III.

HERR DIREKTOR

— Mamă, tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie.

— Ce s-aud?

— Ascultă bine, mamă…

— Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud. Dănuţ, numai racii se sorb aşa, când nu ştii să-i mănânci altfel.

Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă câte-o altă surdină pentru fiecare fel de mâncare. Dănuţ le mai încurca, le mai uita. Din care pricină, când simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţia urechilor mesteca supa, frigându-se, ori înghiţea friptura, fără s-o mai mestece, înecându-se.

Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masă Monicăi. Monica oftă neutral. Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijlocul harbuzoaicei. Topi între limbă şi cerul gurii geroasa îmbucătură, îşi şterse buzele şi, înghiţind de două ori, ridică ochii spre Olguţa.

— Ce nu-mi dai pace să mănânc?

— Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie.

— Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele tale şi nu-ţi spun nimica.

Sprâncenile Olguţei se strâmbară în sus.

— Pe tine te aud mâncând în fiecare zi, cum spune şi mama; m-am deprins… Vorbeam de altceva.

Sprâncenile reveniră la loc. Satanic, Olguţa pocni o prună. Obrajii lui Dănuţ luară culoarea miezului de harbuz, mimetic parcă.

— Ascultă, papa, n-auzi?

—.?

Toţi ascultară înspre uşă. Ochii Olguţei se micşorară de încordare, ca la miopi… Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor, ca notele başilor bisericeşti, fragilul murmur al sopranelor.

— Băă-băă… N-auziţi? se înverşună Olguţa.

— Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ. Olguţa îl privi, dădu din cap energic şi zâmbi indulgent.

— Dănuţ, nu vorbi urât. Ţi-am mai spus.

Olguţa se ridică solemn în picioare, cu şervetul în mână, ca un prim-jurat cu verdictul.

— Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul. Cine pune rămăşag cu mine? N-auziţi? Băă-băă!… Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ.

Uitând harbuzul şi insulta, Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gât, urmat de doamna Deleanu şi Profira.

— Sunt sigură, papa. De ce nu mă crezi tu pe mine?

— Ba te cred, Olguţa! zâmbi domnul Deleanu, scuturându-şi şervetul. Tu ai ureche muzicală, ca şi mama.

— Râzi de mine, papa?

— Nu, Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete!

— Fiindcă mi-s antipatice, papa.

— Taci!

— Da papa, eu ţin cu caii adevăraţi.

— Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist?

— Ba da. Cu Herr Direktor…!

— Olguţa, cine-i Herr Direktor?

— Un alt papa-al vostru, îi răspunse zâmbind domnul Deleanu din pragul uşii.

— Monica, ai auzit ce-a spus papa? Să-l iubeşti pe Herr Direktor.

— Nici nu-l cunosc, Olguţa!

— Ce-are-aface! Îl cunosc eu. Tu eşti prietena mea.

— Olguţa, de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ?

— Ţţ-ţî-ţî!… E fratele tatei!… Eu glumesc, da lui îi place să-i spui aşa. Şi tu să-i spui Herr Direktor.

— E director de şcoală?

— Cum poţi să spui aşa ceva!… Nu l-aş putea suferi…!

Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ, Olguţa începu să împlânte în ea scobitori.

— E directorul unei societăţi foarte mari… nu ştiu ce fel… ceva cu electricitate şi cu nemţi.

— Şi seamănă cu moşu Iorgu?

— Nu. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc… Ai să-l vezi. Eu îl iubesc.

— Şi eu, consimţi diplomatic, Monica… Ce ai tu, Olguţa, cu harbuzul lui Dănuţ?

— M-a insultat! Mă răzbun.

Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Mariei, simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ.

— Păcat de harbuz! cercă Monica s-o înduplece.

Altă scobitoare pătrunse mai adânc.

— Să nu se supere tante Alice!

Alta urmă, temerară.

— Olguţa, haidem afară, să văd şi eu automobilul.

— Lasă că-l vezi. Mai e vreme. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa… Monica, mi se pare că eşti şireată!… Sigur, ca şi mine.

Isprăvindu-şi vindicta, Olguţa o întregi cu un pocnet de prună, jubiliar.

— Olguţa, îmi dai voie să scot scobitorile?

— Cum vrei. Eu am isprăvit.

Monica plivi miezul străpuns, adunând scobitorile în farfuria ei.

— Merci, Monica.

Fără poftă, dar cu entuziasm, Olguţa mâncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sâmburi şi Monica de scobitori.

Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică, vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie – cine-o mai văzut! – fără de cine – Doamne, iartă-mă – suind la deal în goana mare, cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii, şi-n urmă împroşcând un fum puturos ca cel din iad. Iar vizitiul – ptiu! ferească Sfântul de-aşa creştin! – în loc de ochi avea sticle negre, ca orbii; în loc de hăţuri, o roată în proţap; şi-n loc de bici şi de „hâi, boală!” un muget de bou în mână.

Ţăranii îşi făceau cruce, cu ochii când la dihanie, când la biserică. Înghesuiţi în mamele lor, copiii tremurau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scânceau, iscodind cu ochi de femeie.

Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea-cu-roţi. De aceea mai scuipă o dată.

— Săracu conu Costache, Dumnezeu să-l ierte! În ograda dumnealui să intre una ca asta!… Lasă c-o-nvaţă moşu pe duduiţa să umble călare.

Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea, juca-naintea şi în urma goanei roşii…

În sfârşit, duduind, bufnind, mugind, acoperit de colb, masiv pe roţile burtoase – molohul kilometrilor se opri războinic în faţa scărilor. Cânii lătrau şi schelălăiau ca la urs. Toţi servitorii ieşiseră din casă.

— Bine-ai venit, Grigore!

— Guten Tag l, Herr Direktor!

— Moşu Puiu! moşu Puiu! vocifera Dănuţ cu şervetul în mână, ca o jalbă.

Herr Direktor, îmbrăcat din cap până-n picioare în armura automobiliştilor – ochelari rotunzi de scafandru cu rame de cauciuc cărămiziu, cască de doc, halat de doc, închis ermetic la gât şi la încheietura mânilor – se cobor î flegmatic pe portiţa de la spatele automobilului, ridicând bancheta articulată. Tropăi ca să-şi desmorţească picioarele, se întinse, căscă, îşi descoperi faţa lăsând ochelarii să-i atârne de gât, îşi puse monoclul în ochi, încruntându-se, îşi frecă mânele neatinse de colb şi de soare… şi se înclină zâmbind în faţa scărilor, cu aerul unui amiral englez aclamat într-un mic port dunărean.

— Bine v-am găsit!

Căzuseră şi ochelarii negri de pe faţa şoferului – din pricina Anicăi. Mecanicul berlinez, expediat în ţară o dată cu automobilul, îl întregea. Era şi el confecţionat în fabrica de blonzi cu ochi albaştri şi obrajii de Gretchen ai Germaniei.

Anica plecă ochii ruşinată.

Herr Direktor se însufleţise ţinându-l pe Dănuţ în braţe. Părea că toastează cu o cupă de şampanie.

— Kulek, dieser ist mein Sohn.2

— Und ich bin sein Vater! 3 adăugă modest domnul Deleanu, coborând scările.

— Das ist guuut! 4

1 Bună ziua (germ.).

s Kulek, acesta este fiul meu (germ.).

1 Şi eu sunt tatăl lui! (germ.)

4 Asta-i bine! (germ.)

Cuprins de giganticul hohot de râs al băutorilor de bere, Herr Kulek se bătea cu palmele peste genunchi, tresăltând delaolaltă cu trepidaţiile maşinii.

— Măi Grigore, tu ai să mă compromiţi, glumi domnul Deleanu, sărutându-l.

— Ba mă cormpromiteţi voi pe mine! protestă doamna Deleanu.

— Dănuţ, eşti sau nu feciorul meu?

— Tu eşti burlac, Herr Direktor, îl apostrofă Olguţa din pridvor.

— Tot drac ai rămas!

— Nici nu mi-ai spus bună-ziua, Herr Direktor!

— Scuzele mele domnişoară!

Urcând treptele se aplecă în faţa Olguţei şi-i sărută mâna.

— Poţi să mă săruţi şi pe obraz, Herr Direktor. Nu mă supăr!

— Uf! Da grea te-ai mai făcut! oftă el, ridicând-o.

— Am muşchi.

— Zău!

— Da. Buftea-i gras; eu îs voinică.

— Domnişoara?

— Monica, o numi doamna Deleanu, punându-i mânile pe umeri.

— Monica?

Doamna Deleanu îi făcu semn din ochi.

— Monica e fetiţa noastră… aşa cum e Dănuţ băiatul tău, tată de carton ce eşti!

— Atunci mai am o nepoată?

— Te poţi mândri!

— M-am curăţit! Mă pregătisem numai pentru doi nepoţi… Da frumoasă nepoată mai am! Monica: nu?

— Monica, şopti Monica intimidată, apucând mâna Olguţei.

— Îi dai voie lui moşu Puiu să te sărute?

— Sigur, ca şi pe mine, aprobă Olguţa.

— Măi omule, ai mâncat?

— Aş!

— Haidem în sofragerie. Puteai să te anunţi; te-am fi aşteptat.

— Imposibil! Daţi-mi apă.

— Hai la masă.

— Apă de spălat, cucoană!

— Aşa-i! Îţi uitasem tabieturile! Un ceas îţi ajunge să te speli?

— Cuconiţă, unde-l culcăm pe domnul neamţ? se interesă Anica.

— Domnul neamţ, domnul neamţ! începu să cânte Olguţa.

— Moş Puiu, eu îţi torn apă de spălat, stărui Dănuţ, aducând geamandanul.

— Daa! N-ai nici-o grijă! Îţi dă voie Anica! răspunse Olguţa.

— N-am vorbit cu tine.

— Tu eşti servitor: duci geamandanul, torni apă, perii hainele… Eu îţi vorbesc. Tu taci şi-asculţi.

Dănuţ, congestionat, şchiopăta purtând geamandanul greu.

— Vrei să te-ajut, Dănuţ? ceru voie Monica, ajungându-l în antret.

— Ce te-amesteci! Du-te cu Olguţa.

Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cât de temerară-i era propunerea! Dănuţ, numai, avea dreptul sa ducă geamandanul greu, să toarne apă de spălat pe buretele mare şi zburlit ca un cap de hotentot blond şi colonie în pumnii lui moşu Puiu. Tot el îi peria hainele, aşezând pantalonii pe dungă. Asta era o demnitate bărbătească, nu slujbă de slugă cum spunea Olguţa. „Din invidie”, gândea Dănuţ, ofensat totuşi.

— Te-ai supărat, Dănuţ?

Dănuţ se întorcea cu mânele goale pătruns de o gravă mândrie, ca după un fapt de arme. Trecu înainte, fără să răspundă Monicăi, urmat de supunerea ei întristată.

