II.

CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE.

Moş Ghoorghe, mai-marele grajdului, avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă, bine văruită, cu pat curat înfăţat, ferestre cât icoana cea mare a bisericii din sat, şi mâncare adusă de Anica de la masa boierilor.

Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui. Căsuţa cea mai la o parte de sat – nu tare – şi cea mai apropiată de curte – nu mult, cât poate cumpăni un câne ciobănesc între turmă şi păstor – era a lui moş Gheorghe.

— Ce-ţi trebuie, moş Gheorghe, casă?… Copii n-ai; mama AnicaDumnezeu s-o ierte; caii ţi-s aici; aici-s şi eu, şi Olguţa, îl dojenea, eu bunătate, doamna Deleanu. Ia-ţi beleaua de pe cap!

Moş Gheorghe încreţea fruntea, c-un zâmbet viclean în ochii micşoraţi.

— Ştie… Ştie el moşu!

În dosul casei, cam pe deal, se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară primăvara din cerul albastru în straie mirositoare; devale se lărgea ogorul în care iese grâul verii ca o înviere din biserică.

— Moş Gheorghe, nu mai ai putere. Să trimet oamenii să-ţi are.

— Ferească Dumnezeu, cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus, da să-mi dai numai boii şi plugul.

În casa lui moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari, vreo nuntă când era nevoie de-o casă mai încăpătoare, şi Olguţa oricând vroia. Nepoftită, însă, Olguţa nu venea; asta nu înseamnă că nu venea des.

Moş Gheorghe n-avea câne. „La ce? Eu sad la boieri; cine să vadă de el?” Dar în vârful casei era un cuib de cocostârc cu toaca de asfinţit a pliscului în el.

— Fiindcă are inimă bună moşul, îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostârcului cu o casă mai mult nelocuită.

De aceea, pesemne, în gospodăria fără câne a veteranului de la şaptezeci şi şapte, făcătorii de rele nu intrau.

— Mamă dragă, ce sărbătoare-i azi?

— Azi?… Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-a venit, Olguţa?

— Eu credeam că-i sărbătoare, mamă dragă!

— Mamă dragă, mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine, ce vrei de la mine?

— Eu? Nimic!… Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră…

Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei. Ochii nu destăinuiau mai mult decât vorbele, adică mai lămurit, fiindcă ochii Olguţei…

— Monica, tu vrei să-ncerci rochiţa albastră?

— Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi, înainte de-a o vedea.

— Vreau, tante Alice, îngână Monica porunca Olguţei, încântată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei.

Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată, dar Monica o încercase numai. Pe atunci, Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie, ci ca o amintire de la bunica.

Într-o zi, Dănuţ, Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei.

— Ce culoare ai vrea să fii tu?… Spune repede, că altfel spui minciuni şi mă supăr!

Luat din scurt, pe neaşteptate, de glasul şi ochii Olguţei, Dănuţ se zăpăcise. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile!

— Albastru, Olguţa, se hotărâse el, scos din încurcătură de culoarea cerului.

— Şi de ce-ai vrea să fii albastru?

— Fiindcă-i frumos.

— Daa?!

— Sigur! se înverşunase Dănuţ.

— Foarte frumos?

— Foarte frumos.

— Cel mai frumos?

— Cel mai frumos.

— Nu-i adevărat. Roşul e mai frumos, foarte frumos, cel mai frumos.

— Ba albastrul e şi mai frumos.

— Spui minciuni. Spune şi tu, Monica.

— Eu nu ştiu!

— Atunci şi tu spui ca şi mine, şi noi avem dreptate, biruise Olguţa.

Vra să zică, şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul… De-atunci, Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea, de teamă să n-o mâhnească. Monica nu se încumeta s-o ceară… Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!… Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze.

Monica urmă în ietac pe doamna Deleanu. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă.

— Olguţa, unde te duci?

— Vreau să vorbesc cu papa.

— Olguţa, azi nu-i lucru curat cu tine!

— De ce?

— Bine, Olguţa, n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră?

— Ba da, eu am vrut.

— Atunci de ce te duci?

— Fiindcă… Zâmbi. Mamă dragă, eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni! Până ce se îmbracă, eu mă întorc.

Când făcea vizite, Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ, în care Olguţa bătea cu piciorul când nu vroia să intre, dar vroia să-l scoată pe Dănuţ – şi pe care o deschidea pe tăcute când vroia să-l surprindă.

Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biroului domnului Deleanu.

— Intră.

— Am venit să te văd, papa.

— Bine, dragu tatei… Poate vrei ceva?

— Nuu, papa! Am venit să te văd.

— Uite un scaun, Olguţa. Aşa, stai jos.

— Ca o clientă, papa!

— Dragu tatei… De-aş avea clienţi ca tine aş câştiga toate procesele.

— Tu pierzi procese, papa?

— Sigur. Pierd şi eu ca oricare altul!

— Papa, dac-aş fi eu judecător, tu n-ai pierde nici un proces.

— De ce, Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna.

— Da… numai mama are!

Domnul Deleanu privi spre fereastră, ferindu-şi faţa de ochii Olguţei; se întoarse la loc din cale-afară de serios.

— Papa, eu ştiu întotdeauna când râzi tu.

— Fiindcă şi mie îmi vine să râd.

Începură să râdă amândoi.

— Şi-l iubeşti tu pe tata?

Olguţa se încruntă.

— De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii!

— Ştiu, ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu.

— Mie nu.

— De ce, Olguţa?

— Aşa… Nu ştiu…

— Vrei bomboane?

— Merci… Papa, de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici?

— Nu, Olguţa. Uitasem… Vrei tu să fumez?

— Da, papa. Ţie-ţi stă bine când fumezi.

Domnul Deleanu înşurubă ţigara răsucită în ţigaretă. Olguţa aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăra conică.

— Fuuu! Papa, de ce-i mai frumoasă o lulea decât o ţigaretă?

— Fiindcă-ţi place ţie.

— Eh, papa! Asta-i altceva! Da ţie nu-ţi place luleaua?

— Ba îmi place.

— Atunci de ce nu fumezi cu luleaua?

— M-am deprins cu ţigareta… şi nu fac bine! Cu luleaua numai pufăi; nu tragi în piept cum fac eu, pildui cu voluptate domnul Deleanu.

— Şi luleaua o mai ai?

— Sigur. Am mai multe.

— Şi ce faci cu ele?

— Le ţin şi eu degeaba.

— Degeaba?

— Adică mai dau câte una la vreun prieten.

— Papa, tu mă iubeşti pe mine?

— Nuu!

— Ba da.

— Cum vrei tu!

— Papa, da mă iubeşti mai mult decât pe prietenii tăi?

— Mai încape vorbă?!

— Atunci dă-mi şi mie o lulea.

