I.
O NOAPTE.
Iscusit în vicleşugurile orăşeneşti, Gheorghiţă a Marandei ocupă toate locurile compartimentului de clasa doua în care aveau să călătorească Dănuţ şi Mircea. Şi nici nu-i venea greu să mobileze opt locuri cu bagajele a două persoane, de vreme ce stăpânii săi erau, unul, fiul adoptiv şi emulul lui Herr Direktor – dispensatorul de geamandane – iar celălalt, singura odraslă a cucoanei Catinca Balmuş, care îşi trimetea copilul la Medeleni, ca pe o mireasă în călătorie de nuntă.
La uşa compartimentului gol de persoane, dar ticsit de bagaje, Gheorghiţă veghea înfipt şi dârz. Nimeni nu îndrăzni să intre, decât, fireşte…
— Ocupat, jupâne, articulă răstit Gheorghiţă către pasagerul cu gambeta pe ceafă, barbişon roş şi pistrui pe mini.
„Jupânul” replică afabil:
— Pârci ci-i supărări! un locşor pentru jamantan… Bonomia, modestia şi accentul moldo-ebraic al jupânului înduplecară străşnicia lui Gheorghiţă.
După ce-şi instală „jamantanul” pe duşamea, jupânul se lăsă pe marginea canapelei, ştergându-şi năduşeala frunţii cu atitudinea jalnică a celui care se ştie hulit, îngăduit uneori, izgonit totdeauna. Gheorghiţă nu-l slăbea din ochi. Curând, însă, folosind neatenţia de o clipă a paznicului, jupânul îşi mută geamandanul în reţea; gambeta urmă drumul geamandanului, gulerul, drumul gambetei, iar dosul, circumspect, se insinua spre mijlocul canapelei, împingând spre fund valiza lui Dănuţ.
— Hai, jupâne, că-mi vin boierii!
— Hm-hm! tuşi jupânul, congestionându-se preocupat.
— Te-am lăsat să ti odihneşti, de-amu du-ţi.
Jupânul îşi scoase ochelarii din buzunarul jiletcii şi, cu nasul înarmat, examină rând pe rând toate valizele.
— Mă rog, şi citi buieri vin?
— Mulţi, mulţi.
— Şi fii sănătoşi, da câţi?
— Hai-hai! Nu te-ntindi la vorbî!
— Ci ti superi aşa? Şi am eu bini dac-am văzut un om aşa supărăcios!
— Iaca mă supăr. Şi tarins rău la supărări!
— Parcă eu n-am bilet! N-am plătit! Nu plătesc patentă şi bir la comuni! Ci, am furat?
— Îi fi având belet, nu zic, da şi boierii mei au, şi ii îs boieri!
— Da câţi buieri ai, bre omule?
— Câţi? Câţi? … Iaca am şase boieri. Un loc, ş-un boier; un boier, ş-un loc: ţi-a hi?
— Şi trăiască saşi buieri şi şi mai facă încă saşi. Poţi şi ai şi şăpti, nu-i supărări, cî tot mai rămâni un locşor pentru un comersant din Fultişeni…
— Cum, jupâne? se încruntă Gheorghiţă.
— Iaca-s opt locuri! Poţi şî-ntrebi şi la conductor…
Gheorghiţă înghiţi morala fabulei.
Jupânul izgoni valiza de la spate, se instală definitiv şi total în locul ei şi adăugă cu un ton protector:
— Ian ascultă, bre buieti, da ci crezi tu, că Aron Rosenzweig din Darabani îi un prost?! Şi am eu atâtea suti-n buzunar citi buieri ai tu mai puţin di şăpti, şi am făcut un ghişeft! Uiţi, bre: un jamantan, doi, trii, patru, şi pi tati stă scris la fel: D. D. … Ai şi tu un buier, hai şi zâcim doi: mai dau eu unu di la mini, şi vrei şi ţii opt locuri? Da ci, bre?
Între timp, un cap obidit de „familist”, cu tot arhipelagul progeniturilor în jur, se ivi la uşa compartimentului:
— Mă rog dumneavoastră, nu mai e vreun loc?
— Plin, domnule, şi arhiplin: nu vezi? se iuţi Jupârnul umplând compartimentul eu vocea şi gestul.
Aşa se născu alianţa dintre Gheorghiţă a Marandei şi Aron Rosenzweig din Darabani.
Mai erau cincisprezece minute până la plecarea trenului. Din vagon în vagon, vibra toaca barbară a ciocanului de control izbit în roţi.
Domnea o căldură de mansardă. În toate compartimentele, batistele circulau languros, ca în galerie la ultimul act al Traviatei. Din clasa treia până la vagonul de dormit, conversaţiile se reduceau la repeţirea cuvântului „căldură”, întovărăşit de o sudalmă sau de un oftat, la clasa treia, de o interjecţie sau de o anecdotă pipărată, la clasa doua, de un aforism sau de o comparaţie intercontinentală – uf! ca la ecuator! – în clasa întâia şi de o înghiţitură de bere sau de apă minerală frapată la vagonul de dormit.
În faţa trenului Bucureşti-Iaşi defilau tăvile cu şpriţuri şi căldările cu limonăzi galbene şi roşii. Bineînţeles, Aron Rosenzweig îşi scosese şi surtucul şi manşetele, rămânând în ţinută de dugheană. Într-o clipă, din „jamantanul” coborât din reţea şi aşezat pe braţe răsări scrumbia de putină, înfăşurată într-o gazetă cu portretul sinuos al lui Take Ionescu, salamul strident usturoiat, sfertul de „coilici” şi câteva zarzăre atât de pistruiete, că păreau semite.
În faţa lui Aron Rosenzweig, care introducea în gură cu degetele şi cu lama cuţitaşului aceste uleioase alimente, Dănuţ strângea în mina – mina ascunsă în buzunar – un trandafir sărutat de Adina. Tot sufletul lui era o mina crispată pe un trandafir. Un trandafir roşu ca o sărutare în întuneric, când trupurile-s lipite – dens, adânc, elastic, aromat şi cărnos, cuprins în pumnii Adinei şi sărutat în miezul petalelor ca o gură.
Ultima ei sărutare ardea în trandafir.
Adina! O ţinuse în braţe până în clipa cea din urmă, legănând-o ca pe un copil mic, respirând-o ca pe un braţ de sulfină, strângând-o – înfricoşat şi superstiţios – ca pe un odor furat din biserică; netezindu-i fruntea, închizându-i pleoapele, acoperindu-i buzele, ca să i le simtă umede în palmă, ca un plâns, dezmierdându-i cu o sfâşietoare castitate sinii – trup în trup cu ea, ca pânza corăbiei cu vântul care o alintă, o umple, şi o poartă, şi o părăseşte undeva în largul mărilor amare…
Aron Rosenzweig, muştele, păretele vagonului cu harta căilor ferate erau străvezii sau absente pentru ochii lui Dănuţ. Uneori tresărea: Adina nu mai era în braţele lui. El era singur într-un vagon gata de plecare, cu Mircea alături şi cineva în faţă… Singur… Sărutări fără de număr îi acoperiseră faţa, ochii, gâtul, cazând ca ploiţele pe faţa apelor triste. Parfumul Adinei era atât de viu şi de prezent în jurul lui, desprinzându-i-se din haine şi din amintiri, că parcă doar dantela unui evantai clătinat îl despărţea de ea, vestindu-l că-i alături – şi nu era; că parcă ar fi ţinut-o în braţe fără s-o simtă – îi era atât de firească adorabila greutate a trupului ei! – şi n-o ţinea…
Îi venea mereu să-ntoarne capul, căutând-o, şi ştia că-i zadarnic, şi totuşi, inima bătea sperând miracolul neîntâlnit de ochi.
Se simţea ca o albie de râu brusc secată; dureroasă mirare a întregului trup; nod de lacrimi în gât…
— Mircea…
— Ce-i, Dan?
— Nimic…
Înghiţi. Tăcu. Aşteptă până când tremurul se duse în adâncuri. Nu putea vorbi. Brutale, vorbele vibrau în el ca paşii într-o încăpere cu fragile cristale.
— S-s-salve, mă! V-v-vă caut, ş-ş-şmecherilor, d-d-d-o oră!
Jovial, ca o sticlă de bere destupată, Tonel apăruse în prag. Alb din cap până-n picioare în hainele civile, inaugurase o şapcă de ofiţer de marină, cu cozoroc plecat, chenar de mătase brodată, bufând spumos în faţă, aşezată pe-o ureche, lăsând să se vadă „freza”.
De când promovase în clasa opta, purta inel cu cap de mort.
— I-i-impresionează damele, mă!
Dădu buzna în compartiment, ghiontindu-l pe Aron Rosenzweig şi cerându-şi scuze, în timp ce clipeala ochiului atrăgea atenţia băieţilor „c-c-că-i ş-ş-şme-cher Tonel!” Se aşeză între Dănuţ şi Mircea, picior peste picior, după ce-şi trase pantalonii în sus.
— N-n-nu ştiţi, mă! S-s-senzaţional! T-t-tonel s-ssss-se face o-o-ofiţer de a-a-artilerie! … Î-î-îmi torn, mă, n-n-nişte pinteni! Ţan-ţan-ţan; zim-zim-zim…
Un pinten în piciorul lui Aron Rosenzweig, care zâmbi cordial.
Tonel se întrerupse brusc, încruntându-se, cu călcâile lipite marţial şi nările agresive:
— P-p-pute, mă! Aspiră copoieşte. P-p-pute, mă, a u-u-usturoi! […] Ce-ce-ce, mă? Tonel are nas, d-d-delicat! I-i-ia vedeţi, mă…
Scoase din buzunar o batistă de mătasă violetă, fluturând-o pe la nasul băieţilor: usturoiul îşi găsise un demn adversar în parfumul batistei.
— Ce-ce-ce ziceţi, mă?! E-e-e de la o damă f-f-faină! Coborî tonul, cu mâna pe gură, ca un paravan pentru scobitoare. F-f-fiţi discreţi! E-e-e coristă la „G-g-grigoriu”. D-d-damă şic, mă! Şmecher Tonel! A-a-apropo! V-am adus, mă, cinci „Pelişor”. F-f-fumaţi, mă! S-s-sânteţi într-a opta! Ce dracu! Cu-cu-cu aur, mă! Şic!
— Mulţumesc, Tonel, tot băiat de treabă ai rămas.
— M-m-mă Delene, a-a-aide niţeluş în a-a-aparte. V-vreau să-ţi spun ceva c-c-confidenţial.
Trecură în coridor.
— I-i-iote, mă: p-p-poţi să-mi dai un p-p-pol? î-î-î-înţelegi – d-d-da fii discret, mă – p-p-pentru fetiţa mea.
De mult îl pândeau lacrimile pe Dănuţ. Auzind cuvântul de fetiţă, insolit în vocabularul lui Tonel – rostit cu o galantă duioşie, duioşie totuşi – Dănuţ clipi, şi în timp ce mâna căuta porte-feuilles-ul, întoarse capul spre fereastră.
Tonel urmărea mina lui Dănuţ cu o explicabilă concentrare.
Mina intră în buzunarul de la piept, apucă porte-feuilles-ul – Tonel începu să fredoneze un marş zbură din buzunar pe frunte, fără porte-feuilles…
— L-l-l-ai pierdut, mă? gemu Tonel.
C-un salt de sălbăticiune, Dănuţ izbucnise pe coridorul vagonului spre uşă, îmbrâncind pasagerii din cale. Tonel scoase capul pe fereastră, tunând după el:
— Che-che-cheamă, mă, poliţia! Ce-ce-ce-i porcăria asta? C-c-ca-n codru, mă!
La glasul lui Tonel, formidabil ca o trâmbiţă wagneriană, ferestrele se umplură de capete.
— Taci, Tonel!
Mircea privea peste umărul lui. Presimţise. Vedea. În faţa ferestrelor trenului întreg, ca doi actori pe scenă, Dănuţ şi Adina se strângeau în braţe. Aneta arunca priviri circumspecte în jur.
— Ce ruşine! exclamă Mircea roşindu-se.
— F-f-faină damă! admiră Tonel dezinteresat, uitându-şi necazul. A-a-al dracului Deleanu! … D-d-da nici servanta nu-i rău!