— Sărut mâna, cuconaşule. Bine-ai venit… Nişte sărmăluţe de piept de gâscă! susură galeş bucătăreasa răsărind în urma lui Dănuţ şi a Monicăi, roşie la faţă.

— Să trăieşti, babo! Mi-ai ieşit cu plin! Unu, doi, trei, începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor, socotindu-l şi pe Kulek. Babo, ai la mine un bacşiş: ai făcut abatajul cel mare! Nouă, Iorgule, strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. S-a spart ghina!

— Cuconaşule, v-am pregătit de spălat.

— Ai-ia-ia! Profiro, m-ai nenorocit! S-a făcut bac… Măi Iorgule, ce neam de ghinionişti suntem!

— Cui i-o spui?!

— Ieşi afară, Profira! Adică du-te-n casă.

— Olguţa, aşa se vorbeşte?! se încruntă doamna Deleanu.

— Mamă dragă, am dres abatajul lui Herr Direktor,

— Să trăieşti, Olguţa! Dar tot bac a rămas, că baba face cât doi!

— Cât patru, Herr Direktor!

— Toate le face baba, conveni serviabil bucătăreasa.

— Haidem odată la masă!

— La spălat, cucoană!

— Spală-te odată, omule!

— Hai, Dănuţ!

— Să nu uiţi să verşi căldarea! insinuă Olguţa la urechea lui Dănuţ… De harbuz n-ai grijă… că am avut eu.

Proaspăt tuns, cu numărul zero, capul rotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. Doamna Deleanu pretindea că nu părea, ci chiar era, din pricina abuzului de colonie.

— Vezi, Dănuţ, şi tu ai să ajungi moşneag ca şi moşu Puiu.

Cu osebirea că Dănuţ întrebuinţa numai colonia doamnei Deleanu, torenţial.

— Calomnie! protestă Herr Direktor.

— Dovadă.

— Actul de naştere, pe care nu-l ascund; monoclul pe care-l arăt ostentativ; şi succesele… care se ştiu!

— Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. Atunci să te vedem!

— Prefer să fiu calomniat!

Pentru Herr Direktor, de la trei centimetri în sus, începeau pletele: poetice, deci nefaste; necivilizate, deci neigienice, inestetice şi incomode pe deasupra. Nici sub formă de musteţi nu îngăduia părul: „această pacoste pentru bărbaţi, chiar, sau mai ales când îl poartă femeile”.

— Herr Direktor, când ţi-i mărita ai să-ţi tunzi nevasta? îl întrebă Olguţa.

— Olguţa, de câte ori nu ţi-am spus că numai femeile se mărită! intervenea doamna Deleanu.

— De ce, mamă? Vreau eu să mă însor Cine nu-mi dă voie?

— Eu.

— Da eu vreau să mă însor. Eu nu-s femeie. Spune, Herr Direktor, ai să-ţi tunzi nevasta?

— Nu.

— De ce?

— Fiindcă n-am să mă mărit, cum spui tu.

— Nici n-ai să te-nsori, cum spune mama?

— Nici… Umberufen! (1) adăugă el, bătând cu degetul în lemn toaca superstiţioşilor.

— Nici eu, aderă Dănuţ.

— Atunci tunde-te, încheia logic şi violent Olguţa.

        „Să nu fie de deochi!” (Germ.)

Dănuţ amuţea. Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar.

— Cine-i?

— Eu, sărut mâna, se recomandă Profira pe nevăzute, în afara uşii odăii de baie. Întreabă coniţa dacă v-aţi botezat… Simţind c-o pufneşte râsul, Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită. Că de nu, să chemăm părintele din sat: aşa a spus coniţa.

— Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă; să-mi trimită un care de popi. Aşa să spui.

Rând pe rând, Dănuţ turnase de băut buretelui, din cana cea mare; suflecase la loc o mânecă nesupusă; întinsese prosopul… Acum venise rândul coloniei. Dănuţ desfăcu şurubul dopului metalic.

— Cine-i?

— Careul de popi sau carul de popi, cum spune Profira. Pot să intru, Herr Direktor?

— Nu se poate, răspunse dârz Dănuţ, cu sticla de colonie în mână.

— Nu te-am întrebat pe tine, Buftea! tună Olguţa.

— Intră, Olguţa. Dănuţ, tot în război sunteţi? Dănuţ se bosumflă. Dintr-o aruncătură de ochi, Olguţa văzu tot, şi uită însărcinarea cu care pornise din sufragerie.

— Herr Direktor, hai să-ţi arăt eu cum faci tu când pui colonie.

— Ia să văd.

— Toarnă, porunci ea umilitului paharnic.

— Toarnă-ţi singură.

— Ba tu să-mi torni. Aşa ţi-a poruncit Herr Direktor.

— Toarnă-i, Dănuţ.

— Auzi!… Toarnă bine: asta nu-i joacă!

        „Eu m-aş face că torn şi l-aş lovi cu vârful… sau l-aş stropi în ochi din greşeală”, medită Olguţa răzbunări în locul lui Dănuţ, care turna cu mânie, dar conştiincios.

— Herr Direktor, mai întâi tu stropeşti covorul… Desfăcându-şi palmele boltite şi le frecă una de alta: picături acide plouară pe covoraş.

— După aceea, te masezi pe cap, de la sprâncene în sus şi gemi: îâî-îâî! Tot mai ai migrene, Herr Direktor?

— Diavol împieliţat, tu ai să mi le dai!

— După aceea, dragă Herr Direktor, fiindcă ai isprăvit colonia, ceri să-ţi mai dea.

Dănuţ se uita pe geam, făcând scut cu trupul sticlei din mână.

— Toarnă, n-auzi?

— Toarnă-i, Dănuţ; am intrat la stăpân!

— Aşa. Acum îţi dai pe faţă, oftezi, şi-ţi freci pleoapele… Nu te frigi? Fff-haa! aspiră ea întretăiat oftând apoi ca după o arsură.

Dănuţ zâmbi:S-o usture! Aşa-i trebuie! Lasă…!”

Printre zăbrelele degetelor viclene, ochii Olguţei îl pândeau.

— Degeaba te bucuri, Buftea. M-am prefăcut.

— Şi ce mai fac, Olguţa?

— Crezi că nu ştiu.! Dă-mi sticla, Buftea.

Dănuţ rămase cu mâna goală.

— Acuma, Herr Direktor, vine rândul batistei. Eu n-am. Să zicem că rochiţa mea e batista.

— Să zicem… da ce-are să zică Alice?

— Mama zice că tu eşti de vină.

Colonia gâlgâia, murând rochiţa Olguţei.

— Grigore, să-ţi faci singur mâncare! răsună glasul doamnei Deleanu.

— Intră. Am isprăvit.

— Ce faci acolo, Olguţa?

— Mamă dragă, aveam o pată pe rochiţă şi Herr Direktor a spus că iesă cu colonie.

— Tu-mi strici copiii, Grigore!

— Vezi, Herr Direktor!

— Mai bine spune-mi ce-mi dai de mâncare.

— Colonie… Asta meriţi.

— Atunci sunt sigur că masa-i bună!

— Te poftesc să mănânci la Bucureşti ca la mine!

— Bucureştiul are multe bunătăţi!

— Acele…!

— Care-s acele, Herr Direktor?

— Are să-ţi spuie Dănuţ… peste vreo câţiva ani.

— Grigore!

— Ba ştiu eu şi n-am să-i spun lui Buftea.

— Olguţa!

— Dacă ştiu, mamă dragă! La Bucureşti faci un chef.

— Cine ţi-a mai spus şi asta?

— Tu, mamă.

— Eu?!

— Sigur. N-ai spus tu că papa face un chef la Bucureşti?

— Am glumit!

— Atunci şi eu am glumit, mamă dragă!

— Tante Alice, se răcesc ochiurile, vesti Monica din pragul uşii, cu un aer de paj timid.

— Iacătă singurul copil cuminte din casa asta!

— Lasă, c-am să-i arăt eu! mormăi Dănuţ, uitat de toţi, atingând cu cotul pe Monica, dinadins rămasă la urmă.

Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nu făcea mare deosebire între femeile frumoase şi mâncările alese. Le privea cu aceeaşi impertinenţă curtenitoare, în timp ce buzele întredeschise şovăiau parcă între vorbe şi fapte.

Se aşezară cu toţii în jurul mesei, păstrându-şi locurile obişnuite. În faţa tacâmului solitar al lui Herr Direktor, curba de aur roz a ochiurilor, palpita; alături de farfuria lor, mămăliguţa poetică şi adormită ca o poreclă moldovenească a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu linguriţa şi împodobit cu două ridichi violent roşii; şi smântâna cu ten de madonă…

— Se aprobă!

— Măi omule, nu mai aproba! Ia şi mănâncă. Acuşi e vremea mesei!

— Şi voi să mă priviţi?… Pardon!

— Te cred! Ce vrei să facem? Să-ţi întoarcem spatele?

— Să mâncaţi şi voi… Altfel să-mi plătiţi intrare!

— Mamă, eu zic să aducă un cantalup, propuse Olguţa îndatoritoare.

— Hm? consultă doamna Deleanu pe domnul Deleanu.

— Amin. Azi e bairam!

— Prohiro, adă un cantalop… Vezi, Herr Direktor, eu nu te las!

— Aşa eşti tu, Olguţa: îţi place să te sacrifici! glumi doamna Deleanu.

— Mamă, spune tu drept dacă şi ţie nu-ţi place cantalupul de la gheaţă?

— Îmi place: cum nu?!

— Atunci ne sacrificăm împreună!

— Olguţa!

— Dragă Alice, toate bune şi frumoase în casa ta, începând cu tine! Cum se face numai că la voi…

—.nu-s scrumelniţe? îi luă vorba din gură Olguţa, luându-i şi monoclul ca să-l imite mai bine.

La masa lui Herr Direktor, scrumelniţa făcea parte dintre farfurii, şi ţigara dintre mâncări.

— Olguţa, scoate monoclul: asta-ţi mai lipseşte!… Fumat! fumat şi iar fumat! Mâncare se mai cheamă asta Grigore?

— Omoară microbii şi ajută digestia!

— Lasă scrumelniţa, Dănuţ!

— Dă-mi-o, Dănuţ.

— Nu i-o da!

Olguţa smunci scrumelniţa din mâna buimăcită de două magnete potrivnice şi o insinua pe masă.

— Mamă, uite ce face Olguţa!

— Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi!… Şi tu, Olguţa, de ce nu faci cum spune mama?

— Mi-ai spus mie ceva, mamă dragă?

— Am spus. Ajunge.

— Mamă, tu nu eşti decât mama mea, pe când Herr Direktor…

— Ce-i, mă rog?

— El e musafir… şi tu eşti gazdă.

