II.

O ZI.

Bunul prieten al Olguţei – doctul, lucidul, sarcasticul, zdrenţărosul şi calamburgiul doctor Prahu – despre care s-a pomenit într-unul din primele capitole ale acestui roman, îşi trata pacienţii cu ceva mai multă cruţare decât ştiinţa medicală pe care…

— N-o pot dispreţui fiindcă nu există.

O dispreţuia totuşi mai presus de toate; în al doilea rând veneau doctorii, apoi femeile, apoi virtutea, apoi pacienţii săi… Lista e mare. Întrebat odată de un „cetăţean indignat” despre dimensiunile ei, răspunsese superb:

— Vezi, domnule, marea enciclopedie: ai să mă scuteşti de-o osteneală… şi pe deasupra ai să te cultivi.

Fiu de farmacist – de „şpiţer” cum spunea el, derivându-şi pasiunea pentru şpriţuri din calamburul „şpriţer” – era hotărât duşman al medicamentelor.

Implorat de o pacientă „să-i dea ceva”, aşternuse laconic pe hârtie: „H2O; preparatul francez.”

— O să luaţi, stimată doamnă, câte cincizeci de picături la sculare şi cincizeci la culcare.

Medicamentul „soare” şi medicamentul „vin” erau singurele excepţii de la regulă: e drept, însă, că ambele nu erau preparate spiţereşti.

Olguţa era prietena doctorului şi viceversa. Olguţa îl alimenta cu vin ales dintr-o pivniţă aleasă; în schimb, doctorul Prahu îi prescrisese băi de soare.

— S-o duc la mare? întrebase doamna Deleanu, alarmată de gravitatea doctorului, fără să ştie că Olguţa râdea după uşă c-un prosop pe faţă: prea amatoare de râs ca să nu asculte; stăpânindu-şi prea puţin râsul, ca să nu ia măsuri drastice.

— Stimată doamnă, fiica dumneavoastră este nervoasă… Şi marea…

— Ştiu, doctore, enervează. Ce-i de făcut atunci? S-o duc la munte.

Olguţa auzise o tăcere cu perspective de munte, ceea ce nu-i convenea de loc. Azvârlise prosopul şi intrase în odaie, şoptind în treacăt doctorului substantivul „ploaie”.

— Ce cauţi, Olguţa?

— La munte plouă, stimată doamnă…

— Bravo, Olguţa! Eu tremur de grija sănătăţii tale, şi tu râzi! Râzi, Olguţa, râzi!

— E nervoasă… şi la munte plouă, revenise doctorul recapitulativ, cu acompaniamentul hohotelor de râs al Olguţei şi al uşei pocnite.

Graţie acestei savante strategii, Olguţa obţinuse pe cale medicală şi indirectă ceea ce nu izbutise să capete până atunci prin persuasiune: un duş în plin aer, alături de tenis.

— Vezi, mamă dragă, când joci tenis asuzi şi sudoarea, iartă-mi expresia, e infectă. Fă-mi un duş alături de tenis.

— Asta mai lipseşte! exclamase doamna Deleanu, ridicând mânile la cer. Asudată la duş?

— Mamă dragă, cine ţi-a spus c-am să fac duş asudată? replicase Olguţa cu cel mai serafic glas.

— Tu.

— Ai înţeles greşit. Eu am alăturat substantivele „duş” şi „sudoare”, dar nu verbele „a asuda” şi „a te dusă”.

— Olguţa, lasă glumele! Nu te ştiu eu pe tine! Parcă te văd: o apă la tenis, hop la duş. Pneumonia gata!

— Mamă dragă, dar când plouă nu asuzi?

— Şi?

— Nu-i totuna? Ori cu haine, ori fără haine, sudoarea-i tot sudoare, şi ploaia tot duş!

— Ai uitat umbrela! zâmbise doamna Deleanu.

— Fă-mi, mamă dragă, o umbrelă şi la duş, şi fac duş îmbrăcată: cum îţi place ţie!

Doamna Deleanu nu cedase decât în faţa medicinei.

Olguţa reacţionase cu strâmbături de nas la auzul băilor de soare „obligatorii” ca în faţa unei doctorii amare. Şi cum toate doctoriile amare îşi au corectivul şi premiul într-o acadea sau o linguriţă de dulceaţă administrată după înghiţirea lor, Olguţa căpătase duşul dorit fiindcă binevoia să facă băile de soare impuse.

Astfel, alături de tenisul care-şi întindea în mijlocul livezii gălbuia planşă de nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, împrejmuită cu înaltă împletitură de sârmă, răsări, cu sacrificarea altor pomi, îngrăditura de rogojini, înlăuntrul căreia Olguţa primea vizita soarelui.

        „Coliba soarelui”, cum pretindea Olguţa că o va numi Metaforel, era croită din larg: 4 m pe 5. Duşul, cu încăpător rezervor de apă, fusese adus de la Bucureşti, unde-l alesese Herr Direktor; subt duş, un grătar de lemn; pe jos, prund zglobiu de râu şi belşug de rogojini. Două chaises-longues-uri pentru băile de soare, Olguţa botezase această luminoasă încăpere „la musca văduvă”, în cinstea şi spre statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare slăbiciune, mai ales în timpul verii, pentru cârciumă din Tătăraşi, purtătoarea acestei denumiri.

Evident, Olguţa niciodată nu intenţionase să facă băi de soare, fiindcă n-avea nevoie şi, mai ales, n-avea poftă de aşa ceva. Dar doamna Deleanu o anunţase că va inspecta inopinat, controlând, şi că va asista chiar cu ceasornicul.

Atunci se întâmpla un eveniment foarte ciudat, numit de unii învăţaţi coincidenţă: aşa cel puţin îl caracteriză doamna Deleanu. Rodica, robusta camaradă de râs a Olguţei, avu şi ea nevoie de băi de soare. Şi ea nervoasă, şi pentru ea marea… agasantă, muntele… pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele era vacant şi instalaţia complectă.

— Mamă dragă, înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează… E fată ruşinoasă! Educată la „Humpel”!

Doamna Deleanu rămase dincolo de ziduri. Dar tot vigilentă. Olguţa organiză băile de soare în consecinţă. Dimineaţa, când plecau la tenis, ambele paciente luau câte un halat de baie, conţinând rândul de haine respectiv, în afară de cel îmbrăcat. În permanenţă, două bluze şi două rochii spânzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.

— Mamă dragă, pantalonii nu pot să-i pun în evidenţă! Înţelegi, educaţie de la „Humpel”!

Aşa că, oricând, doamna Deleanu avea dovadă că pacientele sunt în cură. Pe lângă aceasta, sosirile doamnei Deleanu erau anunţate din vreme de Puiu, de planton cu bicicleta între poarta livezii şi „Musca văduvă”. De îndată ce plantonul anunţa inspecţia, duşul amuţea, râsetele începeau.

Mai aveau fetele şi o umbrelă: nu pentru duş, pentru soare!

Nici un pom din livadă nu rodea mingi de tenis. Totuşi, subt perii care-şi lepădau în iarbă rumenele busuioace, albinele găseau proslăvindu-se albul, rotundul şi inodorul fruct de gumă şi de pâslă; la fel, subt zarzării cu blonde grindini, subt cărnoşii caişi, cât şi prin tufele de rubine ale pomuşoarei.

Pretutindeni, sportivele lunule induceau în eroare albinele. Această risipă de mingi, dincolo de hotarele tenisului, dovedea că cel puţin unul dintre jucători avea lovituri inuzitate la jocul de tenis.

Îşi găsise un adept între purtătorii de rachetă, străvechiul „cuc”, glorie a oiniştilor de odinioară, constând într-o lovitură astfel aplicată mingii de piele, încât cel care-o executa avea răgaz, până la căderea mingii, să-şi răsucească o ţigară; „iepurii”, să fugă şi să revie fără risc; iar privirile spectatorilor să facă alpinism în văzduh.

Excluzând pe Olguţa, ale cărei mingi deşi aveau vehemenţa loviturilor de box, erau precise ca loviturile de biliard, pe Puiu, fanaticul şi vrednicul emul al Olguţei, pe Monica, elegantă jucătoare, dar rară parteneră de când cu întârzierea lui Dănuţ, rămânea Rodica.

— Buftachi dragă, ofta Olguţa, întovărăşind din ochi jalnica bejanie a unei alte mingi, am să-ţi spun Cuc!

Şi fiindcă Rodica nu se învrednicea să-şi dezmintă porecla, şi fiindcă mingile se consumau ca oule de Paşti, Olguţa instituise un serviciu special pentru descoperirea şi adunarea lor. Păstorul oiţelor rătăcite era Costică, zis Cotic, feciorul oacheşei Anica. Cotic era blond ca strugurii din Stambul şi avea ochii albaştri. Anul venirii sale pe lume era următor anului sosirii la Medeleni a lui Kulek, berlinezul şofer al lui Herr Direktor. Barza cu miros de benzină a lui Cotic nu se mai înapoiase la întâm-plătorul cuib: aşadar, Cotic era „din flori”. Peltic şi tont, suferise pesemne irezistibila atracţie a strămoşului său germanic pentru palmipede.

Cu osebirea că purul Lohengrin călărea o lebădă ghinionistă, pe câtă vreme Cotic, datorită prestigiului de care se bucura printre gâşte şi gânsaci, căpătase o slujbă remuneratorie: aceea de amiral al flotei, cum spunea Olguţa. Flota se compunea dintr-un imens cârd de gâşte, raţe şi gânsaci. Amiralul o ducea la păscut, la adăpat şi la culcare – pentru care primea diurna de cinci parale şi hrană, pe deasupra, la discreţie, plus tainul de zahăr de buzunar.

Ţăranii îl învăţaseră să înjure. Pelticul amiral îşi înjura flota cu adoraţie. Seara, când o aducea de la păscut, magnetismul nordic al ochilor albaştri se amesteca în permanente doze cu cele mai sudice sudălmi.

— Ci tot îndrugi acolo, măi Cotic? interpelau ţăranii de pe prispa cârciumei pe ciobănelul cu varga din urma gâgâitoarei turme.

— Ia, tudui gâcile!

— Da ţi-s dragi, măi Cotic?

— Îhî! Li iubec.

Această scenă, zilnic repetată, strânsese inima Monicăi şi acţionase voinţa Olguţei, care îl transformase pe Cotic din amiral al flotei în culegător de mingi, mărindu-i diurna. Şi în această nouă funcţiune, fostul amiral excela. Ochii lui aveau darul de-a osebi culoarea albă, cu nuanţele ei – comună mingilor şi gâştelor – de verdele frunzişului şi-al ierburilor cât şi de tenul pământului. De altfel, Olguţa îl persuadase că mingile nu-s decât ouă de gâscă. Şi cu cât va aduna mai multe, flota va spori.

— Ei, Cotic, ci faci? îl întrebau la bucătărie.

— Ia, sting ouă di gâci.

După ce-şi isprăvea treaba, se ducea la gâşte şi asista, cu ochi de mamă, la pregătirile lor de somn. Maică-sa Anica n-avea vreme să vadă de el, fiindcă din an în an florile erau darnice cu ea – darnică şi ea cu ele.

— Olguţa, Olguţa, m-auzi? îşi vesti Puiu apropierea de sacrele rogojini, rezemându-şi bicicleta de trunchiul unui copac.

— Cuţulachi, Cuţulachi, te aud! ţipă Olguţa pe acelaşi ton, tăind net entuziasmul vocal al lui Puiu.

Urmă o tăcere bosumflată, prin care răsună duşul şi murmurul livezii.

— Cuţulachi, vorbeşte mai tare, curmă Olguţa tăcerea prelungită.

Puiu, care venise plin de exuberanţă să aducă Olguţei o veste agreabilă, simţi nevoia ofensatoare de-a fi lapidar, şi fu:

— Tante Alice cânta.

În loc de: „Nu ştii, Olguţa, ce veste bună îţi aduc? Tante Alice cânta etc…”

— Bine face, răspunse Olguţa cu o egală lapidaritate.

— Pot să mă duc?

— Îhî!

Puiu culese o pară de jos şi o zvârli într-o vrabie, provocând un zbor.

— Olguţa…

— Ei?

— Nimic.

— Mersi.

Puiu luă o piatră şi o zvârli într-altă vrabie: nici un asasinat nu turbură acalmia livezii. Ar fi vrut să-i spuie Olguţei o impertinenţă şi nu găsea nimic alt decât pere şi pietre.

— Cuţulachi, ce cânta mama?

— Nu ştiu.

— Du-te şi află.

După un răstimp, biciclistul sosi cu răspunsul.

— Nu ştiu.

— Cotic al doilea, fredonează.

— Nu pot, mormăi Puiu, crâncen.

— Atunci n-am să te mai primesc când fac muzică.

— Îmi pare foarte taine, chiar foarte taine!

— Puiu!

Cum ar fi spus: „Tout beau!”53

— Poftim, Olguţa!

— Te-ai calmat?

— Da, Olguţa.

— Bine. Fredonează ce cânta mama.

Puiu înghiţi de câteva ori şi, cu o voce plină de lacrimi, ca sirmele telefonice de rândunele, îngăimă câteva măsuri.

— Bine, Puiu. Acuma du-te şi culege caise.

Puiu plecă, maltratând iarba şi brutalizând crengile. Glasul Olguţei avea asupra lui efectul pe care-l aveau mânile lui asupra ghidonului bicicletei.

— Ce cântă? se informă Rodica.

— Debussy.

— Ce-i asta?

— Ceva, Buftachi! Nu-i de mâncare!

— Ştiu, da-i bun?

— Sigur. Trufanda: nu pentru tine! … Descifrează toată dimineaţa, din păcate!

— Atunci mai faci un duş? o întrebă Rodica, fără să fi auzit finalul, din pricina duşului cu zvon de sărutare pe ureche.

— Ba! răspunse Olguţa c-un aer dezgustat.

— De ce?

— Fiindcă n-are nici un haz duşul fără mama;

Caişii îl cunoşteau bine pe Puiu şi-l răsfăţau, cum odinioară frumoasele castelane coapte în aşteptarea vitejilor războinici îşi răsfăţau pajii, purtătorii trenelor şi-ai micului pumnal, lăsându-i să se joace cu cerceii, cu inelele, cu zulufii şi uneori chiar şi cu sânii: preţioşi şi ei în brocarturi, dantele şi catifele.

În fiecare dimineaţă Puiu venea spre caişi, lăsând racheta pe bancă şi fetele la baie. Îmbrăcămintea lui Puiu se compunea dintr-o cămeşă cu mânici scurte şi guler răsfrânt; o păreche de pantalonaşi de flanelă albă, foarte scurţi şi aproape colanţi, strânşi la mijloc cu o centură albă; şi espadrile de pânză cu talpă de sfoară, fără ciorapi; capul descoperit. Aşa hotărâse Olguţa.

Puiu ştia că-l prinde bine costumul alcătuit de Olguţa. Îl arăta zvelt, fiindcă centura strânsă făcea umerii mai largi, iar pantalonaşii scurţi descopereau picioarele imberbe, brune, cu muşchi lungi, îndemnându-le să fie mai sprintene, mai iuţi. Şi deşi aspira la pantaloni lungi – din pricina prestigiului legat de lungimea pantalonilor – era mândru de cei scurţi din pricina picioarelor.

Puiu nu scutura caişii. Brutala scuturătură e bună pentru cireşii cu însutitele bătăi de inimioare roşii, pentru gloata zarzărelor bunduce şi elastice ca dancii după trăsurile boiereşti, dar nu pentru caişii somnolenţi şi somptuoşi în arome. Se urca în ei şi culegea, dând la o parte misterul crengilor, pudoarea crenguţelor şi frunzele care ascund povocator ca o rochiţă îmbrăcată pe piele, rotunde nudităţi de aur veneţian – se suia, din creangă în creangă, tot mai înspre cer, în val de arome, până-n vârfuri, unde caisele în soare au un obraz auriu şi celălalt pătat de roşu, ca obrajii fetelor tinere, când se deşteaptă dimineaţa, calde, somnoroase, despletite.

Culegătorii de perle când se afundă în mare sunt goi şi au, legată de gât, o punguliţă pentru lăcrămioarele undelor verzi. Scufundător în soarele caişilor, Puiu avea legat pe piept un sac de pânză pentru aromatele mărgărintare leneşe ale frunzişurilor verzi.

Livada Medelenilor avea mulţi caişi: puteau să aurească iarba de subt bogatele lor crengi; să umple chiselele de dulceţi, borcanele de compoturi şi marmelade, şi să îndestuleze pofta tuturor copiilor din casă şi de la bucătărie. Aşa că Puiu alegea numai caisele între caise, cum alegeau trimişii de la Poarta otomanei împărăţii, pentru harem, numai frumoasele între frumoase.

Îi plăcea, în miros de caisă, de sevă şi de soare, să pipăie şi să cuprindă fructul catifelat ca botul mânzului, şi-atât de dulce bombat, de parcă o inimă, şi nu un sâmbure i-ar fi însufleţit carnea luminoasă. Dar să muşti dintr-o caisă neatinsă de nici o mână, dintr-un fruct având culoarea soarelui privit prin frunze şi căldura încropită a văzduhului de vară! …

Puiu culegea caise, şi caişii îl învăţau gustul dezmierdărilor şi-al sărutărilor, îndrumându-l vicleni spre trupul surorii lor: femeia. Într-o zi i-o arătară.

Fetele făceau baie. Puiu colinda caişi, culegând. Şi pe când desprindea caisele din vârfuri, văzu trupul Rodicăi. O clipă, numai, printre frunze. Ca jumătate de caisă cu sâmburile-n ea…

De-atunci, Puiu o ura pe Rodica.

Dar se urca uneori în caişii cei mai înalţi, şi nici nu culegea, nici nu muşca. Atunci, obrajii săi luau culoarea obrazului dinspre soare al caiselor din vârfuri, şi inima lui Puiu scutura caise.

Sacul de pânză de la pieptul lui Puiu se îngreuia. Capul, la fel.

Nu se înălţase încă pe crengile înalte, şi aromele, din ierburi până-n crengi, îl îndemnau să se urce sus, până acolo de unde…

Teama şi dorinţa îl stăpâneau deopotrivă. Nu cuteza să privească decât dacă era sigur că Olguţa-i îmbrăcată. Dacă nenorocul ar fi făcut ca Puiu s-o vadă pe Olguţa goală, s-ar fi aruncat de sus, din vârful de unde o privea pe Rodica.

Pe Olguţa o iubea.

Pe Rodica o ura.

Copilărise cu Olguţa. Ar fi avut de nenumărate ori putinţa să o vadă în cămeşă de noapte, în halat de baie bătut de vânt, spălându-se: Olguţa niciodată nu încuia uşile. Întotdeauna ochii lui Puiu ştiau s-o privească pe Olguţa numai când era deplin îmbrăcată. Pe Monica la fel, dar Monica era sora lui mai mare, pe când Olguţa…

Expresiile „trup de fată”, „trup de femeie”, existau mai demult în mintea lui Puiu; expresia „trupul Olguţei”, niciodată. Olguţa, era Olguţa: numele care-i da bătăi de inimă. Altceva nimic. O duşmănea pe Olguţa – fiindcă-l ironiza, fiindcă-l brutaliza, fiindcă-l umilea – de zeci de ori pe zi. Dar seara, asupra culcării, se ducea în odaia Olguţei şi-i spunea cu sfială, renegându-şi zecile de suflete rebele din timpul zilei:

— Noapte bună, Olguţa.

— Noapte bună, Puiule.

Şi până adormea, asculta glasul Olguţei, spunându-i: „Noapte bună, Puiule”. Asta se numea fericire. Daca Olguţa-i răspundea: „Bine, Cuţulachi, du-te la culcare”, nu se omora, dar adormea târziu, cu perna udă şi obrajii la fel. Asta se numea desperare.

Desigur că din trei sute şaizeci şi cinci de nopţi, câte are anul, nu toate erau fericite: dimpotrivă.

