vârful peniţei câte două ghilemeţe drepte. Subt ele altele, şi altele, şi altele. Mişcarea îi plăcea. Parcă scărpina coala. Cu încetul hart ia se umlpu până jos de un joc de ţânţari sinelii.

Olguţa nu era mulţumită. Iar lăsa condeiul, iar îşi suci nasul. Luă şi bomboana de mintă punând-o în gură. Începu să facă gimnastică suedeză cu degetele, deschizându-le, închizându-le, deschizându-le, închizându-le…

C-un „oac” de castaniete, degetele pocniră lovind vioi podul palmelor. Bomboana de mintă explodă în dinţi. Condeiul se ridică în aer, orizontal, şi de-acol o coborî inspirat asupra unei coli intacte: „Olguţa nare dreptate de două sute de ori”.

Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii, ca pe un plenipotenţiar mut. Făcuse într-adins o greşeală de ortografie, scriind „n-are” într-un cuvânt.

        „Olguţa are dreptate de o sută de ori.”

Privi cu mândrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă, a celor o sută de afirmaţii. Subt ele trase o linie, scăzu şi scrise: „Olguţa n-are dreptate de o sută de ori”.

Vra să zică nimicise o sută de negaţii. Bun!

Dar tot mai rămâneau o sută… Bine! dacă-i aşa, „Olguţa n-are dreptate de o sută de ori însă Buftea n-are dreptate de loc.”

Olguţa respiră, privind epitaful pedepsei… Uşa se deschise încetişor… Monica intră în odaie, privind podelele, cu mâna la gură.

— Monica, ia uită-te ce-am scris!

— Olguţa, începu Monica, uitând să-şi scoată pălăria, eu te-am trădat.

— Cine?! Tu?!

— Da, eu.

— Nu cred! scutură ea capul.

Monica oftă.

— Am fost cu Dănuţ în livadă.

— Şi te-a bătut?

— Nu.

— Ce-aţi făcut atunci?

— Am mers…

— Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa Ai ţinut cu mine când te-am întrebat. Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică ea cu indiferenţă umerii, schimbând tonul. Numai să nu te bată… El ştie că ţii cu mine! o încredinţa ea confidenţial.

— Da, ştie! suspină Monica.

— Ţi-a spus el?

— Nu… ştiu eu!

— Sigur. Ai dreptate.

— Da.

— Şi ţi-a spus ceva?

— Nu. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ.

— De ce?

— Aşa.

— Foarte bine! aprobă Olguţa. Tu eşti prietena mea.

— Da, Olguţa, îţi promit că de-acum înainte sunt numai prietena ta.

— Bine! acceptă Olguţa. N-ai văzut ce-am scris?!

— Cum? ai şi scris?!

— Uită-te!

— Aa! Numai atâta ai scris! se linişti Monica.

— Ce? Nu-ţi place?

— Nu zic că nu!… Da scriu eu pentru tine.

— Da nu vreau!… Aşa am vrut eu să scriu!

— Tante Alice a văzut?

— Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa.

— Olguţa, fă-mi şi mie o plăcere… Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine.

— Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa.

— Tu uită-te!

— Asta nu!

— Atunci pune sugătoarea!

— Tţ!

— Fă şi tu ceva! Hai, Olguţa, lasă-mă să-ncep.

— Ştii ce?

—.?

— Scriu şi eu cu tine!

— Nu vreau.

— Da vreau eu!

— De ce, Olguţa?

— Fiindcă n-am ce face!… Tu scrii „Olguţa n-are dreptate” de două sute de ori, şi eu scriu că am dreptate.

— Hai să-ncepem.

— Monica, n-am condei! se tângui Olguţa, lăsând-o pe Monica să-i ia condeiul.

— Vezi, Olguţa! Lasă-mă pe mine!

— Fă cum vrei! oftă Olguţa. Eu te-aştept!

Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat, din ce în ce mai repede. Poposi lângă sobă, deschise portiţa, acordă o scurtă audienţă gavanoaselor, închise portiţa la loc.

— Ascultă Monica, tu pui numere la-nceput?

— Nu pun.

— Atunci cum ştii cât ai scris?

— Ţin minte.

— Aha!

— Vrei să pun?

— Nu… să-mi spui când îi ajunge la douăzeci.