— Urcaţi-vă-n vagoane! Pleacă trenul! …
— M-m-mă, Balmuşe, f-f-fii băiat de inimă! F-f-fă-mi bine cu cinci lei. S-s-să-mi scot ghetele de la reparat. P-p-pe onoarea mea! Ţ-ţ-ţi-i trimit i-i-imediat. A-a-ai parola mea de a-a-artilerist.
— Poftim. Du-te.
— S-s-salve, mă. E-e-eşti mişto! … Ce-ce te uiţi la mine, mă, jidove? Ce-ce-s usturoi?
Se coborî în goană, aruncând în treacăt o ocheadă capului unei femei însărcinate.
În urma trenului, două persoane staţionară, petrecându-l cu privirile, desigur nu din pricina melancoliei: Aneta şi Tonel.
Aneta ştia că tânărul cu prestanţă ofiţerească o văzuse coborând dintr-un vagon de clasa întâia. Privind trenul, avea aerul că regreta pe o prietenă plecată.
Tonel ştia că Aneta urcase în vagonul de clasa întâi valiza damei lui Deleanu. Dar Aneta nu ştia ce ştia Tonel. Cât despre Tonel… La urma urmelor, şi la clasificaţie Deleanu era printre cei dintâi, Tonel în vecinătatea corigenţilor… D-d-dama să fie bine, restul nu importă!
Şi iată cum destinul ironic hotărâse că nu polul lui Dănuţ, ci moneda de cinci lei a castului Mircea să aibă o destinaţie frivolă, prin mijlocirea lesne consolabilului şi democratic galantului Tonel.
Din cele şase locuri spaţioase ale compartimentului de clasa întâia, Adina şi Dănuţ ocupau unul singur, prea larg şi acela pentru îmbrăţişarea lor. Erau strânşi unul în altul, obraz lingă obraz, tâmpla lingă tâmplă, suflare lingă suflare – mici şi adăpostiţi în bucuria lor, ca doi sâmburi gemeni în aurul unei caise coapte. Tăceau. Îşi ascultau bătăile inimilor, cum asculţi marea. Uneori, Dănuţ aprindea lumina ca s-o vadă pe Adina.
— Adina!
— Dănuţ!
Zâmbeau. Şi-atât. Stingeau lumina, grăbiţi să păstreze în ochi zâmbetul de-o clipă, ghemuindu-se iar alături. Nu simţeau iuţile bătăi de gene ale clipelor. Se ştiau în uitarea întunericului. Nu schimbaseră nici o vorbă de când erau alături.
Şuierul locomotivei!
Se apropiau de Chitila. Dănuţ strânse mai tare pumnii Adinei.
Trenul intră în staţie. Se opri, cutremurând vagoanele pe inima lui Dănuţ. Dezmierdă cu fruntea obrajii Adinei. Nu putea vorbi.
Trecură încet clipe repezi.
Gorniţa sună trist prin corul greierilor.
Îi bătea inima greu, de sus, cum cad copacii sub secure, lăsând goluri.
Trenul se smunci, hurducând fierării, sunând tampoane.
Trenul se urnea.
I se păru că Adina se smulge. Nu-i putea spune „rămâi”, fiindcă nu putea vorbi. Nu putea s-o ţie cu puterea mânilor, fiindcă n-o avea. Dulce, îi alintă tâmplele, rugând-o mut să nu-l părăsească.
Chitila rămase în urmă.
C-un oftat greu, Dănuţ îşi lăsă capul pe umărul Adinei.
Roţile goneau spre o despărţire.
Adina! Adina! O ţinea în braţe, şi clipele i-o furau: ca un nisip de aur printre degete, era şi nu era.
Coase tăcute coseau pe sus lanuri albastre şi aurii; pe margine de zare, în aburi, căpiţa lunii Când şi când, câte un buhai de baltă arunca un gemăt surd de geamandură. Ţiuitul greierilor încreţea în noapte tremur de ape pe prunduri…
O stea se desprinse înecându-se limpede…
Braţe de copaci ameninţară…
Plopi profilându-şi solemni verticalele rigide, ca învieri din moarte…
Flori zâmbiră-n vânt prin somn…
Dealuri bătând mătănii în mănăstirea clarului de lună…
Un glas de cucuvaie se văită…
Fumul maşinei, îndesit, tulbura noaptea: margina lunii se înnegri, ca rana ciupercii veninoase…
Miros de funingine. Alt şuier. Trenul se opri. Câteva lumini. Câteva vorbe, cu noaptea între ele. Gorniţa.
Un fluture de aur cafeniu intră şi ieşi catifelat, ca o suflare într-o blană de lutră.
…Copaci în galop… Rotocoale de lună… Umbre zimţate de lumini… Curgerea ondulată a sirmelor de telegraf…
Capul Adinei pe umărul lui…
Adina!
Cine-i Adina? … O greutate în braţele lui… Un număr oarecare de kilograme graţioase… Păr, ochi, gură, picioare, mini – cu numele Adina.
O cutie de chibrituri; altă cutie de chibrituri: indiferent care, tot cutie de chibrituri… Preferi o cutie de chibrituri alteia?
Atâtea femei… Atunci? De ce Adina? …
— Biletele, vă rog!
— Sst, Dănuţ! Mă duc eu.
Adina ieşi pe coridor fără să aprindă lumina. Rămase singur în întuneric. Acelaşi gol din braţe-i trecu în inimă.
Adina! Adina!
Strânse trandafirul din buzunar. Era veşted, istovit: cenuşă a propriului său foc.
Braţele Adinei îi încolăciră gâtul. O simţi iarăşi pe genunchii lui. O strânse lângă el aproape, mai aproape; ar fi vrut să fie Adina cuţit, să şi-l împlânte până-n plăsele.
Se adânceau în noapte… Negru şi alb, cărbune şi cretă… Încruntări de umbră, destinderi de lumină…
O cumpănă spre cer, ca un scheletic braţ de fachir…
Biserici, ca melci cu coarnele afară, în palma albă a câmpiilor lunare…
Lătrături de cini…
Răcoare cu miros de harbuz…
Tropot aerian de broaşte…
Scântei de locomotivă, ca sate depărtate în noaptea învierii…
Aureolă în tablouri de Rembrandt… Abur luminos de oraş… Focuri… Lumini, lumini, lumini de pretutindeni, în galop orbitor.
Ploieşti!
Oraşul se apropia spectral.
Gara, metalică, dură, cu contururi brutale şi lumini brutale.
Vociferări.
Electricitatea peronului lumină capul Adinei copilăros, copilăros…
— Du-te, murmură Dănuţ.
Molatecă, tristeţa se revărsa ca sângele din arterele tăiate, lăsând o istovire somnolentă.
— Mă alungi, Dănuţ?!
Dădu din cap ostenit, ostenit. Îi pipăi faţa, fără s-o privească, trăsătură cu trăsătură.
— Poftiţi în vagoane…
Vagoanele tresăriră, se cutremurară. Tactul roţilor crescu, topindu-se într-un huruit uniform.
— Adina!
— Rămân.
— Adina!
Ploieştii erau în urmă.
— Prostule!
Râdea. „Prostul”, în genunchi în faţa ei, îi săruta rochia, picioarele…
Adina aprinse lumina. Îl aşeză pe canapeaua din faţă. Era docil ca o păpuşă în mânile ei de păpuşă.
— Dănuţ, cu tine-s toată noaptea, toată noaptea. Uite-mi scot pălăria. Ce mai vrei? Să mă dezbrac nu pot. Dănuţ, nu plec.
Încet cu-ncetul, bucuria incredulă din ochii lui Dănuţ se prefăcu într-un zâmbet de convalescent.
— Cum să-ţi mulţumesc, Adina? Cum? N-am nimic, nimic, şi tu eşti aşa de bună! …
Zâmbi copilăreşte, cu ochii uzi.
— Uite, Adina, să nu te superi, îţi dau tot ce am mai scump…
Vârî mâna în buzunar şi scoase un ghem de petale veştede: trandafirul sărutat de Adina, la despărţire.
— Ţi-l dau ţie, Adina…
Se aşeză alături de ea. Stinse lumina.
— Să tăcem, Adina. Vreau să stau lângă tine, cu ochii închişi, o noapte întreagă… Adina, tu nu ştii ce-i o noapte întreagă!
Aprinse din nou lumina, ca să vadă pe faţa ei dacă ştia ce-i „o noapte întreagă”.
O stinse iarăşi. Prin întuneric sărută fruntea Adinei, ţinându-i amândouă mânile într-o mină, cu cealaltă cuprinzându-i capul. O strângea lângă el, fără s-o vadă, fără să se gândească la ea, neîndrăznind să-şi privească fericirea, cum îţi acoperi ochii în faţa soarelui.
Începu iarăşi, la fereastră, jocul priveliştilor subt lună. Începură iară gândurile…
— Adina…
Avea glasul schimbat, de frică parcă.
— Ce-i, Dănuţ? Te-ai speriat?
— Adina… tu ştiai…
— Ce, Dănuţ?
— Ce să ştiu, Dănuţ? Nu pricep!
— Nu… Nu se poate!
— Spune, Dănuţ.
— Nu. Prostii de-ale mele!
— Te rog, Dănuţ, spune-mi.
— Nimica, nimica… Adică…
Îşi aminti geamandanul adus de Aneta. Aprinse brusc lumina. Vorbi pripit, privind-o în ochi.
— Adina, tu erai hotărâtă să mă însoţeşti?
— Prostule, mă mai întrebi?!
— Adina, glumeşti?
— Ştiai de la început?
— Sigur, Dănuţ. Puteam să te las eu singur?
— Adevărat, Adina?
— Uite biletul: „Bucureşti-Iaşi”. Şi ţie ţi-am luat bilet…
— Vai!
— Ce-i, Dănuţ? Dănuţ!
Îi apucă mânile.
— Nu. Fugi, fugi! E îngrozitor!. Vai! ce cruzime!
— Dănuţ!
— Vai, vai, vai!
Sărise de pe banchetă cu o cută între sprâncene. Şi era o mirare îngrozită în privirea lui, ca şi cum, brusc, Adina ar fi îmbătrânit.
Adina se ridică. Îl luă de gât. Dănuţ se scutură, îndepărtând-o brutal.
— Dănuţ! De ce mă chinuieşti, Dănuţ!
— Eu te chinuiesc? Eu? Şi tu ai curajul să spui cuvântul acesta? Tu, care m-ai chinuit, tu, care m-ai lăsat să sufăr lângă tine, fără să-mi spui o vorbă! … Adina, e îngrozitor! Ştiai că vei merge cu mine, şi-n loc să mi-o spui de la început, frăţeşte, ca să ne fie tot drumul o lungă bucurie, m-ai lăsat să mă rod lângă tine… De un străin, şi tot ţi-e milă când sufere! … Şi tu crezi că mă iubeşti! Poţi spune una ca asta! Ai curajul să mi-o spui în faţă! … Dragoste de vierme! Îţi place să mă chinuieşti, să mă vezi plângând, să mă vezi suferind: asta-ţi place… Călău! Mai bine ură făţişă, decât astfel de dragoste! … Tu eşti duşmanul meu… Mai bine mă lăsai să plec singur…
Se plimba cu paşi smunciţi în spaţiul îngust dintre canapele. Vântul îi flutura spirale de păr luminate de lampă, abătându-i şuviţe peste frunte, şi-i umfla gulerul alb al cămeşei de sport, larg răsfrânt peste gulerul hainei, dând o mişcare copilărească gâtului rotund şi un accent candid gurii şi bărbiei.
Şi vântul vitezei, şi ritmul roţilor erau un îndemn la agitaţie, la mânie. Impetuoase, vorbele o izbeau pe Adina în frunte, în obraji şi-n piept. Uneori ridica mânile, apărându-se ca de flăcări.
Când era speriată părea mai mică, fiindcă ochii îi creşteau şi gura i se strângea, puerilizând nasul. Nu ajungea cu picioarele până-n duşumea: îi atârnau nemişcate, fără reazăm. Boabe de năduşeală îi picurau pe frunte, dând feţei mai multă dezolare decât lacrimile. Îşi muşcă maşinal un deget. În răstimpuri mina-i fugea de pe faţă, lăsând-o cu buzele întredeschise de o spaimă carminată.