— O lulea?

— Dacă mă iubeşti, papa!

— Şi ce vrei să faci tu c-o lulea?

— S-o am şi eu la mine… aşa, de frumuseţă.

— Bine, Olguţa… Uite… Alege-ţi tu una pe placul tău.

Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului.

— Uite, Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică; de spumă de mare. Numai bună pentru tine. Îţi place?

— Îmi place, papa. Da eu vreau una mare.

— Alege-ţi una mare atunci!

— Asta-i bună, papa? întrebă Olguţa, punând mâna pe cea mai mare.

— Bună, cum nu?! Asta… asta o am şi eu de la un franţuz care acorda piane la Iaşi… A murit, săracu! Ce om cumsecade!… Excelentă pipă.

— Atunci o iau pe asta. Merci, papa. Am să ţin minte.

— Lasă, dragu tatii. Toate-s ale tale. Tu nu ştii că tata-ţi dă orice?

Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul.

— Ce păr frumos ai tu, papa! Parcă-i mătasă!… De-acuma mă duc.

— Ascultă, Olguţa, hai şi tu cu tata la pădure. Îl iau şi pe Dănuţ; poate vine şi mama. Facem o plimbare cu docarul.

Olguţa-şi trecu mâna pe frunte.

— Merg altădată, papa. Azi fac o vizită lui moş Gheorghe, cu Monica… Ştii, el ne-a poftit, plecă ea capul.

Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile… o măsură pe Olguţa… şi deschise din nou saltarul cu lulele.

— Olguţa, mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una.

Olguţa îi privi fruntea, zâmbind.

— Papa, tare eşti tu deştept! Merci. Mie nu-mi trebuie.

După ce plecă Olguţa, domnul Deleanu îşi luă fruntea în mâni, şi se gândi îndelung, cu inima strânsă, întovărăşindu-şi copilul peste pragul vremii, departe…

        „Când te gândeşti că într-o zi Olguţa va fi mare… Biata Olguţa.”

Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţa neagră, urmând-o încetişor – de bucurie stăpânită – pe doamna Deleanu.

Din ietac se întoarse ea în frunte, cu rochiţa albastră, însă Monica cea care intrase în ietac nu mai ieşise la loc. Atârna în cuierul rochiilor, cu rochiţa neagră. Monica nu schimbase o rochiţă, ci un anotimp. Şi ochii, şi părul îi luceau altfel…

Când cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atât de despletit.

Dar părul Monicăi, împletit în două cozi, atârna pe spate. Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră, decoltată cât trebuie ca să rămâie copil şi ca să aibă capul – cu ochii şi gura – tulpina gâtului întreagă.

Rochiţa se oprea deasupra genunchilor – doamna Deleanu nu făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor, ci numai pentru împodobirea unei vrâste – fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca şi obrazul lor şi tot frumoşi rămân şi vii.

Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel… Dănuţ creştea repede. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrâstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. Totuşi, dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strâmte sau cu rochiţe prea scurte. Hăinuţele şi rochiţele rămase pe loc în urma copiilor, îmbrăcau, în case nevoiaşe, alţi Dănuţi, alte Olguţe.

Monica nu era altă Olguţă. Monica era ca şi-Olguţa. De aceea, rochiţa albastră răsărise întâia, pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre.

— Monica, ia uită-te în oglindă, o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiţei, ridicând storul unei ferestre din salon.

Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconiţa dimineţilor de primăvară. Monica plecă ochii în jos.

— Tante Alice, nu-i păcat? tresări teama în bucuria ei.

— Pui mic, nu-i păcat. Şi dac-ar fi, l-ar lua tante Alice asupra ei.

— Ce bună eşti, tante Alice!

Clanţa zvâcni.

— Am venit!

— Nu trânti…

—.nu bufni, nu pocni! Mamă dragă, tare te iubesc!

— Olguţa!

— Am spus o obrăznicie?

Doamna Deleanu începu să râdă.

— Vezi, mamă dragă!

— Ia astâmpără-te! Uite-te mai bine la Monica.

— Ia să te văd, o luă în primire Olguţa întorcând-o spre ea… Foarte bine! îmi place!Grozav îmi place!… Mamă dragă, bine mai lucrezi tu!

— Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta!

— Azi sunt bine dispusă, mamă dragă!

— Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus când vrea. Tu trebuie să fii totdeauna.

— De ce?

— Fiindcă eşti copil.

— Poate… da azi sunt foarte bine dispusă! Şi tu, mamă dragă?

— Şi eu, dacă nu mă năuceşti.

— Îţi spun eu, mamă, că azi îi sărbătoare.

— Olguţa, ţi-am mai spus o dată că nu-i!

— Cred… da parcă ar fi!… Monica, tu te dezbraci acuma, sau rămâi aşa?

— Las-o-n pace, Olguţa! De ce vrei să se dezbrace?

— Eu nu vreau! Tocmai, m-aş fi mirat… Mamă dragă, uită-te la mine!

— Ce vrei?

— Eu? Nimic. Numai să te uiţi.

— Bine, mă uit.

— Nu în ochi! Uită-te la mine, aşa, ştii tu: cum te uiţi când mergem la teatru… Inspectează-mă.

— Ei, şi?

— Şi nu vezi nimica?

— Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Când ţi-ai pătat-o?

— Ai văzut?… Când mi-am pătat-o? Tu ştii, Monica?

— Nici eu! Mamă draga, nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată?

— Păcat de rochiţă!

— Şi de mine nu?

— De ce ai pătat-o?

— Eu?

— Da cine?

— Ea singură. Adică supa.

— Olguţa!

— Vrei să mă pedepseşti, mamă?

— Te rog, spune-mi ce vrei?

— Şi-mi dai?

— Spune ce?

— Eu nu cer nimic. Da de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată.

— Taci, te rog! Am înţeles… Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă.

— Da, când ai scos-o pe-a Monicăi, ademeni Olguţa dialogul spre biruinţă.

— Olguţa, de ce spui minciuni?

— Eu nu spun minciuni.

— Taci… Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă.

— Ba da, ştiam.

— Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma?

— Sigur. Acuma am văzut că-i gata.

— Şi vrei s-o îmbraci?

— Eu?… S-o-ncerc numai… ca şi Monica…

— Bine. Ai dreptate. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba.

— Da, răspund.

— Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă, aşa-i?

— Da, consimţi cu precauţiune Olguţa.

— Atunci de ce nu mi-ai spus, ca un copil cuminte: „Mamă, te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă”?

— Fiindcă nu mi-ai fi pus-o.

— De unde ştii?

— Ştiu eu. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez.

— Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept, de ce eşti tu aşa de şireată?

— Taci, Olguţa?

— Nu tac, da nu ştiu!

— Vezi, Olguţa!

— Poate că ştii mata, mamă dragă!