— De ce?

— Ai să vezi!…

Se aplecă peste umărul Monicăi, controlând…

— Aşa! Douăzeci?

— Da.

— Scrie la-nceput numărul cincizeci.

— Vai, Olguţa!

— Fă cum spun.

— Şi tante Alice?

— Nu controlează… Scrie mare de tot „cincizeci”… Aşa. Mai ai de scris douăzeci de rânduri, şi s-a făcut suta mea.

— Mamă, ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu, intrând în salon, mahmur de singurătate.

— Ţi-e foame, Dănuţ?

— Ştiu eu?… Da n-am ce face!

— De ce nu te joci cu Monica?

— Sa dus la Olguţa.

— Du-te şi tu.

— La Olguţa?!

— Bine. Ia o carte şi ceteşte.

— Ce carte să iau?

— Dănuţ!… Eşti băiat mare!… Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti.

        „Ce rău e să fii băiat mare”, căscă Dănuţ răsturnându-se pe divan. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure până la masă pedeapsa une i sonate de Beethove n. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el… Nu-şi dădu voie. „Când eşti băiat mare”… Începu el să-şi vorbească.

— Mamă, dă-mi, te rog, o batistă.

— Vai, Dănuţ, mai rău decât sălbatecii!… Poftim batista mea. De ce n-ai batistă?

Sonata reîncepu. Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar, peste batista lui.

        „Când oi fi mare, n-am să-i dau voie nevestii mele să cânte la pian”, hotărî el, remarcând lipsa domnului Deleanu.

Şi fiindcă n-o mai asculta, Sonata lunii începu să cânte-n el pentru amintirile de mai târziu…

Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate… melancolia umbrelor fără de soare şi de lună, clipa când nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumânările subt ochii zilei care vede încă…

— Isprăveşte, Monica, se impacientă Olguţa.

— Lasă, că nu mai am mult.

Olguţa măsluise şi negaţiunile, silind-o pe Monica să numeroteze cu câte-un „cincizeci” persuaziv fiecare rând al cincisprezecelea.

— Ascultă, Monica, începu Olguţa agitată, după oarecare codeală jenată, îţi dau ţie păpuşa mea.

— Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. Eu am două păpuşi!… Tu ce-ai să faci fără păpuşă?

— Nu!… Da mie nu-mi trebuie păpuşă. Ai isprăvit?

— Am isprăvit… Asta nu-i frumos, Olguţa! Ce-are să spună tante Alice!

— Lasă… Caută-mi o panglică.

Olguţa făcu sul colile.

— Ai găsit?

— Da.

— Acum fă o fundă frumoasă; ştii, cum mi-ai făcut pentru premii.

— De ce, Olguţa? întrebă Monica, înflorind din vârful degetelor funda sulului cu pedeapsa.

— Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită.

—.?

— Fiindcă eu nu ştiu să fac funde… ş-atunci are să uite să mai controleze!

— Vai, Olguţa, tare eşti şireată!

— Aşa-i când… „ai părinţi” urmă în gând Olguţa.

— Ce?

— Nimic… aşa spun eu.

— Vă pofteşte la masă, le vorbi din uşă Anica, sorbind din ochi funda roşie.

— Cine? o luă în primire Olguţa.

— Coniţa!

— Pe cine?

— Pe dumneavoastră, duduie!

— Cum ţi-a spus?

— Spune, cum ţi-a spus?

— Cum să-mi spună, duduie…?! Să veniţi la masă, mi-a spus!

— Monica, du-te tu singură. Eu nu mă duc.

— Pentru ce, Olguţa?

— Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa.

— Iar începi, Olguţa?

— Te rog! Eu fac ce trebuie… Du-te şi spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mâna şi cu piciorul.

— Şi ce-ai să faci?

— Am s-aştept să mă poftească.

— Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă?

— Sigur că da… Anica du-te şi o pofteşte.

        „Al dracului îs fetele!” se mândri Anica, alergând din nou îndărăt.

Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină, zâmbind; recunoscuse retuşarea.

Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeau glasul…

— Am venit.

Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă.

— Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu.

Olguţa zâmbi modest şi blazat.

— Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ?

Olguţa privi adânc pe domnul Deleanu.