O zdruncinătură a trenului îi aruncă în braţe pălăria de pai galben cu panglici albastre. Panglicile fluturau. Dănuţ îşi sprijini bărbia de marginea ferestrei, cufundându-şi capul în vânt şi-n noapte. Cântecul greierilor intră din nou în tăcerea compartimentului. Fluturi se roteau în jurul lămpii, dând o impresie de intimitate. Încet cu-ncetul, imagina Adinei, o clipă întrezărită din plină minie – cu fruntea năduşită, gura deschisă, ochii măriţi, pălăria de pai în braţe, umerii descurajaţi şi picioarele atârnând pe marginea canapelei – începu să-l obsedeze. Vroia să scape de ea şi nu putea. Gândul îi fugea la Bucureşti: vedea casa Adinei. În odaia ei de culcare. Dănuţ plecase. Pe marginea patului, Adina, cu pălăria în braţe, fruntea năduşită, ochii măriţi… Pleca şi ea după el…
Fugea la Iaşi: o cameră de hotel. Cald. Muşte. Oglinda pătată de stropi de săpun. Pe marginea patului, Adina, cu pălăria în braţe, fruntea năduşită… Plecase cu el. Era singură la Iaşi, într-o cameră de hotel, aşteptând trenul de seară…
Noaptea, în trenul Iaşi-Bucureşti. Într-un compartiment, Adina, cu pălăria pe braţe, fruntea năduşită… Se întorcea singură…
Oriunde, în orişice decor asupra căruia îşi apleca închipuirea, aceeaşi icoană a Adinei, de fetiţă dezarmată, părăsită, ca în poveste parcă, la o margină de codru cu lupi, arunca o chinuitoare melancolie…
…Şi mică, şi adorabilă, ca un mărţişor pierdut de un copil… Simţea durerea unui copil care şi-a pierdut mărţişorul…
Se trezi plângând pe marginea ferestrei, în noapte şi vânt. Picături repezi îi sărau buzele.
Maşina aruncă un şuier. Se apropiau de o staţie. Auzi alt plâns, îndărătul lui. Se întoarse. Adina, cu pălăria trântită peste dezordinea părului, cu obrajii aprinşi, cu geamandanul într-o mână şi pelerina de voiaj pe braţ se uita în jos.
— M-m-mă duc… a-a-asta… u-ultima noapte… Mă duc… A-a-are să-ţi pară rău…
Când trenul porni din staţie, lumina din compartiment era din nou stinsă. Trandafirul dăruit Adinei fusese redăruit lui Dănuţ. Pelerina Adinei era pe umerii lui Dănuţ ca să nu răcească. Adina n-avea nevoie de pelerină. Ea era mărţişorul lui Dănuţ – regăsit.
Mircea nu-şi luase nici o carte de cetit, crezând c-o să stea de vorbă toată noaptea cu Dănuţ. Pe Adina n-o prevăzuse. De aceea cărţile erau în fundul cufărului, la vagonul de bagaje. Dănuţ cu Adina…
Nu numai că n-avea nici o carte – dacă nu de cetit, cel puţin de ţinut pe genunchi – dar nici nelipsitul creion. În emoţia plecării precipitată de sosirea intempestivă a lui Dănuţ şi de trepidaţiile automobilului de la poartă, îşi uitase creionul şi mănuşile pe măsuţa de noapte. Îi lipsea şi gulerul tunicii de şcoală, pe care-l descheia din cheutoarea de sus, cufundându-şi bărbia în el până când simţea înţepătura rece a cheutorii de jos. Era îmbrăcat la fel ca Dănuţ: haina de cover-coat, cu largi buzunare aplicate şi centură la mijloc. Cămeşa cu guler răsfrânt îi decolta gâtul mai mult delicat decât slăbuţ. Avea mereu impresia că i-a crescut gâtul, subit, schimbând raportul familiar dintre trup şi cap. Trupul alunecase parcă, lăsându-se în jos, ca pantalonii când se desprind din bretele.
Ridicol? …
În vagon nu era oglindă, nici vigilentă opinie publică, deoarece Aron Rosenzweig, singurul tovarăş de călătorie al lui Mircea, dormea. Dormea lungit pe toată canapeaua, cu faţa în sus, mâna pe buzunarul de la piept – nu din cauza inimii, ci a banilor – cu Adevărul peste cap, batista sub, şi picioarele în aer, exact alături de canapea, ca să nu plătească amendă. Insensibil la muşte şi la visuri, Aron Rosenzweig horăia, aspirând aerul pe nas, şi şuiera, expirându-l pe gură. Astfel: hrrrr-h-h-ha; fiuuuu-uuisss-iuuu…
Totuşi, era bine în compartimentul întunecat; Aron Rosenzweig evaluase cu un ochi infailibil timiditatea lui Mircea – muşteriu din aceia care intră în dugheană şi nu îndrăzneşte să iasă fără să cumpere, chiar dacă marfa nu-i place, fiindcă se jenează – şi stinsese lumina de îndată ce digestia-i chemase somnul. Distrat şi doritor de întuneric – neavând nimic de cetit – Mircea apreciase ca o delicateţă la adresa lui şi-i mulţumise.
— N-aveţi pentru ce, mă rog! replicase Aron, ca un adevărat om de salon, făcând, concomitent cu vorbele, următoarea reflecţie: „Bun buiet! Iu mă culc şi el spuni mersi!”
Se răcorise. Răcoarea îmbinată uneori cu parfum de iarbă coaptă şi de flori. Vântul era atât de proaspăt, încât părea că strânge luna rece în mini şi apoi cuprinde gâtul şi pieptul lui Mircea, cum fac copiii neastâmpăraţi ca să-ţi dea fiori.
Dacă ar fi călătorit cu părinţii, ar fi auzit glasul cucoanei Catinca:
— Mircea, încheie-te la guler şi pune-ţi pardesiul. Nu-i nici o scofală să ai gutunar!
Zâmbi. Îşi mai descheie un nasture, răsfrângându-şi gulerul şi mai tare, inocentă temeritate de republican abia ieşit de sub regimul absolutist.
Niciodată nu călătorise singur. Era stăpân pe bagajele, banii şi trupul lui. Nici părinţi, nici profesori, nici camarazi, nici cunoscuţi, nici uniformă. Senzaţii de anonimat şi emancipare.
În gara Ploieşti se coborâse să bea un şpriţ, deşi avea un termos cu oranjadă pregătit de-acasă, şi deşi nu putea suferi şpriţul cu sifon, înţepător ca un obraz neras.
Îl băuse în silă, pe jumătate numai, convins că scapă trenul şi vrând să dovedească unei persoane care-l privea că nu se intimidează în faţa unui şpriţ. Se întorsese sughiţând, şi-şi reluase locul meditând nedumerit la pasiunea lui Caragiale pentru vulgarul şi odiosul şpriţ.
Trecuse vremea…
Mizil…
Buzău…
La capătul călătoriei – Medeleni… Numele suna lung, lung, dominând melodic larma roţilor.
„Mă duc la Medeleni… Am să stau la Medeleni… Moşia Medeleni… Medeleni”…
În huruitul trenului, gândurile aveau o dicţiune clară, sonoră, atât de sonoră, că dacă tovarăşul de drum n-ar fi dormit – horăia fără întrerupere – s-ar fi temut să nu-l audă.
„Mircea Balmuş la Medeleni… Mircea Balmuş îşi petrece vacanţa la Medeleni…”
Combină tot felul de fraze şi propoziţii cu leit-motivul Medeleni. Ştia perfect că se duce la Medeleni, că Medeleni e numele unei moşii, că moşia Medeleni aparţine familiei Deleanu… Şi totuşi, îi era cu neputinţă să conceapă Medelenii ca pe o realitate la care va participa şi el. Când se gândea la Bucureşti, vedea grămezile de case, năvala oamenilor şi a vehiculelor, simţea mirosul de asfalt, de benzină şi de gaz aerian; când se gândea la Iaşi, vedea procesiunea spre cer a teilor Copoului, albăstrimea ondulată a dealurilor, auzea roţile hurducate prin bolovani ale rarelor trăsuri, trapul şchiop al cailor jigăriţi, nazalizările negustorilor de haine vechi, lătratul cânilor, spaţiat de tăceri câmpeneşti…
Când se gândea la Medeleni vedea o carte: roman sau versuri? … Vedea lămurit cartea cu copertă galbenă, ca a celor editate la „Mercure de France”, şi pe copertă titlul cu litere negre:
MEDELENI
…Şi subtitlu:
OLGUŢA.
Nu Olga.
Olga…
Olguţa…
Olga…
Cum cobori trepte spre mare…
Adormise? Nu. Era treaz. Îşi vedea vecinul. Şi chiar dacă adormise ştia că se deşteptase. Ştia, fiindcă se auzea el singur pronunţând vorbele: „Sunt treaz”. O carte groasă cu filele netăiate:
MEDELENI.
OLGUŢA.
Roman.
Începu să cetească atât de încordat, încât nici nu mai lua în seamă literile. Vedea tot, clar, viu, ca o privelişte reală, cu relief şi perspectivă. Literile – intermediare într-o carte – dispăruseră… Şi totuşi, cetea fiindcă ţinea o carte în mini. Întorcea filele, uneori precipitat, smulgând aproape continuarea cuprinsă în pagina următoare, alteori zăbovind îndelung, uitând să continuie.
Apăreau în scenă numai două personaje. Decorurile erau mereu variate; personajele, aceleaşi: Olguţa şi Mircea.
Nu se „întâmpla” nimic. Mergeau călări, mergeau pe jos, şedeau pe bancă la marginea unui lac, lângă o biserică, pe iarbă.
Nu se întâmpla nimic, dar mari bătăi de inimă însufleţeau plopii, iarba, pământul, apele… O impresie aeriană de versuri şi de muzică. Uneori îţi venea să plângi, alteori să zâmbeşti, dar nu se întâmpla nimic. Totuşi, era o noutate deplină în aceste decoruri normale prin aspectul lor. O mână nevăzută scosese un sâmbure amar din miezul pământului, înlocuindu-l cu unul dulce. Pierise o greutate din toate cele, o apăsare încetase; era în toate cele răsărite din pământ ca o pornire de primăvară, o mişcare de dans voios, un avânt zâmbitor…
Roman sau poveste? … Nu. Roman. Apăreau mereu feţele cunoscute ale realităţii. Nu se vedeau balauri, nici feţi-frumoşi. Era ca-n toate zilele, dar pământul era fericit.
Cetea mereu, mereu, şi nu se-ntâmplă nimic. Oare nu cetea şi recetea aceeaşi foaie? …
Cartea era pe genunchi: îi vedea titlul, titlurile, cu litere negre pe foaia galbenă. Dar filele erau netăiate. Visase? … Nu. Cartea era pe genunchi. Se făcuse ziuă. Se apropiau… Vru să taie foaia din urmă, să vadă sfârşitul… Ciudat! Nu putea să taie, nici să mişte mâna. Se încorda: nu putea. Simţea curiozitatea ca o formidabilă apăsare lăuntrică în trup şi-n faţă. Ar fi vrut să vadă numai ultimul rând, cuvântul sub care se pune: fine.
Nu putea…
Deschise ochii. Adormise pe mână: îi amorţise. Adormise cetind? … Nu. Era în tren.
„Am avut un coşmar!”
Îşi frecă ochii. Se întinse. Îl durea gâtul. Îi bătea inima iute, pe hotarul somnului. Cercă să-şi aducă aminte. Avea impresia c-a pierdut ceva la care ţinea mult… Nu. Nu luase nici o carte. Ieşi în coridor ameţit. Se rezemă de fereastra deschisă. Impresia stăruitoare că a pierdut ceva îl urmărea. Pierduse ceva înlăuntru, în suflet. Înflorise ceva şi se scuturase fără ştirea lui. Răsunase un acord în el, un lung acord de coarde, şi nu-l auzise. Şi totuşi, era ceva în sufletul lui mai minunat decât o bucurie. Urma unei bucurii necunoscute, pe care-o căuta cu braţele întinse pe hotarul somnului. Un joc de-a baba-oarba, copilăresc de tot. Cu ochii legaţi, cuprinzi în braţe copaci, crezând c-ai prins-o, şi-i auzi râsul aiurea; fugi iarăşi într-acolo, urmărind zvonul risului neastâmpărat; te-ncurcă, fiindcă uneori râde cu buzele închise, te-ntorci, prinzi alt copac, şi o auzi râzând în altă parte; şi deodată îţi cade singură în braţe, cu râsul dinţilor albi, care te orbeşte, scoţându-te din plinul întuneric de până atunci.
„Olguţa!”
Pleca la Medeleni!
„Ce distrat îs!”