— Hai să te-mbrac.

— Aha!

Dănuţ închise uşa salonului, uşurel, rămânând afară. Monica nu băgase de seamă.

— Hm!

Prin gaura broaştei o văzu din nou uitându-se în oglindă.

— Frumos!

A treia oară la fel.

— Bravo!

Şi a patra oară.

Vra să zică Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cuminte, Monica-cea-ascultătoare, Monica… se uită în oglindă. Se uită şi Dănuţ, dar el era băiat! Vra să zică Monica…

        „Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!” „Asta-i altceva!” răspunse Dănuţ cu vorbe mute, gândului obraznic.

Şi, ca să i-o dovedească, intră în salon brusc. Monica se uita pe fereastră.

— Hm!

— Nu ţi-i prea cald, Dănuţ? îl întâmpină Monica, gata să-i slujească în haine de împărăteasă.

— Treaba mea! Nu te-amesteca!

— Ţi-am făcut ceva, Dănuţ?

— Fă-mi numai!

— Nu-ţi fac nimic, Dănuţ.

— Ţi-i frică!

— Nu mi-i frică, Dănuţ… „mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguţa”, urmă în gând, şi pe obrajii tot mai roşi, Monica.

— Nu ţi-i frică? sfida el.

— Nu… De ce să-mi fie frică?

— Atunci de ce nu sări la bătaie?

— Eu nu mă bat, Dănuţ.

— Fiindcă ai mânca bătaie?

Monica oftă… Păcat de rochiţa cea neagră!… De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?… Păcat! Da! Păcat!

— Taci?

— N-ai dreptate, Dănuţ! dădu din cap Monica.

— Bine că ai tu!

— Dănuţ, nu vorbi aşa urât!

— Du-te şi mă spune!

— Eu nu pârăsc.

— Da te uiţi în oglindă! replică victorios Dănuţ, arătând cu degetul oglinda goală.

— M-am uitat. Tante Alice mi-a spus să mă uit, şi eu m-am uitat…

— Hee! Ştiu eu ce spun!… Mai zi ceva!

— Spune, de ce te-ai uitat?

Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-i bătu…

— Fiindcă nu era nimeni, fiindcă te-ascunzi, fiindcă te prefaci!

Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-l audă şi Olguţa, vorbind aşa de mult şi de bine… Ce mare fericire!… Poate ascultă la uşă Olguţa.

— Mai spune ceva. Cred şi eu! îmi întorci spatele! Aşa-i uşor să vorbeşti!

Monica plângea, cu ochii închişi, ascultând.

Dănuţ se îndreptă spre uşă… Nu mai avea ce face… Mai zăbovi puţin în prag, aşteptând o provocare. Se despărţea de Monica aşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie.

        „Dănuţ e supărat pe mine!… Bine, dacă-i aşa…” Mânia plânsului o înăspri. Îşi strânse batista cu severitate, pedepsindu-şi rochiţa să fie pătată de lacrămi.

Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi…

— Olguţa, stai liniştită.

Olguţa nici nu clinti, ca şi cum rochiţa nouă, în acea clipă solemnă, s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi, doamna Deleanu avea privirea pe care-o au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajma atacului; sculptorii pentru statui, înainte de-a şi le trimete la Salon; îndrăgostiţii pentru întâiul plic, înainte de-ai încredinţa destinul cutiei de scrisori; şi femeile coapte în oglindă, înainte de-a-şi pune mantoul de bal…

— Poţi să-mi mulţumeşti!

— Merci, mamă dragă! răsuflă Olguţa, mulţumind mai mult pentru vorbă decât pentru rochiţă.

Un cusur numai, şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie!

— Vin' să te sărut, Olguţa.

Olguţa era a doamnei Deleanu. Asta era răsplata.

— Du-te să te vadă şi tata.

Asta pe deasupra.

Se încrucişară în antret. Olguţa privi compătimitoare pe Dănuţ.

— Credeai că eu nu ştiu?

— Ce să ştii? se cutremură Dănuţ.

— Cum, ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cu docarul.

— Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ, antrenat de întâia victorie.

— Du-te!… Eu am refuzat! replică sarcastic Olguţa.

— Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ.

— Eu nu mă rog să mă ia – ca tine. Eu refuz să merg, fiindcă aşa vreau!

        „Bravo ţie, Olguţo! o aclamară gândurile lui Dănuţ. Merg singur! Merg singur…!”

— Sigur! dacă vrei tu aşa! vorbi el ceremonios.

— Lasă, lasă! Crezi tu c-ai să mâi? Tata ţine hăţurile. Mi-a spus el mie! Pune-ţi poftă-n cui!

— Aa! De asta ai refuzat!

— Ba de loc! Dacă mergeam eu, eu mânam. Eu ştiu să mân. A spus şi moş Gheorghe.

— Atunci de ce nu mergi?

— Fiindcă nu vreau!

— Nu vrei?! zâmbi sceptic Dănuţ… Şi pentru ce?

— Asta-i treaba mea!

— Nu zic!… Da eu vreau.

— Ce vrei?

— Să merg.

— Tuu? Vrea tata, şi asta-i altceva!

— Şi pe tine nu te ia: sâc!

— Pe mine…?! Hai să-ţi arăt eu! Şi să nu mai spui sâc…

Apucându-l de mână, îl smuci spre uşa biroului.

— Ce-i, copii? Mergem?

— Papa, spune tu dacă nu m-ai poftit la pădure şi eu am refuzat?

— Aşa-i, Olguţa. Tu faci vizite azi. Te ia tata altădată. Bre, bre! Da frumoasă mai eşti!

— Vezi!

Dănuţ era în prag.

— Acuma du-te cu docarul.

Dănuţ se văzu afară, în faţa uşii izgonitor închise.

— Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie!

Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ.

Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereţă, hore care-i mai jucau în amintire uneori când bucuria nu-şi găsea astâmpăr nici tovarăş în trupul îmbătrânit. Se gătise fiindcă era în casa lui, şi fiindcă în casa lui avea să vie „duduiţa moşului”. Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una câte una din vestita livadă a Oţălencii. Luă strachina, trecu prin tindă, şi o aşeză deasupra unei bârne de sus. Ca dintr-o căţuie rustică, tămâia aprinsă de soarele verii umplu încăperea…

        „Hm!… Miroase bine a nu ştiu ce!… Unde le-ai ascuns, moş Gheorghe?” „Ce s-ascund, duduiţa moşului?” „Ia, nişte pere busuioace de la Oţăleanca.” „Oare?” „Ba că da!” „Ba că nu'.” „Iacătă-le, moş Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus, moş Gheorghe, că mata n-ajungi.”

Moş Gheorghe vorbea singur. Cu Dumnezeu, şi cu Olguţa putea vorbi oricând; glasurile lor ţineau tovărăşie singurătăţii moşului.