— Mata, mamă dragă.

— La masă, copii, că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces.

— Spune drept, Olguţa. Îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mână

— Îmi pare rău… după zmeu, oftă Olguţa.

În jurul lămpii cu glob roz, începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond aj unei şosele…

Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa, ascultând muzica lingurilor de supă. Mânile ei încrucişate odihneau orizontal pe pântece.

— Dănuţ, nu sorbi supa.

Iar!

— Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănânci frumos!… Monica, arată-i, te rog, cum se mănâncă supa.

Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor, Monica aplecă vârful lingurii spre buze, insinuând supa, lin, fără murmur.

— Acum fă şi tu la fel.

— Miauuu…

Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară.

— Câţţ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dând cu piciorul.

O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. Domnul Deleanu îşi şterse cu şervetul un zârnbet înstelat de supă.

Începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întâi, Ali: pointer-ul lăptos, roşcat şi jovial. Se aşeză lângă doamna Deleanu, privind-o cu deferenţă hemesită. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea: nările-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşi sucea gâtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tâmplele când pe-o parte, când pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită; îşi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfădea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele…

— Marş, Ali!

Se dădu lângă Dănuţ, tot scuturându-se, tot gudurându-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau!

Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii… Chemaţi de el, dulăii din ogradă – cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară – răsăriră întunecaţi pe scări… şi nu îndrăzniră… Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strânseră mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinării.

— Patapum, stâng! Patapum, drept! Patapum, stâng! Patapum drept! comandă Olguţa – în picioare pe scaun – nemaiţinând samă de nimic.

C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrântă pe ceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strâmbe; cu mers legănat şi chilos de atlet în frac, basset-ul Patapum, ghiduşul ghiduşilor şi „bucuria Olguţei”, îşi făcuse apariţia. În timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soarelui.

Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcă de ilaritatea care-l întâmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecându-şi capul într-o parte, ca cineva care spune: „Aud?”

— Patapum, drepţi!

Patapum făcu un sluj ostăşesc.

— Patapum, bum!

Patapum căzu drept pe spate.

— Patapum, sus!

Patapum învie dând din coadă.

— Patapum, hap!

Cu o strâmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiţi musca oferită.

— Bravo, Patapum!

Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari.

Monica râdea cu hohote. Îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu râdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora.

Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi – şi care-l asculta.

— Ali! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pe scaun cu mânile pe urechi.

Din braţele ei, expulzat, Patapum se rostogoli până subt botul lui Ali, care, de sus, aruncă o privire dezgustată bătrânului nemernic.

Acoperindu-şi pletele cu mâinile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamnei Del eanu.

— Ce-i, Olguţa? Ce s-a întâmplat?… Hai, spune, Olguţa!

— Ai amuţit, Olguţa? Tu!

— S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochia doamnei Deleanu.

— Cine?

— Liliacul! ţipă ea scuturându-şi fiorii în braţele mamei ei.

Un mieunat strident străpunse tăcerea.

— Unde-i?

— Uf! S-a dus.

Doamna Deleanu închise ochii, cutremurându-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frângând un trăsnet negru pe tremurul luceafărului.

— Hai, Olguţa. S-a dus… Sigur că s-a dus.

— Nu cred.

— Olguţa, lasă copilăriile!

— Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgând cu coada ochiului.

— Da, da! S-a dus.

Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ.

— Eram sigură că râzi! Nu-ţi dau voie să râzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni.

— Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ, încordându-şi picioarele subt masă.

— Bravo, Dănuţ! aprobă domnul Deieanu. Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, de teamă să nu-l descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru. Olguţa se-ncruntă o clipă numai şi pufni de râs.

— Ai dreptate!… Ce bine că s-a dus!… Papa, de ce mă tem eu de lilieci?

— Întreab-o pe mama.

— Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci?

— De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri privind pieziş pe domnul Deleanu.

— Atunci de ce m-a trimis papa la tine?

— Întreabă-l!

— Eu ştiu, dădu din cap cu tâlc, Olguţa.

— De ce, mă rog?

— Să spun?

— Spune.

— Fiindcă şi tu te temi de lilieci!

— Olguţa, nu fi obraznică!

— Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica încă palidă.

— Sigur. Tu eşti prietena mea.