Râdea cu hohote de exclamaţia lui. Să uiţi că eşti îndrăgostit şi să-ţi închipui că bucuria cu care te deştepţi în braţe e ritmul unui vers pe care-l murmurai când ai adormit!
Olguţa!
Îi venea să strige tare: Olguţa! Să arunce numele ei ca pe o minge, să-l prindă şi iar să-l arunce; să alerge cu el nebuneşte, minându-l, să-l prindă-n mini şi să-l sărute, să-l rostogolească prin fân şi prin flori…
Olguţa…
Zvâcnea în el numele ei, ca un nod de vânturi tinere. Frăgezime de picioare copilăreşti dănţuind prin iarbă în zori de zi.
Şi fiecare gând venea alergând în bătăile inimii, cu obraji aprinşi, zvârlindu-i în faţă braţe mari de flori…
Pleca la Medeleni…
Arc de triumf deasupra lui şi-n el. Pleca la Medeleni…
Într-o gară se dădu jos, plimbându-se cu paşi mari de-a lungul vagoanelor. Era mai grăbit decât trenul şi decât timpul.
Un soldat, călător şi el, răsucea o ţigară într-un petec de jurnal.
— Camarade…
— Hai?
— Uite nişte ţigări.
Îi depuse în mână cele cinci „Pelişoruri” dăruite de Tonel.
— Săăătră-iţi!
— Eu nu fumez, se scuză Mircea.
Privi c-un fel de milă pe soldatul care se suia în vagon; cu aceeaşi privire cuprinse tot trenul. Numai el mergea la Medeleni.
Bieţi călători!
Biete itinerarii!
— Copil…
Adormise cu capul pe braţele ei, după ce o rugase stăruitor să doarmă ea cu capul pe braţele lui.
— Eu nu pot dormi, Adina, o asigurase Dănuţ cu aerul protector al bărbaţilor faţă de gingăşia şi delicateţa femeilor.
Zâmbi dezmierdându-i capul. Dormea trupul robust şi capul cârlionţat, îndepărtând mereu prin somn pelerina cu care, necontenit, Adina îi acoperea pieptul şi gâtul. Dormea închis ermetic în egoismul franc al somnului tineresc, nepăsător pentru tot ce-l înconjoară, preocupat de cât mai mult confort, doritor de cât mai mult spaţiu; somn lacom şi despotic în cuprinsul trupului şi chiar dincolo de el. Dacă de-afară n-ar fi venit răcoarea vântului, şi dacă trupul elastic al Adinei n-ar fi fost moale, cald şi afectuos somnului lui, desigur că ar fi înlăturat-o cu mişcări iritate, cum înlătura pelerina care-i gâdila pieptul gol şi bărbia. Era o pernă bună trupul Adinei într-un vagon hurducat! Cât de bine cunoştea somnul lui Dănuţ! Întotdeauna Dănuţ vroia s-adoarmă cu ea în braţe, ţinând-o lipită de trupul lui. La început o strângea tare cu braţele şi cu picioarele, încercuind-o aprig, curmându-i suflarea, încrustând-o în el, îndurerându-i trupul. Strânsoarea încordată îl ostenea. Întâia aplecare umbrită a somnului desfăcea nodul pasionant al braţelor. O dată cu venirea somnului o părăsea, ca un înotător entuziast pe cel care rămme lângă mal, terestru. Trupul adormit uita cu desăvârşire trupul iubit de-alături, trupul atent, care-i adăpostea într-un golf cald somnul nepăsător.
Iarna, trupul lui Dănuţ lua curba trupului Adinei, şi, când insinuant, când autoritar – dormea pe-o coastă, arcuit ca un crai-nou, cu capul în piept, acoperit de plapumă – o împingea spre părete. Ea dormea cu spinarea lipită de păretele dur şi rece – Dănuţ în căldura de plajă văratecă a trupului ei docil. Vara, o tolera atâta vreme cât trupul ei – îmbăiat în apă rece – păstra răcoarea unui miez de portocală. De îndată ce se încălzea, o izgonea ca pe o pernă inoportună. Se lepăda de ea. O lovea cu picioarele, prin somn, bineînţeles. Tot trupul lui spunea: „Nu. Dă-mi pace. Du-te. Fă-mi loc.” Ea dormea troienită în pernele înnăbuşitoare, cu plapuma de vară în braţe, pe o aşchie de pat – Dănuţ gol, cu braţele întinse în lături şi picioarele larg desfăcute, ca un zeu orizontal al patului.
Niciodată nu destăinuise lui Dănuţ ceva despre somnul lor, despre somnul lui: secretul ei. Dănuţ era convins că el, şi numai el, e paznicul somnului Adinei. Explicabil de altminteri: Adina dormea mai târziu decât Dănuţ, fiindcă adormea mult mai târziu decât el. Deşteptat din somn înaintea ei, uneori cast, o săruta, o acoperea, privindu-i la lumina dimineţii capul îngropat în păr sau în pernă, cu atitudini înduioşate, părinteşti. Alteori o dezgolea fără cruţare, deşteptând liniile trupului somnoros cu dezmierdări lungi, ca zborul berzelor pe rozul câmpiilor în zori.
Cunoştea somnul şi trupul lui Dănuţ deopotrivă. Spinarea zveltă, cu umerii abia bărbăteşti şi gâtul rotund; pieptul şi pântecele armonios reliefat de dunele repezi ale muşchilor; amestecul de feminitate şi virilitate al unor curbe – umerii – cu-al altora – coapsele înalte şi ovale – al pielii dulci şi al muşchilor tari; mirosul sănătos de lemne tăiate, subt ploaie, şi de măr domnesc; şi sărutările cu gust de dude zămoase…
Îi iubise trupul de când îl văzuse la patinaj, astă-iarnă, destăinuindu-şi viguroasa graţie şi sălbăticiile trufaşe. Toată fantezia buclelor – răsuciri dârze de vreji, curbe molatece – era transpusă în ritmul care-l însufleţea pe gheaţă. Patina cum îi era părul. Când făcea „olandeze”, se înclina atât de lin, în curbe atât de lungi, încât avea impresia că se alintă pe aer, cum se alintă pisicile pe un fald – şi obrazul ei se apleca, urmărindu-i curba, ca o dezmierdare pe obraz. Alteori avea smuncitura aprigă a animalelor tinere când smulg smocul de iarbă suculentă, alteori beţia lor când se rostogolesc în iarbă.
Avea opriri în vârful patinelor, care-i dădeau zvelteţa jocului de apă în grădini… Îi iubise trupul de atunci, şi nu se înşelase. Prietenele o dojeneau… Nu regreta nimic. Dragostea lui Dănuţ era violentă şi bogată ca o ploaie de vară. Avea de la el amintiri care-i dădeau bătăi de inimă. Între toate, una, încântătoare. Abia îl cunoscuse. Într-o după-amiază de iarnă cu fulgi deşi. Dănuţ venise la ea acasă, pe la cinci, gătit, prea parfumat, cu pete de cerneală pe degete – când intimidat, când înfricoşat. Băuseră ceaiul. Apoi trecuseră în salonaş. Ea, într-un fotoliu, la gura sobei. Dănuţ, la picioarele ei…
Tăcere… Tăcere… Tăcere…
Îi urmărea valurile de sânge cum îi năvăleau în obraji. Era ca o plimbare prin alei de trandafiri.
După multă vreme, îi alintase părul, până când îşi simţise mina prinsă şi sperios sărutată. Alte tăceri.
Alte roşeli.
Îi simţea, la picioarele ei, truda de mugur care vrea să se deschidă.
Dănuţ începuse să-i dezmierde genunchii. Îi sărutase marginea rochiii.
Adina se ridicase. Dănuţ îi sărutase bluza, îl simţea crescând spre ea, înflorind asupra ei.
Îi tremurau mânile ca aripile libelulelor, şi uneori îi auzea repede şi înnăbuşită dârdâirea dinţilor.
Închisese ochii, lăsându-l grăbit şi stângaci să-i descheie bluza.
Şi-i deschisese iarăşi, ca să vadă, încă, obrajii lui roşi de ruşine şi mânile lui tremurătoare pe sânul ei, ca frunza plopilor pe goliciunea lunii pline… Şi abia atunci cunoscuse frăgezimea unui obraz fierbinte de copil culcat pe sânul gol, şi sărutarea impusă unor buze sperioase şi lacome, şi întâiul zbor al unui trup timid şi violent, şi cearcănele din jurul ochilor învinşi, ca două cununiţe de violete pe care dragostea le pune adolescenţei…
…Ultima veghe a somnului care-i devenise scump. Câteva ore încă de noapte, şi trupul care-o tiraniza va pleca… Se ducea acasă, la părinţii lui: copil încă, ceva mai puţin decât atunci când îl cunoscuse, cu prezumţioasa siguranţă a primei experienţe.
Îl dezvăţase de abuzul de parfumuri, inerent liceenilor îndrăgostiţi: la început goliciunea lui era parfumată ca o batistă de cocotă. Înainte de a veni la ea, îşi făcea loţiuni de colonie pe tot trupul. Apoi, cu dopul mereu udat, făcea dâre de parfum pe trupul îmbibat de colonie. Întrebuinţa mai multe parfumuri deodată, şi el, cel dintâi, suferea de pe urma acestui abuz echivoc, având mereu migrene.
Treptat-treptat, cu tot felul de vicleşuguri şi măguliri – era susceptibil ca femeile răsfăţate – îi dovedise că parfumându-se abuziv îşi nimiceşte parfumul, preţios şi rar, de trup tânăr, sănătos; că parfumul e ca şi fardul…
— O piersică, Dănuţ, n-o parfumezi ca s-o mănânci. E parfumată gata. Şi parfumul ei îţi dă poftă s-o muşti. Dacă vrei să placi femeilor… şi mie, nu-ţi mai parfuma trupul.
Argumentul – în stilul lui Dănuţ: fructifer – fusese decisiv. În schimb, îl învăţase ce gen de parfumuri să întrebuinţeze, cât şi cum: cu vârful dopului, abia umezit, o dâră după urechi, alta printre şuviţele de la ceafă, alta pe batistă, şi-atât. Parfumul din preajma părului, încorporat în caldul parfum al părului, devine personal, ca o emanaţie proprie, şi totodată rămâne depărtat de buze, lăsând sărutărilor aroma lor acrişoară, nealterată de nimic străin.
Îl învăţase de asemeni să nu-şi lase brutalizat părul de foarfecele şi concepţiile estetice ale bărbierilor. Astfel, graţie sfaturilor ei, părul lui Dănuţ, pieptănat în sus, creştea natural şi bogat pe tâmple, pierzându-se dulce, nesimţit spre umerii obrajilor, nu oprindu-se brusc, tăios, în linii geometrice, lingă ureche. Absenţa acelei embleme bărbiereşti – desen făcut cu echerul parcă – atât de frecventă la mai toţi bărbaţii, lăsa obrajilor nealterat plinul copilăresc, sălbătăcit puţin, dând impresia caselor cu zulufi de viţă sălbatecă pe tâmple. De asemeni, la ceafă, părul îngăduit să crească până acolo unde se opreşte firesc, înflorit în răsuciri moi, pe care foarfecele abia le scurta, împodobea gropiţa de sub care porneşte gâtul – gropiţa minciunilor, în copilărie, a sărutărilor, în adolescenţă – umbrind-o puţin, făcând să pară şi mai albă şi mai lină linia care alunecă spre umeri, netedă ca prefirarea unei ape pe o marmură.
Şi acuma, în ultima noapte petrecută împreună, asupra despărţirii, ar fi vrut să-i dea sfaturi care-i strângeau inima.
O smuncitură a trenului îi cutremură. Dănuţ mormăi prin somn, întredeschise buzele, le închise pe rând şi adormi din nou în caldul adăpost.
— Copil!
Acelaşi lucru îi spunea Dănuţ ei: „Fetiţă mică”. Ce copil era încă! Ce uşor putea fi înşelat de aerul dezarmat al femeilor! Cita credulitate în gelozia lui veşnic bănuitoare şi atât de uşor învinsă!
Dacă i-ar fi spus cineva, dacă ar fi cutezat să-i spună cineva că Adina-i o „femeie rea”, l-ar fi sfărâmat.
Îl vedea cu pumnii ridicaţi, bărbat în splendoarea mâniei. Şi totuşi era o „femeie rea”.
Îi dezmierdă fruntea.