Dar nopţile desperate erau urmate, a doua zi, de fericirea de a o vedea pe Olguţa – chiar dacă-i spunea Cuţulachi – aşa că anii lui Puiu, în totalul lor negru şi alb, erau fericiţi.

De ce venise Rodica? …

De ce-o văzuse goală? …

O cunoştea mai demult pe Rodica şi n-o putea suferi fiindcă prezenţa ei însemna imediata lui expulzare.

— Nu te mai ţine de coada fetelor: eşti băiat, Cuţulachi!

Când Olguţa era singură, îl mai tolera, când era cu Rodica niciodată, ca şi cum Puiu n-ar fi devenit „băiat” decât atunci când erau mai multe fete împreună.

La Iaşi, Rodica se arăta prea familiară cu el. Îl bătea peste obraz, îl tutuia cu ifosul nesuferit al celor din cursul „superior”. Şi era grasă pe deasupra. Aşa cel puţin i se părea lui, aprobând întru totul porecla Buftachi, dată Rodicăi de Olguţa.

S-o fi iubit pe Rodica? … De unde! Nu, din pricină c-o iubea pe Olguţa. Poate că dacă n-ar fi iubit-o pe Olguţa, ar fi iubit-o pe Monica. Dar pe Rodica! Să iubeşti pe un Buftachi ca Rodica!

Uneori, când era supărat pe ea, o făcea „gâscă” sau „vacă”: natural, în mintea lui. Rodica era grasă ca o femeie, adică avea piept rotund ca guşa hulubilor, obraji plini, pulpe robuste, şi totodată era băieţoasă. Altfel decât Olguţa, se înţelege. Nu ştia să joace tenis, nici să călărească, nici să ţie floreta, nici să se încrunte, nici să privească „teribil”, nici să persifleze. Râdea prosteşte, cum râd toată ziua băieţii între ei, mânca mereu, îi plăcea să se zbânţuie, să ţipe, să gesticuleze…

În faţa ei, Puiu nu s-ar fi jenat să spuie: „Du-te dracului; ce te hlizeşti? cărăbăneşte-te; ho! nu te holba la mine; porc de cine; marş!” vocabularul şcolar din recreaţie. Dacă nu scăpa astfel de vorbe faţă de Rodica, asta se datora numai prezenţei Olguţei sau Monicăi. Dar cu Rodica s-ar fi putut purta „golăneşte” fără să-i pară rău.

La Iaşi o vedea numai în uniforma zilelor de şcoală.

Şi iată că Buftachi venise la Medeleni. Tot Buftachi, dar altfel Buftachi. Chiar în ziua sosirii Buftachi venise la dejun îmbrăcată într-o rochie subţire de foulard ca cireşele roşii; cu obrajii rumeni, părul castaniu închis, atârnându-i pe spate în două cozi grele şi lucioase; cu buza de sus uşor umbrită de un puf care făcea gura mai roşie; cu pantofi care făceau gleznele subţiri şi ciorapi de mătasă care dădeau picioarelor zvelteţă cambrată.

Abia atunci se oprise Puiu asupra expresiei „ca o cireaşă”, nebăgată în seamă până atunci. Buftachi era ca o cireaşă într-un pahar cu apă: răspândea o veselie rumenă, cărnoasă.

La dejunul acela, cât şi după dejun, Puiu privise pe furiş ceea ce până atunci nu privise decât la Sevastiţa – ţărăncuţa care-o slujea pe Olguţa – sânii. Când Rodica se apleca mai tare, prin decolteul bluzei de vară vedea îmbinarea arcurilor albe: caldă gropiţă. Şi se roşea. Puiu nu scosese nici un cuvânt la dejun. După dejun, în pridvor, Rodica îl ciupise de gât – ca la Iaşi. Puiu se scuturase ostil şi plecase. Dacă Olguţa şi Monica n-ar fi fost acolo, ar fi rămas.

Goală, Rodica nu mai era „grasă”. Era cum trebuie să fie o femeie foarte tânără: plină, îmbelşugat voinică, dar avântata.

Când era cu Olguţa şi Monica, şi când îşi amintea înadins de trupul Rodicăi – ca s-o dispreţuiască mai tare – îşi spunea că-i pântecoasa. Ţinea minte linia mijlocului rotund şi neted, curba galeşă a pântecelui pornind dintr-o cută şi arcuirea şoldurilor, perfectă ca a unui dâmb nins.

Dar când o privea pe Rodica, din caişi, sau când, seara, îşi aducea aminte de ea se bucura că Rodica are şolduri şi pântece, şi parcă i se umpleau palmele de un val, care le rotunjea în cupe. O visa des şi o ura des. Îl trata ca pe un copil. Într-o zi îi vârâse mâna rece, pe după gât, înfrigurându-i spinarea. Puiu se smuncise, răstindu-se:

— Dacă ţi-oi face la fel?

— Fă-mi!

Puiu se roşise şi plecase.

Rodica îşi mânca unghiile. Din pricina asta, Olguţa-i spunea că are degete buzate. Puiu era fericit că mai are un motiv de dispreţ pentru Rodica şi o dispreţuia cu expresia Olguţei.

Dar seara, în patul lui, şi degetele buzate îi făceau o plăcere trupească. Le simţea parcă alunecându-i, rotunde, elastice, pe spinare… Şi-o închipuia dormind pe Rodica…

Dar o iubea pe Olguţa.

Pe Olguţa îi plăcea să şi-o închipuie toamna, în odaia de la Iaşi a Monicăi. Ar fi vrut s-o ştie bolnavă, puţin, nu mult, s-o doară gâtul, de pildă. Să-i fie frig. Să fie ceva mai palidă, mai puţin energică. Înfrigurată, să aibă un şal pe umeri şi să stea zgribulită în fundul divanului. Leila să toarcă. În sobă să ardă focul. Olguţa să fie îmbrăcată în haine de toamnă, cu puţin miros de naftalină: rochie de culoare închisă, neagră mai ales, ghete înalte. O îmbrăcăminte de doliu.

El să stea la picioarele divanului sau la picioarele Olguţei. Afară, frig, burniţă. Să fie şi el bolnav, ca Olguţa să se arate blândă cu el. Să fie zi de şcoală: nici o sărbătoare nu-i mai sărbătoare decât o zi de şcoală petrecută acasă, când ştii că toţi colegii stau în bănci.

Olguţa să privească spre fereastră. El să mai puie lemne pe foc, să aducă samovarul în odaie. Să vadă mormanele de jar sclipind în umbră şi să audă clocotul muzical al apei din samovar. Să servească ceaiul Olguţei. Să se facă seară.

— Noapte bună, Olguţa.

— Noapte bună, Puiule.

Şi să-i sărute mina…

Cu cât o ura pe Rodica mai tare, cu-atât o iubea pe Olguţa mai mult.

Dar Olguţa îl umilea în faţa Rodicăi, şi asta nu-i plăcea – altfel de cum nu-i plăcea să fie rea Olguţa cu el.

Pe Rodica o dispreţuia: şi nu ţi-e de loc îndemâna să fii umilit faţă de cineva pe care-l desconsideri. Ar fi vrut să facă un pact cu Olguţa: să-l umilească numai când or fi singuri, Olguţa şi cu el; iar în faţa Rodicăi să-l cruţe, nu fiindcă Olguţa n-ar fi avut dreptul să-l trateze cum credea, dar faţă de Rodica! …

Mai bine-ar fi fost să plece odată Rodica asta! Îi plăcea s-o vadă din caişi făcând baie, sau în halatul deschis, dar teama ca nu cumva s-o vadă din întâmplare şi pe Olguţa era aşa de chinuitoare, încât îi venea să doboare caişii cu ispita…

Şi toate caisele erau aşa de coapte, şi aromele atât de învăluitoare! …

Soarele ilumina rogojinile, înzeuându-le; s-auzea duşul, murmurau albinele… Caisele erau calde în mini şi moi, ca pieliţa pântecelui când trupul stă la soare… Şi, muşcate, caisele aveau un sâmbure negru…

— Puiu…

— Cuţulachi!

Vru să azvârle de sus sacul plin: să se sfarme toate caisele. Şovăi. Şovăirea îi deschise perspective negre; cunoştea reacţiunile Olguţei faţă de insubordonanţe: nu-i mai spunea nici Cuţulachi.

Se coborî şi porni în goană spre rogojini. Prinse sacul de capătul unei lungi prăjini despicată în vârf. Sacul din capătul prăjinei aplecată ca o undiţă înlăuntrul rogojinelor, fu cules de Olguţa şi golit pe jos: ca puişorii aurii de subt aripa cloştei, caisele se rostogoliră.

Duşul încetă.

— Puiule!

Vorbise Rodica.

— Vrei o caisă?

— Dacă-mi dai…

— Prinde-o; da să nu te uiţi!

O prinse. Dincolo de rogojini, Rodica era goală; picăturile curgeau rotund pe trupul ei…

— Puiu, du-te şi vezi ce face mama.

Vorbise Olguţa.

Încălecă pe bicicletă şi porni.

Intră în casă. Doamna Deleanu cânta.

Caisa, pe care n-o muşcase, era caldă în mina şi, dincolo de rogojini, Rodica era goală…

Trecu din odaie în odaie. Casa deşartă, storurile trase. Penumbră răcoroasă pretutindeni. Uşa odăii Olguţei era întredeschisă.

Se opri: în genunchi, Sevastiţa ceruia podele. Îşi cruţa şi ghetele, şi ciorapii, şi fusta. Se târa în genunchii goi, frecând din greu.

Puiu intră.

Sevastiţa întoarse capul.

— Mata eşti, conaşule?

— Eu.

Se aşeză pe marginea patului.

Sevastiţa îşi văzu de treabă.

Din faţă, îi vedea mişcarea sinilor plini, cutremuraţi de gestul sacadat al mâinilor; din spate, pulpele pietroase subt pieliţa albă eu vine albăstrii.

Se sculă, făcu doi paşi, ocoli o mobilă, se duse la geam, mişcă storul…

— Nu-s muşte, constată Puiu admirativ şi congestionat.

— Nu-s, cî li-alung!

Se plimbă prin odaie.

— Nu eşti la gioaca duducilor?

— Nu.

— Aici-i răcoari.

— Da.

Se îndreptă spre uşă, o închise discret, răsuci cheia, onctuos. Sevastiţa ridică puţin capul.

— Da ci faci?

— Am închis-o.

— Da la ci?

— Aşa!

— Dacă vini coniţa şi ni găsăşti?

— Ei!

— Apui, ei!

Se aşeză din nou pe marginea patului. Sevastiţa freca mai departe, clătinând din cap.

— Sevastiţo!

— Sevastiţo…

— Zi, cî ţi-aud!

— Valeu! cî tari mă mai dor şălili! oftă din senin Sevastiţa, îndoindu-se pe spate ca subt kilogramele unei sărutări.

— Te dor şalele?

Sevastiţa oftă, fără să-i răspundă, din nou îndoită asupra podelelor.

Mirosea tare a terebentină. O muscă, una singură, făcu zgomotul infernal al muştelor solitare într-o odaie în care tăcerea e ameninţată de ceva.

Puiu se apropie de Sevastiţa.

— Da ci-ţi vini?

— Ei, şazi! Nu vezi că am treabî! Amu îţi ardi di gioacî!

Puiu se îndepărtă.

Sevastiţa freca subt pat. I se vedeau numai picioarele în întregime goale, cu pulpele prea alb reliefate pe roşeaţa lucie a podelelor.

Puiu privi spre uşă, spre fereastră, spre patul gol…

Sevastiţa ieşi de subt pat cu faţa căpşunie, cu tulpanul strâmb. Îşi şterse năduşeala, trecându-şi cotul peste faţă.

— Sevastiţo…

— Iaca aud!

— Na-ţi o caisă.

Sevastiţa îl măsură lung, se codi, şi luă cu fereală fructul oferit.

Puiu se îndreptă spre uşă, învârti cheia o dată, de două ori…

— Da la ci-ai mai închis-o?

— Nu-i treaba ta!

Şi-i trânti uşa-n nas.

Alt strung rotunjise trupul Rodicăi, altul netezise trupul Olguţei.

Trupul Rodicăi părea hărăzit liniei orizontale, pe care ar fi înfrumuseţat-o cu belşug de rotunjimi, cum înfrumuseţează dealurile curbe, valurile pline, ronda legănare a grânelor şi prelunga plutire aplecată a zborurilor întinsurile plane ale pământului.

Trupul Olguţei purta avântul şi vigoarea ascuţită a verticalei: plop vibrând spre cer, din lenea priveliştelor toropite.

Trupul Rodicăi chema mânile, ca viile culesul; trupul Olguţei, săgeată, puterea braţelor de arcaş.

Alături de Olguţa, Rodica părea grasă, şi nu era. Nici pulpele, nici şoldurile, nici mijlocul, nici umerii, n-aveau dospirea puhavă a grăsimii femeieşti. Pietros – trupul era rotund. În curbe dulci – sânii erau tari.

Feminitatea, deşi pare, nu e o îngrăşare, ci o împlinire a trupului de fetiţă. O amforă nu e grasă, e din plin şi robust rotundă.

Fetiţele par slabe fiindcă nu-s încă femei; femeile par grase fiindcă nu mai sunt fetiţe.

Dar o femeie zveltă, altfel e zveltă decât un băiat. Alături de Rodica, Olguţa părea croită băieţeşte. – şi nu era.

Amăgitoarea repeziciune a formelor ei, dacă n-avea nici o moliciune din pricina muşchilor căliţi amănunţit în sporturi, n-avea, deopotrivă, nici o asperitate, nici un unghi brusc, nici o duritate atletică.

Înalte, cu glezne subţiri, pulpe lungi, genunchi rotunzi şi cărnoşi ca piersicile, picioarele când răsăreau în mers, din rochie, erau prea sprintene ca să pară slabe. Dar de la genunchi în sus, liniile care se înălţau spre coapse, păstrându-şi sprinteneala, căpătau o abia simţită îndulcire, un plin, ca aburul nevăzut, care, dimpreună cu lumina soarelui, îndulceşte, toamna priveliştele cele mai aride.

Mici, sinii nu erau de copil. Erau miei. Din acei sini rari, care-n declinul vârstei nu se îngreoaie, abătuţi, ca pânzele din care vântul a căzut, ci dârji ca prorele sfidează calmul anilor morţi. Sâni care par de copil, la şaptesprezece ani, însemnaţi cu roz de petunii în vârfuri, dar care rămân de copil şi la patruzeci de ani, mai dulci, înduioşaţi parcă, veşnici în mânile dragostei ca rozele Iericonului. Sâni cu pueril relief, care, îmbălsămaţi pe pieptul mumiilor egipţiene umilesc, prin milenii, sinii vremelnici ai femeilor din viaţă.

Dar mai preţioase decât toate celelalte erau liniile spinării, din coapse până-n umeri. Se înălţau, ca ciocârliile în soare.

Multe trupuri par zvelte, văzute din faţă, dar din spate, puţine. Cele mai multe păstrează, de-a lungul anilor, aplecarea băncilor şcolare, neobservată în copilărie, din pricina vivacităţii mişcărilor. Fetele tinere îşi poartă timiditatea în spinare: debilă gârbovire; sau impertinenţa: ţanţoşă împietrire. Cusutul hăinuţelor pentru păpuşi, apoi pentru bărbat, apoi pentru copii întreţin şi sporesc mereu aplecarea spinării.

Adolescenţii, deveniţi bărbaţi capătă ori aplecarea grijilor şi a preocupărilor, ori feluritele gârboviri profesionale, ori poartă greoaia voinicie a pieptului atletic.

Viaţa apleacă spinările.

Cochetăria, ca şi corsetul, nu dă zvelteţă spinării – acuză numai, provocator, şoldurile şi rotunzimile care le unesc. Privirile bărbaţilor, când urmăresc femeile cu mers cochet – femeile care „se ţin bine” – coboară ameţite spre şolduri, nu se urcă spre umeri, înviorate, ca atunci când priveşti izbucnirea unui jet-d'eau. Rareori capetele se întorc pe stradă urmărind o femeie, ca să privească altceva decât gleznele spre pulpe, sau mijlocul spre şolduri – fiindcă rare sunt spinările care, biruind coapsele fecunde, se înalţă. Nici educaţia sportivă, nici voinţa cochetăriei nu pot da spinării, nici însufleţi acea linie de imn pur. E un dar hărăzit tuturor trestiilor – care în adieri abia se îndoaie, alene, în vârfuri parcă, ferindu-se de sărutarea vintului delicat – dar rareori trupurilor omeneşti. Iar când îl au, mersul lor e o dănţuire, oprirea lor – o vibrare de înălţare. Acele trupuri biruiesc şi modele, şi imperfecţiunile îmbrăcămintei. Mereu sunt goale ca vântul, sub orişice vestmânt, în suverana lor desăvârşire. Mătasa, catifeaua, şalul veneţian, tricoul de baie sau cârpa zdrenţuită vor deveni egale, îmbrăcându-le. Niciodată goliciunea acelor trupuri nu va fi indecentă, cum a statuilor scoase din valuri nu-i.

Spinarea şi o şerpuire abia destăinuită în mişcările trupului lung feminizau adânc trupul Olguţei. Alături de franca şi vădita feminitate a Rodicăi, feminitatea Olguţei deştepta spaima, ca ondularea de boa a vijeliilor în calmul mărilor adânci.

Olguţa avea ochi negri; Rodica, buze roşii.

Dar amândouă râdeau cu hohote. De ce? Fiindcă unul din ogarii Olguţei, abia deşteptat din somn, clămpănise ca fălcile unui craniu, pentru o muscă imaginară şi, dezorientat, strănutase cu capul strâmb – timp.

Monica, premergătoarea căruţelor, adusese o veste care răscolise toată curtea.

— Tante Alice, nu ştii, a venit Dănuţ!

— Puiule, a venit Dănuţ!

Prin Sevastiţa, Anica şi Profira vestea tropăi spre bucătărie, unde, pe loc, lăsând bucatele să ardă şi oalele să danseze, baba îşi puse un şorţ alb şi o broboadă albă şi alergă spre poartă, urmată de cini, pisici, gânsaci, găini, împrăştiind zboruri de hulubi, gâgâituri, măcăituri, miorlăituri, piuituri şi lătrături – atât de formidabilă printre vietăţile ogrăzii, încât părea un gheţar plutitor cu papuci.

Prin Puiu, încălecat pe bicicletă, vestea vâjâi spre „Musca văduvă”.

O dată vestea aruncată ca o primăvară asupra casei, Monica porni, tot călare, să reîntâmpine pe craiul Medelenilor.

Cu toată aversiunea pentru arşiţă şi colb, doamna Deleanu trecu pragul porţii şi porni precipitat pe şosea, spre norul de colb, nimb în ochii ei.

De data aceasta Puiu se simţi superior Olguţei. În faţa rogojinilor se opri, încălecat pe bara bicicletei, rezemându-şi vârful picioarelor de pământ.

— Olguţa! Olguţa!

— Cuţulachi, unii oameni văd dublu, tu vorbeşti dublu. Numeşte-mă o dată numai: nu-s cuc!

— Olguţa, da am o veste nemaipomenită!

— Ai făcut echilibru-n mini pe bicicletă?

— Ba nu.

— S-a ouat Leila?

Rodica bufni de râs.

Puiu zâmbi compătimitor. Dar nu putea ţine-n el vestea explozivă…

— A venit Dan.

— Cine?

— Dan.

— Metaforel?

— Dan.

— Când? Cum? Cu ce?

— Uite-acuma, vine cu căruţa. Monica a venit călare înainte. Mă duc…

— Stai, nu te mişca! ţipă Olguţa cu tonul hoţilor când comandă: „Sus mâinile.

Într-o clipă îşi trase rochia, pe dos, încălţă papucii de tenis, fără ciorapi, omiţând să-şi lege şireturile, uită să-şi scoată prosopul răsucit în turban pe cap – şi răsări dezmăţată în faţa lui Puiu.