— Obraznică mai eşti!

Profira intra solemn cu sarmalele; după ea Anica purtătoarea cantalupului palid şi zbârcit ca un cap de mucenic al scopiţilor.

— Cine-i amator de cantalup să ridice un deget.

Olguţa împunse cantalupul cu două degete.

— Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jiţiu. Dacă erai tu în locul cantalupului – Olguţa se aplecă la urechea Monicăi de teamă să n-o audă Dănuţ – trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îţi scoteam ochii. Aşa se parează. Să ştii de la mine!

Monica ridică un deget încovoiat, reţinându-şi o modestă felie.

— Nu aşa. Uită-te la mine.

Cu muchea palmei, Olguţa despică aerul, scurt, tăios.

Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului, îl mirosi, apoi, cu buzele strânse şi nările dilatate, privi plafonul dând din mână

— Vous m'en dârez des nouvelles! 1… Măi, tot jidanii mei, săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului… Mă duc s-aduc cura ç ao-ul. Grigore, tu vrei cognac?

1 „Ei, na!” <Fr.)

— Contra! Sunt la al doilea abataj de sarmale! După asta să-mi faceţi coliva.

Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. Ce? Erau la şcoală? Sigur că mânca şi el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simţea în stare să mănânce el singur tot cantalupul.

Din cantalupul tăiat în două, ca dintr-o besactea orientală, curgeau şiruri blonde şi roşcate.

— Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa zăngănind cuţitul de farfurie.

Cu o legănare de evantaliu, mâna Monicăi alungă mirosul sarmalelor… Buzele lui Dănuţ se crăpară umede, topind în gura şi în plămâni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şi pieptul, ca întâia sărutare a fecioarelor aprige.

— Dănuţ, tu nu mănânci cantalup?

        „Sigur că da, sigur că da”, vociferau gândurile îmbătate de făgăduinţimereu împrospătate.

— Nu, merci.

De ce? Tăcu mândru şi amar… De ce?… Fiindcă aşa vroia… De ce?… De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele lui Dănuţ… De ce?… Lasă…

— Porţia lui o mănânc eu, hotărî Olguţa, dând din picioare.

Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori, cu ochii la farfuria sarmalelor – lua-le-ar dracu! – cu sufletul la poarta paradisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul.

— Dănuţ, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Hai şi-mi ţine tovărăşie. Sarmalele-s mâncare serioasă.

— Da, moşu Puiu. Chiar mi-i poftă.

— Vai de mine, Dănuţ! Ce-i lăcomia asta? Acuma ne-am sculat de la masă!

— Lasă-l să mănânce cât vrea. La vrâsta lui…

— Bine, bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftă doamna Deleanu… Şi să mănânci frumos, te rog! Măcar atâta!

— Buftea, Buftea!

Buzele Olguţei insultau pe şoptite, şi topeau lung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială.

Dănuţ întoarse capul, strivi o lacrimă între pleoape şi, cu un gest de sinucigaş, împlântă furculiţa în sarmale.

Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupra arşiţei de varză ardeiată, ca un curcubeu al fericiţilor.

În odaia turcească, pe cinci divane rânduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate, odihneau covoare moi de lânuri, înflorite-n Orientul unde lenea şi cadânele-s frumoase ca şi basmele celor o mie şi una de nopţi.

La fiecare căpătâi vegheau măsuţe arăbeşti, fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. De pe niciuna nu lipsea tablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri, nici narghileaua cea cu trompa lungă pentru fumul lung.

Pe jos, covor mai plin decât ale divanurilor, pe care orice zgomot amuţea desculţ – ca şi ţigăncile de-odinioară, care aduceau boierilor un zâmbet roşu în dinţii albi şi dulceaţa de trandafir între pahare brumate. Pe ziduri, panoplii de arme vechi cu tecile împodobite ca odăjdiile mitropoliţilor; icoane cu obrazul castaniu îmbrobodit în aur şi argint; şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate a străbunilor copiilor de-acum.

Şi mai era ceva în odaia trecutului: un cufăr-dulap de la „Wertheim”, ultimul model. S-ar fi încruntat poate strămoşii văzând prihana, şi la încruntarea lor hangerele şi iataganele din cui ar fi dat iureş… Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri.

De aceea, în liniştea exotică a odăii turceşti, portretele străbunilor şedeau la locul lor aşteptând să se deschidă uşa şi să năvălească strănepoţii, să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsune veselia copiilor de-acum în faţa zâmbetului tinerilor de atunci.

Demult, Herr Direktor abia sosit din Germania – cu monoclu, ras pe de-a-ntregul, tuns cu numărul zero şi împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schlä ger – venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei, răposatul conu Costache Dumşa.

— Măi neamţule, unde să te culc pe tine? îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus, după un dejun subt nucul din livadă, cu lăutari şi cotnar.

— În odaia turcească, răspunsese Herr Direktor, nesocotind – poate din pricina monoclului, poate din pricina cotnarului – posomorala coborâtă pe faţa venerabilului bătrân.

— Şi ce ai să faci cu cinci paturi, măi păgânule? Pentru un cap de steclă şi spân, ajunge unul singur.

— Coane Costache, să-ţi spun care-i cântecul: când m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi… şi turcească pe deasupra am să visez că-s sultan la mine în harem. Ş-are să fie bine! Şi când m-oi deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis, ş-oi vedea cinci paturi goale are să fie şi mai bine. Şi cât oi sta la Medeleni am să te binecuvântez, coane Costache, când m-oi culca şi când m-oi deştepta, ca pe Dumnezeu.

— Măi!… Ştii că nu-i prost neamţu! Să mai aducă o steclă de cotnar. Ia să-i mai ziceţi un cântec moldovenesc. Brava, neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru.

De atunci, odaia turcească în care nimeni nu intra, rămase odaia lui Herr Direktor. Vorbele lui conu Costache erau pravilă în casa bătrânească.

Rezemându-şi creştetul capului pe divan, Olguţa făcu o tumbă şi încă una, gata să nu le mai isprăvească.

— Olguţa, ce-nseamnă asta?

— Tumbe, mamă dragă, răspunse capul de pe divan rostogolindu-se.

— Dă-te jos.

Olguţa începu să fumeze din narghilea.

— Olguţa, astâmpără-te!

— Să-ţi ajut, Herr Direktor?

— Imposibil! Mână de femeie în lada mea?!

Tocmai desfăcuse lada. În genunchi, în faţa ei, trăgea saltarele pe rând. În lăzile lui Herr Direktor domnea o ordine amănunţită şi strategică. Herr Direktor cu ochii închişi şi-ar fi putut îmbrăca fracul, culegând, una câte una, toate cele trebuitoare de la locul lor, şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca, îmbrac înd pijamaua, smochingul sau un sacou.

Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirea lăzilor. De unde, rivalitate.

— Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat!

— Cu aşa ordine, orice ladă-i la-nălţime.

— Sfântă modestie!

— Sfântă dreptate!

Lui Dănuţ îi bătea inima repede, înecându-l. Îşi freca mereu mânile, ca jucătorii de bacara când au pontat fundul buzunarelor. Uitase de Olguţa şi de toate cele. Suferea, copleşit de presimţirea cadourilor… şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ… În preajma cadourilor, bucuria se prefăcea în chin şi nu mai era bucurie. Tot aşa păţea când erau prea multe bunătăţi la masă. De pildă: icre negre, ghiudem, salam, măsline marinate… şi cataif cu frişca la sfârşit. Lăcomia îl exalta aşa de tare, încât nu-i mai era poftă de nimic şi mânca în silă, dar mult, ca să nu se căiască mai târziu…

Monica ştia să organizeze geamandanul cu lucruşoarele ei şi zestrea păpuşelor. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat!

— Tante Alice, parcă-i o vitrină!

— Bravo, Monica! Ai auzit, Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă!

— Invidia traducând elogiul sincerităţii! Şi asta-i un portret: nu? Să trăieşti, Monica… Încep cu moşnegii. Poftim, Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile.

— Eşti în stare!… A! Face-à -main! Merci, Grigore. N-ai uitat comisionul.

— Cum îi lada, aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă… decât atunci când trebuie.

— Napoleon!

— Al lăzilor, da… Poftim şi notele.

— Bach?

— Habar n-am! Am luat ce-ai scris. Bach sau ciorapi, mi-i totuna – cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!… Of! Bine c-am scăpat! Muzica asta îmi dădea migrene.

— Cred că alte muzici… mai uşoare… mai berlineze!

— Acelea te lecuiesc de migrene.

— Migrenele capului tău!

— Iorgule, tu ce spui?

— Eu, dragă, regret migrenele burlacilor… Mie mi-au rămas celelalte… şi piramidonul.

— Frumos!

— Şi Minerva, dragă Alice.

— Cine-i Minerva, papa?

— O cucoană, Olguţa.

— Ce nume!

— Aşa-s cucoanele!

— Sigur, papa.

Unul câte unul, pachetele, pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu, erau rânduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. Aceeaşi însufleţire copilărească creştea în toţi deopotrivă, ca subt streşinele tuturor caselor când se întorc păsările, primăvara. Numai Dănuţ, cu mânile înfundate în buzunarele pantalonilor, şedea ursuz, ca zgribulit de frig.

— Iorgule, ţi-aduci aminte când se întorcea tata de prin judeţe, de la sesiunile curţilor cu juri?

— Bietul tata! Parcă-l văd. Înainte de-a se dezbrăca, ne chema în biroul lui: „Aţi fost cuminţi, copii?” „Cuminţi”, răspundeam noi în locul mamei. Erau singurele ocazii când treceam şi eu drept copii cuminte… Două pistoale de tinichea cu petiţe…

—.peştişori de mintă…

—.balonaşe, anume făcute pentru urechile mamei… Grigore, ţi-aduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului?

— Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tu le-ai pus în gură câte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblânzeşti. Ţii minte? Acolo a rămas carnea.

— Bietul tata!… „Măi băieţi, de unde vine aşa miros urât?” Cum să-şi închipuie bietul bătrân că leii de lemn deveniseră carnivori!

— Se stricase carnea, papa?! întrebă Olguţa cu ochii scânteietori de mândrie, năvălind în trecutul poznelor părinteşti.

— Da, Olguţa, zâmbi domnul Deleanu. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas, inspectând pe subt dulap, pe subt birouri, pe subt covor… S-a uitat la tălpi: nimic!

— Şi tu tăceai, papa?

— Tăceam, ce era să fac?

— Şi moşu Puiu nu te-a spus?

— Se poate! Fraţi şi trădători?

— Şi ce s-a întâmplat?

— Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Când începusem să fumez – eram printr-a patra de liceu – mâncam câte o lămâie întreagă şi fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă, şi tot mă descoperea.

— Papa, te-a bătut pentru conserve?