        „Ce proastă-i Monica”, gândi c-un fel de respect Dănuţ, pe care nimeni nu-l ştia că se temuse, decât pisicile de subt masă, călcate pe coadă.

— Dănuţ, strânge-ţi şervetul.

Pe-al Olguţei îl păturise Monica, aşa că ochii lui Dănuţ întâlniră o dezamăgire – şi pe deasupra ochii Olguţei, la pândă. Vra să zică Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!… Dănuţ se concentra asupra şervetului.

— Mamă, hai să vorbim franţuzeşte, propuse Olguţa, aruncând o privire spre Dănuţ.

— Cum nu? consimţi surprinsă, dar cu plăcere, doamna Deleanu.

— Mamă, eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ; luându-şi inima în dinţi.

— De ce, Dănuţ;? Stai cu noi. Vorbim, cu toţii, împreună.

Dănuţ clipi, înghiţi şi se supuse; Răzbunarea Olguţei începea.

— Olguţa, que fais-tu en ce moment? (1) începu doamna Deleanu.

— Ça c'est trop simple, maman! Poses moi une autre question… plus difficile: n'est-ce pas, mon frère? (2) – Est-ce que tu as mal à la tête, mon frère?… Dis vrai! Şi c'est oui, que je ne te dérange plus. (3) – Dă-mi pace! mormăi Dănuţ, primenindu-şi obrajii cu altă roşeaţă.

— Voyons, mon petit, dis cela en français, au moins!… Dănuţ, comment dit-on en français (4): lasă-mă-n pace?

— Laisse-le tranquille, maman, il ne comprends pas! (5) dispreţui Olguţa pe Dănuţ, cu vorba, cu tonul şi cu mişcarea buzelor.

— Olguţa, sois plus aimable!(6)

— Mais puisque je dis la vérité, maman! (7)

Domnul Deleanu îşi muşcă buza. Îi creştea inima auzind-o pe Olguţa polemizând într-o limbă pe care abia o învăţase, şi mai mult din auzite, cu accent corect şi dezinvoltură.,Ce temperament de avocat!” regretă el.

— Olguţa, tu n'as pas raison! (8) apără doamna Deleanu pe Dănuţ, stăpânindu-şi un zâmbet.

1 Olguţa, ce faci tu în această clipă?

2 E prea simplu mamă! Pune-mi altă întrebare… mai grea: nu-i aşa frate?

3 Te doare capul, frăţioare?… Spune drept! Dacă da, să nu te mai deranjez!

4 Ascultă, micuţule, cel puţin spune asta în franceză!… Dănuţ, cum se spune în franceză…

5 Lasă-l în pace mamă, nu înţelege!

6 Olguţa, fii mai amabilă!

7 Dar totuşi, eu spun adevărul, mamă!

8 Olguţa, tu n-ai dreptate!

— Qu'il le prouve! (1) gesticulă Olguţa.

Dănuţ ştia franţuzeşte cât şi Olguţa. N-avea însă curajul să vorbească. Se jena, ca şi de recitarea poeziilor în salonul cu musafiri.

— Allons, mon petit, reponds(2) îl somă doamna Deleanu.

Lui Dănuţ i se urcă sângele la cap. Adunându-şi puterile, smulse din tăcerea lui înnourată o expresie auzită de la domnul Deleanu, şi o fulgeră pe Olguţa în franţuzeşte.

— Je m'en fâche! (3)

— Alors, va te coucher! (4) încheie aspru doamna Deleanu.

Dănuţ porni. În antret era întuneric. Se întoarse îndărăt în pridvor, şi se aşeză pe scări între cânii ciobăneşti care nu ştiau franţuzeşte, dar ştiau să muşte… Cu accent de violă, Monica, la rândul ei, intrase în tabăra duşmanilor…

— Patapum, comment font Ies avocats? (5)

— Hau-hau!

— Cest bien… Patapum, comment font les magistrats?(6)

Patapum închise ochii şi căzu narcotizat.

— Hai, Monica!… Şi Patapum ştie franţuzeşte! vorbi tare Olguţa, trecând cu Monica de mână pe lângă Dănuţ.

Dănuţ, tot pe scară, între câini, îşi strânse dinţii şi tăcu patriotic în noaptea românească.