— Descălecă.

— De ce?

— Imediat.

Puiu descălecă.

Olguţa-i încălecă bicicleta şi, subt ochii uluiţi ai lui Puiu, porni săgeată, turc la cap, derbedeu la picioare, urmată de salturile ogarilor albi.

Rodica se îmbrăca amănunţit. Printr-o crăpătură a rogojinei, Puiu o urmări trăgându-şi ciorapii, punându-şi cămeşa…

Pentru întâia oară Rodica văzu ce lipsea cabinei de baie: oglinda. Ştia totuşi, din oglinzile retrospective, că îmbrăcatul în grabă şi pieptănatul la fel, n-o dezavantajau. Dimpotrivă: obrajii sunt mai roşii, de emoţie, părul ciufulit pare creţ…

Şi simţi de asemeni lipsa unei alte oglinzi la Medeleni: un băiat mai mare decât Puiu. De asta poate regreta oglinda în care ar fi putut aranja cu băgare de seamă ceea ce, în lipsa ei, lăsa la voia întâmplării, cu optimism de altfel.

— Puiule… ce faci?

Îl prinsese, fiindcă de la o vreme Puiu închisese ochii ca să mai păstreze imagina Rodicăi dezbrăcată.

— Să nu mă spui, te rog!

— A! Te temi de Olguţa!

Îi zâmbea. Puiu, cu obrajii roşi, îi zâmbi.

— Nu te spun, dar să nu te mai prind!

Îl bătu peste obraz şi o luară la goană.

Descălecarea din căruţă avu loc acolo unde doamna Deleanu întâlni norul de colb. Când o văzu pe mama în braţele lui, mai mică decât el, gâfâind, cu părul sur – i se strânse inima.

Acelaşi blând parfum de şifonieră deschisă – cu bomboane acre, şocolăţi, livănţică şi flacoane de parfum – răspândea doamna Deleanu, dar lacrimile îi curgeau pe subt ochelari: în grabă, ridicându-se pripit de la pian, uitase să şi-i scoată. I-i scoase Dănuţ, zâmbindu-i.

— Dă-mi-i mie, mamă. Nu vreau să te văd cu ochelari.

Avea ghetele prăfuite doamna Deleanu, şi-şi uitase batista. I-o dădu Dănuţ. Monica nu îndrăznise. Ea venea în urmă, ţinând dârlogii, cu Mircea alături. În urma lor, cele două căruţe veneau la pas, scârţietoare. Gheorghiţă, după ce sărutase mâna doamnei Deleanu, o luase la goană spre poartă unde văzuse pe statuara mama Maria. Olguţa trecu pe lângă el săgeată: o recunoscu prea târziu. Chiui după ea ca un desperat: „Şaru… mânaaa…” – şi dădu din cap: „Amarnică-i duduia Olguţa!”

— S-salve, mă!

Se pupară, se priviră. Bufniră de râs.

— Bine, Olguţa!

— Bine, Metaforel!

Doamna Deleanu interveni, severă:

— Olguţa, cum eşti îmbrăcată?! Avem musafiri… Mircea… Băiat mare…

Olguţa ripostă pe-acelaşi ton:

— Bine, Metaforel, în aşa hal vii?! Avem musafiri… Rodica… O bomboană…

Alaiul se întregi.

— Bună ziua, Mircea. Să nu-mi spui „duduie”. Îţi promit solemn, la porţile cetăţii, că dacă-mi spui, îţi spun şi eu „duduie” toată vacanţa. Ţine-mi bicicleta.

— Da papa unde-i? întrebă Dănuţ.

— N-a găsit o bicicletă disponibilă: altfel zbura la tine!

— Olguţa! Tata e la Iaşi, îl lămuri doamna Deleanu, cu braţul după gâtul lui. Olguţa!!

— Ce-i, mamă? întrebă Olguţa care o luase înainte, cu şireturile prin colb şi Mircea alături.

— Ai îmbrăcat rochia pe dos!

— Ai-ai-ai! Mircea, nu te uita că te faci stană de piatră!

— Olguţa!

— Ce să fac, mamă dragă, s-o scot? Eu fac cum vrei mata…

— O vezi, Dănuţ! Uite – aşa-i toată ziua! Peri albi… Se gândi că-i are şi dezmierdă fruntea lui Dănuţ. Ce mare ai crescut! … Bietul Dănuţ! Te-a zdruncinat căruţa.

La poartă îi întâmpina grosul oastei, cu baba în frunte, generalisim.

— Ia şi ti văd… Sărut mina, stăpâni. Şi ni trăiascî, coniţî! Tăiem un curcan: auzi măi Vasili!

Olguţa şopti, cu ochi teribili, grupului de slujnice:

— Strigaţi „ura”!

Şi bufni de râs.

— Ura! îngânară ele, înghiţindu-l pe: „Şaru mina”.

Dar băieţii de ţăran, strânşi la poartă, atâta aşteptau. Un „ura” electoral ca intensitate, dar sopran, acoperi glasul femeilor, dând ogrăzii un elan festiv.

Doamna Deleanu îşi acoperi urechile. Harmalaia se dezlănţuise.

Abia în pridvor, Dănuţ, care zărind-o pe Rodica se prefăcuse că n-o vede, îi fu prezentat.

Puiu – singurul cu pantaloni scurţi dintre băieţi – simţi, împotriva lor, ostilitatea celor din „cursul inferior”, când, într-un cerc de fete, în care erau singurii băieţi, sunt detronaţi prin venirea unora din „cursul superior”. Îi examina pe furiş, cu rea voinţă, bucurându-se că-s nespălaţi, prăfuiţi, cu hainele mototolite, şi desfătându-se mai ales de gafa lui Mircea, care, emoţionat, ridicase pe scări în pridvor bicicleta încredinţată de Olguţa şi o privea nedumerit, cu aerul cuiva care ţinându-şi în mina ochelarii i-ar simţi deodată îngreuindu-se şi i-ar vedea crescuţi gigantic şi deveniţi, miraculos, bicicletă.

Baba pornise după cafea; doamna Deleanu, urmată de Profira, după dulceţi; Anica, după apă de la beci, Gheorghiţă, ajutat de oamenii de la grajd, descărca din căruţe cuferele şi geamandanele.

Olguţa-i propunea lui Dănuţ o imediată partidă de tenis.

— Olguţa, uite-n ce hal sunt! Mă duc să mă spăl, să mă schimb… Mă ierţi domnişoară!

Rodica zâmbi, producându-şi dinţii.

Dulceţile sosiră. Apa, ba.

— Unde-i Anica?

— Anicaaaa…

— Olguţa!

— Mulţumesc, nu iau, refuză Mircea dulceţile, încurcat de bicicletă.

— Pune-o-n buzunar, Mircea! îl învăţă Olguţa, arătând spre bicicletă.

Puiu bufni.

— Ce-i, Cuţulachi? Dai din coadă! Ia-ţi bicicleta şi ad-o pe Anica în echilibru pe cap!

Numai Monica şedea la o parte, pe întâia treaptă a scării. Pridvorul de verdeaţă era plin de zorele. Sufletul Monicăi era la fel. Deşi Dănuţ era cu spatele la ea şi faţa spre Rodica.

Odăile Potemkin-Kami-Mura, de războinică amintire, erau ocupate numai de fete. Copilăria le părăsise demult, urcându-se în pod cu săbiile de tinichea, cu uniforma amiralului rus şi a celui japonez, cu puşca Eureka, reţelele de mingi colorate, colecţia de vapoare, dormitorul de păpuşi, luptele diurne şi nocturnele conferinţe de pace scrise cu linguri de şerbet sau de beltea jos pe covor, la masa albă a lunii.

În fosta odaie Potemkin, stăpânea Leila, pisica Monicăi, şi tăcerea, tăcerea Monicăi. Sulfina se usca pe şifonieră, iar pe subt storul lăsat soarele-şi prefira sulfina pe covor. Paşii Leilei nu turburau nimic – ca fumul. O candelă, subt o icoană, cocea în fiecare noapte un frag aerian pentru minuta grasă şi buzele plinuţe ale copilului Isus, copil în braţele Mariei.

Biroaşul de lemn de trandafir al doamnei Deleanu, delicat şi feminin ca un „clavecin”, pe care-o roză albă, desfoindu-se, cânta o sonatină…

Vara, o dată cu începutul vacanţei, Verlaine, Heine şi alţii veneau la Medeleni. Melodioase nume închise-n foi sonore, ca ferestrele dinspre livezi.

În odaia Monicăi nu era ordinea stereotipă a odăilor atent şi minuţios gospodărite – cărţile de pe poliţa-colţar de deasupra divanului aveau aplecarea capetelor care visează la o fereastră, privind marea – ci prelungirea armoniei pe care unele trupuri şi unele suflete, având-o, o răsfrâng firesc asupra decorurilor familiare.

În odaia Monicăi tăcerea părea că ceteşte versuri. Odinioară, uşa despărţitoare dintre odăile Potemkin-Kami-Mura era închisă de doamna Deleanu. Acuma, de Monica. Bineînţeles, tot Olguţa o deschidea. Căci Dănuţ, oropsitul Kami-Mura, era tot în odaia lui, în odaia Monicăi, iar sufletul Monicăi, ca să-l primească pe Dănuţ, nu deschidea nici o uşă.

În odaia Olguţei tăcerea era ca un vas spart, înlocuit mereu cu unul teafăr, spart din nou.

Două paturi – al Olguţei şi al Rodicăi – ca două albii de râu, adăposteau râs, mai mult decât somn.

Ordinea o făcea Sevastiţa; dezordinea, Olguţa şi Rodica. Luptă inegală, după cum se vede.

Ca şi biroul domnului Deleanu în epocile de lucru, odaia Olguţei fusese iertată de controlul doamnei Deleanu. Ciorapii, însufleţiţi parcă de electricităţi de acelaşi sens, refuzau să convieţuiască împărecheaţi: unul spânzura, de pildă, pe şifonieră, aerian, altul, terestru, dormea sub pat, dimpreună cu ghetele, pantofii, papucii şi uneori chiar cu pălăriile, insolite apariţii acolo, ca berzele în catacombe.

Uşa dinspre odaia Monicăi, transformată în panoplie, era împodobită cu florete, spade, măşti de scrimă, mănuşi şi pieptare capitonate. Şi de aceste arme, totuşi, se agăţau ciorapii, mănuşile, batistele, pălăriile, ca iubitele de pieptul luptătorilor care pleacă la război.

Rachetele şi mingile de tenis aveau locuinţa pe şifonieră, dar călătoreau des, aşa că le vedeai pretutindeni mereu; pe şifonieră rareori, ca pe bărbaţii uşarnici.

În şifonieră atârnau multe cuiere goale, nu din pricina penuriei de rochii, ci pentru că rochiile preferau să stea turceşte de-a valma, exact subt cuiere. De asta rochiile de gală erau păstrate în şifoniera Monicăi. Rodica îşi păstra rochiile în cufărul în care i le aranjase mama ei, la plecare. Era mai prudent şi, totodată, astfel justifica prezenţa cufărului în odaie. Căci Rodica păstra în cufăr, în afară de rochii, şi oarecare cărţi cu poze, despre a căror existenţă Olguţa nu ştia nimic.

Dezordinea din odaia Olguţei nu dovedeşte că Olguţei îi plăcea să trăiască în dezordine – aşa cura pretindea doamna Deleanu – ci arăta numai că Olguţa trăia puţin în odaie. Când dormi, locuieşti în pat şi în tine, nu în odaie.

Adevărul însă e că Olguţa tot în dezordine trăia, dar nu în meschina dezordine a unei odăi, ci pe-afară, în vasta şi triumfătoarea dezordine a livezii, a pădurilor şi a câmpurilor.

Şi la Medeleni Dănuţ avea apartamentul său. Doamna Deleanu nu se lăsase mai prejos decât Herr Direktor. În cealaltă aripă a casei, nelocuită de la moartea lui conu Costake Dumşa şi a Fiţei Elencu, doamna Deleanu aranjase patru odăi pentru tânărul bărbat. Pe cât erau de modern mobilate cele din Pitar-Moşu, pe-atât erau de patriarhal mobilate cele de la Medeleni. Pietatea pentru amintirea părintelui ei mort, făcuse pe doamna Deleanu să nu schimbe nimic din rânduiala ani de-a rândul respectată când era copil: nici hruba icoanelor – bună pentru lavoar – din odaia de culcare; nici oglinzile veneţiene şi candelabrele la fel, din salonul prea pompos şi prea sever; nici grava armonie a odăii de lucru, cu gigantă bibliotecă de lemn negru, birou de lemn negru, pe care, solemne ca pentru un jurământ la miez de noapte, două sfeşnice de bronz masiv, cu patru braţe, înălţau câte patru lumânări; nici părechea de harapi, din dreapta şi din stânga uşii antreului, buzaţi de râs, purtând în mini de şocolată fără lapte câte un vas aurit, plin şi acum de cărţile de vizită îngălbenite ale unor vremi de mult apuse…

Un cerdăcuţ lateral – în care conu Costake îşi lua cafeaua – dacă dădeai la o parte viţa de poamă coarnă care îl acoperea, se deschidea pe sat, pe lanuri şi pe dealurile şerpuitoare în albastrul orizont moldovenesc, având afunda perspectivă în care fumul de ţigară sau ciubuc se dezpleteşte lung, alintându-se opalin pe dealurile albastre, cum îi şade bine fumului de ţigară sau ciubuc când nu-i aruncat de pe divanul moale, spre plafon…

De la Fiţa Elencu nimic nu se păstrase decât doar clopoţelul de argint cu care îşi chema servitorii; îl păstrase doamna Deleanu şi-l trecuse lui Dănuţ, dimpreună cu toate celelalte, nu fiindcă era melodică vibraţia preţioasei guşe de argint lucrat, ci fiindcă nu era sonerie în casă.

În apartamentul lui Dănuţ, Monica pusese florile; doamna Deleanu, saşeuri de livănţică în şifonieră; şi Olguţa, o pancartă: „Aspru interzis metaforele în vorbă şi în scris. Lăsaţi pe seama broaştelor pe: „ca un” şi „ca o” precum şi pe: „întocmai ca, întocmai cum”!”

Iar în odaia lui Mircea, alături de ietacul lui Dănuţ, după dejun apăruseră două benzi de hârtie, prinse vertical cu ţintişoare, din plafon până-n podele.:

Întâia, cu următorul cuprins: „Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum…”

Şi aşa până-n podele.

Iar cealaltă: „Olguţa da Duduie ba Olguţa da Duduie ba Olguţa da Duduie ba…”

Şi la fel până-n podele.

Ideea era a Olguţei; execuţia, însă, a lui Cuţulachi. Din pricina asta, subt primele cuvinte nu urmau ghilimelele expeditive, şi caligrafia avea un caracter triumfal.

Puiu avea odaie în aripa fetelor, ceea ce nu-l umilea de loc. Controlul Olguţei însemna apropierea Olguţei.

Odaia turcească, îmbelşugată în divanuri ca un harem pacificat, îl aştepta pe Herr Direktor: sultan la Bucureşti, ermit la Medeleni.

Nici Dănuţ, nici Mircea nu dormeau.

Dialogul dintre ei, de după dejun:

— Tu ce faci?

— Mă culc. Dar tu?

— Şi eu.

        …întovărăşit de căscat demonstrativ, era o minciună reciprocă. Mircea simţea nevoia patului, fiindcă odată trupul aşezat orizontal, impresiile se limpezeau, ca vinul în sticla culcată pe-o coastă; iar Dănuţ simţise nevoia de-a scrie Adinei de îndată ce fetele plecaseră.

Mircea nu se limpezea.

Dănuţ nu scria.

Dar nici nu dormeau.

Se despărţiseră unul de altul fiindcă aveau nevoie să fie singuri cu adevărurile şi minciunile sufletelor lor, nealterate de altă prezenţă.

Dănuţ era la birou, cu fruntea în mina şi cotul pe lespedea de lemn. În faţa lui, o scrisoare cu două vorbe: „Dragă Adina”, iar în coşul de hârtii, altă scrisoare, ruptă, cu trei vorbe:.”Adina mea dragă”.

Făcu bucăţi scrisoarea din faţă.

Îi scria zilnic, la Bucureşti, când o avea alături, şi acum… „Sunt trist, Adina…”

Cuvintele veneau din afară, nu dinăuntru, mobilând convenţional o încăpere goală.

Ştia că-i trist, dar în clipa când ştia aceasta, nu era trist. Nehotărât şi provizor, ca la o schimbare de anotimp, sufletul era deşert. Tristeţea căzuse ca o lacrimă, lăsând în ochiul care-a plâns-o o privire distrată şi nevoia de-a clipi.

Se îndreptă spre ietac, hotărât să se întindă. În faţa uşii se opri. Uitase pe birou hârtia cu: „Sunt trist, Adina”. Nu mai era în Pitar-Moşu!

        „Sunt trist, Adina.” Putea să intre Monica.

Îşi aminti că şi Monicăi îi scrisese odată: „Sunt trist, Monica”…

Ciudat! Întotdeauna trebuie să fii trist faţă de cineva!

Zvârli scrisoarea începută în paner şi trecu în ietac.

Întâia despărţire de Adina…

Se întinse pe pat. Acumulase atâtea impresii, emoţii şi amintiri, începând de dimineaţă, încât îşi simţea sufletul ca o masă la care mănâncă două persoane, cu intimitatea lor taciturnă transformată în gălăgioasa masă de douăsprezece persoane.

Întâia despărţire de Adina.

Anul trecut venise la Medeleni cu sufletul vacant, dar plin de literatura proprie şi-a altora.

Anul acesta avea ciudata impresie că poartă pancarta: „DE ÎNCHIRIAT”

        …a caselor, la Sfântul Dumitru.

Întâia despărţire de Adina…

Era stranie grabnica dispariţie a durerii care, la gară, în urma trenului, îl făcuse să dorească apariţia altui tren cu roţi tăioase pentru trupul inutil!

Venise Monica, doamna Deleanu, Olguţa, Puiu, Rodica… Medelenii copilăriei…

Reţinu o clipă pe Rodica. Îl mira prietenia Olguţei pentru Rodica. Constatase la dejun prostia ei. Simţi totuşi că „prostia”, „inteligenţa” şi „Rodica” erau noţiuni fără de nici o contingenţă. Mănânci un măr fără să te-ntrebi dacă e prost sau deştept; îl muşti dacă miroase bine şi-i gustos… Totuşi, alături de verva Olguţei şi de distincţia Monicăi, prostia Rodicăi era dezacord… sau variaţie: cine ştie!

Râdea antrenant Rodiea, decoltându-şi dinţii; se uita pe furiş, ceea ce dezminţea naivitatea figurii: şi avea nări… indecente. Da! o indecenţă care iarăşi dezminţea obrajii permanent roşi, dar cu dese îndoiri de roşeaţă… Era oare proastă într-adevăr? Cine ştie! Aşa de ciudaţi sunt oamenii cei mai simpli! Fiecare are o perspectivă de zeci de planuri sufleteşti, pe care le descoperi pe rând şi subit, ca priveliştile în munţi, la cotiturile drumurilor abrupte.

Şi în el descoperise această perspectivă care-i dă un fel de nesiguranţă înfricoşată faţă de el. Mai multe suflete îl stăpâneau succesiv, uneori în răstimpuri mai mici, alteori mai mari, ca perindarea domnitorilor la tronul principatelor româneşti.

Uneori, şi cu unii oameni, era timid: paralizantă timiditate ca un frac de împrumut sau, mai exact, ca o haină îmbrăcată pe dos. Cu alţii era spiritual şi impertinent de îndemânatic în toate mişcările şi vorbele: ca o beţie de şampanie, fără să fi băut, şi fără de ilaritatea fiziologică deşteptată de şampanie. Cu unii se simţea prost, atât de prost, de neghiob, de greoi, de stupid, încât putea spune că are experienţa prostiei, cu nenumăratele ei fizionomii variate ca şi ale inteligenţei, prin el, nu prin alţii. Şi totuşi nu era prost. O simţise din copilărie, când, dominat şi umilit de Olguţa, îşi pusese chinuitoarea întrebare. Avea deopotrivă experienţa prostiei şi a inteligenţei, cunoscute ca doi fraţi gemeni cu el.