— Nu m-a putut prinde. M-am suit pe acoperiş, ameninţând că mă zvârl de-acolo dacă nu mă iartă…

— Iorgule! îl mustră doamna Deleanu.

— Aşa-i. Semănăm cu Olguţa când eram mic!

— Ş-acuma, papa.

— Olguţa!

— Acuma-mi sameni tu mie, oftă domnul Deleanu.

— Herr Direktor, mai spune ce făcea papa.

— Ce faci şi tu: supăra pe mama… Bietul tata! Când te gândeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri… şi pentru studii la Berlin…

Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor, lăsând în loc privirea amintirilor. Olguţa se aşeză pe marginea divanului, îngândurată: „Săracu moş Gheorghe!”

— Dănuţ, adă-mi un foarfece din trusă.

— Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu.

Herr Direktor îşi puse monoclul.

— O surpriză!

— Spune, ce-i?

— Foarfecele are cuvântul cu precădere.

— Ştofe?

— Ţţ!

— Bomboane?

— Ba.

— Cărţi?

— De joc?

— Eu întreb. Răspunde.

— Degeaba. N-ai să ghiceşti.

În jurul tainicului pachet se adunară toţi, privindu-l încruntaţi. Herr Direktor dezmierdă hârtia mută.

— Pot să vă spun că vine de peste nouă mări şi nouă ţări; că e de gen neutru: honny soit qui mal y pense (1); că e cenuşiu pe dinafară şi roşu pe dinăuntru; că-i dulce la pipăit; că-i plin de pasări gingaşe care au calitatea că tac; că cei de la care vin sunt ga… sunt palizi; şi că va fi la modă.

— Ei!

— Poftim. Mai poetic nici că se poate! Ghiciţi!

— Precizează.

— Ce să vă mai spun?… Că-n tara de unde vine se bea mult ceai.

— Rusia?

— Acolo se bea votcă.

— Anglia.

— Te-ai depărtat.

— Uf! Nesuferit eşti cu…

—.cadourile tale, completă Herr Direktor.

— Cu enigmele tale.

— Draga mea, cadoul fără enigmă e ca o cucoană cinstită: nu interesează!

— Grigore!

— Tu eşti interesantă din alt punct de vedere!

— Poftim, moşu Puiu.

— Dănuţ dragă, tu mi-ai adus cleştele de unghii! Eu ţi-am cerut foarfecele.

— Grigore, nu te mai strâmba. Isprăveşte cu subtilităţile.

— Bine, o să-mi plătiţi cleştele.

— Ţi-l plătesc.

1 Să fie blestemat cel care se gândeşte la ceva rău (fr.).

Tacticos, Herr Direktor tăie sfoara, o strânse ghem, desfăcu învelitoarea descoperind o alta de hârtie de mătase, le pături…

— Asta-i farsă!

— Mă rog…

— Eu cred, Herr Direktor.

— A ta va fi împărăţia cerurilor. Uitaţi-vă în sus. Un-doi-trei…

Zvârlite-n sus chimonourile japoneze se desfăcură şi căzură iluminate de auriu şi roşu ca făşii desprinse din cerul legendelor nipone.

De-o vrâstă cu Olguţa şi Monica, doamna Deleanu îngenunchie pe covor, asupra minunilor.

— Iorgule, am scăpat de femei. Acuma e rândul tău. Copiii vin la urmă. Fuu! Da cald mai e!

— Scoate-ţi surtucul, măi omule!

— Simandicoasă doamnă, se poate?

— După aşa surpriză eşti suveran.

— Uite, Iorgule, adevărate ţigarete orientale. Excelente. Fiindcă-s fără carton ţi-am adus o ţigaretă.

Galbenă şi plină, ca tăiată într-un miez de ananas, ţigareta de chilimbar deşteptă zâmbetul pomului de Crăciun pe chipul domnului Deleanu.

— Herr Direktor, aş vrea să-ţi spun ceva.

— La dispoziţie.

— Nu. La ureche.

— Poftim urechea.

— Herr Direktor – nu te supăra – eu aş vrea să-i dau Monicăi chimonoul meu. Ştii, mie-mi place foarte mult, dar mi se pare că Monicăi îi place şi mai mult.

— Vino să te pup, gură de aur.

— Şi eu, Herr Direktor.

— Olguţa să nu crezi că te-am uitat! Acuma vine rândul vostru. Chimonourile erau pentru cucoane.

— Herr Direktor, şopti Olguţa, te rog dă-i-l tu. Ştii, mie nu-mi vine.

— Dragii mei, să isprăvim cu buclucurile, începu Herr Direktor acoperind cu mânile saltarul de jos… Olguţa, tu eşti cucoană?

— Nuu, Herr Direktor.

— Bravo ţie. Tu eşti în partida mea… Aşadar chimonourile sunt ale cucoanelor… Monica nu te superi? Ia să vedem cum îţi vine. Unu-i mai mic, acela-i al tău… Hocus-pocus-filipus…!

Cu o surprinzătoare dibăcie, Herr Direktor o metamorfoză pe Monica într-o clipă.

— Ia să vedem… măi, da frumoase-s japonezele! Mă mut în Japonia.

— Monica, scoate-ţi cozile afară… Aşa. Vino să te sărut.

— Tante Alice, da Olguţa?… Nu vreau aşa, şopti ea în braţele doamnei Deleanu.

— Lasă, nu te îngriji, Monica. Olguţa are destule.

— Merci, moşu Puiu.

— Hopa!

Luând-o în braţe, Herr Direktor o aşeză pe divan şi se dădu îndărăt măsurând-o prin monoclu.

— Alice, schimbă-i pieptănătura. S-o facem japoneză de-a binelea… Merită Japonia!

— Vrei, Monica?

— Da, tante Alice, răspunse Monica prin visul chimonoului.

— Alice, să fii la înălţimea chimonoului… şi-a europencei.

— Cu-aşa păr nu-i greu.

— Ş-acum deschid bazarul de jucării. Jos moşnegii!… Începem după vârstă. Dănuţ e cel mai mare. Poftim o puşcă, Dănuţ. E cu doi ani mai mică decât tine: calibrul nouă. Uite şi-o cutie cu cartuşe. Uite şi cartuşiera.

Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nu s-aştepta. Inima lui Dănuţ, ca un toboşar napoleonian bătu imnuri de glorie… Ţinând puşca în mână, aruncă o altfel de privire Olguţei. Olguţa îl privea mai dinainte, aşteptându-l.

Întâlnindu-i ochii, Dănuţ îşi răsuci privirea spre geam, ocoli plafonul şi strânse mai tare puşca. Ochii Olguţei parcă erau de un calibru mai mare decât al puştii.

— Dacă vrei, uită-te şi tu, Olguţa.

Mută, Olguţa luă puşca din mâna diplomatică în mâna ei războinică. Puşca devenise internaţională.

— Dănuţ! Dănuţ! Tot Dănuţ! Iar Dănuţ! Încă Dănuţ!… Nu cumva te-am protejat?

Pachetele zburau unul după altul pe al treilea divan.

— A venit rândul Olguţei. Poftim cizme de călărie şi pantaloni de amazoană. Bluză să-ţi facă maică-ta. Cal să-ţi dea tată-tău.

— Măi-măi! De antilopă! se minună doamna Deleanu pieptănând-o pe Monica.

— Ce vrei. Pentru aşa gazelă!

— Herr Direktor…

— Olguţa!… Ajutor, oameni buni! Tigroaică, nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit de sărutările Olguţei.

— Uite, Herr Direktor.

Luând cizmele în braţe, Olguţa le sărută cu evlavie, pe fiecare în parte, cum sărutau străvechii luptători armele de luptă.

— Stai, că n-am isprăvit. Uite două diabolouri; o minge de foot-ball; şi uite, uite…

Alte pachete zburară, despuiate cu înfrigurare de Olguţa şi Dănuţ.

— Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanu dându-se la o parte cu o încetineală savantă din faţa Monicăi.

— Aferim! aplaudă Herr Direktor.

Monica, roşie ca suflată cu vaporos mărgean, şedea turceşte pe divan, cu genele şi umerii plecaţi şi mânile – în mânicile largi – încrucişate pe genunchi. Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturile înguste ale japonezelor. Părul ei de aur tumultuos, înflorise în coc nipon, prins cu pieptenii doamnei Deleanu… În rumen revărsat de zori, un pui de piersic înflorit, c-un paradis de aur pe creanga cea din vârf, învelit de zeul livezilor cu chimonoul unei fetiţe, ca să nu-i fie frig peste noapte: visul unui poet japonez îndrăgostit de piersici. Aşa era Monica: o vignetă la începutul unei legende.

— Staţi, copii, uitasem. Deschideţi gura şi întindeţi mânile.

Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă de carton, îşi suflecă mânicile ca un hirurg, îşi cufundă mânile în cutie.

— Va banque!

Prune, cireşe, caise, renclode, piersici, pere, mere, nuci, ridichi, alune, morcovi, cepe, castane,migdale…de marţipan cădeau, săreau, se rostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume, făcute din pastă de migdale.

— Prinde-o, papa!

— Pe el, Olguţa!

— Au, Herr Direktor!

Duhul anarhic al neorânduielii, paradoxal răsărit din cufărul ordinei, intrase în odaia turcească. Trântiţi pe jos de-a valma, mari şi mici, culegeau bunătăţile, de teamă să nu le calce.

Olguţa c-un morcov în dinţi, ca un nas de clown; Dănuţ, ca obrajii umflaţi de piersica din gură; doamna Deleanu, muşcând – minune! – dintr-o ceapă inofensivă; Monica, împiedicându-se în chimono, făcând mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi; domnul Deleanu, punând piedici Olguţei, şi Herr Direktor, contemplându-i ca un boscar încântat.

— Apă! M-am topit!

— Un duş ne-ar trebui. Am înnebunit cu toţii!

— Cine-i acolo? Intră.

Profira intră, clipi prosteşte şi rămase cu gura căscată… subt obştescul hohot de râs al celor de jos.

— Prohiro, uite ceapă de la nemţi. Pune-o în gură, porunci Olguţa, bombardând-o cu cepe.

— Mănâncă, Profiro, să vezi şi tu cum îs cepele de pe-acolo, stărui doamna Deleanu.

Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasă dogorită care imita foiţa lor. Profira luă ceapa, o suci, o întoarse, tot trăgând cu ochiul la zâmbetul neliniştitor al copiilor.

— Fă-ţi cruce şi mănâncă, o sfătui Olguţa, văzând-o că se codeşte.

— Hai Profiro, zi: Doamne-ajută!

— S-o curăţ, coniţă… Nu-i lucru curat.

— Ia nu te mai strâmba! Parcă n-ai mai văzui ceapă de când eşti!

Profira făcu o cruce cu limba în gură şi muşcă din ceapă, fără s-o mai curăţe, cu nările înfiorate de teamă.