Ştia, ea mai bine decât oricine, că în mintea lui Dănuţ înfăţişarea ei de copil, de fetiţă, era o cauză permanentă de încredere invincibilă în puritatea ei. Şi totuşi, câte femei, cu ea în frunte, n-aveau pe faţă teribila candoare a copiilor!
Ar fi vrut să aibă curajul să-i spună: „Dănuţ, nu crede. Păzeşte-te. Nu dezmierdă aceiaşi sini de mai multe ori. Schimbă, Dănuţ, femei după femei, nu te ataşa de niciuna. Femeile-s crude”, îşi aminti fericirea ei când Dănuţ suferea în braţele ei, şi ce uşor, după ce-o brutalizase cu vorba, o adorase ca pe-o mucenică…
— Bietul Dănuţ!
…”Femeile-s crude. Uneori le place să chinuiască, mai mult decât să iubească. Şi tu, Dănuţ, eşti aşa bun de chinuit! Îţi şade aşa de bine când te frămânţi, când ameninţi, aşa-i de frumoasă minia ta! Şi aşa-s de dulci obrajii tăi, buclele tale, buzele tale când plângi pe sânul gol”… Ştia, nu se putea altfel, c-or să-l dorească multe femei, c-or să-l iubească multe, că multe or să-l chinuiască.
Numai fetiţelor de pension le place calmul idilic. Femeile adevărate doresc vântul: masculin, pasionat, primejdios – furtuna. Şi cât de minunate erau furtunile lui Dănuţ! Furtuni în livezi bogate; numai căderi de fructe: culori în iarbă şi arome răscolite. Ar fi vrut să-l iubească şi să-l chinuiască ea singură, numai ea… Nu răscumpărau, oare, veghile devotate şi neştiute de el din timpul nopţii, toate răutăţile, toate perfidiile?
Inima ei simţea apropierea altor femei de trupul adormit – simţea umbra lor aplecată pe inima ei – de trupul căruia îi dăruise vibraţia dragostei.
Nu era Dănuţ copilul ei? Nu refăcuse ea trupul lui? Altele i-l vor lua…
Dănuţ o iubea. O iubea? … Întâia lui dragoste, răspântia celorlalte.
Cunoscuse şi ea, ca toţi, întâia dragoste, deznădejdea cu hohote de plâns a despărţirii, dorinţa, din ce în ce mai somnolentă, de moarte, care, ca un cordial amar, deşteaptă apetitul sporit pentru alte şi alte iubiri – şi orgoliul primelor succese, şi falsa blazare timpurie, şi curiozităţile ciudate…
Nu putea renunţa la Dănuţ… cu totul. Când îl va revedea îl va găsi poate înarmat cu experienţa altei sau altor femei, mai puţin copil… I se strângea inima. Ar fi vrut să aibă curajul să-i spună tot, tot, tot: cât de primejdioase-s femeile, cum usucă, lacome ca nisipul, cât sunt de viclene şi de lucide; că au mai multe sincerităţi, pe când bărbaţii n-au decât una, sau, dacă încearcă şi ei să aibă mai multe, sunt simulacre artificiale, care nu pot înşela… mai ales pe femei. Ar fi vrut să-i spuie tot… Să-i spuie tot? Să-şi facă portretul ei? Să-i dovedească „ticăloşia” ei – cuvântul era al lui Dănuţ şi-i răsuna cu accentul lui – să-l dezguste şi să-l îndepărteze de ea, ca să-l ferească de alte femei?
Nebunie…
Şi nici n-ar fi fost în stare. Simţea lămurit că n-ar putea destăinui nimănui ceva despre ea. Nu era discreţie, nici pudoare: neputinţă.
Cu Dănuţ era într-adevăr o fetiţă curată: nu-l minţea, nu-l amăgea. Aşa era pentru el şi cu el. Cum să-i spuie că e o ticăloasă, când pentru el, în clipa când i-ar fi spus aşa ceva, ar fi fost pură cum i-ar fi fost şi faţa şi sufletul atunci! I-ar fi spus o minciună arătându-i acel adevăr, şi Dănuţ n-ar fi crezut-o. O încercare de sinceritate, inutilă, cu sunetul glumelor de prost gust. O ponegrire neverosimilă… O ponegrire: Adina lui Dănuţ era aşa cum o iubea el. Mai erau şi alte Adine, dar străine de el şi de ei.
Atunci cum să-l păstreze pe Dănuţ? Cum să-l ferească de celelalte? Cum? … Nu plângând… Îl iubea atât de mult şi-atât de curat, încât uitase că peste o săptămână pleca în străinătate, pe socoteala altcuiva, oare o însoţea… Dănuţ, fireşte, nu ştia nimic: nici că pleacă, nici restul.
Cum să-l păstreze pe Dănuţ?
Scrisori? Să-i scrie? Nu. Hotărât nu. O dată numai îi scrisese, fiindcă se temuse că n-are s-o mai iubească, şi-şi pierduse capul. Imprudenţă pe care o regreta. Singurul ei stil era trupul, pe care-l mânuia cum vroia. Nu ştia să scrie. Tot ce punea pe trup cădea bine; pe hârtie, nu. Olandele, mătăsurile, batistele, postăvurile şi suplele ţesături, culorile şi liniile deopotrivă se însufleţeau în mânile şi pe trupul ei; cuvântul, nu. N-avea darul de-a pune în cuvânt nici bătăile inimii, nici îngemănata curbă a sânilor, nici culoarea ochilor, nici lumina părului. Nu ştia să pudreze cuvântul, nici să-l îmbrace astfel încât mai aţâţătoare să-i fie goliciunea, nici să-i dea descurajarea umerilor, nici candoarea buzelor, nici ritmul coapselor, nici parfumul părului.
Lebădă cu nobile arcuri pe apă, devenită gâsca obeză pe uscat – se simţea ridicolă în scrisori, de dragoste, fireşte.
Îşi dădea seamă că mai ales lui Dănuţ nu trebuia să-i scrie. Între Dănuţ şi trupul ei, între Dănuţ şi sufletul ei, numai amintirile lui trebuiau să fie. Scrisorile ei puteau să-l facă să zâmbească, să se jeneze. Trupul ei, era sigură, va rămâne flacără în amintirea lui. De trupul ei nu se temea nici în oglindă, nici în amintirile bărbaţilor.
Să-i trimeată uneori fotografii: de pe o plajă, dintr-un parc, dintr-un port… Îşi aminti de plecarea ei… Cum o să primească Dănuţ vestea plecării?
Să nu-i spuie? …
Se despărţea de el mai greu decât crezuse. Aveau dreptate prietenele ei… Se ataşase prea tare. Iubea…
— Îmbătrânesc?
Se simţea singură. Lacrimi dese-i izbucniră pe obraji.
Dinţii acoperi pieptul lui Dănuţ, iarăşi dezvelit; apoi îşi duse batista la ochi, ca să oprească lacrimile care-i osteneau faţa şi-i pătau bluza.
Mircea adormise în aerul tare al bucuriei.
Amăgitoarea dimineaţă a lunii, albindu-i pleoapele, îl făcu să clipească. Nu auzi tusa familiară în miez de noapte a tatălui, nici cucoşii la fereastră. Horăitul lui Aron Rosenzweig îl linişti. Legănarea vagonului cerca să-i cuprindă şi să-l adoarmă din nou, dar ceva îl ţinea treaz: o ciudată mişcare a sângelui, o ciudă împotriva Adinei… da! Adinei! pe care o visase… Extraordinar! O visase pe Adina Stephano! Se deşteptă de-a binelea revoltat.
O visase pe această doamnă! Era zăpăcit ca faţă de o formidabilă necuviinţă. Îndrăznise femeia ceea! … Vis…
Vis? O spaimă-i cutremură mima. Avea agăţat în nări, vivace, ca o prăfuire de polen, vibraţia unui parfum cald de femeie. Era cineva străin alături de el, pe aceeaşi canapea? Venise Dănuţ cu Adina în compartimentul lui? … Nu s-auzeau nici vorbe, nici sărutări.
Întredeschise genele spionând. Tremurul privirii îi cernu imaginea unei femei care se pudra privindu-se în oglinda sacoşei.
Respiră. Nu era Adina. Femeia de alături era brună şi avea bluză roşie.
Ce idee! Să te pudrezi în tren, în plină noapte, prin întuneric!
Ciudată femeie! Poate că toate femeile fac la fel… Oare? Şi acasă la ele? Oare se scoală aia pat, prin întuneric, în cămeşă de noapte…
Ocoli imaginea femeii care se coboară din pat despletită, în cămeşă străvezie, cu picioarele goale, întinzându-se… A! Nu era o închipuire de-a lui. Se linişti. Zărise aşa ceva pe o carte poştală ilustrată, într-un debit de tutun. Revăzu cartea poştală intens colorată. Atunci când o văzuse o privise distrat, în timp ce-şi strângea mărcile cumpărate. Avea un zâmbet… „provocator”: aşa se spunea. Ce comicărie! Te scoli din pat somnoros, te-ntânzi, caşti şi zâmbeşti provocator! Fals! Era stupidă cartea poştală! Ciudat!
Cât de bine-i reţinuse toate detaliile! Vedea panglicuţele roşii ca focul, care înzorzonau margina mânicuţelor scurte şi broderiile – tot cu panglicuţe, dar albastre – de pe pieptul cu sâni „provocatori”, aşa se spunea… Privirea i se coborî brusc în josul cărţii poştale din amintire: Tendre réveil. Acesta era titlul compoziţiei stupide, vulgare. Cine poate da bani pe astfel de orori?
Nu putea să-şi desprindă ochii de pe cartea poştală.
I se păru deodată că femeia de pe cartea poştală, cu o clipă în urmă, făcea alt gest: acuma era cu braţele înnodate după gât, înainte parcă le întindea în lături! Uitase el? Nu. Înainte căsca, întinzând braţele. Imposibil! Totuşi, o văzuse perfect, îşi întipărise gestul. Acum i se vedeau subţioarele şi-şi răsturnase capul mai tare pe spate, cu sânii… şi mai provocatori: dac-aşa se spunea!
Se mişca! Un genunchi gol îl încălecă pe celălalt, şi pulpa de deasupra se rotunji prelung. Ochii i se dilatară lucioşi, nările se lărgiră senzuale, braţele dornice chemară…
Îşi aduse aminte: vedea o scenă dintr-un film de cinematograf, cu Pina Menichelli, o italiancă extrem de cabotină.
— E-e-e damă i-i-isterică! jinduise Tonel, pentru care „isterică” era superlativul „damei”.
Altă pacoste! Până acum migrenele se anunţau prin obsesii de melodii vulgare; acuma, prin obsesii de cărţi poştale şi de filme…
Întredeschise iarăşi genele, ca să scape de el.
Tot se pudra! Era în stare să se pudreze până la Iaşi! C-un puf plat îşi tampona gâtul înălţat, ca să fie pielea întinsă. Privirile lui Mircea alunecară de pe fruntea scundă pe nasul mic cu nări mari, pe buzele bombate – şi căzură brusc pe sânii… provocatori; văzuţi de profil, păreau că izbucnesc prin bluza roşie ca un galop prin flăcări, însuliţând.
Închise ochii, hotărât să doarmă. Se făceau pregătiri de migrenă în capul lui; tâmplele şi ceafa se înnourau târâş.
O ipocrizie inconştientă îl făcuse să nu-şi schimbe poziţia în care se deşteptase şi care-l integra în noapte şi în canapea, făcându-l parcă nevăzut duşmanilor. Un picior îi amorţise. Muşchii gâtului îi înţepeniseră, Era pietrificat.
Simţi deodată o atingere moale şi scurtă pe vârful nasului. Tresări. Un val de căldura-i bătu faţa, vestind apropierea goală a unui braţ de femeie. Apoi răsună un hohot de râs înfundat. Simţi mai tare mirosul pudrei şi gustul ei: de pe nas i se scutura pe buze.
Femeia roşie îl bătuse cu puful de pudră pe vârful nasului, lăsându-i desigur o lunulă făinoasă.
„Obraznică!”