Uneori, de pildă, avea impresia că sufleteşte o învăluie pe Olguţa, o cuprinde, cu o capacitate superioară capacităţii ei sufleteşti. Şi-ndată se îndoia: cine ştie!

Îşi reprezenta plastic această problemă, în felul următor: o casă cu patru etaje. În balconul etajului întâi se dezbracă o femeie, crezând că n-o vede nimeni. Dar domnul de la etajul al doilea – a cărui soţie s-a dus la teatru – priveşte în voie pe doamna de la etajul întâi, crezând că nu-l observă nimeni. Îl vede însă domnul de la etajul al treilea. Pe acesta, cel de la etajul al patrulea, care zâmbeşte, fiindcă ştie că domnul de la etajul al treilea se crede neobservat şi din această pricină râde de domnul de la etajul al doilea, care la rândul său observă în voie, crezându-se neobservat, pe doamna de la etajul întâi. Singurul care „ştie” e domnul de la etajul al patrulea: el singur judecă pe toţi ceilalţi, complect, zeflemisindu-i ierarhic.

Dar dacă de pe acoperiş şi pe el îl observă cineva? …

Etajele minţii nu se pot număra ca ale unei case, aşa că niciodată nu poţi fi sigur. Şi nu vanitatea îl determina să-şi propuie şi să cerce să rezolve astfel de probleme – în copilărie poate că da; acuma nu – ci dorinţa de-a cunoaşte uneori măcar un mal sigur al sufletului înfricoşător de incert.

O iubea profund pe mama lui. Totuşi, un an întreg nu simţise nevoia să-i scrie altceva decât anostul rând de cuvinte, aşternut pe o carte poştală laconic informativă. Şi acum, când o văzuse căruntă şi cu ochelari, fără de nici o severitate sau mustrare pentru el, simţise ceva mai adânc şi mai întins decât remuşcarea. Simţise că în răstimpul unui an întreg ceva din el suferise, fără ca el să ştie. Văzând-o pe mama lui, luase act de o veche şi statornică melancolie: aceea de-a fi părăsit o fiinţă dragă, căreia, prin aceasta, îi sporeşte suferinţa despărţirii.

Şi totuşi ignorase această treptată părăginire din el, n-o băgase în seamă – deşi mereu exista în el.

Să nu iei seamă că zi cu zi mucegaiul copleşeşte zidurile şi că păianjenii ţes pânza ursuză într-o odaie a casei tale?

Ciudat! Avea impresia că alt suflet conţinea acea părăginire, acea durere: sufletul care-i venise o dată cu mama lui, pe şosea.

Sufletul nu e ca o casă cu multe încăperi, fie chiar nenumărat de multe. Sufletul e ca un mal la care poposesc corăbii. Aceste corăbii, fiecare din ele aducând altceva – unele rodii şi curmale, altele molime, altele cântece, altele sicrie – sunt pribegile încăperi ale acelei case vast inexistente care se numeşte suflet. Unele se îneacă şi dispar – deşi „sunt” pe fund – altele, răzleţite, apar o dată numai, în fum de ceaţă şi gemăt de sirene. Şi mereu e altceva. Alte suflete, dar ceea ce e îngrozitor e că toate însufleţesc acelaşi trup…

Adina, mama, Monica, Olguţa… parcă nu intrau în acelaşi suflet, ci fiecare într-alt suflet, conţinut în el.

Se simţea împovărat ca de un prea mare belşug inform – şi vid totuşi. Vidul copleşitor din preajma marilor furtuni, sau marilor secete: vastă chemare mută.

        „Ar trebui să mă izolez”…

Totuşi, în faţa sufletului era cuprins de panică. Aceeaşi impresie pe care ţi-o dă marea, văzută întâia oară, de gigantice vitralii deschise pe nemărginiri când verzi, când vinete, când argintii, când albastre; când linse în aburi lăptoşi, şi atât de plane, încât par lespede de veci în colb lunar, pe toate reliefurile vieţii; când zvârcolite şi atât de uriaş căscate încât pare că asişti la naşterea cosmică a munţilor…

Scrisul pentru el era un refugiu, o scăpare de propriul său suflet, un fel de fetişism în care metaforele erau icoanele. Cum fugi de umbra stranie a unui cimitir şi cum te bucuri să intri în prima casă ţărănească întâlnită, casă plină de copii care mănâncă mămăliga la măsuţă joasă, cu mâinile mânjite, fiindcă acest decor îţi alungă spaima cimitirului – aşa fugea de sufletul său, reîugiindu-se în metafore.

Şi fiindcă sufletul era brăzdat de spaime, metaforele izbucneau impetuoase spre viaţă, ca hergheliile de cai sirepi, fugind de crucile de foc ale furtunilor.

Se simţea fratele sălbatecilor care poartă cercei şi amulete izbăvitoare de mâniile zeilor prevăzuţi şi neprevăzuţi. Adora concretul spre a se izbăvi, prin el, de teroarea abstractului. Făcea metafore cum îşi astupă femeile ochii şi urechile, când le e frică prea tare.

Dar nimeni nu ştia aceasta, afară de Monica. Ea singură cunoştea caietul scris în vacanţa trecută – în româneşte, nu în franţuzeşte – intitulat Vitrina jucăriilor, la început, Alunele veveriţei, după aceea. Caietul îl păstra Monica. Secretul, tot ea: vistiernică şi vestală.

Nu arătase Olguţei nimic din ce scrisese atunci, convins că l-ar fi persiflat. Într-adevăr, era plin de metafore caietul, ca scorbura unei veveriţe de alune. Olguţa credea că metaforismul lui e o manie, fără să vadă raţiunea lui profundă, valoarea echilibratoare de religie, pe care o avea pentru el.

Alunele veveriţei reprezentau epoca cea mai senină a adolescenţei lui. Simţise atunci bucuria vieţii de anahoret, fără de chinul trupesc. O a doua copilărie, conştientă însă, ceea ce dubla bucuria de-a o trăi.

Se scula dis-de-dimineaţă şi o pornea pe jos. Răsăritul soarelui, hulubii, cucoşii, gâştele, răţuştele, curcanii, rândunelele, ciorile, cucul, fluturii, florile, gângăniile ierburilor, copacii, pomii, siluetele de ţărani, casele satului, berzele agronomice, griul copt, secara, floarea-soarelui… Îi venea să-şi strângă sufletul în braţe şi să-l sărute pe obraji, ca pe un copil zdravăn şi voios, care în fiecare dimineaţă venea spre el, jucându-se cu el. Dar venea dinafară spre el, nu din el.

Asupra lui n-avea decât creionul, cuţitaşul şi caietul cu scoarţe de muşama neagră. Ali, pointer-ul bătrân, îl urma uneori placid, fiindcă plimbarea era lentă şi siestele lungi.

Se aşeza undeva în iarbă şi nu se întindea, cum se pretinde că fac poeţii, cu faţa-n sus şi mânile subt cap, lăsându-şi sufletul „scăldat în nemărginita pace a cerului albastru”. Nu. „Nemărginita pace a cerului albastru” e o altă mare răspântie de larguri necunoscute: boltită oglindă a mărilor nestatornice şi a sufletului nestatornic.

Culcat în iarbă, cu faţa-n jos, aplecat asupra caietului, se îngrădea cu tot ce era pitic şi imediat, notând:

Greierul.

Dacă-l auzi: un ciripit căzut în iarbă. Dacă-l vezi: afară de Fabre l-a văzut cineva? Nu-i făcut pentru ochi, numai pentru urechi. Spui: am ascultat greierii şi am văzut fluturi. E drept că fluturii tac; ei sunt aplauzele florilor.

Lăcusta.

Văzută pe un tort de şocolată, ai zice că-i cel mai superb miez de fâştica.

Dar o vezi în iarbă…

Ogar pitic şi verde al ierburilor verzi, unde-s miniaturalii iepuri după care fugi, şi unde-i vânătorul cât un deget, care vânează mereu, surind câmpia cu rotocoale de fum ale pufului de păpădie?

Omida.

Un funicular urcă, urcă, şi se opreşte la gara stacojie a unui trandafir.

Merele domneşti.

Ce fetiţă, jucându-se de-a călăul, şi-a decapitat şi scalpat toate capetele păpuşilor, atârnându-le de crengi? Aceeaşi fetiţă care astă-primăvară le-a făcut trusoul de dantelă roză şi matasă verde.

Hulubi.

Stau pe acoperiş şi exclamă: „o! o! o!.” – dându-ţi impresia unei sindrofii de cucoane la etajul de sus, dintre care una istoriseşte ceva picant despre una absentă, iar celelalte exclamă, guşate, indignate şi satisfăcute: „o! o! o!”

Găina.

Zgârcite, stridiile după ce-şi fac mărgăritarul, îl păstrează în aripile închise şi o păţesc!

Găina, darnică, după ce face, părăseşte ovalul, rozul şi marele mărgăritar comestibil – sau îl uită.

În nici un caz nu şi l-ar putea atârna de gât: iar cucoşul nu poartă inele sau ac la cravată.

Gânsacul.

Se repede cu aripile vâlvoi, având fluturarea precipitată, alarmată şi serviabilă a şervetului de subt braţul unui chelner dintr-un restaurant de gară, unde trenul se opreşte cinci minute.

Curcanul.

Se umflă şi se dezumflă fără de nici un rost, aşa cum aprind şi sting pompoasa lumină electrică din salonul gol copiii care n-au altă distracţie.

Plopul.

Îţi vine să prinzi cu degetul vârful acestui minutar oprit şi, învârtindu-l în circonferinţă, să-l aduci la loc şi să aştepţi bătaia imensului orologiu.

Rândunelele.

S-au molipsit stând mereu pe sumele de telegraf şi au devenit urgente şi incoherente.

Piersicul înflorit.

Îl vezi şi-nchizi ochii fiindcă ai avut, cu o bătaie de inimă, icoana întâii sărutări: buzele roşii care-au zâmbit, obrajii copilăreşti care s-au înroşit.

E trist un piersic înflorit, fiindcă alături de el, oricât ai fi de tânăr, eşti bătrân.

Cocostârcul.

Cel de pe casa lui moş Gheorghe. El a adus în pliscul lung şi delicat copilăria noastră.

De-atunci cocostârcii nu mai aduc nimic. Pe morminte, cocostârcii nu-şi fac cuib. În schimb, mănâncă broaşte. Ştiinţa explică precis că mediul în care-şi caută hrana e cauza dimensiunilor pliscului.

Seceriş.

Tabloul e blond: grâul; albastru: cerul. Vezi ţăranul, vezi coasa, vezi femeia cu merinde şi copilul desculţ şi bălan de lângă ele.

Un car cu boi…

Vezi toate noţiunile verii. Simţi vara.

Un singur lucru nu vezi: bagheta cu care profesorul de germană îţi specifică pe nemţeşte toate cele reprezentate pe tabloul mural al „verii”.

Şi nu simţi duritatea băncii de pe care priveşti didacticul Sommer, nici mirosul de cerneală şi de clasă în ora treia.

Seceriş! Lungă recreaţie!

Şi nici un clopoţel nu te vesteşte că s-a isprăvit.

Şi – fericire – tabloul înjură româneşte.

Robinson Crusoe.

Să fii în sufletul tău ca într-o insulă fără nume, neînsemnată pe nici o hartă, înconjurată de mări benigne în tovărăşia unui papagal, a unei căpriţe şi a unor pisici…

Şi să fii ca o carte cetită de un copil care mănâncă piersici.

Robinson Crusoe! Numele fericirii…

Ce trist e numele morţilor!

Munţi.

Apele cuprind pământurile. Viaţa pământului e o lentă înecare sigură.

Munţi deznădăjduit de înalţi! Muget de vită care se îneacă!

Aceste notaţii disparate, unele graţioase, altele glumeţe, altele triste, îi micşorau sufletul, dându-i dimensiunile trupeşti şi sufleteşti ale copilăriei. Scria cum un copil îşi clădeşte căsuţe pe covor din cărţi de joc, serios cum numai un copil poate fi. Simţea în el intimitatea unui spaţiu restrâns. Se bucura scriind, cum se bucura un copil, la „lanterna magică”. În aceeaşi clipă era în sufletul lui bucuria bunicului care distrează şi fericirea nepoţelului distrat.

Schimbase titlul – din Vitrina jucăriilor în Alunele veveriţei – nu fiindcă dorea să publice cuprinsul caietului, ci fiindcă vroia să definească pentru el mai bine, natura bucuriei simţite. Scria uşor, fără nici un efort. Foile caietului se umpleau. Nu recitea. Scria mereu, zilnic, şi dimineaţa, şi după-amiaza. Scria mereu? Fireşte, nu tot timpul. Dar preocuparea alegră a minţii care căuta, descoperea, născocea, era mai preţioasă decât scrisul în sine.

Miniaturală hărnicie. Veşnic zvon de râu de munte.

Încetul cu încetul, începură să-l bucure culorile şi să călătorească în ele. Verdele, roşul, galbenul, albastrul nu mai erau pentru el simple suprafeţe colorate, ci profunzimi în care sufletul se afunda, rătăcind ca prin nişte palate pline de neprevăzut…

Tot fugind de sufletul său ajunsese în copilărie. Triumfase, văzându-şi copilăria clară ca o grădină după ploaie, ca şi cum abia atunci ar fi părăsit-o. Nu pierduse nimic. Tot se păstrase. Miraculoasa „turbincă a lui Ivan”, aruncase la suprafaţă micul şi fragedul continent scufundat. Începu să trăiască în copilărie, aşa de intens, încât, uneori, faţă de Olguţa avea gesturile şi sfiala obedientă a lui Kami-Mura de odinioară, deşi raporturile dintre ei erau altele.

Continua să-şi scrie zilnic notaţiile, ca şi înainte. Nu scria nimic „despre copilăria lui”: aluzii scurte uneori, indescifrabile pentru un străin. Dar permanenţa din el a copilăriei, cu toate amintirile ei, dădea o rară prospeţime unora din notaţii. În unele din ele, exprima viziunea specială a ochiului de copil, pe care copilul nu ştie s-o transmită altora; în altele, exprima fantezia originală a minţii de copil, pentru care lumea e mereu nouă, ca jucăriile abia căpătate. Şi-n toate, fără deosebire, era bucuria unică a copilului în faţa lumii, bruma de zâmbire pe care lumea o îmbracă numai pentru ochiul copilului. Totul, se mişca într-o atmosferă cu presiune mai mică decât a atmosferei în care se mişcă omul matur. Din această cauză, sufletul avea altă elasticitate, alt ritm: gândurile nu mergeau, săreau. Această elasticitate, acest cvasi zbor al tuturor mişcărilor sufleteşti şi trupeşti, datorite unei presiuni mai mici, e bucuria specifică a copilăriei, îngerească prin aceasta. Sufletul lui trăia în ea, atingând acel desăvârşit echilibru cu sine însuşi care poate fi numit fericire.

Şi întregirea acestei fericiri era Monica. Dimineaţa, pe la zece, şi după-amiaza, pe la patru, venea la el, descoperindu-l cu instinct care nu da greş, oriunde era. Îi aducea aşa numitul „coş cu merinde”, ca o nevastă de plugar, dar frumoasă şi bună ca răsărită din poveştile pe care zilnic şi le amintea. Îî aducea fructe, tartine, turtă dulce, cozonac, tot felul de bunătăţi. Se aşeza jos, lângă el. Mâncau împreună, ea ca să-i facă plăcere, el ca să-i facă plăcere. Uneori tăceau alături; alteori, Dănuţ îi trecea caietul. N-avea nici o nelinişte de autor cetit şi judecat; nici un apetit al vanităţii nu râvnea elogiul, fiindcă n-avea impresia c-a scris. După ce faci o rugăciune nu aştepţi aplauze; nici după ce mănânci sau dormi. Ceea ce scria era făcut pentru el. Împărţea frăţeşte cu Monica. Intimitatea lor se emancipase de vorbe şi explicaţii.

        „Literatură” erau poeziile franţuzeşti pe care le făcea din când în când, conştient că, le face”, conştient de superficialitatea emoţiei din ele, conştient de sinceritatea lor ad-hoc, care nu angaja nimic din profunzimile sufletului, dar care nici nu avea „panica de suflet” a notaţiilor – conştient într-o măsură şi de vibraţia altor literatori pe care acele poezii o conţineau.

Notaţiile erau un seismograf plastic al vibraţiilor senzoriale actuale, îmbinate cu a celor din copilărie – sau, poate, ale vibraţiilor marelui teren vulcanic de care se temea.

Degetul Monicăi se oprea uneori asupra unei notaţii. Ochii Monicăi râdeau. Dănuţ recitea distrat: risul Monicăi era mai preţios decât notaţia care-l provoca.

Monica desluşea fără de nici un efort şi slova neregulată, cu litere mâncate, şi metafora, uneori prea obscură – culeasă înainte de a-şi fi împlinit complecta evoluţie în tăcerile sufleteşti – alteori prea îndrăzneaţă – care copil nu-i? – alteori stranie, ca un gest văzut prin vis, alteori reluată de alta şi de alta în joc de aluzii şi subtile devieri.

Uneori, genele Monicăi se ridicau – zbor lin pe cer – de pe caiet, şi ochii ei priveau altceva decât jocul luminelor.

Dănuţ ştia: Monica cetise una din acele notaţii denumite de el „început de vis”, adică o metaforă sau o înlănţuire de imagini care deschid perspectivă asupra unei emoţii: barcă, plecând cu pânzele desfăşurate; o urmăreşti în tine cu ochii deschişi.

Uneori, Monica descoperea îndepărtata obârşie a unei notaţii. În vorbe puţine, îşi împrospăta o amintire din copilărie, simţind emoţia înstrăinaţilor când îşi amintesc de patria îndepărtată.

Apoi Monica pleca, lăsându-l singur. Trecuse pe lângă el ca o lumină de lună, fără să-l tulbure. Blondă şi înaltă, se ducea spre casă, prin iarbă sau prin grâu, cu sacul de merinde gol.

Plănuise atunci să scrie un ciclu de poveşti pentru Monica, intitulat Alei pentru ochii tăi. Nu-l scrisese, fiindcă povestea, mai lungă, fireşte, decât notaţia, îi părea factice din pricina efortului necesar construirei ei.

Dar caietul păstrase titlul: Alei pentru ochii tăi.

Nu mai văzuse caietul de un an!

Ce blând se simţea atunci! Blând cum e soarele toamna. N-avea sufletul nici o asperitate, nici un ascunziş, nici o viclenie, nici o impuritate… Şi-n ochi avea un zâmbet blajin, pe-atunci, blajin ca zările ieşene.

Această stare sufletească – amestec de bucurie şi de bunătate, de împăcare, belşug şi calm – o definise astfel în caietul cu scoarţe de muşama: „Dacă aş fi în pământ, aş înflori; dacă aş fi În cer, aş ploua.

De ce sunt pe pământ?”

Aşa era…

Atunci, în acea binecuvântată vacanţă, se întâlnise cu copilăria şi se despărţise de ea.

La sfârşitul vacanţei, în noaptea plecării, în semn de gratitudine şi duioşie, scrisese o poezie puerilă şi candidă, pentru Monica: „II était un petit pommier Grave comme une mignonne Infante…”

Ce mic era acel Dănuţ care scrisese atunci, la lumina lămpii, alături de geamandane, versuri pentru Monica! … Un Dănuţ care aparţinea copilăriei, ca şi Kami-Mura.

Sunt uneori, când toamna-i în declin, zile sfâşietor de dulci: în loc să plângă, surâd…

Dar ce făcuse de atunci? … Un an întreg trecuse… Un an opac, inert…

Adina! Adina! Adina!