— Ptiu! scuipă ea în pestelcă, scărpinându-şi limba cu dosul palmei.

— Te-ai otrăvit.

— Doamne păzeşte! Asta-i doftorie, coniţă!

— Ceapă nemţească, Profiro!

— S-o mănânce sănătoşi! Mă lipsesc.

— Fugi şi adă apă de băut.

Un morcov aruncat de Olguţa o expulza pe Profira. Ridicându-se în picioare, doamna Deleanu redeveni severă gospodină.

— Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i un bazar din Stambul.

— Herr Direktor, lasă-mă să-ţi fac un turban, îl rugă Olguţa născocind un mijloc de-a prelungi dezordinea.

— De unde turban?

— Fac eu c-un prosop.

— Se aprobă. Atunci daţi-mi şi un şal.

— Ştiţi ce? se amestecă doamna Deleanu din nou convertită la extravaganţe, hai să ne costumăm cu toţii. Fiecare cum vrea. Mâna liberă fanteziei fiecăruia.

— Eu rămân aşa, tante Alice, se rugă Monica.

— Sigur, tu eşti gata costumată. Şi eu tot japoneză mă fac.

— Da eu, mamă? întrebă Dănuţ.

— Tu… căută doamna Deleanu îmbrăcând chimonoul, tu…

— Mamă dragă, el are costumul japonez, interveni Olguţa cu o ciudată suavitate în glas.

— Nu vreau. Ce te-amesteci!

— Ce idee bună! Sigur. Tu ai costumul lui Kami-Mura. Du-te şi ţi-l pune.

— De ce, mamă?

— Fiindcă şi eu îs japoneză şi Monica.

— Da! Monica are haină frumoasă, bombăni Dănuţ.

— Cred, bine! Ea e domnişoară. Tu eşti soldat viteaz.

— Da! cu haine urâte!

— Dănuţ, te rog să nu-mi strici cheful. Du-te şi te-mbracă. Aşa vreau eu.

— Fără puşcă? se posomori Dănuţ mai tare.

— Cu puşcă şi cu tun dacă vrei! Hai, repede.

— Alice, dă-mi şi mie o idee.

— Tu… tu şi Grigore sunteţi turci, adică tu eşti paşă – îţi fac eu turban şi tot dichisul – iar Grigore-i eunucul haremului.

— Dragă Alice, nu-i fi având tu vreun strămoş mongol?

— Uită-te-n oglindă. Eşti japoneză autentică. Părul negru, în noua pieptănătură, ochii depărtaţi şi paloarea brună a obrajilor ovali, erau un adaos exotic la chimono.

— Mai ştii?! zâmbi doamna Deleanu.

— Ia priviţi! îi invită Olguţa cu un gest teatral. Cu prosopul improvizat turban în jurul capului, Herr Direktor avea înfăţişarea unui indian de operetă. Şalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european al monoclului şi al zâmbotului de rigoare.

— Ha-ha-ha! Ia uitaţi-vă la Buftea!

— Kami-Mura!

— Bravo, Kami-Mura, eşti în formă!

Dănuţ se retrase pe lângă zid într-un colţ, târând săbiuţa ruginită şi zăngănitoare, ca o ruşine întrupată în coadă de tinichea.

Ca dimensiune, uniforma de amiral japonez avea şase ani, Dănuţ unsprezece! Iar chipiul, prea mic, se răzbuna exagerând circonferinţa buclată a capului care o purta plouat!

— Numai cafeaua şi rahatul îmi mai lipsesc! Narghilea am, harem am, eunuc am, exclamă domnul Deleanu.

— Papa, tu eşti Nastratin Hogea.

— Prea onorat!… Şi tu, Olguţa?

— Eu îmi pun cizmele şi pantalonii de călărie. Mă fac haiduc şi o fur pe Monica.

— Mă aşteptam! oftă doamna Deleanu, mai mult pentru viitor decât pentru prezent. Du-te şi ţi le pune.

Profira intră cu tablaua de dulceţi.

— Iracan de mine!

— Te-ai speriat, Profiro?

— Nici nu te-am cunoscut, coniţă, sărut mâna.

— De ce râzi, Profiro? o întrebă doamna Deleanu văzând tablaua primejduită de hurducăturile vulcanice ale veseliei pântecoase – Spune, Profiro.

— Să nu vă supăraţi, coniţă. Tare-i frumos! Parcă-i la panoramă.

— Bravo, Profiro!

— Trăiască Profira!

— Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Profirei!

— Să trăiţi şi dumneavoastră şi tot veseli să fiţi!

— Dănuţ, tu nu te serveşti?… Da tu ce cauţi, Anica?

— Hă!

Prin uşa întredeschisă, Anica, numai ochi şi zâmbet, sorbea tot ce vedea, minunându-se. Peste umărul ei, cu gura până la urechi, se ivi capul de lună umoristică al bucătăresei.

— Ce-i? Aţi venit la panoramă?

— Hă! Hă!… zâmbiră dimpreună, cu glas de soprană şi de bariton, Anica şi baba.

— Hi-hi! le îngână Profira, clipind din ochi către ele.

Se auzi un pocnet. Baba se răsuci. Anica o zbughi. Peste hotarul gol al pragului, Olguţa sări în odaie c-un bici în mână.

— Ce ţi-ai făcut, Olguţa?

— Musteţi, mamă dragă. Aşa au haiducii.

Musteţile de funingine împodobeau o fragedă faţă de haiduc mărunt, în stilul baladelor populare:

Mustăcioara lui Pana corbului, Ochişorii lui Mura timpului, Feţişoara lui Spuma laptelui…

Cizmele de antilopă, pantalonii bufanţi, şi mai ales bluza roşie cu centură de lac, erau licenţe poetice. Olguţa putea haiduci printre flori de luncă, pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani.

— Eu propun să redevenim oameni serioşi.

— De ce, Herr Direktor? îl dojeni Olguţa.

— Mor de căldură în Turcia asta.

— Staţi. Nu vă dezbrăcaţi. Am o idee.

— Spune, mamă dragă, spune.

— Să ne fotografiem.

— Să ne fotografiem. Bravo!

— Bine, dragă. Ce nu fac eu pentru copii!

— Ridicaţi storurile; eu aduc aparatul.

— Cum ne-aranjăm, Iorgule?

— Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum suntem.

— Unde te duci, Dănuţ? îl întrebă doamna Deleanu, întâlnindu-l pe coridor, cu sabia şi chipiul în mână.

— Hai înapoi, Dănuţ!… Vrei să mă superi? Şi-mbracă-te la loc.

Mobilizat din nou în oştile ridicolului, Dănuţ mergea, mânat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotografic în care ruşinea clipei de faţă, înghiţită ca de-o sugătoare uriaşă, avea să se întindă în viitor.

— Alice, hai şi tu cu noi.

— Şi cine vă fotografiază?

— Pune tu aparatul la punct; restul poate să-l facă şi Profira.

— Ţi-ai găsit! Nu pune ea mâna pe-aşa ceva s-o tai! Se teme!

— Să-l chemăm pe Kulek, propuse Herr Direktor. El se pricepe.

— Perfect, cheamă-l tu, Olguţa.

— Cum să-i spun, Herr Direktor?… Komen sie, Herr Kulek… nach Herr Direktor (1). E bine?

— Spune-i ş-aşa Olguţa. Are să vie râzând. Să nu te superi!

— De-acuma aşezaţi-vă, îi pofti doamna Deleanu. Fraţii turci alături pe divan. Aşa… Grigore, de ce nu stai turceşte?

— Poftim. Aşa-i bine? A la turca, bre!

— Bun. Monica, tu stai la picioarele divanului cum ai stat adineoarea… Apleacă-ţi capul… puţin numai. Dănuţ aşează-te lângă Monica… Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai!

— Küss die Hand gnä dige Frau. Was wollen sie, Herr Direktor?(2) urmă Herr Kulek cam zăpăcit.

— Explică-i, te rog, Grigore… Olguţa, tu stai la dreapta Monicăi. Aşa.

Doamna Deleanu se aşeză la picioarele divanului între copii. Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabră monoclul.

Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile.

— Ruhig bleiben, bitte schön.(3)

Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ, ironică. Monica îşi privea mânecile, dar vedea tot pe subt gene.

Dănuţ, ţinând recordul încruntării, întoarse capul obiectivului, lăsând posterităţii profilul unui amiral japonez cu bucle de fetiţă, care pregătea o răzbunare aprigă japonezei cu coc blond, ocrotită de zâmbetul haiducului cu musteţi de funingină.

1 Vino, domnule Kulek… la Herr Direktor (germ.).

2 Sărut mâna, stimată doamnă. Ce doriţi, domnule Director? (Germ.)

3 Staţi liniştiţi, vă rog (germ.).

De pe scări, doamna Deleanu – cercând să compenseze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chimonoului – vorbi apăsat:

— Grigore, te fac răspunzător! Ţine-o din scurt, mai ales pe Olguţa… Şi nu uita pariul.

Olguţa păstrase numai costumul de haiduc; musteţile şi le spălase cu vată îmbibată în colonie.

— Mama-i fricoasă, Herr Direktor. Nu samănă cu mine.

— Ia lasă!

— Vorbesc serios, Herr Direktor.

— E fricoasă pentru tine, Olguţa.

— Totuna.

— Ai să-ţi schimbi părerea.

— Eu? Nuu!

— Tu. Şi eu mi-am schimbat părerile de când am nepoţi.

— Tu nu eşti fricos, Herr Direktor.

— Sunt, când trebuie… prudent.

— Ce-i asta prudent?

— Curaj cu linguriţa.

— Ca o doctorie.

— Aşa-i bine.

— Nu-mi trebuie. Eu îs sănătoasă.

— Olguţa, de ce o superi tu pe mama?

— Fiindcă-i mama mea, Herr Direktor.

La câţiva paşi înaintea celorlalţi, cu puşca plecată în jos – ca vânătorii – Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. Oştirile din spatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfârşite. Începeau de unde răsare soarele, şi coborau, şi suiau dealuri – hăt! în urmă – se revărsau pe câmpii, şi abia capetele lor ajungeau pe viteazul împărat din frunte, ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute, supuse, ca o trenă uriaşă.

Armata din spatele concret al lui Dănut era alcătuită din Herr Direktor, Olguţa şi Monica. Pentru expediţia vânătorească – copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi – Herr Direktor îmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. Nu lipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi. Herr Direktor îşi păstra albeaţa mânilor îngrijite „ca o…” spunea doamna Deleanu.

— Ca o ce, mamă?

— Ca o cucoană. Asta a vrut să spuie mama şi nu găsea cuvântul.

— Merci, Grigore. Cuvântul acela îl găseşti tu mai uşor decât mine.

— El mă găseşte! zâmbise Herr Direktor cu modestie.