1 Să dovedească!

2 Hai, micuţul meu, răspunde…

3 Nu-mi pasă!

4 Hai, du-te la culcare!

5 Patapum, cum fac avocaţii! (Patapum a devenit nume propriu din expresie interjecţională, care s-ar putea traduce: hodoronc-tronc.) 6 E bine! Patapum, cum fac magistraţii?

— La ce te gândeşti, Alice?

— La nimic… Îmbătrânim… Copiii cresc mari…

— Da…

— Ca mâine-poimâne casa rămâne goală… noi mai bătrâni…

— Ce putem face?

— Nimic! Să-i creştem pe ei, şi să ne privim tot mai rar în oglindă…

— Oglinzile de-acum înainte sunt numai pentru ei, ca şi noi.

Tăcură…

— Olguţa şi Monica, puneţi-vă paltoanele. Şi tu, Dănuţ!

— Puneţi-l şi tu, Alice, să nu răceşti.

Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer sau pe pământ. Nici vânt şi nici murmur de frunze nu era.

O clipă, broaştele-amuţiră. Şi din tăcerea lor de inimi zbuciumate, care s-au oprit delaolaltă, buhaiul de baltă se tângui aşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar, dar altfel, căci de pe zări desprinse, se apropia încet, cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină, adevărata noapte.

— Monica, ţi-a plăcut ce i-am făcut?

        „Săracu Dănut!” gândi Monica, revăzându-l din nou singur pe scară între câini. Şi cu glas tare:

— Dănuţ nu ştie franţuzeşte?

— Cum să nu ştie?! îl apară jignită Olguţa, scuturându-şi trupul în căderea albă a cămeşei de noapte.

— Atunci de ce nu vrea să vorbească?

— Aşa-s băieţii… proşti!… Monica, încheie-mă la gât.

— Cum? Dănuţ îi prost? se mira Monica, prinzându-i nasturele în cheutoarea guleraşului.

— Am spus eu asta?

— Da. Tu ai spus că băieţii îs proşti.

— Sigur.

— Atunci cum?

— El nu-i prost… Da aşa-s băieţii!

— Olguţa, tu nu-ţi pui papucii?

— Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-i altfel cu picioarele goale?

— Ce frumos e, Olguţa! zâmbi fetiţa, călcând desculţă în apa lunii.

— Vezi, dacă m-asculţi!

— Acum ce facem?!

— Ne batem cu perne, îi dovedi Olguţa, aruncându-i un puişor.

— Tu nu te-nchini, Olguţa? o întrebă, ferindu-se, Monica.

— După ce ne batem cu perne!

— Nu. Eu mă-nchin.

— Hai şi eu atunci!

Îngenunchind pe pat, Monica se rugă în gând cu ochii închişi „Tatăl nostru cel din ceruri”… Olguţa, cu glas tare, în picioare… Se opri ca să îndrepte icoana strâmbată de inaugurarea bătăii cu perne.

— Monica, tu ai vrea să fii Maica Domnului?

—.în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, amin… Ce-ai spus, Olguţa? o întrebă Monica, desprinzându-şi faţa din cerul bunicei.

— Hai să ne batem cu perne!… Num… tată… fiu… duh… amin.

Dănuţ ştia de ce dormea Ali pe covor în odaia lui, în loc să doarmă afară, în pridvor. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ce ştia Dănuţ, nici că Ali sforăia în odaia lui, încolăcit pe covor ca un continent de purici. La drept vorbind nici lui Dănuţ nu-i prea venea-ndămână să ştie ce ştia, fiindcă ştiind, frica de noapte şi singurătate, nenumită, îl privea gata să vie, ca cineva strigat pe nume.

— Hai să mă dezbrac, se îmbărbăta Dănuţ, sculându-se zgomotos de pe pat.

Începu să-şi scoată hainele, cu mişcările factice ale actorilor când reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele. Din odaia Olguţei răsunară moi bufnituri de perne şi râsete de două glasuri.

        „Ce bine-i să fii însurat”… Şi se gândi deodată cu nedumerire că într-o zi chiar el, Dănuţ, va fi mare… Îşi ridică ochii în oglindă şi privi sus, cu capul dat pe ceafă, locul unde va fi capul unui Dănuţ… capul lui Dan de peste mulţi ani… Parcă nu-i venea să creadă…!