Îşi bătea joc de el! … Printre gene o văzu: parcă aştepta, cu faţa întoarsă spre el. Părea gata să izbucnească în râs, încă o dată, dar aştepta ceva. Ţinea puful de pudră în mină, ca un bulgăr de omăt, stând la pândă, gata să-l arunce… Avea obraji plini şi rumeniţi de sănătate, sprincene brune ca vanilia, păr negru ca tuşul chinezesc şi era cărnoasă cu dârzenie, din cap până-n picioare. Femeie din acelea cu care vorbeşti tare şi râzi gros; cu care-ţi vine să te hârjoneşti ţărăneşte, şuguind la fel; femeie din acelea cu care dragostea-i o trântă dreaptă, din care ea iese totdeauna râzând ca un copil gâdilit – şi totuşi, gata să te buşească din nou – după care rămâi totdeauna istovit ca după un înot în răspărul apei.
O văzu ridicând din nou mâna cu puful de pudră. Închise ochii, aşteptând benignul proiectil… Întredeschise ochii, mirându-se că-i îndemn. Femeia roşie ridică din umeri şi aprinse un chibrit. Mircea închise ochii. Simţea că-l măsoară. Se roşi.
În definitiv, ea era păcălită. Jocul începu să-l preocupe. O spiona fără sfială. Ea îl atacase!
E aşa de interesant să priveşti gesturile cuiva care se crede singur! Mai ales al unei femei!
Femeia roşie fuma. Până atunci, Mircea nu văzuse nici o femeie fumând… Adică poate văzuse, dar nu observase. Trăgea cu poftă, din plin, buzele aveau o sorbitură scurtă; fumul părea ceva hrănitor intrând în pieptul robust; apoi da fumul pe gură şi pe nări, privindu-l – cum se distrează copiii, urmărind în primele zile friguroase ale anului, aburul suflării lor.
La urma urmei, nu era nimic înfricoşător într-o femeie! Un copil mare, cu păr lung, sini… – îi privi – provocatori… Închise ochii şi regăsi aceleaşi pregătiri de migrenă, fără ca migrena să fi venit. Un fel de fulgere în sânge.
Cum îl obseda expresia aceasta oribilă – sâni provocatori – reţinută de la Tonel!
Auzi un tact bătut cu vârful piciorului, apoi un sâsâit ritmic de buze – şuier înnăbuşit – apoi o melodie abia fredonată, însăilată oarecum, ca atunci când te preocupă amintirea pe care-o deşteaptă melodia, mai mult decât melodia, apoi un refren: „Gueule-de-Loup, Gueule-de-Loup, Gueule-de-Loup c'est mon petit homme, Gueule-de-Lowp, Gueule-de-Loup…51
Un hohot de râs însoţit de bătaia genunchilor cu ambele palme curmă refrenul.
Întredeschise ochii. Râdea singură, cu o amintire hazlie, având aerul că revede un cunoscut aşezat în faţa ei. Se uită la ceasul-brăţară, îndreptându-l spre faţa lunii. Pufăi a urât. Aruncă o privire spre Mircea, care închise ochii, dogorit ca de un cuptor deschis.
O revăzu în genunchi pe canapea, cu coatele pe marginea ferestrei, privind afară.
Mircea avu în sfârşit curajul să deschidă ochii de-a binelea.
Deşi în ciorapi de mătasă neagră, pulpele femeii roşii erau voinice, pline, ca ale ţărancelor de la munte când trec râul cu gleznele prin apă şi poalele în brâu, cântând.
— Ce insomnie! oftă Mircea, închizând ochii.
Timpul trecea repede în sângele lui Mircea şi lent în mintea lui. Deschise ochii.
Femeia roşie ţinea capul pe marginea ferestrei, ca pe un eşafod. Avea o ceafă albă, grasă. O şuviţă de păr negru îi sporea albeaţa, cum un crai-nou măreşte negrul nopţii.
Trebuie să fi fost grea în braţe! Grea, plină, dură!
Crezu c-a vrut să se ridice, sau vru. Piciorul amorţit, sau panica voinţei, îl împiedică.
Ce nebunie! S-o simtă în braţele lui… Ce nebunie!
Impulsiuni absurde! Aşa, uneori, apuci cu buzele o frunză, sau lingi o cheie, ori un zid de var, sau îţi vine să dai o sfârla pălăriei vecinului din tramvai; sau, când „eşti la tablă”, cu degetele enervate de cridă, să faci un benghi pe nasul sever al profesorului de matematici, care-ţi explică teoreme cu duhoare de tutun ieftin, explorându-şi urechile cu scobitoarea păstrată de la prânz.
S-o strângă în braţe! … Impulsiune absurdă, dar mult mai energică, mai voluntară decât celelalte. N-o putea stăpâni nici c-un zâmbet, nici c-o ridicare de umeri. Ca vara, în toiul arşiţei, după o plimbare lungă, când ai în faţa buzelor uscate un pahar brumat şi nu-ţi vine să-l bei fiindcă apa e nefiartă şi bântuie tifosul; pofta e şi mai mare, şi buzele şi mai insuportabil uscate, şi apa mai dorită. Dacă n-o bei, măcar cuprinzi cu mâna răceala paharului sau fugi după apă fiartă.
„Dacă mă ridic – dar nu mă pot ridica – oare cad jos?”
Nu-şi mai simţea piciorul, atât era de amorţit. Un muşuroi de furnici, adormit pe-o buturugă, gata să învie ca mii de gene.
„Nu vreau să mă ridic!”
Îl copleşi ruşinea: de el, de dorinţa lui. O ruşine care-i incomoda sufletul ca o cămeşă cleioasă în care eşti constrâns să dormi.
Şi o mânie acră, ranchiunoasă izbucni din el împotriva Adinei şi-a lui Dănuţ.
„Stau împreună… fără ruşine… Fac porcării”…
Cuvântul era atât de nou în vocabularul gândurilor lui Mircea, încât răsuna pângăritor de trivial, ca o sudalmă, de pildă, în casa părintească.
Şi totuşi, cu o nouă îndârjire, repetă: „Fac porcării”…
Şi îl văzu pe Dănuţ strângând în braţe pe Adina, singuri într-un compartiment, şi nu mai văzu nimic decât întunericul obscen, în faţa căruia închipuirea lui se opri cinică şi naivă ca un copil privind prin gaura cheii fără să vadă nimic.
Deschise din nou ochii şi, cu paroxismul unui om care-şi permite orice, fiind hotărât să se sinucidă, amănunţi tot trupul femeii roşii. I se iuţise respiraţia.
Ar fi vrut să vadă tot, şi nu vedea. Simţea deziluzia copiilor care-şi dezbracă păpuşele, căutându-le feminitatea fiziologică de subt miniaturalele vestminte şi nu găsesc decât needificatoarea linie a unui trup simplificat.
O dorinţă lubrică slujită numai de vagul didactic al unor elementare cunoştinţe anatomice.
Dacă femeia roşie s-ar fi apropiat din nou de el, ar fi apucat-o şi… şi? …
Nu dorea s-o sărute: nu! Pentru nimic în lume nu şi-ar fi atins buzele de gura ei. Sărutarea era a…
Ocoli vorba „dragoste”, cum înainte ocolea cuvântul „femeie”.
Dorea să apuce cu mânile, să lovească cu trupul celălalt trup, aşa cum inima-i lovea trupul, îndemnându-l.
Vedea că nu ştie nimic şi-i era ciudă. Ar fi vrut să aibă în închipuirea lui o carte cu gravuri obscene şi s-o răsfoiască în grabă, ca elevii care-şi învaţă lecţia sub pupitru, în timp ce profesorul strigă catalogul. Nu ştia nimic. Era curat. Nu. Fusese curat. Şi-i părea rău.
„Eram un idiot!”
Îşi răscoli sufletul, cu toate amintirile anilor din urmă, căutând, şi nu găsi nimic: nici o pată, nici un echivoc, nici o revelaţie precoce, nici o curiozitate impură. O castitate a faptei şi a închipuirii de necrezut.
„Idiot!”
Dacă ar fi avut alături o sticlă mare de vin, ar fi băut-o pe nerăsuflate.
Privirile-i încremeniseră pe pulpele femeii roşii, ca pe o punte deasupra unei prăpăstii. Nu mai putea da înapoi; n-avea curajul să înainteze.
Brusc, femeia roşie se răsuci îndărăt, în genunchi pe canapea, frecându-şi ochii: îi intrase un grăunte de cărbune. Îşi desfăcu iar sacoşa, privindu-se-n oglindă. Vântul vitezei îi zburlise părul, ca o zbenghiuială în iarbă. Era smultă. Fără nici o ezitare, îşi scoase pieptenii, aşezându-i pe canapea; îşi scoase spelcile, una câte una, ţinându-le în dinţi; îşi scutură capul, şi cozi somptuoase îi căzură până la genunchi, negre ca vinul vechi.
Sări de pe canapea, şi-n loc să se pieptene, îşi clătină capul repede şi ritmic, despletindu-şi părul întunecat, vast, ca o furtună de noapte pe mare. Nu i se mai vedeau obrajii, nici tâmplele, nici ceafa. Prea greu ca să mai fie creţ până la genunchi, părul cădea opac şi întins ca un cort negru, iar de pe umeri se-ncreţea, căzând în ciucuri opulenţi pe care luna-i arginta, învăluind roşul de jar al bluzei.
De ce se despletise? Pentru cine? Pentru nimeni. Ca să-şi ţie de urât. Nu se mai uita în oglindă. Era prea mică oglingioara sacoşei ca să poată cuprinde amplul val de negru.
Compartimentul se umpluse de un miros aţâţător de sevă, ca cel care pluteşte în amurguri deasupra ierbii cosite.
Îşi dădu capul pe spate, îşi gâtui părul cu o mână, subt ceafă, şi întoarse capul spre Mircea cu o atitudine de dans spaniol care-i avânta superb sânii.
Mircea nu mai văzu nimic. Închise ochii. Simţi o aplecare asupra lui, ca un val de soare prin obloane de lemn date-n lături, apoi o lungă, deasă, mătăsoasă furnicătură de-a lungul feţii; îşi aminti într-o clipire, mirosul luxuriant de păr, de drot încălzit şi de hârtie dogorită, din copilărie, în serile când mama lui se ducea la bal…
Nu se putu opri: muşcă ploaia neagră, cu o secundă prea târziu prinzind doar capătul unei şuviţe.
Un râs înnăbuşit. Femeia roşie îi privea buza de jos strânsă în dinţi şi ochii închişi.
— Nu se gâdila decât la buze… Prostul…
Chicoti din nou. Tăcere. Un oftat.
Sunt flori cu miros atât de pătrunzător, încât după ce le-ai respirat îţi rămâne parfumul lor pe faţă, ca o respiraţie în preajma sărutării.
Simţea necontenit atingerea părului, care-i trecuse prin sânge ca vântul prin garoafe.
O aştepta din nou, cu trupul ca un arc întins.
Crezu că se-nşeală… Ascultă din nou.
Femeia roşie cânta împletindu-şi cozile. Cânta încet, un cântec trist şi duios ca un cântec de leagăn. Era taină, reculegere, vis şi melancolie în cântecul care însoţea împletirea cozilor. Ai fi zis că nu le împletea, ci că le adormea sau le înmormânta.
Avea un glas de altă, care, când fredona cuplete franţuzeşti, era răguşit ca după vin, dar care se purifica în vorbele şi melodia populară, ştiută poate din copilărie de la mama ei sau de la o ţărancă tristă.
Gândurile lui Mircea începură să ia conture stranii ca ale plumbului topit în turburi curcubee, când e aruncat în apă rece. Întortocheate de dorinţă, ostile, amare, diforme cădeau parcă de sus, îngreuindu-i sufletul – şi-ncremeneau convulsionate.
Cântecul amuţi. Întredeschise genele: iar se pudra!
„. Dacă… dacă e femeie cinstită?”…
I se răciră mânile.
Atunci de ce nu-l lăsase în pace: pudra, părul…
Ce făcea? … Femeia roşie îşi rezemase un picior pe marginea canapelei. Un picior descoperit în întregime, ceva mai jos de coapsă, acolo unde ciorapul e prins în jartierele centurii, acolo unde negrul final al ciorapului dilatat se învecinează cu albul pieliţei atât de goale.
Îşi desprinse jartierele, răsfrângând ciorapul. Scoase din el un pacheţel plat. Numără, aruncând o privire sperioasă spre uşă. Dar nimeni nu-i văzu banii. Mircea privea piciorul.
Noaptea se subţia, înălbăstrindu-se delicat.
Luna apusese lin, ca alunecarea unei eşarfe albe.