O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nu va ajunge s-o vadă mireasă pe duduiţa moşului. Hei! atunci ar fi îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire şi numai ce-ar fi chiuit el de pe capră: „Hii-hii, băieţii moşului!”

Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc să-i crească inima duduiţei. Şi numai ce s-ar fi întors duduiţa moşului spre mire şi i-ar fi spus: „Aista-i moş Gheorghe. El m-o învăţat să mân caii.”

Şi moşu ar fi zâmbit pe capră îndreptându-şi spinarea: „Hei-hei! Şi pe tine are să te mâie, că ştie duduiţa moşului să ţie hăţu!”

Dar mai avea moş Gheorghe, tot într-ascuns, şi-o bucurie mare: că după moartea lui…

— Iar, moş Gheorghe? îl mustra doamna Deleanu, văzându-l cu banii într-o mâna şi pălăria-ntr-alta.

— Dă!… Iar…

— Şi ce vrei să-ţi cumpăr, moş Gheorghe?

— Lucru ales, cuconiţă, ca pentru faţă boierească.

— Cât, moş Gheorghe, că-i bun şi ieftin.

— Ba, matasă, sărut mâna, că-i scumpă şi frumoasă.

— Şi pentru ce, moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?

— Să hie… Ştie el moşu.

În fiecare toamnă, asupra plecării la oraş, se întâmpla la fel. Doamna Deleanu nu se dumirea. Dar nu se dumirea nici Oţăleanca, gospodină de frunte, ageră la minte şi iscoditoare. Din casa ei porneau spre casa lui moş Gheorghe valuri-valuri, pânzeturi albe de tot soiul, plătite fără tocmeală.

— Pentru cine strângi zestre, moş Gheorghe?

— Are el moşu pentru cine!

— Pentru cine, moş Gheorghe?

— Măi, fimee, măi, păcat că nu faci tu pânză cu limba aiasta… că mulţi ai mai face!

Sipetul braşovenesc – dar de la boierul cel bătrân – era aproape plin. De asta moş Gheorghe nu ştia că mătăsurile din fund se tăiaseră. Nu cuteza el să umble în sipet cu mânile de la grajd. El umplea, privea, şi-atât! Din pricina sipetului, moş Gheorghe nu mai mâna caii la Iaşi, de doi ani.

— Se poate, moş Gheorghe?! Dai caii pe mâna lui Ion?!

— Aşa-i, oftase moş Gheorghe. Da iaca-s bătrân! Să mă găsească moartea la mine-acasă.

Două ierni, moş Gheorghe oftase după cai, făcând foc în vatră pentru sipet.

Căci după moartea lui…

Moş Ggeorghe îşi pieptănă părul alb cu mânile. Îşi potoli mustăţile, ieşi afară şi se aşeză pe prispă cu ochii îndreptaţi spre poartă, ca cei care ştiu că în curând vor ieşi pe ea, pentru vecie…

Docarul se opri în pragul porţii deschise de Ali care porni înainte cu limba scoasă.

— Anica! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu.

— A-nii-caaa! răcni Ion, urcându-se la spatele docarului.

— Unde eşti, Anica? vociferă Olguţa de pe scara pridvorului.

— Unde-i Anica? se întrebă placid Profira, dindărătul Olguţei.

— Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa.

— Iacătă-mă-s, coniţă! ţipă Anica năvălind din casă, ca un vânat speriat de răcnetele gonacilor.

— Uită-te la mine.

— Mă uit, coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica, oprindu-se din fugă.

— Ascultă bine. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. Să le păzeşti de câni pân-acolo, auzi?

— Da, sărut mâna, aşa am să fac.

Docarul porni. De pe scări, Olguţa îl petrecu până ce colbul îl mistui de-a binelea, ironică… Monica încă mai departe, cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni.

— Hai, Monica!

— Hai, oftă Monica.

— Să mergem! se amestecă Anica.

— Da tu ce vrei?

— Să vă duc la moş Gheorghe!

— Să mă duci tu pe mine?

— Aşa a poruncit coniţă…

— Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile în casă… Hai, Monica!

— Sărut mâna!

Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu, zâmbind după rochiţa rumenă în soare, dar trupul Anicăi, ţintuit pe scări, se pregăti să facă ceea ce poruncise duduiţa cu ochi de drac.

— De-acuma hai să ne culcăm, căscă Profira.

Două priviri se încrucişară în poartă asupra celor două rochiţe colorate: privirea Anicăi, de pe scări, cu-a lui moş Gheorghe, de pe prispă.

Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înfloriră drumul alb de-a lungul, când iată că rochiţa roşie se opri. Cea albastră şovăi pe loc. Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe câmp.

Rochiţa albastră fâlfâia, arătând că era mai aproape spre casa lui moş Gheorghe pe drum decât pe câmp.

Moş Gheorghe zâmbi.

Şi deodată, rochiţa albastră alergă după cea roşie, ca un fluture albastru ademenit de un mac.

Moş Gheorghe porni într-un suflet spre livadă. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii.

Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii şi aşteptă.

— Amarnic are să se mânie! mormăi el, zâmbind… Aha!

Se auzea glasul Olguţei.

— Ţie-ţi place să intri pe poartă?

— Da, Olguţa, de ce să nu-mi placă?

— Da de ce să-ţi placă!

— Ştiu eu! Aşa m-am deprins!

— Foarte rău!

— De ce, Olguţa?

— Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă. Eu nu intru!

— Tu sari gardul?

— Sigur… Da acuma nu vreau, fiindcă-mi stric rochia.

— Atuncea cum facem?

— Lasă că ştiu eu.

Moş Gheorghe se posomorî.

— Eii!… Nu se poate! exclamă Olguţa.

— Ce-i, Olguţa?

— A astupat-o!

—.?

— Borta de la gard.

— Aa!… Vezi, Olguţa! Dacă mergeam pe drum!

— Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!… Da de ce-a astupat-o?

— Nu ştiu, Olguţa!

— Da ştiu eu!

— De ce?!

— Săracu moş Gheorghe! Dădeau porcii în livada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe.

— Duduita moşului! Nu s-a supărat! mormăi încet moşneagul.

— Şi-acuma ce facem?

— Mergem pe dincolo.

— Şi intrăm pe poartă, zâmbi Monica.

— Eii! Pe poartă… Intrăm şi noi pe unde putem!

— Bine-ai făcut, moş Gheorghe, c-ai astupat borta! I-am arătat şi Monicăi pe unde intrau porcii!

Ridicându-se de pe prispă, moş Gheorghe le întâmpină gâfâind.

— Lasă, c-o face moşu la loc!… Da poftim în casă, să vă răcoriţi.

Rochiţa roşie intră după cea albastră, cum se cuvine la oaspeţi.