Toate bătăile inimei cântau barbar: Adina! Adina! Adina!

Ş-abia atunci, iluminat ca o zeitate pagină de mii de torţe, alb subt fâlfâirea limbelor roşii, trupul Adinei, gol, prosternă amintirile…

Şi, aprigă, suferinţa dorinţei devastă tot.

        * „Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum Olguţa sum…” „Olguţa da Duduie ba Olguţa da Duduie ba…”

Cuvintele urcau şi coborau, urcau şi coborau, vertiginos…

Pândea parcă un râs în odaie, ca dimineaţa, îndărătul obloanelor şi ferestrelor, lumina şi murmurul livezii.

Adormise şi se deşteptase cu acelaşi refren în ochi şi în urechi.

        „Olguţa da Duduie ba…” „Am să-i spun Olguţa”…

Şi totuşi argumentă: „. Monicăi cum îi spun Monica!”

Ce baie bună de râsete fusese dimineaţa, de la cafeaua cu lapte (pe care, fiindcă o refuzase, pretinzând că nu-i e foame, Olguţa îl obligase s-o bea cu paiul, ca să-i dea iluzia, spunea Olguţa, că nu se hrăneşte, ci se răcoreşte) până la dejunul tineresc, prezidat de bonomia doamnei Deleanu şi alimentat de farsele Olguţei.

— Vă place sparanghelul? îi întrebase doamna Deleanu, o dată cu intrarea Profirei, care aducea lunguiaţă farfurie cu conţinutul învelit într-un şervet.

Profira râdea. Puiu se tăvălea de râs; numai doamna Deleanu, Monica, Dănuţ, Mircea şi Olguţa erau serioşi. Rodica zâmbea.

Doamna Deleanu, ridicând din umeri, descoperise conţinutul farfuriei. În loc de sparanghel, apăruse un morman de creioane de toate dimensiunile, garnisit cu radiere „Elefant”.

Anica venise la timp, cu adevărata farfurie de sparanghel. Nici o dramă nu turburase clipa de operetă bufă, dar parcă pofta de mâncare se mai înviorase.

        …Şi capul Olguţei – aşezată la masă în faţa lui – amestec de seriozitate brună şi de veselie albă…

Şi exuberanţa ei imperioasă…

Când trece o armată în marş pe străzile oraşului, încetul cu-ncetul ritmurile disparate care animează paşii feluriţilor trecători se contopesc într-unui singur: al armatei care trece. Şi ai priveliştea desfătătoare a preotului burtos, a doamnei încorsetate, a şolticului cască-gură, a modistei ţinând subt braţ balonata cutie de pălării, a pensionarului cu gazeta deschisă, unificaţi de acelaşi pas, impus tuturora de cadenţa netă a pasului milităresc.

Aşa era veselia Olguţei: toate fizionomiile, vrând-nevrând o urmau antrenate. Până şi Anica şi Profira, care serveau la masă, fraternizau cu râsul boierilor, fără ca doamna Deleanu, biruită şi ea, să observe şi să interzică această familiaritate. Din această cauză, farfuriile luau brusc neprevăzute şi primejdioase înclinaţii, ceea ce determinase pe Olguţa, când se servise limba cu sos de tomate, să dispară vertiginos şi să reapară îmbrăcată cu impermeabilul, oferind umbrela doamnei Deleanu. Nici de cafeaua neagră nu fusese cruţată faţa de masă, impecabil albă la începutul dejunului. Tocmai atunci când doamna Deleanu, cu ibricul plin în mină, începuse să toarne în ceşti, Olguţa, care făcea consideraţii serioase asupra familiarităţii – burtobătăismului, spunea Olguţa – cu care profesorţi de istorie tratează regii şi evenimentele, citase, cu mimică şi gest parodiant, finalul unei explicaţii la istorie a profesorului Oanţă: minuscul purtător al unui pântec bombat ca o umbrelă-n vijelie, al unei chelii monticulare, şi-al unei miopii care dădea ceva porcin ochilor şi vorbei grohăite pe moldoveneşte.

— Şi i-o tras un răzdbel… şi crăpi Puompaduroaia!

        „Puompaduroaia” era doamna de Pompadour.

— Vezi, mamă dragă, adăugase imediat Olguţa, cu glasul Olguţei, faci şi tu vernisajul feţelor de masă, nu numai biata Olguţa!

— Eu?! se mirase doamna Deleanu, care nu observase dezastrul, fiindcă ochii ei se bucurau de râsul lui Dănuţ.

— Nu tu! Puompaduroaia! reluase Olguţa.

De data aceasta, doamna Deleanu recunoscuse existenţa şi paternitatea petelor şi făcuse altă cafea: cea dintâi se vărsase pe masă.

Cafeaua o luaseră în pridvor. Acolo nu mai erau feţe de masă, dar erau câni. Basetul Patapum – pe care lectorul l-a văzut debutând pe vremea lui Potemkin şi Kami-Mura – făcu sluj; înghiţi muşte reale şi imaginare, căci Patapum era „simulant”.

Alt profesor defilase – dus de nas de vorba „simulant” – pe subt ochii celor care-şi luase cafeaua în pridvor: profesorul de germană al fetelor, doctorul Freulich, în acelaşi timp şi doctor curant al pensionatului, şi profesor de germană, şi profesor de igienă.

Doctorul Freulich avea „muscă” – acel derivat de barbişon, păstrat sub buza de jos, analog cu ciotul cânilor berci – exorbitantă unghie la degetul cel mic, folosită ca scobitoare pentru dinţii – rari şi galbeni – şi pentru urechile clăpăuge, capitonate cu păr, şi ca semn paradoxal de exclamare pentru preceptele igienei, pe care…

— Popor german ştie bine respectat… Du grosser Elefant, warum lachst du? 54 „Grosser Elefant” era Ştefănescu Cecilia, poreclită de Olguţa „Milimetrul clasei”, fiind neînchipuit de mică pentru cursul superior.

        „Milimetrul” avea accese de râs, irezistibile ca strănutul şi sonore ca nechezatul, mai ales în ora de germană, când Olguţa îi şoptea de la spate:

— Milimetre, Freulich îţi face cu ochiul. Nu te lăsa! Fă-i şi tu.

        „Milimetrul” era elevă foarte conştiincioasă şi foarte timorată. Odată, socotindu-se insuficient pregătită pentru teza de la Fizică – învăţa pe de rost – intrase la infirmerie. Nedeprinsă cu presta potrivire a termometrului şi ignorând că emoţia îi ridicase temperatura la 38° – autentice – şi-o ridicase, frecând termometrul subt plapumă, la 42°.

— Was? … Du grosser Elefant, du mort eşti! Hinaus55, simulant! Hinaus, Elefant!

Şi epilogul, în ora de germană.

— Elefant, spui tu mi cari est temperatur normal de la om?

        „Milimetrul” îşi pierduse capul.

— Treizeci de grade, îi suflase Olguţa.

— Treizeci de grade.

— Bietul „Milimetru”, încheiase Olguţa, a murit în ziua aceea căci şi-a schimbat porecla în „Termometru”. Probabil că se va destina medicinei. Ştiţi, sunt porecle care obligă.

Şi „Termometru” e tot aşa de ambiţios ca şi „Milimetru”, mai ales că e singurul termometru din lume care e tratat cu vocative. „Termometre dragă, poţi să-mi sufli?” „Termometroiule, nu mă plictisi!” „Taică Termometre, la ce pagină moare Ludovic al XV-lea!” „Spune, Termometre puiule!” „Frate Termometre, câte rânduri are lecţia pe mine?” „Termometraşule, lasă-mă să copii rezolvarea ecuaţiei”…

Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la „Humpel” şi de profesori şi profesoare. Unii, cunoscuţi mai demult, din scrisorile Olguţei, alţii inediţi.

Profesorul de geografie, care – spunea Olguţa – n-avea nevoie la explicaţie de globul pământese, fiindcă-l purta cu el: un pântec predestinat la aşa ceva. Ecuatorul era reprezentat prin lanţul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia capului.

— Nici când se-ntorcea cu spatele la tablă, spunea Olguţa, elevele nu pierdeau din vedere harta continentelor, fiindcă şi dinapoiul „lu domnu Jelea” era afectat geografiei, prin rotunjime, continentele cârpiturilor şi arhipelagul petelor. În timpul verii, însă, „globul pământesc” nu se ridica de pe scaun. Elevele nu pierdeau nimic. Batista „lu domnu Jelea” tot geografică era, batista propriu-zisă reprezentând mările, restul, uscatul. La finele săptămânei, mările dispăreau, înghiţite de uscat.

Şi profesoara de gimnastică, Lucia locotenent Enache.

        „Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefănescu! Un, doi! Un, doi! Gambele, Maican! … Drepţi! Deleanu, nu se mişcă-n front!” „Musca!” „În front nu-i muscă, Deleanu!” „E-n ureche, domnişoară. Musca ţeţe.” „Vorba Deleanu! N-ai limbaj de „Humpel”! Un, doi, un doi… Bate talpa. Simte-te, domnişoară! Nerv! Nerv! … Ah! cum mă agasaţi!”…

Şi Dacia Robu, „vergină” din clasa opta, cu bust şi voce forte, specializată în recitări la producţii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la început vedeai că Dacia are „sentiment”. Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine şi ca dumneata, care nu ştim să vibrăm în faţa poeziei, începând cu titlul. Îţi dădeai seamă că emiţând cuvântul „nuntă”, Dacia vedea o nuntă. De asta buzele ei căpătau un accent virginalisim, devenind mici, micuţe, mititele, ca atunci când faci bezele. Sala era câştigată. Dar a cui era „nunta”? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţei, nici a Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: Zaaam-firei… Sala simţea „fiorul”, zis irezistibil. Şi palpita în ochii tuturora – auditorul se compunea mai ales din mame – scânteia aceea entuziastă a marilor noutăţi fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcă auzeai dialogul mut al celor din sală: „Nu ştii? Se mărită Zamfira!” „Eeei! … Se mărită Zamfira!” „Hei! Se mărită Zamfira!” „He-hei! Se mărită Zamfira!” „Elelei! Se mărită Zamfira!”

        …în acest banchet al Zamfirei, Dacia urma: „E lung… pământul”… Toată sala era convinsă că pământul e lung. Parcă simţeai nevoia capetelor să se-ntoarcă încotro arăta braţul Daciei. Dar, spirituală, împreună cu poetul, Dacia revenea: „Ba e lat!” Vedeai că sala basculează, ca la o oprire bruscă a tramvaiului. După o clipă de reculegere, sala se împărţea în două tabere contradictorii: una, partizana lungimii pământului; cealaltă, adepta lărgimii. O clipă numai, şi ar fi început măcelul „lungilor” cu „laţii”. Dar Dacia răsturna răcoritoare o şi mai senzaţională noutate: „Dar ca Săgeată de bogat, nici astăzi om pe lume nu-i”… În buzele Daciei, Săgeată avea efectul lui Orfeu. Sala era subjugată… Allah e Coşbuc, şi Dacia profetul său!

Dacia avea zece la română din pricina „sentimentului”, şi zece la psihologie tot din pricina „sentimentului”.

Şi Sanda, din clasa opta, preţioasă şi exclamativă, gingaşă şi exotică.

        „Ah! ce roze! … Te simţi în Ispahan!”…

Sanda ar fi dorit să fie prinţesă japoneză – cel mai mătăsos articol princiar – să aibă un palat de „bambus” la ţărmul unei mări de „smarald”, subt un cer de „safir” cu nouri de „nacru”, soare de „topaz”, lună de „opal”, cu nopţi de „peruzea”, stele de „diamant” şi zori de „mărgean”.

Din literatura română, Sanda aprecia numai versurile Claudiei Millian, din cea franceză, mai ales poezia tip Loti, eu toate ramificaţiile şi sucursalele ei. Afecta un diafan început de tuberculoză şi o preocupa trusoul ei mortuar: numai mătăsuri în culori „autumnale” şi bijuterii „stranii” într-un „cofret de ivoriu”.

Nici Rodica, deşi prezentă, nu scăpase de Olguţa. Astfel, băieţii cunoscuseră o Rodică şcolară, cu totul osebită de Rodica din pridvor, sigură în evantaiul de roşeli şi zâmbete, mânuit cu ştiinţă.

        „Domnişoară, ce-i genul epic?” „Genul epic? … Genul epic e… un (suflă Monica), un (suflă Olguţa), un (suflă Adela), un… o… Împărţire literară”… „Atât, domnişoară?” „Spune că da” (îi sufla Olguţa).

        „Dă-mi pace, Olguţa!” „Aştept, domnişoară!” „Spune-i s-aştepte” (îi sufla Olguţa).

        „Ştiu mai bine genul liric”, izbucnea Rodica.

        „Bine. S-auzim ceva despre genul liric.” „Despre genul liric? Genul liric (suflă Olguţa) e (suflă Monica) un (suflă Adela), un… Nu… Ba da… Genul liric e o împărţire literară.”

        …Sari la Eminescu” (îi sufla Olguţa).

        „. Eminescu, de exemplu…” „A scris poezii”, îi sufla Olguţa.

        „…a scris multe poezii”… „Geniale”, îi sufla Olguţa.

        „. Geniale”… „Geniale”, îi sufla Olguţa.

        „…dar”… „Nu te-ncurcă cu „dar”, îi sufla Olguţa. Dăi cu „de exemplu”„.

        , …de exemplu”… „Lacul”, îi sufla Olguţa.

        „. Lacul”, răsufla Rodica.

        „Domnişoară, Lacul e de Lamartine!” „Ce-are-a face!” îi sufla Olguţa.

        „Lamartine”… suspina Rodica.

        „Da, domnişoară, Lamartine, mare poet francez”… „Spune că ştii”, îi suflă Olguţa.

        „Ştiu.” „Foarte bine, domnişoară. Asta dovedeşte că-ţi place literatura… Ei! cărui gen literar aparţine Lacul?

        „Protestează, îi suflă Olguţa. Suntem în ora de română.” „N-am ajuns la Lamartine!” „Bine, domnişoară, dar mai sunt şi lecturi extra-şcolare… Cultura generală… Ce faceţi acasă?” „Spune că mănânci, fiindcă eşti anemică”, îi suflă Olguţa.

Rodica bufnea de râs.

        „. Un râs de genul epic, încheiase Olguţa, adăugind:

Nu te superi, Buftachi?”

Buftachi răspunsese cu un: „nuuu”! care se silea să nu fie de loc înţepat.

        …Avea dreptate Dănuţ să-i spuie Olguţei „Păpuşăreasa”. Toţi oamenii pe care-i cunoştea îşi lăsau dublul lor în memoria Olguţei. Şi când îi venea, scotea vraful de marionete pe care le însufleţea cu gestul, mimica, intonaţia şi accentul victimei.

Oare şi el îşi avea dublul, marioneta? Avea oare şi el aceeaşi suprafaţă de ridicol pe care o aveau celelalte păpuşi?

Creioanele Hardtmuth? Renunţase la ele.

Timiditatea? Cerca s-o alunge. Duduie… „Am să-i spun Olguţa.”

Un miliard de greieri izbucniră în odaie, contopindu-şi stridulaţiile într-un zornăit asurzitor.

Mircea sări din pat.

Ce se-ntâmplase?

Deschise obloanele.

Ce se-ntâmplase?

Olguţa – adică Puiu: executorul – îi aşezase subt pat trei ceasornice, cu deşteptătorul la patru. La şase, începea partida de tenis între Olguţa şi Dănuţ: senzaţională luptă sportivă. Olguţa hotărâse că toţi somnoroşii să fie sculaţi la cinci, ca până la şase să aibă vreme să se dezmeticească, să se îmbrace, să-şi bea ceaiul obligator – doamna Deleanu îl prezida – şi la şase fix, să fie prezenţi în arenă. Şi, consecventă, poruncise lui Puiu să ascundă câte un ceasornic zgomotos sub paturile băieţilor. Puiu introdusese trei maşini infernale subt patul elevului dintr-a opta, care în timpul dejunului o privise pe Olguţa aşa cum n-avea dreptul s-o privească decât Puiu: elevul dintr-a cincea.

Monica aşeză alături cartea pe care n-o cetea, sări de pe divan şi fugi la uşă. Recunoscuse cele două bătăi pe care inima ei le păstrase cu ritmul şi intonaţia lor exactă, deosebită de-a altor ciocănituri, ca muzica de zgomot.

— Dănuţ!

— Mă aşteptai, Monica?

— Te-aşteptam? …

Ridică din umeri, zâmbind uşor – în loc să ofteze – îşi dădu o şuviţă aurie de pe frunte, luă nuna lui Dănuţ şi-l călăuzi spre divan prin penumbra odăii, cu paşi înceţi, tăcând.

Leila deschise ochi de miere şi-i închise, rămânând rotocol mătăsos de cenuşă albăstrie.

Când treci cu o durere pe subt un lung umbrar de tei înfloriţi, ieşi de subt el cu o melancolie,…

Se aşeză pe divan, rezemându-se de părete. Simţi mâna Monicăi pe capul lui, apăsându-i-l afectuos.

— Erai să te loveşti de poliţă! Ai crescut, Dănuţ… Anul trecut…

— M-am schimbat?

— Ai crescut. Eşti obosit, Dănuţ?

— Nu. M-am schimbat. De asta par obosit… Nu ne-am văzut demult, Monica! E bine lângă tine.

Îi privi mânile încrucişate calm peste genunchi, tihnite ca mânile icoanelor păstrate-n umbră. Văzu o carte.

— Au jardin de l'Infante. De unde-o ai?

— Tu mi-ai trimis-o, Dănuţ!

— Da… Îţi place Samain?

— Prea frumos – ştiu eu! – e ca o femeie, vorbi Monica, având în glas un fel de silă şi de îndoială… Îmi place mai mult Verlaine, nu-i aşa de parfumat. Ştiu eu!

Dănuţ medită o clipă, ţinând cartea pe braţe.

— Curios, Monica! Eşti singura fe… singura care nu-l adoră pe Samain. Adina…

Se opri, îngrozit…

Numele Adinei răsunase ciudat în odaia Monicăi.

Tăcură îndelung. Apoi mâna Monicăi ridică fruntea lui Dănuţ cu o uşoară mângâiere.

— Ai mai scris, Dănuţ?

— Nu.

Şi se roşi, se roşi, se roşi…

Nu putea minţi alături de Monica. Dar nici nu putea fi sincer. Să fi fost Monica băiat… Nu. Lui, cel dintâi, i-ar fi părut rău.

— Monica, aş vrea să mă izolez, să reîncep viaţa de anul trecut…

— Ai să mai poţi, Dănuţ?

Îl privea atât de limpede şi de blând, încât sufletul vorbi tare, inocent şi încrezător ca mişcările unui miel.

— Ştiu eu! … Am să cerc… Şi iar se scutură, privind într-altă parte… Am să pot. Şi cu înflăcărarea febrilă a celor lipsiţi de reală energie, dar capabili de frenezii zgomotoase ca trepidaţiile unei locomotive ale cărei roţi se învârt – pe loc – cu atât mai repede, cu cât urnirea e mai grea, Dănuţ vorbi: Chiar de mine, încep o viaţă nouă. Mă scol dimineaţa, îmi iau caietul, un creion, şi mă duc… Îşi trecu mâna prin păr. …Încep iarăşi plimbările din vara trecută… Bucureştiul m-a otrăvit, m-a otrăvit! Îmi trebuie linişte, pace, singurătate. Vreau să mă simt din nou cu obrazul pe caiet. Aceea-i casa mea adevărată… M-am săturat de viaţă! … de felul de viaţă de până acum! … Ştii ce? Am să mă tund, Monica. Vreau să fiu urât. Am să-nchid toate hainele în cufere şi le trimit în pod… Aş vrea să fiu desfigurat, respingător. Atuncea am să scap de mine şi de ceilalţi! Zvârl tot. Nu-mi mai trebuie nici un fel de eleganţă! Am să umblu răpănos. Aşa am să mă simt bine: jerpelit ca un vagabond… Vreau să fiu curat ca un pahar cu apă. Nu-mi mai trebuie nici cărţi! M-am îmbolnăvit de literatură! … Am să-mi duc sufletul la păscut…

Întorcând capul, întâlni ochii Monicăi: râdeau. Zâmbi şi el. Râse.