Adică va veni un străin, un uriaş, îl va înghiţi pe Dănuţ, şi cu Dănuţ în ei va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşi Dănuţ?… Ciudat!… Şi Dănuţ unde va fi?… Dănuţ nu va mai fi nicăieri…

— Nu vreau! se împotrivi Dănuţ, ca în faţa morţii şi-a mormântului.

Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el, ca un ou mic de lemn într-un ou mare… Nu-i totuna!… Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ… Cum asta? Şi mic şi mare?… Capul lui Dănuţ îi ajunge până la buzunarul de la jiletcă, unde-i ceasul tatei, şi totodată, capul uriaşului e însuşi capul lui Dănuţ? Ciudat!… Ca şi cum ai ţinea capul între mâini, şi capul ar gândi deoparte – cum? poate să gândească aşa! Şi trupul fără cap, s-ar gândi şi el!… Foarte ciudat…!

        „Oare şi tata a fost mic?… Sigur c-a fost…” Vra să zică a fost odată un copil de-o vrâstă cu Dănuţ, frate cu Dănuţ şi cu Olguţa, dac-ar mai fi, şi acuma nu mai este decât tatăl lui Dănuţ… Da unde-i celălalt?… S-a dus sau e în el?… Dacă l-ar tăia pe tata în două, l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!… În trup e scheletul, inima, plămânii… Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei. Atuncea unde-i celălalt?

        „Oare nu-s eu?”

Dănuţ clipi ameţit, El e copilul tatei… şi-al mamei! Ciudat!… Să fii unul singur şi să fii copilul a doi oameni!… Unu plus unu face doi… Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică… Atunci de ce Dănuţ e copilul şi ai tatei, şi al mamei…?

Şi cum se fac copiii…?

        „Oare eu am să fac copii?”

Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă.

        „Eu îs băiat!” se linişti el, ca şi cum s-ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decât el şi mai neştiutor…

        „Olguţa are să aibă copii', o pedepsi Dănuţ.

Olguţa!… Olguţa e sora lui!… De ce?… Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei… Nu se poate!… Olguţa e a mamei, şi Dănuţ al tatei… Mama e femeie… Cum poate să facă o femeie un băiat!… Atunci tata l-a făcut pe Dănuţ?… Bine, da motanii nu fac pui; numai pisicile fac!… Asta-i altceva!… Nu spune mama că Dănuţ e băiatul ei? Oare mama spune minciuni? De ce e mama femeie?… Are păr lung?… Tata are musteţi!… Mama are rochie!… Şi tata ar putea să-şi puie rochie!

Închipuindu-şi-l în rochie, Dănuţ zâmbi.

Tata e avocat… şi mama e femeie… Oare şi Dănuţ va fi avocat?… Nu-i vine să creadă…!

Cum poate oare să vorbească tata un ceas în şir fără să cetească?… Oare învaţă pe de rost? Nu se poate!… Numai poeziile se pot învăţa pe de rost!… Tata e foarte deştept… de asta poate vorbi un ceas!… Şi Olguţa e foarte deşteaptă… Dănuţ se teme de Olguţa… El e premiant întâi, dar Olguţa e foarte deşteaptă… Cu ea nu se poate pune… Oare Dănuţ îi prost?… Aşa crede Olguţa, da nu-i adevărat!… Cum poate să fie Dănuţ prost, când Dănuţ vede cum e Olguţa şi cum e el singur!… El nu poate vorbi ca Olguţa… Atunci?… Asta-i altceva! Dănuţ ştie că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan… Olguţa nu ştie că Dănuţ e deştept… chiar foarte deştept!… Dacă-ar asculta Olguţa ce gândeşte Dănuţ!… Ce păcat!… Cu Olguţa poate vorbi numai.