Prin întuneric, mina lui Mircea dibui în buzunarul de la piept: găsi hârtia de douăzeci, nouă-nouţă, dată de conu Mihăiţă.
Căută să-şi amintească destăinuirile şi comentariile lui Tonel despre „preţuri”. Îi tremurau prea tare gândurile ca să poată prinde astfel de amănunte.
Douăzeci de lei! E de-ajuns? Leafa Măndiţei pe-o lună… Nu. Nu se poate… Femei uşoare, şampanie, automobil, lux…
Găsi şi cele două hârtii de câte-o sută, date de cucoana Catinca.
Auzi un căscat – de urât – dar crezu că-i de somn. Trebuia să se grăbească. Dacă femeia roşie adormea? S-o scoale din somn n-ar fi îndrăznit!
Desfăcu hârtiile, reţinu una, o mototoli în mină, închise degetele asupra ei şi începu să întindă braţul… Se opri. Uitase! Trebuia mai întâi să-şi dezmorţească piciorul. Îl mişcă. Îl întinse. Cu un „zum” metalic, furnicăturile se dezlănţuiră. Apoi crampele. Schimbă, cu efort, poziţia trupului. Cu şoldul simţi atingerea şodului vecin – ca o alipire de continente” – şi încremeni.
„Acuma încep”…
Adormise?
Şold lingă şold şi vibraţia trenului. Umărul lui atinse umărul vecin. Îşi alipi piciorul de cel de-alături, nesimţit de încet. O bucurie fosforescendă ardea de-a lungul conturului jumătăţii de trup, lipită de trupul femeiesc.
Încremeni iarăşi. Închise ochii. Trepidaţia trenului dădea o necontenită atingere celor două trupuri lipite. Mina cu „preţul” îşi înfipse unghiile în palmă. Nu îndrăznea.
Noaptea se lumina, albastră ca umbra fumului pe zăpadă.
Capul de alături i se lăsă deodată pe umăr, cutremurându-l. Acelaşi parfum de păr îi bătea obrajii; firişoare de păr îi tremurau pe faţă.
Respiră adânc.
„Acuma: una, două”…
Prelungi numărătoarea, ca la întrecerea de fugă, când vrei să amăgeşti pe concurenţi.
Vicleană, mina porni: tresălta, ca zdruncinată de tren, şi căzu în poala rochiei, mai sus de genunchi.
Aşteptă.
Albe zorele înfloriră zarea, înălţând un alb parfum.
Îşi simţi deodată mâna încleştată, ca o mina de hoţ prinsă-n buzunar.
Capul de pe umăr se ridică brusc.
— Aa!
Strânsoarea minii se făcu blânda, ca pentru un blond şi moale puişor de găină.
— Te-ai sculat? Când te-ai sculat? Pe mine m-a furat somnul.
Răsuna aşa de familiară, atât de puţin surprinsă vocea femeii roşii, că parcă îl cunoştea de mult şi adormiseră mână-n mână.
Mâna lui Mircea lăsă „preţul” în mâna pe care-o văzu – în lumina zorilor – groasă, lată, greoaie, cu degete cârne, croită pentru lopată şi melesteu.
— Ce-i asta?
Privi suta mototolită şi faţa i se dilată într-un zâmbet carnivor.
Îşi îndreptă privirea spre Mircea, care ţinea ochii în jos. Genele negre atârnau ca o adorabilă trenă a ruşinei în roşeaţa stridentă a obrajilor.
— Na-ţi-o înapoi. Ia-o, puiule. Eu îs fată bună. Pe degeaba nu iau… I-o vâri în buzunar, gâdilându-l înadins. …Nu vezi că-i ziuă! îi vorbi ea, aplecându-se să-i prindă privirea. Nu se poate… Îi făcu din ochi, şi-n şoaptă, arătând spre Aron Rosenzweig: …Ne vede! Prostule, de ce-ai dormit? … Profitai…
O lacrimă porni din ochiul lui Mircea şi, făcând o curbă umedă, căzu.
— Micule, o guriţă… gratis. Eu îs fată bună!
Aron Rosenzweig văzu violul sărutării pe gură, auzi şi vorbele:
— Întreabă la hotel „Binder” de domnişoara Zozo: camera 13. Când vrei, maică dragă!
Şi, discret, Aron Rosenzweig convorbi tare eu sine:
— Domle, domle, a dracului gutunar! Hap-ţiu!
Fiindcă fereastra era prea departe, Mircea ieşi pe uşă.
Zozo scoase capul, aruncă o privire-n dreapta, alta-n stânga: coridorul era deşert. Ridică sprâncenele: pricepuse. Reintră în compartiment, zâmbind misterios.
Coridorul era deşert fiindcă Mircea şedea ghemuit pe scara vagonului: pridvor al vitezei.
Părul şi sufletul în vânt…
Tremur sur, pietrele terasamentului curgeau vertiginos, în răspărul goanei…
Panica stâlpilor de telegraf…
Copaci de-o clipă, hirsuţi, cu furii metalice şi gheare parcă.
Toate formele din calea trenului aveau o dementă gesticulare.
Numai mâna prinsă de bara de fier înnoda concret trupul de viaţă. Pietrele, copacii, stâlpii loveau, sfărâmau şi sfâşiau sufletul părăsit.
Răspântie de viaţă şi de moarte în vâjiitul vântului şi trosnetul de fier al roţilor.
„Aruncă-te, aruncă-te”…
Copacii, pietrele şi roţile urlau: „Aruncă-te, aruncă-te”…
Din toate părţile, pământul, cu harapnice în mină, lovea.
Beţia neagră a morţii…
Suflet spart: vintul trecea prin el cu şuier lung.
„Aruncă-te, aruncă-te”…
Copacii, pietrele şi roţile urlau: „Aruncă-te, aruncă-te”…
Negru şi sur, vârtejul pământului.
Un deget se desprinse de pe bară.
Vântul îi închise ochii.
Urechile-i vâjiiau.
„Aruncă-te, aruncă-te”…
Ochii i se căscară sticloşi. Trupul tremura în friguri.
„Aruncă-te, aruneă-te”, urlau adâncurile.
Şi deodată, marea duioşie a cerului, aplecată asupra întregului pământ, se însufleţi.
Zările se ridicară-n aur.
Răsărise soarele: suverana poruncă.
Trenul se opri într-o gară mică, din acelea pe care niciodată nu le vezi fiindcă-s prea matinale. O gară care ar fi meritat, drept nume, un diminutiv sau o poreclă.
N-avea miros de gară, ci de flori. Un zâmbet de soare îi sclipea în toate ferestrele: adică două, cu muşcate. Se juca de-a trenul cu multă seriozitate, punctuală.
Mircea făcu trei paşi pe prundul vesel al peronului. Şeful gării avea şapcă roşie, lanţ de aur, cămeşă de noapte cu chenar vişiniu subt haina de pânză şi pantofi galbeni foarte zbârciţi, foarte lustruiţi, cu tocuri drepte, şi tălpi subţiate. Era bunic desigur. De asta saluta trenul cu atâta gravitate: ca să râdă nepoţelul căruia îi cumpărase o gară de cărămidă cu sonerie, o fântână cu ciutură, un gazon verde cu doi plopi, un ciobănaş precoce, un măgăruş…
Peisajul gării rămase în urmă, pueril.
„. Qu'as-tu fait, o, toi que voilŕ Pleurant sans cesse, Dis, qu'as-tu fait, toi, que voilŕ De ta jeunesse?”52
De departe, şi când şedeau locului, ţăranii şi cocostârcii se confundau. Şi cum era încă foarte dimineaţă, şi cum uneori o formă albă desfăcea albe aripi, şi plutea, credeai că îngerii care dormiseră pe pământ zburau îndărăt.
În blondul vast al lanurilor, albe deşteptări; şi subt albastrul vast al cerului, albe zboruri. Toate înălţările erau fireşti.
În faţa aripelor, căzând din umeri, braţele sunt grele când sufletul e greu.
Trenul se oprea des, ca şi cum Moldova l-ar fi lenevit, la tot felul de gărişoare intime, lăsând galbene plicuri oficiale, scutite de timbru, cu adrese violete; şi plicuri străvezii ca laptele îndoit cu apă, fără majuscule şi fără sacramentalul „domnului” sau „doamnei”.
Mircea se dădea mereu jos, simţind nevoia pământului neclintit şi tare.
— Săru'mâna, conaşule. Da unde-i conaşu Dănuţ?
Gheorghiţă îşi împodobise pălăria orăşenească – dar de la Dănuţ – cu tot felul de flori. Zâmbea mereu şi copilăreşte, culegea cremeni din prundul gărilor umplându-şi buzunarele.
Gorniţa suna. Mircea se urca într-a doua; Gheorghiţă într-a treia. Conversaţia, sau, mai exact, monologul lui Gheorghiţă, urma din gară-n gară, cu răstimpuri de câmp, flori şi ogoare, ca vignetele unei bucolice.
La o oprire, Gheorghiţă răsări c-un pui de vrabie.
— I-l duc mamei Maria. Straşnic îi placi şi „creascî”. Şi vezi mata, conaşule: miţi, cini, iepuri…
Trenul pornea.
Gheorghiţă avea chef de vorbă. În gara următoare iar venea, cu noi amănunte despre Medeleni.
Trecură prin gări îndărătul cărora aşteptau trăsuri jerpelite; caii aveau zurgălăi la gât, şi vizitiii, spinarea încovoiată şi bici ţărănesc.
— Ş-apui să vezi mata, conaşule, cai ce-avem! Ihai! …
La staţia următoare:
— D-apui să mânânci mata nişti busuioaci di la Oţăleanca! … Ti duce duduita Olguţa, cî dumneaei îi placi şi li scuture sângurî.
— Gheorghiţă, suie cu mine.
— Eu am di-a triia, conaşule. Îmi tragi-o taxî!
— O plătesc eu. Te rog, vino cu mine.
Se sui după Mircea, arătând cu degetul şi numind dealurile şi satele înşirate de goana trenului, cum arată şi numesc în gura mare orăşenii periferici, la 10 Mai, pe miniştrii şi marii dregători din alaiul lui vodă.
Mircea nu-i asculta vorbele, dar îi auzea glasul şi-i simţea prezenţa.
Demult, când era copil, asupra somnului o chema pe mama lângă patul lui, fiindcă se temea de întunericul odăii şi de strigoii care vin la geam. Şi nu-i era ruşine.
Acum îl chemase pe Gheorghiţă, deşi se luminase de ziuă, fiindcă se temea de întunerecul adânc din el, unde o scară cu puţine trepte – pe care un laş o cunoştea – cobora vertiginos dedesubtul unor vorbe văzute ca la lumina de sânge a unui felinar roşu, hotel „Binder”, camera 13.
Dănuţ dormea înainte, fără întrerupere. Bătaia cu omăt a zorilor nu-l deşteptase. Nici schimbarea căpitanului: perna canapelei, acoperită cu un chimono, în loc de genunchii Adinei. De altfel, amândouă pernele, dacă n-aveau aceeaşi elasticitate, aveau, în schimb, acelaşi parfum: muguri cruzi de tei, fin, petunii…
Adina se ridicase nu fiindcă amorţise, ci ca să ocrotească somnul lui Dănuţ de aurul violent al soarelui. Trăsese perdeluţele pe geamuri. Acum, penumbra compartimentului avea cafeniul preţios cu ape blonde-verzui şi vinişoare de aur al chilimbarului de Buzău.
Adina şedea pe canapeaua din faţă, veghind. O noapte numai, şi impersonalul compartiment cu canapele de pluş roşu, acoperite cu reţele croşetate, se îmbibase de intimitate, ca toate încăperile prin care poposeşte dragostea. Pe canapeaua din faţă, Adina şezuse pe genunchii lui Dănuţ, apoi Dănuţ dormise cu capul pe genunchii ei. Pe margina ferestrei cu bară metalică, Dănuţ îşi sprijinise bărbia; în spaţiul ferestrei, fluturase minia cârlionţilor; pe podele răsunaseră paşii autoritari.
Geamandanul Adinei, din care scosese chimonoul pentru căpătâiul lui Dănuţ, deschis pe măsuţă; o batistă mototolită, alături de mănuşi; un flacon de colonie cu dopul strâmb…
Trist ietac al ultimei nopţi, compartimentul trăia alături de ei.