— Mint, Monica?

— Nuuu, Dănuţ! Eşti… copilăros. Când vorbeşti aşa, eşti Dănuţ.

Râdeau amândoi, cu sufletele deschise. Apoi rămaseră pe gânduri, gravi.

Dănuţ se posomorî.

— Doamne, Monica! oftă Dănuţ. Ce-i aici?

Îşi arătă capul, cu o mişcare duşmănoasă, răzvrătită. Monica se apropie de el şi-l sărută pe frunte. Tăcerea curgea printre ei, ca un râu între malurile frăţeşti.

— Ştii ce, Monica? Hai să ne uităm în caietul de anul trecut.

ALUNELE VEVERIŢEI.

Vacanţa 1913

D. D.

Scris cu creion no. 1, titlul se estompase ca siluetele copacilor pe zăpadă când începe seara. Întâia notaţie avea următorul titlu:

51/2 dimineaţa.

La internate e ora când sună clopoţelul deşteptător.

Din dormitor în dormitor ochii se deschid, genele clipesc luptând cu somnul greu. Dimineaţa şcolară începe. Cămeşi de noapte umblă prin întuneric; toaca ciubotelor pe coridoare. Un fel de denii la miez de noapte, cu trupuri mici.

Lavoarul comun, spre care vin cămeşi de noapte care tremură, prosoape lungi care atârnă, capete tunse care moţăie… Miros de apă rece, de sopon, de pastă de dinţi. Fierberea robinetelor. Banca minţită pe care-ţi văcsuieşti ciubotele, amărât, ca pe-ale altuia. Ultimul miros e cel de vacs.

Frig! Tristeţă cu gust de pastă de dinţi. Singurătatea unuia singur, care vorbeşte munteneşte şi nemţeşte şi gândeşte cu accent moldovenesc, între toţi ceilalţi, care vorbesc nemţeşte şi gândesc la fel. Oare gândesc?

        …Lămpi cu arc voltaic luminează alb, bâzâind: capul omului de omăt incandescent, cu pălărie de tablă albastră, căptuşită alb. Pupitre de repetitor. Miros de cerneală şi creioane.

Poezia germană din cartea de cetire deschisă pe pupitru:

Andreas Hoffer.

Sub pupitru, Jack al lui Alphonse Daudet.

Alt clopot.

Sala de mâncare. Cafeaua cu lapte subţire ca un ceai cafeniu, în care moi, oftând, bucata de pâne. Fărâmiturile pe jos: pentru mătură, nu pentru vrăbii.

Ora întâi. Catalogul deschide o acoladă pe toate inimile. Elevul de la tablă, palid, cu creta şi buretele în mina. Pe tabla neagră răsar linii geometrice, tremurate cu lacrimile pe obraji. Câte zile mai sunt până la vacanţă? … Nu! Câte ore mai sunt până la recreaţie? Ochii de copil tuns, în uniformă, cu coatele pe bancă privind spre ferestre, departe, mirajul vacanţei…

51/2. La Medeleni. Zorii. Bătaia cu pernuţe a hulubilor.

Cobor scările. Mă întorc. Zorelele!

Zorelele! Ochii mei de copil privind din clasă spre Medeleni! Uită-te la zorele, Monica…

Monica-i dezmiardă mina.

— Dănuţ, când îi lua caietul, pagina asta să mi-o dai mie. Am copiat-o, dar vreau s-o am scrisă de tine…

— Monica, dar caietul e al tău.

— Vai, Dănuţ!

— Sigur… Numele tău e pe întâia pagină. Caietul e al tău.

Roşie, Monica respiră adânc.

— Dănuţ, ce zi bună-i azi… Mi-e frică…

Dănuţ tăcu. Şi lui îi era.

Monica întoarse foaia. Ochii lor se întovărăşiră din nou pe foaia următoare a caietului:

Trăsură.

Nu trăsura de oraş, cu numărul la spate şi pe felinare!

Nici roţile pe asfalt!

Nici birjarul cu haina de catifea albastră, încins cu brâu roş cu franjuri, sau lată curea de piele, care-ţi cere socoteală măsurându-te de sus.

— Câte curse?

Nici biciul cu impertinentă curbă!

Nici caii fără nume, cu cozile tăiate englezeşte!

Nici accentul muntenesc al zgomotelor şi vorbelor!

Nici lacrimile care tremură, mereu hurducate, deşi trăsura are roţi cauciucate!

        …Blajina trăsură care aşteaptă în dosul unei gări mici, numai cu soarele în ea: întâiul copil în vacanţă, cu părul pe umeri.

Buna trăsură cu poclit pentru sulfină; nechezatul cailor pentru care ai adus zahăr; biciul cumsecade, acoperit de cer; semnul prietenos al cozilor cailor; urmele tălpilor colbăite, pe pluşul podelei; scăunaşul din faţă, pe care-ţi pui pălăria; cinele de tunătoare pe care-l iei în trăsură fiindcă-i bătrân şi cinii satului sunt răi… şi vizitiul…

Ce sfânt cu spate frânt a coborât pe capră, cu numele de moş Gheorghe?

— Dănuţ, de ce nu-i arăţi Olguţei?

— Metaforel?

— Ţţ! Olguţa…

— Olguţa?

— Olguţa… Ştiu eu! Cine-o cunoaşte! … Am să-ţi spun ceva, un secret, Dănuţ. Să-l păstrezi. Olguţa a făcut parastas pentru moş Gheorghe.

— Olguţa?

— Da. Nu ştie nimeni.

— E credincioasă?

— Ştiu eu?! … Mi se pare că a plâns…

— Olguţa!

— Să nu spui, Dănuţ. Numai preotul şi Oţeleanca ştiu, afară de mine. Am fost împreună la cimitir… E aşa de curioasă Olguţa! Ştii ce i-a adus în loc de flori? O cutie de tutun. E aşa de copilăroasă uneori! I-am spus că nu se face! Ce-are să spună preotul? Oţeleanca? S-a supărat. După ce-au plecat toţi, i-a presărat tutun pe mormânt.

— Olguţa?!

— Nici nu ştii, Dănuţ, câte ciudăţenii are Olguţa! … Dănuţ, am să-ţi spun ceva, dar…

— Sigur, Monica!

— Mi se pare că Olguţa a fost îndrăgostită… Mi se pare! Nu ştiu nimic. O impresie!

— Ei! De cine?

— E aşa de neprevăzut!

— Cine?

— Moşu Vania.

— Cine??!

— Da. Moşu Vania.

— Moşu Vania! Vărul mamei?

— Da.

— Nu-i în America?

— S-a întors astă iarnă şi a plecat în Rusia.

— A fost pe la noi?

— Da. În treacăt: o săptămână… Ştii, tante Alice nu-l vede cu ochi buni, nici moşu Iorgu.

— Moşu Vania! Olguţa! Extraordinar! … L-am uitat cu totul… adică… e nalt, cu nas proeminent, voce puternică… Nu? Nu l-am văzut din copilărie! Cum e, Monica? Miliardar?

— Nuuu! E foarte-foarte simpatic… Noi eram la dejun. Auzim deodată în antret o voce bărbătească, timbru de bas: „Nicolas, Nicolas mon ami, salut!” Tante Alice s-a încruntat, privindu-l pe moşu Iorgu. Atunci a intrat un domn înalt, cântând: „Salut demeure chaste et pure…” Tante Alice şi moşu Iorgu l-au salutat din cap de-ajuns de rece… E curios, Dănuţ, cum în atmosfera ceea de jenă… ostilă, nu ştiu cum, a ştiut să se impuie. Seamănă cu Olguţa!

— Vra să zică, papa şi mama nu s-au bucurat?

— De loc!

— Da, da! Mi-aduc aminte din copilărie! Un scandal teribil! Era student la matematici… socialist probabil. Scria articole sarcastice. Critica tot şi pe toţi. Da, da, da! … Nu ştiu bine: a lovit pe un profesor de la facultate… Nu ştiu bine ce-a făcut! … Se vorbea la noi acasă cu mare indignare. Parcă era şi o femeie la mijloc! Ioana Pallă! Asta am aflat mai târziu… Ţin minte, tot aşa, la dejun – Olguţa şi cu mine mâncăm la masă mică – mama i-a făcut morală, şi papa… A trântit o dată cu pumnul în masă… şi a plecat în America… Un om interesant! …

— Stai să vezi, Dănuţ. Nici tante Alice, nici moşu Iorgu nu l-au poftit la dejun. Şedea în picioare, cu pardesiul pe umeri şi o caschetă englezească în mina. A început cu noi: ne-a sărutat mâna la fiecare, făcându-ne reverenţe. După ce-a făcut înconjurul mesei, s-a uitat la tante Alice, zâmbind ironic. Tante Alice continua să mănânce. Atunci Olguţa, cu tonul ei de zile mari, se întoarce spre mine: „Monica, fă loc lui moşu Vania la masă, între noi. Neculai, pune un tacâm.”

Dănuţ zâmbi.

— Perfect o imiţi pe Olguţa! Neculai tot cu musteţi?

Monica se roşise. Continuă.

— Da. Atunci tante Alice s-a uitat la Olguţa, Olguţa la tante Alice…

— Şi papa a intervenit, zâmbi Dănuţ.

— Exact, numai că n-avea nevoie. Moşu Vania a început să povestească, şi toate s-au calmat! Închipuieşte-ţi, Dănuţ, că ne-am sculat la patru de la dejun. Moşu Iorgu a uitat de tribunal, noi de şcoală, tante Alice de noi…

— Povesteşte bine?

— Nu bine, Dănuţ, extraordinar! … Olguţa îl asculta şi n-a deschis gura până ce ne-am sculat de la dejun…

— Ei!

— Da. Şi tu ştii bine, Dănuţ, că tăcerile Olguţei – la dejun mai ales – sunt lucru rar!

— Cum vorbea? Avea imagini frumoase?

— Nuuu! Simplu.

Monica se opri roşindu-se. Dezmierdă mina lui Dănuţ.

— Povestea mai bine decât Olguţa?

— Nu. E altceva! Olguţa are vervă, glumeşte mult, te face să râzi. Moşu Vania povesteşte, povesteşte, povesteşte şi deodată zâmbeşti. Nu-ţi vine să râzi: zâmbeşti. Şi vezi tot ce spune. Toţi ascultau, şi Neculai chiar.

— Şi ce v-a povestit?

— Multe, multe! … Călătoria în America, pe un vapor de vite… Curios, Dănuţ! Nu spunea nimic de ocean. Vorbea numai de emigranţii şi vitele de pe bord. Totuşi, simţeai oceanul. Simţeai plecarea… Înstrăinarea. Erau pe bord nişte ţărani transilvăneni. Ne-a povestit cum pe la mijlocul călătoriei au început să se joace copilăreşte. Râdeau toţi de pe bord văzând pe oamenii aceia mari şi greoi făcând pe copiii. Ne descria gesturile lor, reproducea dialogurile dintre ei, cu accentul caracteristic. Şi deodată ne-am întristat. Nu ştiu de ce! Tot ce spusese era hazliu… Ştiu eu! Poate că ne-a făcut să simţim că nenorociţii emigranţi români cu cât se depărtau, cu atât simţeau mai puternică nevoia de-a revedea satele lor, veselia de-acolo. Şi atunci, instinctiv, au devenit copii. Au reluat cu toţii jocurile şi vorbele din copilărie… Era trist…

— Da… asta cere mare talent.

— După aceea, Dănuţ, ne-a vorbit de-o caterincă. Cânta o singură melodie, pe care a reprodus-o. Mugetul vitelor, valurile, vântul şi caterinca… Ştii ce trist, Dănuţ! … Părea că-şi bate joc şi de el şi de ceilalţi, dar tot ce spunea te făcea să zâmbeşti, şi după aceea te-ntrista… Câte nu ne-a povestit! … Când s-a întors din America, tot pe un vapor de vite, altă scenă: un sârb, cu o chitiuţă albă cu şnur negru pe vârful capului, care se repatria. Când a văzut coasta Europei, şi-a făcut cruce şi a început să cânte, cu braţele atârnând în jos:

Strofa întâia „Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa…

Strofa doua.

Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa…

Strofa treia.

Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa, Kneaz Nicolaa…'„

— Să-l fi văzut, Dănuţ, cântând cu ochii pierduţi şi faţa topită, şase strofe identice, din ce în ce mai jalnic, deşi melodia era aceeaşi… Când a isprăvit puteai să râzi şi să plângi deodată. Era îngrozitor de vesel şi de trist.

— Şi Olguţa?

— Olguţa îl asculta mereu. Cât a stat la noi, Olguţa a vorbit foarte puţin. Nici sporturi nu mai făcea.

— Olguţa?

— Da! La şcoală era mai puţin veselă…

— Şi cu el cum era?

— Foarte atentă şi gentilă. Când eram împreună, Olguţa nu mai era bruscă. Dacă o ruga să-i cânte ceva la pian, imediat îi cânta…

— Ei!

— Da. De când a fost la noi, Olguţa nu mai cânta decât muzică rusească.

— Şi ce vorbeau împreună?

— El vorbea. Olguţa-l asculta. Parcă era puţin intimidată… Uneori ne cetea.

— Versuri?

— Nuuu! Din Anatole France, sau din Kipling, sau din Cehov pe care-l traducea direct din ruseşte.

— Bine?

— Extraordinar, Dănuţ! E greu de descris! Avea farmec…

— Monica!

— Ce, Dănuţ?

Era atât de limpede entuziasmul şi privirea Monicăi încât Dănuţ se înroşi.

— E frumos moşu Vania?

— Dăă! … Nu… Are ochi mici, verzi, foarte vii; ras complect, cu ten de marinar. Frunte mică, nas, cum spuneai tu, proeminent, cu nări groase… Cum să-ţi spun, Dănuţ, moşu Vania e ca şi vorba lui. N-are imagini, dar vezi şi simţi tot ce spune. Aşa-i şi el! Nu-i frumos, dar e puternic… Nu ştiu! Eu mă simţeam lângă el ca o raţă domestică lângă un vultur. Un vultur foarte blând… cu noi, adăugă Monica râzând. Când vorbea cu moşu Iorgu politică, se schimba. Îl ataca pe moşu Iorgu. Odată l-a batjocorit pe Tache Ionescu. Moşu Iorgu s-a făcut foc! „Cum! Europa n-are un al doilea Tache! N-ai dreptul să-l critici pe Tache Ionescu! Tu mai ales. Ce-ai făcut în viaţa ta? Care-i activitatea ta pozitivă? Nimic! Critică şi negaţie. Tu eşti mai „Ionescu”decât Tache! Toată ţara e plină de critici. Tache face”:. „Ce?” „Ţara românească. Democraţia. Pacea din Balcani”…

Dănuţ râdea. N-o văzuse niciodată pe Monica atât de însufleţită. Recunoştea autenticitatea frazelor şi a intonaţiei tatălui său.

— Şi Olguţa ce spunea?

— Închipuieşte-ţi, Dănuţ, că Olguţa, care întotdeauna îl secundează pe moşu Iorgu, s-a amestecat în discuţie – ea, care n-are habar de politică – şi a început să-l combată pe Tache Ionescu!

— Ei?!

— Şi încă cum! … Stai să-mi aduc aminte! … „O primadonă cu nas semit şi musteaţa craiului de mahala…”

— L-a văzut pe Tache Ionescu?

— Nu cred! Poate c-a văzut vreo caricatură de-a lui… nu, i-a văzut fotografia pe biroul lui moşu Iorgu.

— Şi a vorbit despre el?

— Cu violenţă şi siguranţă! A spus că-i intoxicată de Tache Ionescu. Leonard la operetă şi Tache Ionescu la Parlament! Că cizmarul îţi trimite botinele de la reparat, învelite în discursuri de-ale lui Tache Ionescu; zbârnâitorile zmeielor sunt făcute cu discursuri de-ale lui Tache Ionescu; învelitorile caietelor de teze, tot aşa; evantaiul profesorului de chimie: discurs de-al lui Tache Ionescu… A făcut o peroraţie în regulă! Înţelegi, Dănuţ, nu vorbise demult!

— Şi combatanţii ce spuneau?

— O ascultau… Ştii, lui moşu Iorgu îi pare bine când briliază Olguţa. L-a sacrificat pe Tache Ionescu şi a aplaudat-o pe Olguţa.

— Şi moşu Vania?

— Era amuzat şi el de verva Olguţei, pe care, probabil, o crezuse taciturnă.

— Şi Olguţa?

— Îl amuza! încheie Monica zâmbind cu bunătate.

— Şi?

— Asta-i tot, Dănuţ! Moşu Vania a plecat pe neaşteptate în Rusia.

— Şi Olguţa?

— A redevenit Olguţa.

— Alt nimic?

— I-a trimis de la Odesa un caiet de muzică rusească: Boris Godunov. În ziua când l-a primit, Olguţa mi-a spus de trei ori: „Monica, mi-a trimis Vania ceva splendid!”

— I-a scris?

— Nu-i ştie nimeni adresa!

— A mai vorbit de el?

— Eu, uneori. Olguţa tăcea… Dănuţ, cât a stat moşu Vania la noi, Olguţa era mult mai frumoasă ca de obicei. Atunci mi-am dat seamă că Olguţa are două frumuseţi: când e Olguţa, dar atuncea parcă nici n-o vezi, atât e de neastâmpărata, şi când e îndrăgostită. Atunci e frumoasă ca o madonă, Dănuţ. Are ceva copilăros şi credul… obrajii par mai graşi… seamănă cu tine, Dănuţ.

Monica se înroşi tare.

— Mă-ntrebi dacă Olguţa a vorbit de moşu Vania? O dată numai, înainte de-a pleca la Medeleni, Olguţa mi-a spus: „Ce bine-mi pare că a plecat Vania!”

— De ce, Monica? întrebă Dănuţ.

Monica zâmbi.

— Dănuţ, n-am întrebat-o! … S-ar fi supărat! Am văzut imediat că-i părea rău de exclamaţia ei. De-atunci nimeni nu mai pomeneşte de Vania. Dar Olguţa cânta muzică rusească… Dănuţ, nici o vorbă! Mai ales Rodica n-aş vrea să simtă nimic!

— Ce-i cu Rodica?

Monica ridică din umeri.

— Un fel de prietenă de-a Olguţei. Nu ştiu cum s-a împrietenit cu ea! Apropierea lor a coincidat cu plecarea lui moşu Vania. Până atunci, Olguţa n-o lua în seamă… Râde mult; Olguţa spune că-i tonică.

— Monica, tu eşti prietenă cu ea?

— Nu, Dănuţ, vorbi Monica, scuturând capul. Eu sunt prietenă cu Olguţa. Rodica e o… camaradă de clasă… E foarte drăguţă!

— Dar cam nătânguţă! adăugă Dănuţ râzând.

— Dă! Asta n-ar fi nimic! E cam zgomotoasă! … Şi… are un fel de ipocrizie, de lipsă de sinceritate…

— De pildă?

— Uite: o adulează pe Olguţa. Râde de tot ce spune – aici cred că-i sinceră – o pastişează chiar, probabil fără să-şi dea seama, şi pe dindos o vorbeşte de rău…

— De rău?

— Nu mare lucru! Fleacuri! Dar oricât! Am auzit-o spunând că Olguţa-i vanitoasă, că-i „ahtiată de succes”, că „se crede grozavă”. Vezi genul…

— Olguţa ştie?