Dănuţ se privi deodată în oglindă… El vorbea sau altcineva?… Îşi pipăi mânile, una pe cealaltă… Făcu mişcări cu degetele, cu braţul…

Vra să zică el, Dănuţ, era stăpânul lui: tot Dănuţ. El poruncea şi el asculta… aşa cum trebuia să asculte Dănuţ pe mama şi pe tata… El putea face cu el orice!… Spunea mâinii: „Întinde-te”, şi mâna se întindea… Dacă i-ar fi spus:Zgârie-l pe Dănuţ”, l-ar fi zgâriat?… Nu… De ce nu mai asculta?… Fiindcă n-avea cum s-o silească… Ba avea! Cu cealaltă mână… Nici aşa! Niciuna n-ar fi vrut să-l zgârie… De ce?… Fiindcă nu le putea pedepsi… Ba da! Putea să le muşte!… Dar nici dinţii nu vroiau să-l muşte pe Dănuţ!… Aşa-i! Mâinile care nu vor să-l zgârie sunt mâinile lui!… Oare şi degetele gândesc?…

— Ce-i asta, Dănuţ? În loc să dormi te uiţi în oglindă? Ia, mă rog!

Doamna Deleanu, în chimono, făcea rondul de noapte, pe tăcute, ca toţi cei care-l fac.

— Te-ai spălat pe dinţi?

— M-am spălat.

— Mânile ţi-s curate?… Ia să văd… Dănuţ – Dănuţ! Pentru ce-s făcute periile de unghii?

        „Pentru mata, mamă, ar fi răspuns Olguţa”, gândi Dănuţ, roşindu-se.

— Să vii mâne dimineaţă să-ţi tai unghiile. Ai auzit?

— Am auzit.

— Şi-acuma culcă-te… Dănuţ! Da asta ce mai e? înmărmuri doamna Deleanu, descoperindu-l pe Ali… Marş, Ali!

Ali deschise ochi de cuvios călugăr descoperit de stareţă la maici şi ondulă spre uşă.

— Ce caută dumnealui aici?

— A venit singur, mamă!

— Cred, bine! Asta mai lipsea!… De ce nu l-ai dat afară?

— Am uitat.

— Noroc că mi-am adus eu aminte!… Da tu ce cauţi aici?

— N-aveam chibrituri, mamă…!

Capul Olguţei răsărise atent, prin crăpătura uşii care dădea în antret.

— Umbli cu picioarele goale? Olguţa!

— Nu-mi găsesc papucii! Am să-i arăt eu Anicăi!

— Ba te poftesc să te culci!

— Ce cauţi la mine în odaie? se oţărî Dănuţ.

— Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei. De ce n-o dai afară pe mama?

— Olguţa, lasă-l în pace!

— Mamă, l-ai dat afară pe Ali?

— De asta ai venit!… Hai la culcare! Repede, Olguţa!

— Mamă, cânii fac ploşniţe?

— Ce? Ai găsit ploşniţe? se spăimântă doamna Deleanu.

— Nuu! Da-ntreb aşa!

— Olguţa, ai să mă-nnebuneşti!

— De ce, mamă dragă?

— Te rog, lasă-l pe Dănuţ să doarmă!

— Eu nu-l las? EI nu mă lasă pe mine!

— Olguţa!

— Iaca mă duc… Mamă dragă, tare-ţi şade bine în chimono!

Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră, să-i zboare râsul acolo de unde răsar fluturii.

— Noapte bună, Dănuţ!

Îl sărută pe frunte, stinse lumânarea, şi ieşi lăsându-l pe Dănuţ cu lumina lunii… şi cu ceva care nu intrase încă în odaie… Dar inima lui Dănuţ auzea venind, tăcută, mută, ascuţită ca umbra unui zbor de liliac, spaima.

Începu un gând să povestească în gura mare, asurzitor, ca un papagal, tot dialogul cu Olguţa şi cu mama: „Eşti un prost! Eşti un prost! Eşti un prost! Du-te şi-o bate pe Olguţa! Nu ţi-i ruşine să te facă de râs! Să te facă de râs…”

Şi-un alt gând, dimpreună cu celălalt, şoptea ca şerpii:…În cimitir, se ridică din mormânt strigoiul. E galbăn la faţă, ochii negri ard; dinţii şi unghiile cresc, cresc… şi strigoiul vine fără să-l auzi, prin lumina lunii… În cimitir, în cimitir… Şi nici nu-l auzi când vine…”

Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia… Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate, dar poate plecase şi venise la loc…

        „. Strigoii caută sânge de om tânăr…” „. De fată tânără!” ţipă alt gând de-al lui Dănuţ.

Îşi făcu semnul crucii… Se culcase fără să spuie rugăciunea. Se făcu palid în paloarea lunii.

Olguţa lăsă lingura în gavanos, gavanosul îl vârî în sobă. Monica se vârî în pat. Hotărâtă, Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ, de unde răsunau bocăniturile.

— Cine-i acolo?

— Eu.

— Cine, eu?

— Eu, fratele tău.

— Nu cred!

— Dacă-ţi spun!

— Şi ce vrei?

— Să-ţi spun ceva.

— Spune.

— Deschide uşa.

— Pentru ce?

— Ca să-ţi spun.

— Şi ce-mi dai dacă deschid?

— Spune tu, ce vrei?

Olguţa se-ncruntă. Nu mai înţelegea nimic.

— Olguţa, nu deschide! o îndemnă tainic Monica.

— De ce să nu deschid?

— Deschide Olguţa, răsună tare şi grăbită vocea lui Dănuţ.

— Să-mi dai puşca ta.

— Ţi-o dau!

— Jură-te.

— Spun pe onoarea mea.

— Spune: jur.

— Deschide, Olguţa. Jur pe onoarea mea.

Olguţa răsuci cheia, apăsă clanţa şi brusc deschizând, răsări în prag.

— Unde-i puşca?

— Ia-o.

Olguţa desprinse puşca, nelăsându-l pe Dănuţ să încalce hotarul.

— Buftea! îl încercă ea, înarmată cu puşca.

— Poţi să-mi spui! Nu mă supăr.

— Atunci nu-ţi mai spun.

— Cum vrei tu.

— Da tu ce vrei?

— Olguţa… vreau să mă împac.

— Vrei să te-mpaci?

— Da.

— Spui drept?

— Spun drept.

— Atunci intră.

Dănuţ respiră.

— Monica, şi cu tine vreau să mă împac.

— Ce bine-mi pare, Dănuţ. Hai să ne sărutăm.

Se sărutară entuziasmaţi: Dănuţ în vânt, din grabă, Monical sărută pe nas, din greşeală.

— Ce facem? se-ntrebă Olguţa.

— Dă-i şi lui, Olguţa, cercă s-o înduplece Monica.

— Tu zici să-i dau?

— Da, Olguţa, de ce să nu-i dai?

— Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ.

— Da juri? interveni Olguţa.

— Da n-am jurat?

— Pentru puşcă!

— Bine, jur!

— Zi după mine: Mă jur…

— Copii, voi nu dormiţi? întrebă din capătul antretului doamna Deleanu, pentru a doua oară.

— Monica, spune tu că dormim; pe tine te crede.

—.încă nu, tante Alice.

— Noapte bună, Monica. Să ştii că te-aud, Olguţa!

— Mă jur… Hai, Olguţa! începu Dănuţ în şoaptă.

— Aşteaptă să găsesc!… să am crampe.

—.să am crampe…

— Olguţa, asta nu-i jurământ, asta-i blestem! se înfricoşa Monica.

— Da? Foarte bine. Zi după mine… Ce-am spus?

— Să am crampe… se strâmbă binevoitor Dănuţ.

—.şi să stau în pat toată vacanţa…

—.şi să stau în pat toată vacanţa…

—.şi să mă puie doctorul la dietă…

—.şi să mă puie doctorul la dietă… se îngrijora Dănuţ.

—.fără de dulciuri…

—.fără de dulciuri… oftă el amar.

—.dacă oi spune cuiva…

—.dacă oi spune cuiva…

—.ce-are să-mi arate…

—.ce-are să-mi arate…

— Olguţa…

— Olguţa…

— Amin!

— Bagă de seamă!… Şi-acum, poftim puşca înapoi,

— De ce, Olguţa?

— E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie!

— N-o primesc. Am dat-o.

— Atunci o ţin pentru Monica… Ai s-o pui în patul păpuşelor. Auzi, Monica?

Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare, trei copii desculţi, în lungi cămeşi de noapte – unul cu cozi blonde, doi cu plete brune – poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă.

Şi toţi trei mâncau din aceeaşi lingură, subt privirea aceleeaşi bunice, din dulceaţa aceloraşi uriaşi – jos, pe covor.