— Grigore, eşti un caraghios! Uite: eu am mâni mai negre decât tine. Soarele-i sănătate. Atâta cochetărie la un bărbat?!

— Dragă Alice, îmi plac mânile ţigăncilor fiindcă-s fine şi uscate, nu fiindcă-s negre. Să mă iertaţi cu soarele dumneavoastră! Mă pâriesc eu de ajuns la cărţi!

Monica mergea alături de Olguţa. În sufletul ei, pe o creangă înflorită, se legănau pasările brodate pe chimono, la adăpost de puşti şi ochi de vânători.

Armatele închipuirii lui Dănuţ, călăuzite de împăratul lor, mergeau să ucidă un zmeu străjuit de balauri. Primejdiile pândeau la tot pasul. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca un codru des în faţa năvălitorilor. N-avea grijă împăratul! Dădea foc codrului şi trecea mai departe printre flăcări. Parcă pompierii nu umblă prin foc!… Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş răsucită în sus ca o musteaţă rurală.

Cânele împăratului era năzdrăvan. Putea creşte cât o vacă; se putea preface în armăsar cu aripi, pe care nimeni nu cuteza să-l atingă… Dar pe împărat îl asculta ca un câne.

Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugan năprasnic în cui… Şi ce? împăratul avea puşcă… Să poftească zmeul!… Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atâţia balauri… Cartuşele le păstra Herr Direktor, dar zmeul n-avea de unde să ştie ce ştia Dănuţ.

Armata din spatele lui Dănuţ – mai puţin Monica – mergea să ucidă o legendă şi să câştige o prinsoare cu prilejul botezului vânătoresc al puştii lui Dănuţ.

Iată obârşia legendei: în casa lui conu Costache Dumşa, sultănise vreme îndelungată, peste toţi şi peste toate, Fiţa Elencu, sora lui mai mare, mult mai mare.

Vlăstar urât al unui neam de oameni frumoşi, Fiţa Elencu era hâdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri, pe care o înclina înspre ea. Dar nimeni n-ar fi cutezat să gândească măcar una ca asta, căci ochii verzi, ca verdele veninului, ai Fiţei Elencu, răzbăteau dincolo de frunţile plecate în faţa ei. Deşteaptă pe cât era de slută, răutatea ei le întrecea pe amândouă la un loc. Când pleca la Medeleni, în cupeu, însoţită numai de cărţi în felurite limbi, aduse de prin străinătăţi – laşul boieresc, scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi – ofta cu dulce uşurare. În schimb, la Medeleni începeau vremuri de bejenie. Peste copilăria şi tinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei, Fiţa trecuse ca lăcustele prin lanuri. Un boier de pe vremuri o poreclise „soacra bucuriei” şi multele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. Şi-n casa lui conu Costache, Fiţa trăise încă şi după moartea lui.

Cu tinereţele fecioarei bătrâne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară, apoi amuţită. O dragoste… Oare?… Un tânăr îndrăgostit de Fiţa Elencu… Cu putinţă?… Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Medeleni. O plimbare pe iaz, cu barca, un înec din care Fiţa Elencu scăpase… văduvă – şi o roabă bătută cu harapnice până când trupul luase culoarea sângerie a buzelor păcătoase, culoare ademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei.

Ţăranii bătrâni vorbeau că iazu-i blestemat.

O singură slăbiciune avuse Fiţa Elencu – de nimeni ştiută: Olguţa. Ochii negri ai fetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi. Cruţaţi de bătrâneţă, ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dârz tăiată, ca pe o inscripţie netălmăcită încă. Curând însă, o întâmplare nemaipomenită în lunga viaţă a Fiţei, o luminase.

Singurii dinţi de care bătrâneţă o despuiase pe Fiţa Elencu, erau cei obârşiţi din gingii. Fiţa purta dantură. La prânz şi la masă, în faţa tuturor comesenilor, feciorul aducea într-un pocal albastru, plin de apă, dinţii albi şi ţapeni ca un rânjet de strigoi.

— Naturalia non turpia (1).

Nimeni nu crâcnea. Pofta de mâncare pierea, ca toate celelalte.

Într-o bună zi, Fiţa Elencu începu un post care ţinu mai bine de două luni – şi care-i grăbi sfârşitul – fiindcă dinţii luaseră drumul iazului.

Feciorul venise la masă cu pocalul gol, aşa de palid la faţă, că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi.

— Eu i-am zvârlit în iaz, vorbise răspicat Olguţa, într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă.

1 Ceea ce este natural nu este urât (lat.).

— Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine în odaie. Şi mata, fetiţo, să pofteşti la mine după ce-i sta la masă.

Olguţa nu-şi pierduse pofta de mâncare: dimpotrivă, cu plecarea dinţilor, pofta-i venise la loc. După masă, intrase în odaia Fiţei trântind uşa, ostentativ.

— Am venit.

Fiţa o privise din cale-afară de lung – cu toată puterea ochilor şi a minţii – făcând-o pe Olguţa să crească mare în viitor, cum germinează o sămânţă în mâna unui fachir.

Şi pentru întâia oară în viaţa lor, buzele fără dinţi sărutaseră c-un fel de acră duioşie, obrajii aprinşi ai Olguţei. Din clipa aceea, Fiţa Elencu nădăjduise că neamul ei de „papă-lapte” mai căpătase o Fiţă Elencu. O lăsase moştenitoare.

Drept răsplată, după binecuvântata ei moarte, Olguţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască.

Din ţâţă-n fiu, sătenii din Medeleni păstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că Fiţa Elencu… După moartea Fiţei – spuneau ţăranii – se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă. Râioasă, fireşte, domnea peste celelalte, cum domnise Fiţa cu ochi verzi peste toţi. Moş Gheorghe scăpase o vorbă – ca s-o ferească pe Olguţa de iazul necurat – vorbă necugetată! Olguţa începuse vânătoarea Fiţei iazului în care zâmbea dantura celeilalte Fiţe. Praştia nu izbutise, nici meşteşugul vânătorilor de aiurea.

Acum, satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-a prefăcut în broască fermecată. Şi, la adăpostul legendei, broaştele, nesupărate de nimeni, se înmulţeau în voie, ocărind cu glasuri din ce în ce sporite priveliştile Domnului, cu broasca cea mare între ele, ca un nesecat şi diabolic potir cu venin…

Se apropiau. Iazul pustiu ca subt lună, sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui, mirosind a mâl şi a răcoare putredă.

Împăratul redeveni Dănuţ, fiindcă Dănuţ ştia legenda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. Ridică puşca, ochi lung cerul până când îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături, lepădându-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simplu privitor e altceva. Lui moşu Puiu nu-i pasă.

Răsună dinspre trestii orăcăitul broaştelor, ca mii de saci cu nuci scuturaţi. Larma crescu patetică. Orăcăitul se dezlănţui mai pătimaş, întretăiat de bocete, de văicăreli şi tânguiri – ca psalmodia unei sinagoge.

Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochi astronomici privind cerul fără stele… Hămăitul lui Ali le făcu să tresară, fără să le alunge din lenea lor şi-a mâlului.

— S-aşteptăm, Herr Direktor. Ai s-o vezi acuşi.

— Tu o cunoşti, Olguţa?

— Sigur. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i de obraznică!

— Lasă, Olguţa, că-i vin eu de hac.

Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe Fiţa Elencu. Şi puşca încărcată. Şi praştia Olguţei pe deasupra.

De aproape broaştele erau soliste. Lătratul lor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus, sau din nostalgica paloarea lunii, ci din câte un trup bubos şi moale ca de bătrâneţă viermănoasă.

— Olguţa, poate că iese-n altă parte.

— Nu, Herr Direktor, îţi spun eu. Acela-i tronul ei.

Mâna Olguţei izbucni duşmănos, arătând cu degetul un ciot de salcie săltată deasupra apei, mult mai încolo de mal, ca dinadins. Încomat de lintiţă, ciotul părea un trup de cal decapitat, oprit din salt, cu copitele în apă şi-ncremenit.

Pânda începuse. Herr Direktor aprinse o ţigară. Olguţa îşi încerca praştia întinzând-o prelung cu un gest graţios. Monica asculta ţânţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tânguitor a mii de vioare, în cer parcă.

Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţi se azvârliră hâzi în apa nupţială, urmaţi de un inel de-argint înfiorat. Alte broaşte ţâşniră din apă; cu salturi de gumă trecură prin mâl, rămânând în genunchi, nemişcate, cuprinse de un brusc extaz.

Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţi de înecat şi s-afundau la loc.

Dănuţ nu se simţea la îndemână. Prin apă îl pândeau mii de ochi… Şi apa e adâncă!… Şi apa e ciudată ca o neînsufleţită mână de mort, care deodată poate să te apuce şi să te tragă dincolo…

Încet-încet, de-a-ndăratelea – ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate – soarele roşu, mare şi rotund se-ndepărta de iaz, privindu-l.

Când vorbele amuţesc, gândurile încep să vorbească singure, iute, ciudat… Dănuţ ar fi fost mulţumit să-l atace Olguţa. Dar Olguţa pândea luciul apei din preajma sălciei, ca pe-o uşă îndărătul căreia o mână apăsa clampa.

— Sst!

Nu vorbea nimeni. Herr Direktor aruncă ţigara şi trase trăgaciul.

— Acuma să ştiţi că iese, şopti Olguţa cu fruntea brăzdată.

Monica îşi astupă urechile.

În jurul sălciei, subt apă, zvâcneau noroadele mucegăite.

— Uite-o! Nu trage. Mai stai.

Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă… sau din salcie. Şi toate broaştele, împrejmuind cu ochi şi bube salcia, începură a prohodi în cor.

Burduhănoasă ca un idol chinezesc, leproasă, ştirbă şi guşată, Fiţa Elencu nu se clinti din faţa puştei. Glonţul porni, piatra porni. Şi glonţ şi piatră în zădar. Prohodul broaştelor, din ce în ce mai urlător, gonea parcă şi glonţ şi piatră. Cu mişcarea elegantă a vânătorilor – asemănătoare cu destinderea în salt a ogarilor – Herr Direktor sprijini puşca de umăr şi trase din nou. Piatra după glonţ.

Galeş şi sinistru, Fiţa Elencu îi privea.

Şi deodată, înghiţită Fiţa Elencu,rămase numai în ochii vânătorilor salcia goală. Broaştele se risipiră.

— Ce zici, Herr Direktor?

— Ştiu eu!… E greu să tragi în apă; te orbeşte lumina… Urâtă broască!

— Urâtă broască! oftă Olguţa.

— Urâtă! şopti Monica strânsă de un fior în spate.

— Hai să plecăm, moşu Puiu, se grăbi Dănuţ.