— Vezi tu, Monica, asta-i dulceaţă de nuci verzi…

— Văd!

— Vezi! Mănâncă mai întâi, ş-ai să vezi!… Lasă, moş Gheorghe, eu ţin tablaua.

— Nu se poate, duduiţă! Mata ia şi mănâncă şi te răcoreşte cu apă…

— Şi mata n-ai să iei?

— Mulţumesc, duduiţa moşului! Eu îs bătrân… Ce-mi trebuie mie!

— Vrei să mă supăr, moş Gheorghe?

— Iaca iau!

— Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica.

— Foarte bună! Mulţumesc, moş Gheorghe.

— Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa tot cu ochii ia Monica.

— Şi tante Alice face foarte bună!

— Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu!

Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi… Tot bucătăreasa de la curte îi făcea şi lui dulceaţă.

— Acuma stai jos, pofti Olguţa pe Monica… Asta se cheamă laviţă. Aşa-i, moş Gheorghe?

— Aşa-i! Ce nu ştie duduiţa moşului!

— Vezi, Monica.

— Olguţa, ce bine miroase!

— Sigur. Miroase foarte bine… Aha!… Unde-s moş Gheorghe?

— Ce să fie, duduiţa moşului?!

— Nu spune, că ştiu!

— Ce să spun?!

— De la Oţăleanca?

— Oţăleanca?!

— Sigur că-s de la Oţăleanca!

Suită, după vechiul obicei, în braţele lui moş Gheorghe, Olguţa luă strachina de pe grindă.

— Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere.

— Moş Gheorghe le are?

— Nu-ţi spun!

— Da tu spuneai că-s de la Oţăleanca

— Ce-are-a-face! se supără Olguţa… La Oţăleanca se coc numai!

— Ia să vă dea moşu un prosop… să nu vă feşteliţi… că tare-s zămoase!

— Şi bune-s! adăugă Monica, muşcând din pară cu batista dedesubt.

— Şi coapte! le preamări Olguţa, privind cu mândrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă.

— Le-a ales el moşu!… Păcat numai că-s a Oţălencei, oftă încetişor moş Gheorghe.

— Moş Gheorghe, da nu-i arăţi cărţile?… Monica nu le-a văzut!… Să vezi tu ce are moş Gheorghe!

— Ia nişte vechituri, duduiţă, zâmbi moşneagul, luând cu evlavie bucoavnele rânduite pe masa de subt icoană.

— Olguţa, asta-i de la mine! se bucură Monica descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise.

— Da… Lui moş Gheorghe îi trebuia pentru carte!

— Şi bunica tot aşa avea!

— Sigur… ca şi moş Gheorghe.

Olguţa şi Monica se strânseră alături pe laviţă. Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră, deopotrivă, Biblia veche îşi desfăcu scoarţele afumate… Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund la picioarele fetiţelor. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi a tăcerii. Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. La începutul celei următoare, întâia slovă ardea roşie într-un chenar negru, ca o garoafă în pioasă ferestruică a unei mănăstiri…

— Vezi tu, Monica?! Citeşte dacă poţi.

— Tu poţi?

— Eii!… Numai moş Gheorghe poate.

— Chiar ştii, moş Gheorghe?

— Ştie moşu. Aieste-s chirilice… Nu-i greu.

— Daa, chirilice?

— Sigur, chirilice. Foarte greu, dădu din cap Olguţa cu respect.

Vorbeau cu glas scăzut, ca la gura sobei.

— Moş Gheorghe, s-aud şi eu cum citeşti! îl rugă Monica, scuturându-şi cozile pe spate.

— Sigur. Arată-i, moş Gheorghe.

— Numai să-mi pun ochelarii.

— Şi bunica avea ochelari.

— Sigur, ca şi moş Gheorghe!

— Olguţa, tare-i bine la moş Gheorghe!

— Sigur, că-i foarte bine.

Moş Gheorghe îşi drese glasul, oftă şi, cuprinzând Biblia în palmele despărţite, îşi dădu capul îndărăt cu solemnitate.

— Aşa-i că-i frumos moş Gheorghe?

— Da, Olguţa, răspunse tot în şoaptă, Monica… S-ascultăm pe moş Gheorghe.

        „Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim, la sărbătoarea Paştelor. Şi când el a fost de doisprezece ani, suindu-se el la Ierusalim, după datina sărbătoarei şi sfârşindu-se zilele, când s-au întors ei, a rămas pruncul Isus în Ierusalim, fără ca Iosif şi muma lui să ştie”…

Cu mânile încrucişate pe genunchi, fetiţele ascultau povestea…

        „Şi neaflându-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-l. Şi după trei zile l-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţaţilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau de priceperea şi de răspunsurile lui.”

— Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochii Olguţa.

— Moş Gheorghe, şi învăţaţii aveau bărbi lungi?

— Şi albe, duduiţa moşului.

— Şi ei îl întrebau?

— Îl întrebau.

— Şi la toţi le răspundea?

— Le răspundea, şi-i întreba şi el.

— Sigur, moş Gheorghe… Şi-i încurca.

— Îi încurca, duduiţa moşului, cum nu.

— Şi nu-i trăgea de barbă?

— Nu-i trăgea, duduiţa moşului, zâmbi moş Gheorghe.

— De asta l-au ucis.

— Da, l-au ucis, se posomorî moşneagul.

— Moş Gheorghe, spune mai departe, şopti Monica. „Şi văzându-l, s-au uimit, şi a zis către el muma lui: «Fiule, de ce ne-ai făcut asta? Iaca, părintele tău şi eu, îngrijiţi fiind, te căutam…» Şi a zis către dânşii: «Pentru ce mă căutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sunt ale părintelui meu'!» Dar ei nu au înţeles gra iul care le-a vorbit”…

— Sigur… Moş Gheorghe, nu l-au pedepsit?

— Nuu, duduiţa moşului. Pe fiul lui Dumnezeu? se spăimântă moş Gheorghe, făcându-şi cruce.

— Da ei nu ştiau, moş Gheorghe.

— Da ştia Dumnezeu!

        „Şi Isus creştea în înţelepciune şi în vrâstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi-a oam enilor.”

Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie, asupra fetiţelor. Fericirea îi umplea sufletul. În căsuţa moşului, subt ochii lui, trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu, dar feriţi de oameni… Şi dintre ei numai unul, săracu, avea să moară pe cruce: copilul Domnului.

— Moş Gheorghe, da fesul nu l-ai arătat!

— Iacătă şi fesul turcului.

— Vezi, Monica, asta se cheamă fes, îi explică Olguţa.

— Ştiu, Olguţa! Cum să nu ştiu!… Avea şi bunica de la bunicu.

— Nu se poate!

— Ba da, Olguţa! Tot aşa era: roş, cu canaf negru.

— Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa. Aşa am avut şi eu. Da fesu lui moş Gheorghe e chiar de la turci.

— De la turci?

— Sigur. Din bătălie.

— Adevărat, moş Gheorghe?

— Adevărat, duduiţă. De la Plevna îl am.

— Ai fost la Plevna, moş Gheorghe?

— Sigur c-a fost. Dacă-ţi spun eu! Moş Gheorghe are şi decoraţii.

— Adevărat?

— Are moşu.

— Şi-i frumos la război, moş Gheorghe?

— Eii!… Ducă-se pe pustii!… Mor bieţii cai – mai mare jalea – şi oamenii, săracii… Ducă-se pe pustii!

— Şi mata n-ai murit, moş Gheorghe.

— Cum să moară, se indignă Olguţa. Vrei să mă supăr?

— Iaca-s viu… Nu te supăra, duduiţa moşului… Ia mai bine să mergem în livadă.

— Moş Gheorghe, dac-aş fi eu fata matale, şi dac-aş face obrăznicii, m-ai bate?

— Ferească Dumnezeu!

— Vezi, Monica!… Da de ce nu tragi din lulea, moş Gheorghe?

— Fac miros urât.

— Ba-i frumos. Îmi place mie… şi Monicăi.

— Fie ş-aşa. Da hai să vă arate moşu ceva în livadă.

— Hai, Monica… Ce vrei să faci, moş Gheorghe? se alarmă Olguţa, văzându-l că întinde mâna spre pălăria ei.

— Să-ţi dau pălăria, duduiţă.

— Nu pune mâna pe pălărie, moş Gheorghe!

— Iaca am lăsat-o!… Da ce-i, foc în pălărie?

— Foc, moş Gheorghe, chiar aşa! se încruntă viclean, Olguţa.

— Mergem, Olguţa?

Moş Gheorghe aruncă o privire spre lăcata sipetului.

— Nu-i descuiet, moş Gheorghe, n-ai grijă. Când ai să-mi arăţi şi mie?

— Nu mai e mult pân-atunci, duduiţa moşului, zâmbi el departe.

Olguţa-i aşteptă să plece.

— Închide uşa, Monica.

Rămânând singură, luă din fundul pălăriei luleaua învălită într-o sugătoare, o mai lustrui cu rochiţa cea nouă, şi începu să caute prin odaie… La loc de cinste, subt icoană, alături de bucoavnele sfinte, moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu bectimis. Deschizând capacul, Olguţa desfăcu hârtia roşie şi sonoră, înfundă în aromatul aşternut luleaua, şi închise capacul la loc.

— Moş Gheorghe, chiui Olguţa, ajungându-i din urmă, acum ştiu de ce-ai astupat borta.

—.?

— Nu te preface, moş Gheorghe. Uite-l după nuc. Ai vrut să-mi faci o bucurie!… Ştiam eu că n-ai astupat borta din pricina porcilor!

— Ce spui tu, Olguţa?

— Nu vezi, Monica! Uite scrânciobu! Scrânciob, Monica! Hai să te dau în scrânciob! Merci, moş Gheorghe.

Avea Oţăleanca pere busuioace, da scrânciob n-avea… Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupe borta.

— Olguţa!

— Sstt!

— Olguţa!

— Ţi-i frică?

— Nu mi-i frică, da…

— Ţine-te de mine.

Olguţa se suise în picioare pe banca zburătoare, cu mânile încleştate pe barele de lemn. Toate vioarele stridente ale scrânciobului mieunau aprig subt mânile ei. Monica vedea când cerul, când pământul, când albastru, când verde. Îmbrăţişa picioarele Olguţei… Şi scrânciobul: scârţ-scârţ. Când sus, când iar sus… c-un îngeraş albastru la picioarele unui drăcuşor roş.

— Vai, Olguţa!

— N-ai frică.

— Olguţa, cădem!

— Nu te las eu!

— Olguţa!

— Monica!

Monica închise ochii. Obrajii Olguţei ardeau.

— Stai, duduiţa moşului, că ameţeşti, o potoli moşneagul, aducând scrânciobul din cer în puterea braţelor.

— Moş Gheorghe, vreau să merg călare, strigă Olguţa bătând cu piciorul în scrânciobul oprit.

— Te-nvaţă el moşu, da odihneşte-te oleacă.

— Uf! Tare-i bine, da nu mai pot! răsuflă Monica, înviind din noaptea valurilor la lumina portului.

— M-am odihnit, moş Gheorghe. Iar încep! Hai şi mata, moş Gheorghe.

— Stai, că mă dau jos! ţipă Monica.

— Ş-acuma să mă vedeţi pe mine, îi vesti Olguţa ridicându-se la loc în norii de asfinţit, de culoarea lor.

— Rău te-ai înfierbântat, duduiţa moşului.

Culcată pe lăicerul întins de-a lungul prispei, Olguţa zâmbea şi gâfâia cu capul pe genunchii Monicăi.

— Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe, să-mi aduci aminte… am să-ţi spun ceva. Monica, pune mâna aici.

— Vai, ce tare-ţi bate inima!

Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. Mâna Monicăi fugi spre frunte.

— Dă-mi apă, moş Gheorghe… Multă.

— Vai de mine! Vrei să cazi la pat, duduiţă?

— Dă-mi, moş Gheorghe, nu mă lăsa!

Moş Gheorghe intră în casă oftând.

— Tu eşti teribilă, Olguţa!

— Ei!

— Da. Mie-mi vine ameţeală.

— Nu se poate. Aşa crezi tu… Eu aş vrea un scrânciob mare-mare-mare, un scrânciob de aici până la Iaşi. Ştii ce-aş face?… L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi.

— L-ai lua de aici?

— Când începe şcoala, nu acuma. Şi după asta aş lua şcoala şi aş zvârli-o în iaz, şi-n locul şcolii aş duce casa lui moş Gheorghe…

Tăcură, urmărindu-şi gândurile… Monica îşi închipui un scrânciob care ar duce-o în cer, la bunica.

        „Fără Dănuţ…?” „Fără de bunica…?”

Monica privi spre curtea boierească. Acuşi trebuia să vie şi Dănuţ… În sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o roşeaţă pe obraji… Scrânciobul pornise gol în cer.

Vocea Olguţei răsună energică.

— Ascultă, Monica, eu aş vrea un scrânciob din România până în America. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu din lume?! Eu îl aduc în România.

— Şi dacă-i mai mare decât România?

— Nu-i nimic. Şi peste ţara mea, îl pun împărat pe moş Gheorghe.

— Şi tu?

— Eu îs împărăteasă… Da eu mă dau în scrânciob.

— Şi cu regele Carol ce faci?

— Nu ştiu… Îl fac statuie şi gata!… Moş Gheorghe, m-ai lăsat! Moş Gheorghe, mi-i sete!