— Cred că da. O cunoaşte de ajuns! Da ştii, Olguţa are slăbiciuni copilăreşti! Rodica şi Patapum cred că au aceeaşi valoare pentru ea, dar îi iubeşte, are nevoie de ei. Uneori o umileşte fără cruţare…

— Azi, la cafea!

— Asta nu-i nimica! … Dar imediat îi pare rău şi o umple de cadouri, e gentilă cu ea, proclamă sus şi tare calităţi pe care Rodica nu le are, dar pe care le acceptă uşor…

— De ce-a poftit-o la Medeleni?

— Greşala mea! În ultimul timp eram cam… tăcută. Ştii, aşa sunt eu uneori! Cred că Olguţa a simţit nevoia unei persoane mai vesele. Şi a comandat-o pe Rodica.

— Monica, de ce spui că-i greşala ta?

— Aşa! Trebuia să fiu mai veselă, să n-o las singură pe Olguţa… Nu-i nimic! În definitiv Rodica nu face nimănui nici un rău.

Tăcură.

Dănuţ rămase pe gânduri.

— Dănuţ, nu mai răsfoim? Îmi pare rău c-am vorbit! Nu ştiu ce mi-a venit…

Răsfoiră din nou. Dănuţ ceva mai distrat.

Banca.

Bancă aşezată într-o grădină. Oraş de provincie, în Moldova.

Pe banca vopsită verde, o minge roşie, o păpuşă care stă pe bancă: i se văd tălpile care niciodată n-au atins pământul. Alături de păpuşă, ceva mai încolo, stă un pensionar: fetiţa cu păpuşa nu-i a lui.

April. Soare nou, cumpărat parcă de la un bazar de jucării scumpe. Vrăbii.

Fetiţa se joacă. Bătrânul o priveşte: bucle cu fundă, şosete albe, dinţii albi: îi lipsesc doi dinţi din faţă prin care-i iese puţin limba când vorbeşte. Fetiţa-i dă cercul şi băţul în primire. El e bătrân. El trebuie să-i păzească jucăriile. Fetiţa sare cu mingea roşie pe aleea galbenă.

Urechea pensionarului – cea cu care mai aude – e zbârcită, palidă şi atentă. S-a aplecat. Ea singură a auzit că la spatele băncii sora mai mare a fetiţei cu mingea şi liceanul cu o lăcrămioară în buzunarul tunicii s-au sărutat.

        …Să-mi fie viaţa ca o fetiţă cu mingea, în ochii unui pensionar bătrân – ca secretul unei sărutări abia auzită de o ureche surdă.

Luna.

Stai singur pe un colţ de pământ, privind. Pământul e mare; cerul, vast… Noaptea te cuprinde. E umbră albastră… O zare vine cu alb proaspătă în braţe. Apoi tot mai sus, tot mai sus, în linişte, treptat-treptat; tot cerul e plin de alb…

Culcă-te…

În ietacul mamei, după masă, sâmbăta seara, copiii din fundul dormezei vedeau ietacul plin de lenjuri albe, aduse de la spălat. Şifoniera se deschidea. Raftul de jos, întâi, apoi al doilea, al treilea… Dulce alb al şifonierei pline de lenjuri de jos şi până sus?

De ce eşti trist când priveşti luna plină răsărită pe cer? …

        …O, şifonieră dintr-un ietac pustiu, nu mai râde cu toate rafturile: copiii de pe dormeză, sunt mari.

Nebunia.

Stai în iarbă. Copacii, frunzele, pasările au accent românesc. Şi gândul.

Închizi ochii, şi-ţi închipui – ca să te distrezi – că deodată eşti în Africa, printre canibali negri şi buzaţi…

Deschizi ochii… şi eşti în Africa! Copacii sunt canibali hirsuţi la pândă.

Panică!

Oare nebunia e simplă ca un salt de închipuire – definitiv – în intervalul unei bătăi de pleoape?

După cele douăzeci de poeme care alcătuiau un ciclu aparte, urmau „culorile”, alt ciclu. Din caiet căzu o garofiţă sălbatecă.

Pe foaie, atât:, Mi-a dat-o Monica”, şi urma garofiţei presate.

Garofiţă îşi reluă locul. Trecură mai departe.

ROŞU.

Garofiţa.

Garofiţă de câmp, pe care ţi-a dat-o o fată, îţi răsare deodată printre gânduri, drăgălaşă şi minusculă, ca apariţia Scufiţei Roşii în pădure printre copacii gravi şi enormi.

Fragi.

Întâia cofiţă cu fragi ai verii ţi-o întinde o ţigancă zbârcită, pe stradă.

Dacă în acea clipă îngerii frăgezimii nu te împresoară şi nu simţi că tu însuşi, în mirosul fragilor, eşti o cofiţă cu fragi – spune ţigăncii că-i prea scumpă şi n-o cumpăra.

Cireşele

— Cât îi chila?

Domul cu ochelari pe vârful nasului e gros, concret şi se tocmeşte, şi-n faţa lui toate cireşele din coş roşesc ca dragostea în faţa drăgostii.

De ce se vând cireşele oricui?

Zmeură.

În clipa când Salomeea a sărutat pe buze capul în sânge de pe tipsia de argint, sângele lui Ioan avea parfum de zmeură.

Rodii.

În rodii e copilăria rubinelor.

Dar rodiile nu se vând la bijutier.

Harbuzul.

Miez de harbuz! La gura sobei, astă-iarnă, coceam castane şi te doream, privind în jarul arzător risipa ta.

Acuma-i vară. Aş coace o castană aromată în răcorosul tău jar – dar nu-s castane.

Ouă roşii

— Hristos a înviat!

Pac.

— Adevărat a înviat!

Pac.

De ce se boxează ouăle tocmai în amintirea lui Hristos?

Maci.

Roşu era fesul turcului bătrân, care, în copilărie, la Constanţa, spunea poveşti cu Hogea Nastratin. Avea o barbă albă ca pilaful, şi fesul – între cer şi mare – era singurul roşu de pe lume, dintre cer şi mare.

Duceţi-vă, maci, la malul Mării Negre, pe mormântul turcului bătrân.

Cofetărie ambulantă.

Roşul sticlos ca ochii iepurilor de mosc al formelor de zahăr de pe tava cofetarului din colţul uliţei!

Cucoşul roşu. Iepuraşul roşu! Palatul roşu.

Da. Palatul roşu. Numai cu cinci parale am cumpărat un palat cu turnuri şi creneluri, care-ţi încleia degetele şi-ţi roşea buzele.

Care palat poate da mai multă fericire unui copil!

Copilărie, castelană a unui palat de zahăr înroşit, seniorul nu se mai întoarce.

Ouă de lemn.

Oul misterios, cu miros de lemnărie albă.

Un ou roşu, în el altul albastru, altul violet, altul galben, altul verde, altul, altul, altul…

Oul de lemn: perspectiva infinitului, jucărie într-o mină de copil!

Inimă! Câte am?

Pomuşoară.

În plină iarnă, când gospodina moldoveancă îţi oferă dulceaţa de pomuşoară – foc bengal în linguriţă – cât regreţi că astă-vară niciodată nu te-ai abătut spre fundul livezii, să vezi iluminaţia carmină a tufelor de pomuşoară!

Aşa e şi cu noaptea Învierii. La Crăciun o doreşti. În sâmbăta Paştelui însă te culci, hotărât să vezi Învierea la anul.

Dormi lângă bucurii. Când te deştepţi e prea târziu: se-ntunecă.

Pastă de dinţi.

De ce poezia se ocupă atât de mult de flori şi ocoleşte pasta de dinţi?

Ce imagină poate fi mai proaspătă, mai vie şi mai sănătoasă decât a unui copil – cămaşă lungă de noapte cu gulerul şi mânecile suflecate – care zâm-beşte în oglinda lavoarului unei ilariante feţe, cu părul zburlit, gura deschisă, dinţi albi, periuţa albe şi spuma roză ca înflorirea unei crenguţe de piersic?

Ori poeţii în copilărie nu se spălau pe dinţi?

Gura sobei.

E întâia fereastră la care ochii copiilor au cunoscut voioşia ochilor de femeie care aşteaptă printre garoafe şi melancolia ochilor de femeie, când petrec o plecare prin căderea viţei roşii de toamnă.

Racii.

Ştiu atât de bine din copilărie culoarea lor miloasă verzuie; blegul sau nervosul lor plescăit din căldarea cu apă în care sunt zvârliţi grămadă, deschiderea şi închiderea foarfecelor, ca a degetelor când fac umbre chinezeşti pe zid; şi spaima copiilor, în faţa căldării biblice parcă, în care mişună armatele întunecate ale lui Scaraoţchi.

Atunci de ce pun racii la culoarea roşie?

Cine poate rezista opiniei publice!

Asul de cupă.

Cum să nu-ţi fie dragă, chiar dacă nu eşti cartofor, fotografia în mărime naturală a acestui cap de cireaşă.

Ridichi.

Joviale şi robuste ridichi! Garnitură de un roş rural, a untului proaspăt, alături de caş şi de urdă.

Veselia începutului de masă, când apetitul e intact şi creierul – fără digestie – alegru.

Nu lauri, ci garnitură de ridichi aş face pe copertă capului bunului Creangă.

Să m-audă profesorii!

Dar Creangă mi-ar da dreptate. El era „mâncau” înainte de toate.

De ce se conservă amintirea marilor scriitori în sirop?

Ceaşca.

Era roşie, lucioasă şi cu naivitate rotundă, o ceaşcă din bucătărie cu urechea spartă.

Ceaşcă ieftină cu care servitorii beau apă sau lapte.

Şedea pe masa culinară, printre morcovi, sfeclă, pătrunjel, ceapă, usturoi, prăji…

La Patruzeci de Sfinţi era plină cu fragi.

Dacă aş spune unei fete: „Obrajii tăi sunt ca ceaşca din bucătărie”, s-ar ofensa, fără să ştie că în obrajii ei numai am regăsit pe cenuşăreasa copilăriei.

Inima.

Inima mea, de ce baţi atât de mult? De ce un simplu cărăbuş te face să tresari cu zvâcnirea pe care alţii numai în faţa drăgostii o au?

De ce mă bucuri atât? De ce mă osteneşti atâta?

Dacă în loc să baţi te-ai scutura, pământul ar fi acoperit cu cireşe, căci cireş greu mi-e sufletul deasupra întregului pământ.

Pătlăgele roşii.

Ciudată evocare, elegiacă!

Toamnă. Zări blânde. Lumină roasă. Se clădesc lemnele pentru iarnă. Miros de pădure în ogradă. Trist greier de toamnă, ca scripcarul bătrân, cu degete prea tremurătoare, cerând de pomană…

Cazanul cu pătlăgele roşii fierbe în clocote somptuoase ca un ţesut oriental.

N-ai vrea să fii, mai bine, pătlăgică roşie, şi bulion, să stai în raftul cămării de acasă, subt raftul compoturilor – decât om, să te tunzi, să-ţi reiei uniforma de anul trecut, cu mânici prea scurte, şi să pleci la internat? …

— Bietul Dănuţ!

— Monica, te-au întristat pătlăgelele roşii?

— Aşa-s de sincere, Dănuţ!

Bufniră de râs.

Caietul se isprăvea cu:

VERDE.

Verde ghiduş: buratecii. Un buratec în palmă e întâia glumă a primăverii.

Verde melancolic: nucii cu miros amar. Băile cu frunze de nuc din copilărie (ce bine era!) Răţuştele de celuloid care înnotau pe valuri provocate cu degetul. Culcarea în patul cald, cu mama la căpătâi. Poveşti. Etc…

Verde… Ultima frunză verde, pe care-o vezi din bancă, pe fereastra liceului. Mizerie! Începe şcoala.

Fine.

Memento: Caietul următor, de la anul, va fi al culorilor.

Să-mi şaman sufletul cu grâu. La anul să crească nou.

P. S. Negru: măslinele din hârtia zidarilor – ce poftă-ţi fac când le zăreşti din clasă, la lucrătorii care lucrează la casa de alături. Devin preţioase. Ai impresia că se vând cu „caratul” ca diamantele.

Negrul miezului de noapte, în copilărie, când te deştepţi brusc, vezi strigoi care s-apleacă şi n-ai chibrituri. Icre negre: astrahanul miniatural al celor moi, care, de fapt, sunt cenuşii. Etc…

— Gata, Dănuţ… Ţi-aduci aminte unde erai când ai isprăvit caietul?

— Lângă pădure?

— A doua zi ne-am plimbat călări: nu?

— Da…

Gândul lui Dănuţ trecu prin pădurea de anul trecut… cu Monica alături…

— Monica, dă-mi un creion.

— Vrei să scrii ceva, Dănuţ?

— Da.

— Nu mai ai loc în caiet. Să-ţi dau un alt caiet.

— Ai caiete, Monica?

— Pentru tine.

— Nu. Caiet altădată. Acuma dă-mi un creion. Vreau să fac o rectificare.

Luă creionul şi ţinând caietul pe genunchi, şterse titlul vechi Alunele veveriţei, şi scrise mare:

CAIETUL MONICA:

— Uite, Monica, adevăratul titlu.

— Caietul…

Sângele continuă pe obraji lectura noului titlu.

— Monica, spune-mi drept, cum ştii tu să spui, ce impresie generală îţi face caietul acesta? Vreau să ştiu părerea ta.

— Ca valoare literară, Dănuţ?

— Nu. Ca fizionomie sufletească. Ce crezi tu despre cel care l-a scris?

— Dănuţ, e greu să judec! Mi-e prea scump caietul acesta. Şi tu… tu, Dănuţ, eşti fratele meu.

Se roşise, dar ochii ei îl priveau drept în faţă.

— Spune-mi, Monica!

— Te rog, spune-mi!

— Dănuţ ştiu eu! Ţi-e frică de viaţă… Ţi-e frică s-o priveşti în faţă… ţi-o ascunzi…

Dănuţ oftă.

— Ca emigranţii de pe vaporul lui moş Vania: nu, Monica? Mă joc de-a copilăria cu cât mă apropii mai tare de viaţă… Ai dreptate, Monica! La nouă, zece, unsprezece ani – nu-mi aduc aminte exact vârsta – doream să rămân copil… Sunt rari copiii care doresc aşa ceva. Eu doream. Acuma mi-e frică; tu spui: de viaţă – eu spun: de sufletul meu. E cam acelaşi lucru… Dar tu, Monica, dacă mi-aş pune destinul în mânile tale şi te-aş întreba: ce să fac? Să scriu înainte, cu ochii spre copilărie, şi să rămân un Dănuţ curat, ca cel din anul trecut, sau să… trăiesc, să privesc viaţa în faţă? Ce m-ai sfătui?

Monica îşi privi multă vreme mânile îngheţate pe genunchi.

— Eu… te-aş sfătui… să trăieşti… să fii voinic, Dănuţ. Ai un suflet bogat, de-o bogăţie rară…

Dănuţ ridică fruntea, cu ochii în zalele trufiei.

— Monica, vra să zică tu ai încredere în talentul meu?

— Da.

Şi sufletul Monicăi gemu: nu în dragostea ta?

Dar Dănuţ răspunse numai buzelor.

— Atunci, Monica, tot mai sunt bun la ceva.

Monica tăcea. Plecase capul.

— Te-ai întristat, Monica?

— Nu, Dănuţ, mă gândeam… Aş vrea să fii fericit… să fii mulţumit de tine.

— Monica, mai spune-mi ceva, drept: tu cum priveşti viaţa? Cu teamă, ca şi mine, sau…

— Eu o privesc în faţă, Dănuţ… Dănuţ, dar ce-am păţit? Vorbim ca la teatru!

— Mi-e egal! … Monica, aş vrea să fiu toată viaţa aşa cum sunt lângă tine.

Ar fi vrut să-i spună: „Rămâi, Dănuţ”. Dar tăcu.

Dănuţ o întrebă:

— Monica, dar despre tine nu ştiu nimica. Un an întreg…

Monica ridică din umeri.

— Călăresc mai bine decât anul trecut. Restul e la fel… Poate s-a mai copt şi mintea puţin. Ştiu eu! …

— Monica, cine-i Minodor Stratulativ? O farsă de-a Olguţei?

Monica zâmbi.

— Nu, de-a naturei! Vorbesc ca Olguţa!

— Îţi „face curte”?

— Săracu! Moşu Iorgu l-a congediat: nu era niciodată în birou. Îmi era milă de el!

— Olguţa mi-a spus, când a fost la Bucureşti, că Facultatea de drept se împarte în două: grupul de studenţi care aspiră să devie secretarii lui papa, ca să te vadă; şi cel care trece la Facultatea de litere, ca să te aştepte…

— Formulele Olguţei!

— Monica, da spune-mi ce impresie îţi fac succesele tale: drept!

— Drept, Dănuţ! De indiscreţie! E mai bine la Medeleni decât la Iaşi. Nu-mi place să fiu ca o actriţă pe scenă… deloc nu-mi place! E obositor să nu poţi fi singur decât între patru păreţi!

— Curios, Monica! Tu nu eşti cochetă de loc!

Monica se roşi. Urmă totuşi, cu ochii în ochii lui Dănuţ:

— Sunt, Dănuţ! Uite: azi dimineaţă, la gară, l-am făcut să cabreze pe Cneazu. Tu te-ai speriat. Vezi, Dănuţ! Mi-a părut rău… La dejun mi-am schimbat pieptănătura… Sunt foarte cochetă, da ţie-ţi spun…

— Monica! Monica! Ce apă de izvor eşti tu! … Lângă tine am să lucrez. Am tot felul de proiecte! Optsprezece ani trecuţi şi n-am făcut nimica! Dar sunt plin, Monica. Lângă tine am conştiinţa bogăţiei din mine. Tu eşti lumina mea: lângă tine numai mă văd bine… Câte am de făcut! Mircea îmi ţine mereu discursuri: „Nu mai scrie franţuzeşte, e o limbă străină etc.”… Habar n-are de ce-i în mine şi de proiectele mele literare!

— Nu i-ai spus nimic?

— Nimic! El ştie versurile franţuzeşti… pe care le reneg.

— Cum, Dănuţ? „Prietenul” tău nu ştie nimic?

— Numai tu ştii, Monica. Altă Monică n-am… „Nu spun minciuni”, comentă gândul lui Dănuţ vorbele lui Dănuţ.

Monica respiră adânc.

— Curios, Monica! Uneori, chiar foarte des, sunt vanitos. Doresc să plac, să strălucesc…

— Asta nu-i vanitate, Dănuţ. Exuberanţă tinerească…

— Nu, Monica. Simt bine că sunt vanitos… La patinaj, de pildă, când e multă lume, patinez nu mai frumos, dar mai însufleţit decât atunci când e puţină…

— Tu eşti artist, Dănuţ. Vezi, eu, când sunt cu tine… sau cu Olguţa, uneori, mă animez, vorbesc… multe prostii: în sfârşit, deschid gura şi eu. Când e lume, mă închid. Dacă nu i-ar face plăcere lui tante Alice să ne vadă pe Olguţa şi pe mine în salon, când e lume, niciodată n-aş intra…

— Timiditate?

— Nu, Dănuţ! „Publicul” mă deprimă; pe tine te exaltă, fiindcă tu eşti artist şi ai nevoie de public. Eu… eu sunt o fată. Nu-s timidă. Am fost puţin, când eram mică. Timiditatea te paralizează, te face dezorientat în faţa oricui… Sentimentul meu în faţa lumii e de pudoare. Mă acopăr… nu de frică, Dănuţ… nu ştiu! Mi se pare aşa de natural – vorbesc pentru mine – cum să-ţi spun? … Toţi oamenii trăiesc în case, între ziduri; la ferestre au storuri. Vor să trăiască singuri, în intimitatea lor. Nimeni nu-şi face casă cu păreţi de sticlă… Dar o grădină, Dănuţ, n-o zideşti… Tu eşti artist, eşti deschis spre oameni. Eu… numai spre… unii… Pe tine te exaltă publicul, dar asta nu-i vanitate. E un fel de energie care te duce în afară, o dorinţă de dominaţiune pe care-o are şi Olguţa. Voi semănaţi, Dănuţ, dar tu… eşti timid uneori, şi Olguţa nu-i… decât în faţa lui moşu Vania.