— Nu, dragă. L-am scăpat pe decan. Să ne luăm măcar revanşa cu membrii baroului. Institui premiu un leu de broască. Eu ţin contabilitatea. S-a făcut?

— Bravo, Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu!

— Dănuţ, începe tu… Nu te pripi, măi băiete! Ocheşte liniştit… Acuma trage. Ai scăpat-o. E rândul Monicăi.

— Eu nu ştiu, moşu Puiu.

— Înveţi… N-ai frică, Monica. Nu face zgomot, o îmbărbătă Herr Direktor văzând-o că-şi astupă urechile în loc să apuce puşca.

— Monica, mă supăr, interveni Olguţa. Eu aştept.

Dojana Olguţei o hotărî. Luă puşca, stângace – aşa cum fumează femeile care nu ştiu – şi trase la noroc. O broască întoarsă pe burtă deveni nufăr alb.

— Un leu pentru Monica… Ia să te văd, Olguţa.

Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şi căzu pe apă, arătând cerului, cu lăbuţa, inima rănită.

Ali alerga de-a lungul malului, hămăind. Un pocnet îl alunga înainte, altul îl întorcea îndărăt, mai mânios, mai buimac. Părea că se luptă cu ţânţarii: el prea mare, ei prea mici.

— Pauză. Să facem bilanţul. Monica are doi lei; Dănuţ cinci; Olguţa opt… E rândul tău, Dănuţ.

— Ssst! Herr Direktor! Fiţa.

Pe iazul vânăt de înserarea cerului se făcuse linişte. Numai păpurişul din fund suspina uscat.

— Olguţa, trage tu; eu nu mai văd, şopti Dănuţ lepădându-se de puşcă.

Olguţa i-o luă din mână fără să-l asculte. Obrajii îi ardeau ca atunci când intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială. De astă dată, broaştele amuţiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie.

De unde răsuna?… De-acolo sau de-aiurea?… În tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundul pământului, mânate de un hohot de râs hurducat, înnăbuşit şi gros.

— Ali, vin aici! Ţine-l de gât.

Dănuţ ascultă porunca epică. Olguţa se lăsă într-un genunchi, îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt, şi ochi, şi ochi, până când ţelul se încrustă în burta albă ca un ciob de lună. Din inima Olguţei şi din puşca împietrită glonţul ţâşni… şi nimeri. Labele Fiţei izbucniră în sus, tragice, ca braţele unui blestem. Îmbrâncit de glonţul care-l găurise, trupul se prăvăli în apă…

Răsăreau stelele pe cerul creştin.

— Bravo, Olguţa! Asta-i lovitură de maestru. Meriţi o puşcă de vânătoare.

— Olguţa, îţi dau ţie puşca mea, sări Dănuţ cuprins de entuziasmul darnic al marilor evenimente.

— Merci, păstreaz-o. Eu am să am puşcă de vânătoare.

— Olguţa, am câştigat pariul. Adică tu l-ai câştigat, Un cataif cu frişcă de la mama şi un flacon de parfum de la mine.

— Herr Direktor, nu se putea să scape. Trebuia s-o ucid.

— De ce, măi drace?

— Aşa… Fiindcă-mi era frică de ea, răspunse tare Olguţa ca s-o audă şi Olguţele din trecut.

Acesta fu epitaful celor două Fiţe.

Muzical, visul unei nopţi de vară suna pe hotarul toamnei. Fluiere şi flaute, cimpoaie, cobze şi vioare, tălăngi, viole şi violoncelul monocord al buhaiului de baltă cântau din trei zări întunecate – albastru, pentru paloarea de argint a unei zări. Nu răsărise luna pe acolo; de mult trecuse soarele. În naltul luminiş, o stea tremura ca prinsă în pânze de păianjen.

Dănuţ, cu puşca aplecată în jos, deschidea alaiul. Lătratul lui Ali crăinicea victorii.

Împăratul se întorcea singur de la luptă. Oştile îl aşteptau mai încolo, ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subt secure… Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şi pentru liniştea împărăţiei. Ce împărat de treabă! Ce împărat viteaz! Bravo lui!

— Moşu Puiu, unde eşti?… AH! Ali! Hei-hei…!

Înainte era cimitirul de la marginea satului, îndărăt iazul cu Fiţa Elencu. Dar moşu Puiu era înaintea iazului. O luă la goană îndărăt, cu puşca.

— Herr Direktor, de ce nu-s eu băiat?

— Aşa a vrut Dumnezeu!

— Ei, Dumnezeu!

Herr Direktor schimbă un zâmbet ateu cu steluţa de sus.

— Sau cocostârcul.

— Ei, cocostârcul!

— Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudent Herr Direktor.

— Mama, Herr Direktor. Îţi spun eu.

— Bine. Mama şi tata au vrut, amplifică scrupulos Herr Direktor.

— Nu. Mama singură.

— De ce tocmai mama?

— Ca să mă persecute.

— Ei!

— Ba da. De ce nu l-a făcut fată pe Buftea?

— Lasă-l în pace, măi drace! Ce-ţi mai trebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni.

Olguţa oftă amar.

— Nu-s băiat.

— De ce, Olguţa? Ce mai vrei?

— Nu ştiu!… Da ştiu eu…

— Şi nu eşti tu mândră să fii la fel ca mama?

— Asta-i altceva, Herr Direktor. Mamei îi place.

— Şi ţie?

— Mie nu.

— Îţi plac băieţii, Olguţa?

— Mie?! Nu pot să-i sufăr.

— Atunci de ce vrei să fii băiat?

— Eu nu vreau să fiu fată.

— Atunci ce vrei să fii?

— Vezi, Herr Direktor! Spun prostii… fiindcă-s fată.

— Da tu, Monica? o întrebă Herr Direktor, cântărindu-i cozile cu palma.

— Eu aş vrea să fiu ca tante Alice.

— O iubeşti, Monica?

— Da.

— Şi pe mine?

— Sigur, Herr Direktor, îl încredinţa Olguţa, ea e prietena mea.

Treceau în dreptul stogurilor de fân rânduite pe câmpie, ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cuptorul verii.

— Monica, aşa-i c-ai obosit? o întrebă poruncitor Olguţa, încetinind pasul.

— Puţin!

— Da tu, Herr Direktor?!

— Ajungem îndată.

— Dragă Herr Direktor, mai avem… şi te-aş ruga ceva.

— La dispoziţie.

— Da să-mi promiţi că faci.

— Depinde.

— Spune că da, Herr Direktor.

— Spune tu ce vrei.

— Spun, dacă promiţi.

— Spune.

— Vra să zică mi-ai promis?

— Să zicem!

— Hai să ne odihnim, Herr Direktor, Uite, Monica nu mai poate.

— Şi mama ce-are să spuie?

— Are să ne-aştepte.

— Cu biciuşca!

— Ba cu mâncare bună şi caldă fiindcă noi am câştigat pariul.

— Aşa să-i spui.

— Sigur. Eu am să-i spun.

— Să ne aşezăm… Da unde-i Dănuţ?… Dănuţ… Dănuţ! Kami-Mura, stop!

        „U-uuu… tra-raa… oo-ooop”, hăuli ecoul dezmăţat.

— Moşu Puiu, mă duc eu să-l aduc, se oferi Monica, spăimântată de singurătatea lui Dănuţ.

— N-are să-ţi fie frică?

— Nuu, minţiră buzele Monicăi, dezminţite de obraji.

Cu dinţii şi pumnii strânşi, Monica o luă la goană orbită de întuneric. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi pe loc, alerga mai iute. Şi spaima, ca un greier negru şi strident, ţipa-n tăcerea ei: Dănuţ, Dănuţ, Dănuţ…

Inimile celor doi fugari, lovindu-se una de alta pe neaşteptate, căzură-n jos, de fier, şi zvâcniră în sus, istovitor de elastic.

Cu picioarele cosite Monica se opri în drum, închise ochii şi ţipă, gâfâind: „Dănuţ, ajutor…!”.

Lui Dănuţ, în sprinteneala fugii, îi căzuse puşca din mâini în dreptul Monicăi. Ţipătul Monicăi îl opri. Se întoarse îndărăt, ridică puşca şi încruntat se porni asupra Monicăi.

— De ce m-ai strigat?

Ţinea puşca de ţeava, cu patul proptit în pământ, calm. În schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strânse în degete brutale.

Monica, mută, îl apucă de mână, sorbind adânc răcoarea serii.

— Lasă-mă. Nu vezi că ţin puşca?

— Tu eşti, Dănuţ?

— Eu, sigur, se făli glasul învârtoşat. Nu vezi! Ce cauţi aici?

— M-a trimis moşu Puiu să te chem înapoi.

— Şi de ce fugeai?

— Mi-era frică, Dănuţ.

— Aha!

— Te rog să nu mă spui Olguţei. Ea se supără.

— Şi eu mă supăr!

— Nu te supăra, Dănuţ. Eu îs fricoasă.

— Ştiam eu!

— Cu tine nu mi-i frică.

— Hee! Cred!

— Tu eşti băiat; eşti curajos.

— Şi ce vrei?

— Să mergem înapoi.

— Şi dacă nu vreau?

— Atunci mergem acasă. Da parcă şi tu veneai înapoi…

— Mă plimbam.

— Eu merg cu tine, Dănuţ, unde vrei.

— Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ, arătând cu ţeava puştii.

— Satul.

— Nu. Ci-mi-ti-rul, vorbi tare Dănuţ, estompând treptat silabele fioroase.

— Vai, Dănuţ!

— Ţi-i frică?

— Cu tine, nu.

Dănuţ îşi stăpâni un oftat de uşurare.

— Bine. Hai cu mine înapoi.

— Lasă-mă să te ţin de mână, Dănuţ…

Două mâni se încleştară, încuiate în apropierea cimitirului. Porniră. Paşii lui Dănuţ creşteau. Din nou goana clocotea în el.

— Dănuţ, nu vrei să mergem mai încet?

— N-ai decât să rămâi singură.

— Nu, Dănuţ… eu cu tine vreau… da nu mai pot. Hai mai încet, Dănuţ…

— Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc.

— De ce, Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă.

— Aâî! Am spus o dată!

În drum, o vrăjitoare aţinuse calea împăratului.

Cu mânile – fiindcă isprăvise gloanţele – împăratul se luase la trântă cu ea. În ajutorul vrăjitoarei săriseră din cimitir toate duhurile rele. Dar mâinile împăratului erau de fier, ca şi curajul său. Puşca într-o mână, mâna vrăjitoarei în cealaltă – şi la drum! Împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sângele balaurului răpus… Halal de-aşa împărat…!

Din marele belşug ceresc cădeau steluţe, stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri.

— Ce stai?

Dănuţ întoarse capul îndărăt. Monica privea cerul cu ochii măriţi ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger. Apoi, cu aceiaşi ochi, îl privi pe Dănuţ.

— Vai, Dănuţ, ce frumos e!

Aşa se dezvălui sufletului Monicăi, întâia noapte lirică a lunii…

— Unde-s? se răsti Dănuţ dând drumul mânii de prisos de acum înainte.

— Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apără Monica, îndoindu-şi degetele înţepenite de strânsoarea viteazului împărat.

În locul vânătorilor de broaşte – ca într-o vrajă – un moş decorativ cocea păpuşoi la un foc aromat de vreascuri şi coceni.

La auzul vorbelor, moşul se aplecă şi întoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fân şi pe câmpie, şi poate şi pe cer – o umbră mitologică răsuci gâtul unui balaur cu limbele vâlvoi.

— Moşule.

— N-auzi, moşule?

—.

Autoritar, Dănuţ bătu cu patul puştii în pământ.

— Hei! Moşule! Eu îs de la curte!… N-auzi?

Moşul se întoarse clipind. Cu ochii micşoraţi şi troieniţi de sprâncenele albe, îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rândunică pierdută în cer, sau o gâză prizărita printre ierburi.

— Ha?

— Poate că n-aude, săracu! interveni Monica. Vorbeşte mai tare, Dănuţ.

— Tu să taci! Mo-şu-le, urlă Dănuţ, roşu la faţă, n-auzi odată?

— Aud?

— N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcni Dănuţ ca pentru cineva din lună.

Moşul trase cu ochiul la carul cu boi oprit în drum, trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ, posomorâtă cu toată veselia flăcărilor, şi-şi căută de treabă mai departe. Un alt păpuşoi fu tolănit pe cealaltă coastă de-o mână deprinsă cu focul.

— Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ.

Dacă şi surâsul ar fi să aibă umbră, al moşneagului ar fi acoperit câteva fălci, de mare şi bun ce era.

— Moşule, moşule, n-auzi?

— N-am văzut ni'că! Ei!

— Eşti sigur?

— Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţ către Monica.

— Crede-mă că nu, Dănuţ! Aici erau…

— Da nu-s! – bătu el din picior.

— Poate că-s mai încolo.

— Du-te şi-i caută.

— Parcă ţi-ar fi nevastă, boierule!… Aşa-i ghini!… Mai staţi oleacă la foc. Ia luaţi câte-un păpuşoi.

— Eu mă duc să-i caut, suspină Monica. A…!

Dănuţ îi întoarse spatele.

Olguţa răsărise din car, pe jumătate în bătaia flăcărilor, făcând semn Monicăi să tacă şi să vie. Înălţată de braţele lui Herr Direktor, Monica se trezi în fân gâdilitor şi parfumat ca un îndemn la râs, cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche.

— Olguţa, să-l chem şi pe Dănuţ.

— Lasă-l să te aştepte!

— Să stea singur?

— Sigur. Aşa a vrut!

Olguţa înjumătăţi păpuşoiul adus de Monica, suflând în palme. Se înfruptară toţi trei.

— Herr Direktor, ai băgat de seamă? Când mănânci păpuşoi parcă paşti!

— Merci!

— Să-ţi mai dau?

— Reste! îmi stric pofta de mâncare.

Culcat pe spate, Herr Direktor privea cerul prin monoclu. Calea laptelui adia până-n zare, ca vântul într-un lan astral de rochiţa rândunelii.

        „Un taraf de lăutari… şi celelalte”, dori tainic Herr Direktor, oftând.

— Olguţa, trebuie să pornim spre casă.

— Iaca pornesc.

— Cheamă-l pe moşneag.

— Parcă eu nu ştiu să mân! Hăis, boală! îndemnă ea boii cu glas prefăcut.

— Iaca mă cheamă nepotu-meu. Stai, măi copchile măi! Nu porni.

Moşneagul se porni de lângă foc, păturând în pănuşi păpuşoi copţi.

— Apoi te las cu bine, boierule.

— Moşule, mă laşi aici?

— Păi cum?

— Moşule.

— Moşule, n-auzi? Vin şi eu.

— Aşteaptă-ţi copchiliţa, boierule. N-o lăsa, c-o mănâncă lupchii. Hăis!

Scârţţ-scârţ, scârţ-scârţ.

— Lupii? murmură Dănuţ îngândurat, strângându-se lângă foc.

Scârţ-scârţ, scârţ-scârţ. Parcă-i făcea în ciudă!

Cu pas împărătesc, legănându-şi coarnele prin stele, boii trăgeau; carul scârţâia. Moşneagul lângă boi. Şi numai Dănuţ lângă foc.

— Monica! Unde eşti, Monica?

— Aici-s, Dănuţ.

— Kami-Mura!

— Buftea, hoo!

— Uf!

Din car, Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.

— Uite luna!

— Luna-i?

— Luna; Samănă cu tine, Buftea, când ai oreillons! Răsărise colorată ca un abţibild, fără gură şi sprâncene lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strâmbându-se elastic: serioasă, veselă sau tristă. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.

— Nu seamănă cu Dănuţ, Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare.

— Da cu cine seamănă? Cu tine?

— C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor.

— Buftea, spune şi tu cu ce seamănă. C-un glob de aur?

— Lasă-mă-n pace.

— Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.

Dănuţ nu se gândea la lună. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.

Lui Dănuţ îi era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu faţa ei de lipovan gras, era stăpâna unei băcănii mai mare decât a lui Ermacov de la Iaşi, Dănuţ o vedea punând în vastul coş de hârtie, cutii cu sardele; tăind patace roşcate de salam; deschizând cutii cu măsline marinate; întinzând, spre gustare, cu vârful cuţitului, o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu; desfăcând un hârzob de păstrăvi afumaţi…

— Herr Direktor, mie mi-i antipatică luna.

— De ce?

— De la Slănic, Herr Direktor.

— Ce ţi-a făcut la Slănic?

— Trebuia să ne plimbăm pe lună. Pe atuncea eram eu mică.

— Şi-acum eşti mare?

— Nu. Da atunci eram mai mică… Eu mergeam de mână cu Buftea, înainte. Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare care se sărutau cu domnii…

— I-auzi!

— Da, Herr Direktor. Eu vedeam umbrele lor… De ce se sărutau, Herr Direktor?

— Se jucau, Olguţa.

— Asta-i joacă?!

— Joacă de oameni mari!

— Mai rău decât copiii, Herr Direktor! Eu n-am să mă joc aşa niciodată. Herr Direktor, spune-mi drept dacă ţi-ar veni ţie să te săruţi pe gură cu o cucoană care nu ţi-i rudă?

— Aaa! Mai ales! Sigur că nu, oftă Herr Direktor.

— Sigur. Asta-i greţos. Uite: Monica-i prietena mea. Spune tu, Monica, mă spăl eu pe dinţi cu periuţa ta?

— Nu. Tu ai periuţa ta.

— Vezi, Herr Direktor! Ei, îţi spun pe onoarea mea, că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo!

— Vai de mine!

— Crede-mă, Herr Direktor. De asta, eu nu le lăsam să mă sărute pe obraz… Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa. Numai când era lună.

— Vra să zică nu eşti bine cu luna?

— Nu, Herr Direktor. Când o văd îmi vine ciudă.

— Vin să te pup, Olguţa.

— Pupă-mă.

— Nu te superi?

— Nu. Tu eşti rudă cu mine… Şi tu nu faci ca domnişoarele de la Slănic.

— Ferească Dumnezeu!

La intrarea în sat, un tunel gălbui găuri noaptea.

— Ne-am fript, copii! Au trimes după noi, zâmbi Herr Direktor recunoscând farul de la automobil şi presimţind ce adăpostea.

— Iar Anica! se supără Olguţa… Moşule, ia vin să grăim oleacă.

— Să grăim!

Moşul rămase în urma boilor, ştergându-şi musteaţa.

— Moşule, să spui că nu ne-ai văzut. Are să te-n-trebe o ţigancă – glasul Olguţei scăzu – care umblă cu un neamţ. Ştii, neamţu cu căruţa dracului.

— Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi moşul trecând lângă boi.

Herr Kulek se apropia, cu braţul încolăcit pe mijlocul Anicăi: Ţinea farul în mâna ridicată, ca pe o halbă.

— N-ai văzut pe boieri, moşule? întrebă distrat Anica.

— Hm! Ai să te-afuriseşti, fa! Chei din faţa mea! Hi, boală!

Hohote de surdă veselie porniră din fânul carului, acoperite de râsul greierilor şi-al cosaşilor.

Spiritual, Herr Kulek lumină luna cu farul şi trecu mai departe, vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam.

— Borşul, Profiro, strigă domnul Deleanu din cerdac, zvârlind ţigara.

— Borşul, Profiro! intonă corul din car, prin zarva cânilor din curte şi din sat.

Cu lampa într-o mână şi cu lingura de salată în cealaltă, doamna Deleanu îi aştepta pe scări, severă ca o alegorie a Justiţiei casnice pentru acei care întârzie la mese.

— Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnule automobilist, acum se vine la masă, şi aşa?

— Păziţi, c-o arunc pe Fiţa.

— Ali!

Doamna Deleanu se ghemui, ferindu-se. Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră, o clipă, groaznica poreclă. După mănuşi sări din car Al i, gudurându-se frenetic.

— Am câştigat pariul, întreabă-i, ţipă Olguţa avântându-se din car pe-a doua treaptă în braţele domnului Deleanu.

— Adevărat?

— Veşnica ei pomenire! intonă Herr Direktor.

— Uf! Slava ţie Doamne! răsuflă doamna Deleanu. Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata.

— Ura pentru cataif!

— Dar n-am să vi-l dau fiindcă vă faceţi de cap.

— Patapum, bum… Dă-ni-l de sufletul lui Patapum, mamă dragă, se jelui Olguţa arătând moartea declamatorie a basetului.

— Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturându-se ca un căţelandru scos din apă.

— Buna sara, tante Alice… Olguţa a împuşcat broasca.

— Daa? Buna sara, Monica. Hopa. Ţi-i foame?

— Grozav, tante Alice.

— Bravo!

Cu fân zburlit în părul blond şi cu obrajii rumeniţi, Monica clipea, luminoasă în lumina lămpii.

— Da unde-i Anica? N-aţi întâlnit-o?

— Caută luna! mormăi Olguţa, mestecând un colţ de pâne.

— De miere! adăugă Herr Direktor, scuturându-se de fân.

— Grigore! Nu-ţi dau cataif.

— Are Kulek şi pentru mine!

Paşii Profirii duduiră. Aducea castronul cu borş.

— Poftă mare, boierilor! le dori moşul, plecându-se.

— Asemenea, moşule!

— Hâi, boală!… Nie, potaie!

Boii porniră visători prin ocara cânilor.

Aburii borşului pictară nostalgii pe feţele înfometaţilor.

În tăcerea deplină, vorbiră numai lingurile, greierii şi ochii cânilor.