— Iaca şi moşu.

Ascuns după uşă, tot zăbovise, tot aşteptase, dând răgaz Olguţei să se mai potolească puţin.

— Nu-i bună apa, duduiţa moşului. Am uitat cofa descoperită şi-au dat muştele în ea. O spurcat apa.

— Moş Gheorghe!

— Zău, duduiţa moşului!

— Moş Gheorghe, nu mă lăsa!

— Nişte busuioace, duduiţa moşului.

— Mai ai?

— Are moşu un paneraş.

— Să le mâncăm, moş Gheorghe.

— Aşa zic şi eu.

— Bune-s!

— Dulci-s!

— Mai bune decât apa, duduitelor.

— Bună-i şi apa, moş Gheorghe, da cică au intrat muştele.

— Dacă îţi spune moşu.

— Le-ai prins mata de-afară, că-n casă nu-s, moş Gheorghe!

— Ba zău!

— Hai să te cred, moş Gheorghe, că bune-s busuioacele când ţi-i sete de apă.

— Toate le ştie duduiţa moşului.

— Moş Gheorghe, ce s-aude?

— Ia nişte copii… S-o încăierat. Copii, dă!

— Se bat, moş Gheorghe?

— Ei! Se hârjonesc ei aşa.

Olguţa sări drept în picioare, privi şi se repezi la poartă.

— Ce-l baţi, măi, nu ţi-i ruşine?

Mai năltuţi decât Olguţa, cei doi băieţi de ţăran se băteau cu destoinicie pe tăcute, icnind numai.

Alături de ei însă, un copilaş mărunt, în cămeşuică, ţipa şi se văicăra ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalţi.

— Şi tu, ce ţipi?

Cel mic amuţi, trecându-şi dosul palmei peste nas.

— Acuşi v-arăt eu vouă! De ce vă bateţi?

Amândoi băieţaşii îndreptară o căutătură cruntă spre Olguţa, ca doi tăuraşi în faţa muletei toreadorului.

— Măi, da voi n-aveţi gură – când vă-ntreabă duduiţa? interveni moş Gheorghe.

— Ia l-am găbjit!

— L-am trântit oleacă!

— Cum îţi zice ţie?

— Ionică.

— Şi ţie?

— Pătru.

— Şi tu de ce plângeai? se înturnă Olguţa cătră cel mărunt.

— El îi frati-meu, lămuri, tot mohorât, Pătru.

— Şi ce i-aţi făcut?

— Olguţa, spune să-i şteargă nasul. Uite ce ochi frumoşi are, şopti Monica, arătând doi ochi albaştri şi un năsuc tare necăjit.

— Auzi măi, şterge nasu lui frati-tău!

— Da di ci?

— Da di ci-i frati-tău? se îmbufnă Olguţa, îngânându-l.

Cămeşuica celui mic, devenind batistă, descoperi o goliciune pântecoasă…

— Măi broscoiule, să nu mai plângi! Şi voi veniţi cu mine.

— Parcă am făcut ceva! se înspăimântară băieţii, codindu-se în faţa porţii şi-a poruncii.

— Hai-hai! când spune duduiţa!

Moş Gheorghe îi luă de după gât pe fiecare, cu blândeţă, aducându-i înăuntru. Monica după ei, de mână cu cel mic. Se opriră cu toţii în faţa prispei, Olguţa, aşezată turceşte pe lăicer, se încruntă şi vorbi apăsat.

— Moş Gheorghe, acuma lasă-i cu mine.

Moş Gheorghe îi slobozi, împingându-i binişor spre Olguţa. Cel mic începu să ţipe.

— Tu să taci odată! Monica, dă-i o pară… Acuma să vă judec pe voi.

Băieţii plecară capetele, încrucişând, în treacăt, priviri dârze. Mai mult decât toţi, moş Gheorghe zâmbea în mustăţile albe.

— Cine-a sărit întâi la bătaie?

— Măi Pătru, tu ai sărit, îl ţinti Olguţa.

— Parcă numai eu!

— Spune de ce ai sărit la bătaie?

— Să spună el!

— Ba tu să spui, că pe tine te-am întrebat.

— M-o făcut,porcule”, mormăi Pătru cu pumnii strânşi.

— Da tu di ci m-ai făcut jidan? izbucni Ionică.

— Fiindcă m-ai prădat de bunghi!

— De unde-aţi furat voi bunghi? se oţărî Olguţa.

Pătru să uită la Ionică. Ionică-l măsură pe Pătru… Amândouă capetele se îndreptară spre moş Gheorghe… Moş Gheorghe întâlni ochii Olguţei şi plecă fruntea în pământ.

— Aha!… Vra să zică, voi vă jucaţi în bunghi în loc să faceţi treabă.

— Câţi bunghi aveţi?

— Eu n-am; m-o prădat! se răsti Pătru la Ionică, răguşind deodată.

— Câţi bunghi ai tu?

— Parcă-am numărat?!

— Măi Pătrule, da tu câţi bunghi ai avut?

— El ştie, că m-o prădat!

— Scoate bunghii!

Ionică întoarse capul înspre poartă, gata s-o ia la fugă.

— Fă cum porunceşte duduiţa, măi Ionică. Asta-i stăpâna ta, îl sfătui moş Gheorghe.

Ionică oftă din greu, săltă din umeri subţiindu-şi mijlocul încins cu brâu roş şi scoase o legăturică plină de noduri şi sunătoare de bumbi, ca un chimiraş copilăresc.

— Mai mulţi n-am!

— Dă-i încoace!

Fruntea lui Ionică îmbătrâni…

— Monica, ia deznoadă tu…

Ochii lui Ionică n-o slăbeau pe Monica. Cu fiecare nod desfăcut, pumnii lui Ionică se strângeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei şi cele din gât… Pătru se dădu mai la o parte.

— Hă… hă… hhh! Hă… hă… hhh! începu din nou frăţiorul lui Pătru.

— Moş Gheorghe, mai dă-i o pară… dă-i două să tacă – auzi tu?

Monica întinse Olguţei, în palmele alăturate, legătura desfăcută, cu bumbii tărcaţi.

— Monica, du-te-n casă şi împarte-i în două.

— N-o lăsa, moş Gheorghe, strigară într-un glas băieţii gata să se repeadă după Monica.

— Ia!

Olguţa se ridică în picioare, privindu-i de sus.

— Vra să zică moş Gheorghe v-a dat bunghii…

— Nouă ni i-o dat, se scuturară ei.

— Vouă, vouă! Da de ce vi i-a dat…?

— Ca să ne giucăm noi! se bătură ei peste piept.

— Şi voi aşa aţi făcut?

— Da cum?

— Da cum?… Eu m-am bătut, sau voi? Ia să văd…

Călcâile goale ale lui Ionică sfredeleau pământul… Degetul cel mare de la piciorul lui Pătru se ridică în sus, nedumerit.