Dănuţ râdea, amuzat.

— Şi eu faţă de cine?

— Tu… nu ştiu bine, dar am impresia că oamenii pe care nu-i cunoşti te intimidează… Mai ales femeile.

— Ce bine mă cunoşti, Monica! Ştii de ce mă intimidează necunoscuţii?

— Fiindcă le atribui luciditatea ta când eşti timid, Dănuţ şovăi o clipă.

— Dar femeile?

— Dănuţ, da ce-s eu? Oracol?

— Spune-mi, Monica. E aşa de bine cu tine!

— Dănuţ, să-ţi spun ce-am observat la alţii, în salon la tante Alice. De tine… nu ştiu!

— Spune de alţii.

— Dănuţ, băieţii şi chiar domnii care nu ştiu sau nu pot să fie „galanţi” cu femeile sunt timizi… fiindcă nu ştiu ce să facă, ce să le spuie… cum să umple tăcerea, cum să înceapă, cum să continue… Am văzut o dată la noi un profesor universitar din Bucureşti, un prieten de-al lui moşu Iorgu. A stat la noi la dejun. În timpul dejunului a vorbit mai mult cu moşu Iorgu: politică, drept, campania din Bulgaria. Un om interesant. Tot ce spunea era cuminte, cumpătat şi uneori, faţă de pornirile lui moşu Iorgu, avea un umor fin… După dejun, moşu Iorgu s-a dus până-n birou să expedieze un client. Bietul profesor era paralizat între noi! S-a refugiat lângă mine – mai erau şi alte persoane – şi abia îndrăznea să deschidă gura. Dacă-l priveam, se înroşea. Era penibil pentru el! Şi eu doară nu sperii pe nimeni! Dar nu ştia cum să mă ia! Probabil că nu trăise în saloane, cu femei. Era depeizat. Când a apărut moşu Iorgu, s-a repezit – literalmente – la el, fără să-şi dea seamă, bietul om, că faţă de mine mişcarea lui era necuviincioasă… Dar crede-mă, Dănuţ, e preferabil genul acesta de timiditate, cu accese de explicabile necuviinţe, decât dezinvoltura „salonarzilor”, cum le spune Olguţa. Aceia, mai ales în faţa unei fete, sunt stupizi…

— Monica! Biciul de foc!

— Nu, Dănuţ, dar m-au exasperat de-ajuns. Mi-aduc aminte de pe când eram fetiţă mică – şi pe atunci mă revolta! – veneau la noi tot felul de oameni în vârstă, care se simţeau obligaţi să fie gentili cu mine. Mă luau de bărbie şi-mi vorbeau cum vorbeşti cu scatiii din cuşcă sau cu puii de pisică: „Pupuia, cocuţa, pupuia. Şi ai panglicuţă şi papucei fumosi, şi un us” (adică un urs: şi atunci făceam eforturi ca să pricep). Şi eu vorbeam bine, Dănuţ. Articulam corect cuvintele şi formam toate frazele uzuale, mai ales cele de politeţă, cum trebuie.

— Şi tu ce făceai, Monica?

— Tăceam, Dănuţ. Îmi era mie ruşine să deschid gura şi să vorbesc omeneşte faţă de strâmbăturile lor. Deveneau peltici, sâsâiţi şi gângavi, crezând probabil că aşa trebuie să vorbeşti copiilor ca să le faci plăcere şi ca să fii la nivelul lor.

Dănuţ râdea.

— Exact aceeaşi situaţie o regăsesc acuma, în raporturile dintre fete şi unii domni. Vor să se puie la nivelul fetelor şi imediat fac „şcoală de adulţi”, cum spune Olguţa.

— Adică?

— Ştiu eu! E greu să-ţi imaginezi discursurile servite fetelor, de aceşti domni! Ştii, Dănuţ, probabil că-şi închipuie că în capul unei fete toate cele devin vagi, sentimentale, prostuţe, şi ei se pun la nivelul fetelor.

— Biata Monica!

— M-am deprins, Dănuţ. Tac.

— Nu răspunzi nimic?

— Da. Nu. O! Eee! da-da! Cum nu! Sigur! Natural!” Iată vocabularul unei conversaţii.

— Şi Olguţa?

— Olguţa e în elementul ei. Un ceas joacă teatru, răspunzând exact noţiunii de „fată” din mintea lor, după aceea redevine Olguţa.

— Şi ei?

— Vin la mine.

— Vai Monica!

— Dar vine şi Olguţa!

Râdeau amândoi.

Dănuţ îşi simţea sufletul destins, ca trupul, după un lung masaj, când muşchii sunt odihniţi şi circulaţia sângelui armonios înviorată.

— O cafeluţă, Monica!

— Cum nu m-am gândit!

— Ai la tine?

— Sigur, Dănuţ, ca şi anul trecut.

Monica avea la ea în dulap toate cele trebuitoare preparaţiunii cafelei negre, fiindcă doamna Deleanu interzicea lui Dănuţ abuzul de cafea, pentru care Dănuţ avea o mare slăbiciune.

Se auzi un ciocănit la uşa care da în antret. Monica privi mirată. Olguţa intra fără să bată; Puiu se anunţa cu voce tare; Rodica nu intra…

— Intră… Olguţa! exclamă Monica.

— Eu. Buna dimineaţa! Ştiţi ora?

— Şase jumătate! Ce? Beţi cafea?

— O pregătesc, Olguţa.

— Nu se poate! Haideţi la tenis.

— Olguţa! Să mă mai îmbrac! Să-mi scot racheta din cufăr… Asta cere efort!

— Eu îi fac cafea, interveni Monica, sporind piedicele.

— Inspiraţia îi face bezele, continuă Olguţa pe acelaşi ton enumerativ.

— Zău, Olguţa! se rugă Dănuţ. Azi n-am vervă pentru tenis. Obosit de drum… Stai şi tu cu noi. Monica ne face cafele. Zău, Olguţa! Lasă tenisul! Tot am fost noi odată cei trei muşchetari. Astăzi să fie Vingt ans aprčs.

— Ba! Trei roluri nu pot juca. Am fost d'Artagnan şi Aramis; acum să fiu şi vicontele de Bragelona?!

— Rol de îndrăgostită! vorbi Dănuţ, zâmbind maliţios.

Olguţa aruncă o scurtă privire Monicăi şi replică pe acelaşi ton:

— Nu pot fi îndrăgostită în şase volume! Trec rolul.

— Bine. Îl accept eu, răspunse Dănuţ.

— Cumpără-ţi o bibliotecă!

— Rămâi cu noi, Olguţa.

— Cafeaua-i gata, anunţă Monica, turnând-o în ceşti.

— O bem şi plecăm.

— De ce, Olguţa?

— Tenisul.

— Să-l sacrificăm.

— Politeţa!

— Mircea ţi Rodica, în tęte-ŕ-tęte, cu fileul la mijloc, Rodica dă cucuri, Mircea dă chicsuri. Rodica râde, Mircea tace. O partidă de tenis unică!

— Da Puiu unde-i?

— La lecţia de pian.

— Ce-i de făcut?

— La tenis. Fugi şi te-mbracă.

— N-am chef de loc, Olguţa! I-aşa de bine aici. Toţi trei…

— Metaforel, fiule, de ce nu pricepi? Peste zece minute vom fi cinci… sau şase!

— De ce?

— Fiindcă Rodica vine după mine ca oaia după măgar, şi Mircea după ea, ca mielul după oaie. Şi parcă-l văd, izbucni Olguţa c-un aer profetic, pe Cuţulachi intrând călare pe bicicletă în odaia Monicăi, „Monica, unde-i Olguţa?”… Eu sunt omul cu trei umbre! Voi doi aveţi mai puţine. Sacrificaţi-vă umbrele pentru tenis.

— Hai la tenis, oftă Dănuţ c-un aer resemnat. Tiranule!

După ce ieşi Dănuţ, Olguţa o privi lung pe Monica şi zâmbi.

— Melizando! Melizando! De ce crezi tu că venirea lui Vania e un secret? Şi dacă e un secret, de ce i l-ai spus?

Monica o privi drept în ochi şi-i răspunse tot zâmbind:

— Fiindcă a fost un secret!

Dănuţ, făcând-o pe Olguţa „tiran”, în glumă, fără mânie, dar sincer, ignora următoarea scenă întâmplată la ceai:

— Unde-i Dănuţ? întrebase doamna Deleanu.

În locul lui Mircea, care ştia că Dănuţ nu e în odaia lui, fiindcă îl căutase, răspunse Olguţa, care ştia că Dănuţ nu doarme din pricina deşteptătorului torenţial rânduit de Puiu – în urma ordinului ei – subt patul lui.

— Doarme, mamă dragă. Lasă că-l scol eu cum ştiu.

— Ba te poftesc! Dă-i pace să doarmă. Măcar în vacanţă, şi la el acasă, să se poată odihni.

Apoi doamna Deleanu remarcase absenţa Monicăi.

— Da Monica unde-i?

— Mamă dragă, am trimis-o până la gară să dea o telegramă urgentă lui papa, răspunse Olguţa, administrând pe subt masă un picior lui Cuţulachi limbă lungă.

— Ce telegramă?

— Rog trimite urgent mingi tenis. Aici masacru. Olguţa.”

— Dă! Olguţa, oftase doamna Deleanu. Dacă socoţi tu că-i bine şi frumos ca în ziua sosirii lui Dănuţ, în loc să fiţi împreună ca fraţii, s-o trimiţi pe Monica tocmai la gară, cu astfel de telegrame urgente, atunci…Ce să mai spun … Râzi, Olguţa!

Drept pedeapsă, Olguţa proiectase, în timp ce sorbea ceaiul amar al nedreptăţii, să trimită a doua zi pe Melizanda şi Metaforel la gară, să dea o telegramă identică aceleia improvizată ad-hoc.

Ieşind din odaie, Dănuţ se încrucişă cu Rodica. Venea de la tenis, înfierbântată, cu rachetă în mina. Îşi legase părul cu o basma de culoarea buzelor – basma de-a Olguţei – care-i acoperea fruntea până deasupra sprincenelor, aţiţând strălucirea ochilor, ca un efect de fard.

— Bună ziua, domnule Deleanu.

— Bună ziua, domnişoară.

— Ai dormit bine?

— Mulţumesc, da.

— Venisem să văd de ce întârzie Olguţa.

— E cu Monica.

— Aa! Da? S-a întors de la gară?

Dănuţ zâmbi evaziv. Rodica făcu un mulinč cu racheta. Părea că zâmbeşte cu nările.

Fiindcă avea papuci de tenis, şedea mereu în vârfuri, ceea ce-i dădea o continuă agitaţie. Bluza albă de vară se colora de două ori roz în vârful sânilor.

Scăpă racheta. Dănuţ i-o ridică. Rodica îi mulţumi în şoaptă.

— Sst! Să nu ne-audă! Nu vreau să ştie Olguţa că am venit după ea… Aş avea aerul că spionez!

În sens invers, şi deodată, o roşeaţă se ridică pe obraji, valorificând densitatea genelor răsfrânte, care se lăsară.

— Secretele altora…

Îl privi lung şi-i strânse mâna, moale, învăluitor, retrăgând-o alintat, cu un aer de complicitate binevoitoare.

— Ne vedem la tenis, nu?

Se depărtă în vârfuri spre uşă, cu precauţiuni de femeie care vine de la o întâlnire adulterină.

Deschizând uşa, întoarse capul brusc.

Ochii lui Dănuţ o urmăreau.

Rodica lăsă uşa deschisă şi fugi: nimfă.

Dănuţ porni spre odaia lui, turburat ca după o faptă urâtă.

Totuşi, deşi ieşind din odaia Monicăi, se hotărâse să nu se mai îmbrace special pentru tenis, şi să-şi puie papucii de odaie, deschise lada, scoase pantalonii de flanelă albă, papucii noi, cămeşă de borangic suplu cu guler răsfrânt, şi reţeaua neagră pentru păr, care, în timpul jocului, împiedica şuviţele să fâlfâie sălbatec, determinând astfel pe privitori să urmărească numai armonia violentă a trupului şi săgetările viguroase ale braţului cu racheta.

Înainte de a începe „serviciul”, Olguţa vorbi, adresându-se băncii spectatorilor, deocamdată ocupată de Mircea, Rodica şi Puiu care, graţie unei vizite binevenite pentru el, scăpase mai devreme de la lecţia de pian.

— Posteritatea să ia act. Până acuma a fost odiseea mingilor. Autorul: Rodica. Acum începe Iliada… Play, Achile!

Olguţa glumise. Dar Mircea acceptă fără rezerve evocarea homerică. Ambii jucători puteau să o înfrunte.

Olguţa servea din colţul dreptunghiului opus celui în care pândea Dănuţ. Înălţată în vârfuri, avântare a întregului trup; cu braţul – prelungit de rachetă – adus deasupra creştetului, în unghi de trăsnet; cu faţa încordată şi ochii scânteietori, Olguţa avea înariparea crâncenă a dansatorilor cu torţi, aprinse.

Rareori, Olguţa servea şi mingea doua. Îndeobşte, ori servea numai una, întâia, ori servea trei, întâia fiind nett.

Glonte alb, mingea porni, sări, zvâcni-ndărăt, zbucni iar…

Spectatorii se ridicaseră de pe bancă, apropiindu-se magnetizaţi. Toţi căpătară ticuri.

Mircea se încrunta când Dănuţ trecea câte-o vertiginoasă razantă, şi surâdea beat, văzând-o frântă de racheta Olguţei, şi mingea împroşcată îndărăt.

Rodica palpita, cuprinsă de beţia sângeroasă a celor care privesc luptele de tauri. Strângea pumnii şi i se dilataseră nările. Înteţea cu prezenţa ei violenţa jocului. Instinctiv, trecuse în dreptul lui Dănuţ, şi pumnii ei duşmăneau spontan victoriile Olguţei. Îşi muşca buzele, ca să nu exclame în gura mare.

Lui Puiu îi curgeau sudori. Cu racheta în mină, urmărea jocul, uitând că nu participă. El era şi Dănuţ şi Olguta, ceea ce-l făcea să fie obiectiv, adică, alternativ, ostil. Niciodată nu urmărise o astfel de partidă. La Iaşi nu erau jucători de talia Olguţei.

În faţa filetului, Olguţa şi Dănuţ erau egali. Verva trupească le vădea frăţia. Acelaşi ritm, transpus în două versiuni.

Rachetele loveau, mereu ripostând. Traiectul mingii, fulgerător felurit, plutea multiplu, ca un joc de serpentine, în ochii privitorilor.

Olguţa, mai şerpuitoare; Dănuţ, mai linear – albi amândoi, nalţi amândoi: albă dănţuire, alb duel, alb salt, albă pândă. Mingea: pântec alb de rândunică, salt de spumă, bulgăr de omăt elastic, aşchii de lumină…

Unghiuri albe, jos; sus, curbe albe. Dreptunghiuri de var: oblice de cridă fulgurantă.

Pac-pac; pac-pac; pac-pac…

Inimile! Mingile!

Nici Olguţa, nici Dănuţ: două spasmuri albe-n alb păienjeniş.

Explozii albe!

Cu o mişcare de rachetă – sau de paloş – Olguţa destrămă nălucile.

Liniile-ncremeniră. Filetul apăru. Mingea rămase. Dănuţ aplaudă.

— Dănuţ, uite cum se dezumflă baloanele!

Şi amândoi, de o parte şi de alta a filetului, fraţi, priviră blegirea terestră a trupurilor dinafară arenei vibrânde.

— Mai jucăm o partidă, Olguţa?

— Stai să se odihnească Mircea!

Puiu luă racheta Olguţei: paj; Rodica – mâna lui Dănuţ: femeie!

Jocul reîncepuse.

Monica, de curând sosită, privea de pe bancă. Rodica părăsi careurile lui Dănuţ şi se apropie de Monica.

— Vai, ce frumoasă rochie ai!

— N-o cunoşteam!

— Şi ce bine-ţi stă!

Se aşeză pe bancă lângă Monica.

— Ce tăcută eşti tu, Monica!

— Acuma ai observat? zâmbi Monica, urmărind jocul.

— Nu… da ştii! … Monica, reveni ea în şoaptă, e foarte drăguţ Mircea… Ţie-ţi place?

— Da.

— Eii?! … Oare nu ne-a auzit?

— Olguţa joacă mai bine decât fratele ei!

— Puiu, dă-te la o parte!

Puiu aruncă o privire cruntă şi se dădu.

Înfloreau terasele de trandafiri ale asfinţitului. Tenisul şi jucătorii aveau nuanţe de mărgean. Trandafirii, mingile păreau îmbujorate de zbucium.

— Monica, de ce poartă filet pe cap fratele Olguţei?

Monica răspunse calm şi distrat:

— Ca să-i ţie părul…

— Şi-l frizează?

— Nu.

— Puiu, dă-te la o parte!

— Da unde vrei să mă duc? se răsti Puiu, sincer indignat.

— Vino aici, Puiule, între noi, îl invită Monica.

Oricât l-ar fi pasionat tenisul, Puiu nu putea rezista îndemnurilor protectoarei lui. Se aşeză, tampon, între Monica şi Rodica.

— Monica, nu-l pofteşti şi pe Mircea?

— Pofteşte-l tu, Rodica!

— Domnule Balmuş, nu vrei să stai cu noi pe bancă?

Contagiunea energetică a jocului dădu lui Mircea o dezinvoltură surprinzătoare.

— De şapte ani stau, domnişoară! Acuma îs în vacanţă!

— Bravo, duduie! aprobă Olguţa, strângând mingile pentru un nou serviciu, ajutată de Mircea.

— Play!

— Ready!

Cădeau prin aer văluri roşii, ca să fie mai goală înălţarea înnoptării.

Păsările se jucau gălăgios în dormitorul umbrei.

Din nou tenisul şi mingile redeveniră albe în contur albăstriu, o dată cu albul statuar al jucătorilor.

— Puiule, vorbi Monica, du-te acasă şi adă pelerini sau pardesiuri pentru Olguţa şi Dănuţ.

— Şi pentru Mircea, adăugă Rodica, vorbind tare.

— El nu-i încălzit, răspunse Monica.

Puiu plecă, Monica se ridică de pe bancă, pornind spre fundul livezii. Rodica veni după ea.

— Te-ai supărat, Monica?

— De ce?

— Dă! Ştiu eu! Tu nu spui nimica! … Mi-ar părea rău! Eu te iubesc foarte mult.

— De ce?

Monica plecă printre pomi, pe subt cer, în rochie albastră, armonios înaltă, cu păr de aur şi în umbră, părând că umblă pe ape îmblânzite.

În preajma ploii, muştele devin supărătoare: înţepătura lor e mai stăruitoare.

În loc să se întrebe: „Ce-a păţit Rodica?”, Monica se întrebă: „Ce s-a întâmplat?”…

— Monica!

Glasul lui Dănuţ.

Aşteptă. Auzi râsete.

— Melizanda!

Glasul Olguţei.

— Monicaaa!

Glasul lui Puiu.

— Monica!

Glasul Rodicăi, puţin prefăcut, congestionat, din gât, ca la şcoală când cercase – şi izbutise – să convingă pe profesorul de muzică – tenor – că are voce.

Dar glasul lui Dănuţ nu mai răsună.

Monica îşi urmă plimbarea. Era deprinsă, la Iaşi, de pe când Dănuţ era la Bucureşti, să-l aibă lângă ea, fără ca el să fie. Cine ştie! Poate că şi la Medeleni tot aşa va fi…

Şi se întoarse îndărăt, pedepsindu-se să-l vadă pe Dănuţ laolaltă cu toţi ceilalţi, fiindcă-i atribuise pe nedrept – pe nedrept? …

— Pe nedrept.

Un gând urât.