Înstrăinat de Adina, de dragostea şi de durerea lui, Dănuţ dormea. Visase că e în cursul inferior şi că începe anul şcolar. Visase chiar fatidicul unghi al minutarelor, arătând opt fără un sfert. Ştia că se isprăvise vacanţa – ascuţită melancolie din visul şcolarilor care-au fost interni! – şi că trebuia să se scoale repede, ca să aibă vreme să îmbrace uniforma, să-şi bea ceaiul, să fugă şi să intre-n clasă. Fiecare clipă de somn era prelungirea amară a ultimei bucurii, a singurei bucurii, la capătul căreia răsăreau băncile ostile ale începutului de an şcolar, într-o clasă cu miros de formol sau acid fenic, cu ferestrele fumurii de toamnă, tabela neagră, creta ironică, buretele nou şi paşii sonori ai profesorului pe care-l vezi răsărind în cadrul uşii, mieros şi sever, concret şi abstract, cu catalogul subt braţ, în locul luminoasei fetiţe care, sub zeci de frunţi aplecate pe pupitre, se luminase o clipă în soarele de toamnă al ultimei zile de vacanţă şi-n perspectiva cerului sineliu şi a pădurilor de bronz, de aur şi mărgean…
Nu vroia să se scoale. Îşi amâna prin somn deşteptarea, gustând secundă cu secundă declinul somnului dulce ca boabele de poamă strafidite, rămase după culesul viilor.
Adina ieşi pe coridor, deschizând şi închizând uşa cu precauţiuni de vânător. Nu vroia să-l deştepte, fiindcă…
Era aşa de mare ispita, încât se încruntă.
Să-l deştepte? Să nu-l deştepte? …
Dacă-l lăsa să doarmă, mergea la Iaşi cu ea. Avea delicioasa impresie că-l fură. O zi împreună cu Dănuţ la Iaşi! … S-ar fi supărat! Îl aşteptau acasă.
Ridică din umeri.
S-ar fi supărat? … I-ar fi trecut.
Zâmbi… O zi de nebunii la Iaşi! … Prea mare bucurie ca să renunţe la ea!
Prea mare bucurie!
Şi-n semn de bucurie flutură mâna spre călăreţul…spre amazoana care venea în trap mare, prin valuri de grâu copt, spre bariera închisă.
„Frumoasă fată! Vai! … Ooo!”…
Smuncitura şi cabrarea nebunească a armăsarului negru, din faţa barierii, rostogolise inima Adinei, dar răsturnase numai pălăria amazoanei. Şi de subt pălărie răsărise – în neagra înălţare a calului – un păr de aur solar şi o senină faţă de arhanghel cu ochi gravi.
Trenul se apropia de staţie. Maşina şuieră.
Dănuţ deschise uşa, se repezi la fereastră, scoase capul: văzând peronul gol, speră deznădăjduit că n-a ajuns încă. Faţa i se posomorî. Recunoştea pe rând plopii, gara, peronul…
— Adina, m-ai lăsat să dorm! Tu te distrai la geam! Vai! …
Trenul se oprise. Popas urgent. Dănuţ o privea pe Adina, amar; Adina, pe Dănuţ, cu gura încleştată.
— Vai! …
— Dănuţ!
— Rămas bun.
— Dănuţ!
Fugi după el, lângă scara vagonului.
— Dănuţ drag…
Gorniţa sună.
Trenul porni.
…”drag”: îi vibra în inimă cuvântul despărţirii fără sărutări. Fugi după tren. Sări pe scară.
— Adina…
Căuta un cuvânt bogat, duios, imens, blând.
— …de ce plângi?
Îi sărută vârful degetului mic, întins din răsputeri. Sări dincolo de peron.
Rămase pironit alături de şine, cu ochii după trenul care ducea fluturarea unei mini mici, până când nu mai văzu decât un punct negru… un gol…
Îşi trecu mâna peste frunte.
Nu visase!
Şedea locului, dezorientat, străin, ca un bagaj fără de stăpân, debarcat din greşală într-o gară necunoscută.
Bariera se ridicase, dar Cneazu nu vroia să treacă şinele. Cabra, scutura capul nechezând, izbucnea în lături, frământa pământul, dănţuia pieziş, ca armăsarul din poveste la podul cu împăratul îmbrăcat în blană de urs, ca să se încerce vrednicia feciorilor săi.
Până ce trenul se opri în staţie, Monica-l îngădui, stăpânindu-i numai pornirea de fugă îndărăt.
Monica încăleca bărbăteşte, dreaptă în şea, cu trupul atât de calm şi faţa atât de senină, încât părea că mâna ei nu stăpânea dârlogii furtunoşi, ci religioasa armonie a pianului cântând un Bach, şi că picioarele ei nu călcau scările, ci apăsau pedalele.
Îi bătea inima nu din pricina lui Cneazu – era mai deprinsă cu zvâcniturile lui decât cu ale inimii – ci din pricina unei absurde presimţiri. De două săptămâni venea zilnic la gară, aşteptând o scrisoare sau o telegramă de la Dănuţ, care să anunţe mult aşteptata sosire. Şi-n fiecare zi, la ferestrele trenului Bucureşti-Iaşi, răsăreau feţe ursuze, somnoroase; şi n-avea nici o veste. De data aceasta, o fetiţă cu păr roşcat îi zâmbise, făcându-i semn prietenos cu mâna, iluminând negreaţă posacă a trenului.
Semn bun! Cine ştie!
Trenul pornise din staţie. Monica se înălţă în scări. I se părea că vede o mişcare neobişnuită pe peronul îndeobşte pustiu; nişte cufere mari…
— Hai, Cneazu!
Dănuţ? Nu-i Dănuţ?
— Cneazu, hai!
Şi inima Monicăi, şi Cneazu se temeau să treacă peste barieră. Se frământau în loc. În juru-le, coapsele de soare ale griului ondulau molatec, opulent, până-n zare.
— Dănuţ!
Îi văzuse de departe fluturarea părului sonor în soare.
— Cneazu!
Cravaşa se ridică tăios şi lovi scurt crupa îndărătnică.
Un fulger negru peste şine…
…în dosul gării, un armăsar se opri cutremurat în albe dantele, ca şi cum drumul de la barieră până acolo ar fi fost prin nouri, zbor.
Şi-n văzduhul de vară era ca o imensă vibraţie de aripi străvezii, în timp ce călăreţul cu păr de aur, descălecând sprinten, punea vârful piciorului pe pământul de toate zilele.
— Dănuţ!
Alerga spre el cu braţele întinse copilăreşte, ca după fluturi prin soare.
— Dănuţ, bine-ai venit, Dănuţ!
Îi apucă mânile. I le strânse, zâmbindu-i mereu. În jurul ei, Mircea şi Gheorghiţă, şi şeful gării – omni rotundul domn Şteflea – aveau acelaşi zâmbet luminat de dinafară, pe care întâiul soare de primăvară îl împarte tuturor obrajilor. Dar Monica nu-i vedea. Ea-i zâmbea lui Dănuţ. Şi pe faţa lui Dănuţ se dezmorţea un zâmbet uitat şi prăfuit până atunci: o destindere a obrajilor, o limpezire a frunţii, o îmbunare a ochilor.
Se priviră ochi în ochi: genele Monicăi se plecară pe ochii scânteietori, Dănuţ îi cuprinse mânile.
— Monica, ce bine-i c-am venit!
„Cum minte!” gândi Mircea, bucurându-se şi el de prezenţa Monicăi.
Monica se roşise.
— Dănuţ…
Îl privi din nou. Vorbele se topiră în acelaşi zâmbet al ochilor şi-al gurei.
— Monica, îţi prezint pe Mircea; sora mea, Monica.
Îi ţinea mânile captive în mânile lui. Monica zâmbi lui Mircea, înclinând capul, fără să-i întindă mânile.
Mircea-i răspunse zâmbind fără să vrea.
— Dănuţ, te-aştept… te-aşteptam… v-aşteptam…
Se opri, plină de confuzie, ridicând umerii şi plecând genele.
Dar toţi râdeau cu bunătate în jurul ei, ca lângă un foc care luminează obrajii şi încălzeşte mânile. O priveau numai şi, deşi schimbau puţine cuvinte, aveau impresia unei conversaţii însufleţite. Braţele Monicăi, întinse spre Dănuţ, aveau armonioasa mişcare a acelor braţe de sfânt şi de legendă, spre care cerbii, urşii, lupii, căprioarele şi toate sălbătăciunile pădurilor se îndreptau ca spre izvor, iar păsările cerului ca înspre primăvară.
Abia o cunoscuse, şi Mircea – atât de greoi la legarea prieteniei – simţea pentru ea elanul marilor devotamente, care în vechime făcea pe cavalerii dezbinaţi să încrucişeze spadele deasupra unui cap blond de regină pribeagă, în semn de ocrotire şi veşnic legământ.
I-ar fi destăinuit – fără să roşească – iubirea lui pentru Olguţa; i-ar fi spus dintr-o dată „Monica”, pur şi simplu, fără să fie jenat; i-ar fi vorbit firesc, fără să se-ncurce… şi chiar i-ar fi mângâiat părul, zâmbindu-i cu blândeţă, cum mingii capul unui copil adormit.
Porniră spre ieşire, cu Monica între ei.
— Duduie Monică, da unde-s trăsurile? se minună Gheorghiţă, nevăzând niciuna.
— Dănuţ, noi nu ştiam că veniţi… Eu am venit la gară… aşa… Olguţa crede că-s la pădure, adăugă ea în şoaptă, c-un zâmbet care nu izbuti să fie maliţios.
— De ce n-ai telegrafiat, Dănuţ?
Îl mustră cu o şi mai afectuoasă strângere de mină.
— Ci ni facem, duduie Monică?
— Eu am venit călare, Dănuţ. Mă duc s-aduc trăsurile de-acasă.
Mâna lui Dănuţ îi strânse mâna autoritar.
— Tu rămâi cu noi, Monica.
— Sigur, întări Mircea. Mergem pe jos împreună.
Şi Monica, şi Dănuţ, şi Gheorghiţă începură să râdă. De la gară până la Medeleni era cale de un ceas, în trap voinicesc.
— Staţi: să plece Gheorghiţă călare.
Gheorghiţă se uită la armăsarul ţinut cu precauţiune de un ţăran, se scărpină în cap…
— Aista nu-i Cneazu?
— Ba da, Gheorghiţă.
— Monica, tu îl călăreşti pe Cneazu? se miră Dănuţ admirativ. Şi Olguţa?
— Mi l-a dat mie; l-a mai îmblânzit Olguţa, adăugă ea, râzând de nedumerirea lui Dănuţ. Olguţa îl are pe Voievod.
— Voievod?!
— I l-a dat colonelul. Ai să-l vezi!
— Sus, Gheorghiţă, şi la goană! porunci Dănuţ.
— Conaşule, da unde mă sufere? Nu-l ştiu eu?! … Aista-i di-a duduii Olguţa! Să spuie şi duduia Monica…
— Lasă fleacurile, Gheorghiţă! Încalecă.
Într-adevăr, neştiutor de democraţie, Cneazu avea o hotărâtă aversiune pentru Gheorghiţă. Nu vroia nici să-l privească, nici să-l primească, nici să-l simtă. Năduşit ca după un galop, Gheorghiţă nu izbutise nici să încalece. Aruncă o privire spre Monica, ştergându-şi cu dosul palmei fruntea îmbrobonată. Monica interveni.
— Dănuţ, aranjăm altfel. Mă duc eu până-n sat şi vin imediat cu două căruţe.
— Şaru mina, duduie Monică, şopti Gheorghiţă.
Monica încălecă fără ajutor. Cneazu era valuri-valuri.
— Monica! Monica! Ţine-te bine! strigă Dănuţ alarmat, alergând.
Cneazu făcuse o „lansadă”, ridicându-se năpraznic în două picioare şi izbucnind în salt.
„Vai! ce cochetă m-am făcut! gândi Monica roşindu-se. L-am speriat pe Dănuţ!”
O urmăriră din ochi, până când nu mai văzură decât galopul blond al spicelor în urma ei.
Reveniră pe peron, zâmbind.
Apoi căscară.
— Dan, ce facem?
— Stăm.
Se aşezară pe cufere.
Şi, în timp ce Monica ducea în galop vestea venirii lui Dănuţ întregului ei suflet, Mircea se posomorî cu spinarea curbă şi ochii în pământ, iar Dănuţ, aplecat într-un cot pe cufărul lung, îşi regăsi sufletul întins pe şine în urma trenului plecat.