— Vra să zică, în loc să vă jucaţi cu bunghii lui moş Gheorghe, voi v-aţi prădat.

— El m-o prădat!

— Îs bunghii mei! Zi măi, ci stai!

— M-ai prădat.

— Ei, acuma vorbesc eu… Vra să zică v-aţi prădat şi v-aţi bătut… Şi moş Gheorghe, fiindcă nu l-aţi ascultat, vă ia înapoi bunghii. Aşa-i, moş Gheorghe?

Privit din trei părţi, moş Gheorghe clipi.

— Dă! oftă el cu ochii la Olguţa.

— Acuma să vă văd!

Pătru oftă. Ionică se scărpină după ceafă.

— Vra să zică aţi tăcut. Bine. Acuma să vorbesc eu… În ce clasă eşti tu, Pătru?

— Parcă eu mai ştiu!

— Nu ştii. Atunci bunghii tăi îi dau eu lui Ionică. Spune tu, măi Ionică, în ce clasă eşti?

— Într-a patra, se iuţi el cu răspunsul.

— Şi eu parcă nu-s! sări Pătru.

— Vra să zică într-a patra, ca şi mine. Bun. Acuma eu am să pun o întrebare: cine răspunde îndată, capătă bunghii lui moş Gheorghe. Aţi auzit?

Băieţii se încordară ca pentru o întrecere la fugă.

— Gata, Olguţa, o vesti Monica, arătându-i pumnii închişi.

— Acuşi îs şi eu… Cât face cinzeci şi trei înmulţit cu şaptezeci şi unu? Poftim.

Monica, Pătru şi Ionică rămaseră cu ochii mari şi gura căscată în faţa Olguţei. Moş Gheorghe dădu din cap minunat.

— Unu ori trei face trei. Unu ori cinci face cinci…

Începură în gura mare Pătru şi Ionică, întorcându-şi spatele şi scriind în aer cifrele.

— Tu ştii, Olguţa? şopti uşurel, Monica.

— Da tu?

— Nu ştiu.

— Nici eu.

— Vai, Olguţa!

— Parcă ei ştiu! Da-s proşti! Uite cum îşi bat capul.

— Dacă n-am tablă şi plumb! se tângui Pătru cu amărăciune.

— Mă duc în sat, şi-aduc socoteala gata, se oferi Ionică.

— Vra să zică nu ştiţi. Voi, băieţi din clasa a patra, nu ştiţi să faceţi o înmulţire. De ce nu v-a lăsat repetenţi?

Băieţii o ascultau cu teamă şi supunere.

— Vra să zică numai eu ştiu. Ia spuneţi voi, a cui-s bunghii?

—. oftară ei amar.

— Ai mei, fiindcă numai eu ştiu. Monica, dă-i încoace.

— Nici legătura nu mi-o dai? întrebă cu spaimă şi sfială Ionică.

— Dă-i-o, Monica… De-acuma plecaţi! Ce mai aşteptaţi?

— Hai, măi!

— Hai!

— Măi Pătrule, ai să te mai baţi?

— La ce?

— Da tu, măi Ionică?

— Hhei! oftă el hurducat.

— Ia veniţi încoace… Hai, că mă supăr.

Băieţii se apropiară cu capul în pământ.

— Ia întindeţi fiecare câte-o mână.

Pumnul lui Pătru înghiţi bumbii. Ionică îi privi pe-ai săi cu mai mult „rămas bun!” decât „bine-aţi venit”, purtându-şi privirile când spre palma lui, când spre pumnii lui Pătru.

— Monica, dă-mi şase pere.

Monica alese, făcu un buchet din cozi, şi le întinse Olguţei.

— Pătrule, na două pere, şi să nu mai fii prost să-ţi pierzi bunghii ia Ionică – şi ţie, măi Ionică, îţi dau eu patru pere busuioace cum n-ai mâncat tu niciodată. Pune-ţi bunghii la loc – nu ţi-i iau înapoi – şi mănâncă perele… Şi să te astâmperi, că mă supăr!

— Mulţumiţi duduiţei, măi urşilor!

— Sărut mâna!

— Săr… mna!

— Sărutat-o, măi, că ea v-o făcut dreptate.

Mânile Justiţiei de pe prispa casei lui moş Gheorghe primiră sărutul împricinaţilor.

— Monica, dă-mi batista.

— Uite-o. Pentru ce?

— Mi-au încleiat mânile, zâmbi modest Olguţa, coborându-se de pe piedestal.

— Duduită, vine Anica să vă cheme.

— Iar Anica!

— Vă pof…

— Ştiu. Ce cauţi aici?

— Vă pof…

— Ştiu. Vino cu mine.

Anica intră în casă după Olguţa.

— Mi-am pierdut batista. Pune-te şi-o caută. Olguţa trânti uşa lăsând-o pe Anica înlăuntru. Pune lăcata, moş Gheorghe.

— Când să-i dau drumul? se veseli moş Gheorghe.

— Când om ajunge-n poarta casei.

— Aşa oi face.

— MoşGheorghe, vezi c-ai uitat să-mi aduci aminte!

— Vezi!… De ce nu pui mata, moş Gheorghe, felii de morcov în tutun, cum pune şi papa?

— Oi pune, duduiţa moşului.

— Să pui, moş Gheorghe, că morcovul ţine umezeală, îi explică ea serios.

— Duduitelor, da când mai veniţi la moşu?

— Când ni-i pofti, moş Gheorghe.

— Iaca vă poftesc.

— Atunci venim mâine.

— Duduită, am dres gardu la loc! clipi cu înţeles moş Gheorghe.

— Or să intre porcii în livadă!

— Să intre sănătoşi. De-acuma are moşu scrânciob.

— Duduie Olguţa, nu-i batista, vocifera Anica din casă.

— Caut-o.

Din pragul curţii boiereşti, rochiţa roşie şi cea albastră făcură semn cătră moş Gheorghe.

— De-acum pleacă, zâmbi moş Gheorghe dând drumul Anicăi.

— Da, unde-s duduiele?

— Du-te şi le caută că asta-i treaba ta!

În urma tuturor porni moş Gheorghe. Se înserase limpede. Luceafărul dintâi lucea curat şi zâmbitor, la fel cu-acel care lucise deasupra ieslelor din Betleem.

Moş Gheorghe întoarse capul îndărăt. Pe poarta caselor de ţară, pe-nserat, intră doar carele cu boi şi oamenii cu seceri, sape sau securi.

Pe poarta casei lui moş Gheorghe intrase şi ieşise o poveste.

Deasupra casei lui moş Gheorghe, un înger sau un cocostârc se închină.

— Cum aţi petrecut, Monica?

— Foarte bine, tante Alice. Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ.