III.

O NOAPTE

        „Dragă mamă, Cunoşti de acasă deprinderea mea de a-mi face temele noaptea, şi o tolerezi cu toate că o condamni. Speram să-ţi fac pe plac, măcar în vacanţă, şi să-ţi scriu scrisorile făgăduite, ziua. Nu s-a putut, cel puţin astăzi. Sunt aproape unsprezece. Îţi scriu la lumina lămpii. În schimb, după amiază m-a furat somnul şi am dormit un ceas plin. E un debut onorabil, care poate contrabalansa veghea de noapte consacrată corespondenţei.

De altfel, pot să te asigur, având drept criteriu experienţa unei singure zile de Medeleni, că aici insomniile sunt excluse…”

Mircea ridică din umeri, zâmbind cu bunătate. Nu putea să spuie mamei lui că iubea! Restul era sincer.

        „. S-o iau metodic”.

        „Am călătorit bine. Graţie afluenţei de bagaj şi, mai ales, graţie abilităţii unui negustor evreu – singurul meu tovarăş…”

Şterse pe „meu”, cu linii opace.

        „… singurul nostru tovarăş de călătorie, compartimentul o rămas gol până la capăt…”

Rămase multă vreme cu fruntea în palme. Când îşi descoperi din nou faţa, obrajii ardeau, ochii, răscoliţi de un mâl turbure, se îngreuiaseră.

Se plimbă prin odaie în lung şi-n lat. Se aplecă pe marginea ferestrei. Pesemne trebuia să răsară luna. Noaptea era mai neagră.

Reveni la maşina de scris, făcu bucăţi întâia scrisoare şi, hotărât, începu: „Dragă mamă.

Am ajuns teafăr la Medeleni. Ce admirabilă casă moldovenească! Exact atmosfera de la noi, amplificată numai, ca un motiv muzical cântat de vioară, reluat apoi de toate instrumentele. Capul tuturora e Olguţa, coada, eu: vai de coadă!

Am impresia că retrăiesc paginile adorabile ale Vieţii la ţară de Duiliu Zamfirescu. Totul e curat: oamenii, şi lucrurile, cerul şi peisajul. La sfârşitul vacanţei devin şi eu poet! N-ai grijă! Dan e pentru amândoi.

Doamna Deleanu e aşa cum mi-o închipuiam. Mamă pentru Dan, mamă pentru mine, mamă pentru toţi oaspeţii acestei case îmbelşugate şi primitoare. E mai blajină decât mata, dar tot atât de fermă în privinţa somnului şi a mâncării: asta te linişteşte? M-a instalat în apartamentul lui Dan, aşa că suntem alături ca şi la noi acasă. Domnişoarele – căci, afară de Olguţa, mai e Monica, pe care păcat că n-o cunoşti: văzând-o poetica vorbă „înger” nu mi s-a părut fadă, şi Rodica…”

Îşi sprijini capul în mini.

Rodica!

Îl acaparase toată seara. Venind de la tenis cu toţii împreună, tocmai când suiau scările, Rodica îşi amintise că uitase pe banca de la tenis o batistă brodată de mama ei. Îl obligase pe Mircea s-o însoţească, pentru că:

— Noi doi n-am jucat tenis; putem face o plimbare.

Căutaseră mult timp batista pe care Rodica o găsise în mâna ei, unde era din clipa când pornise s-o caute.

— Vai, ce uitucă-s… Să nu râzi de mine, domnule Balmuş!

— Cum să râd, domnişoară! Mie nu mi se-ntâmplă să-mi caut pălăria de pe cap?

— Serios?

— Da, da!

— Vai, ce asemănare! Dă-mi mâna.

I-o întinsese franc. Dar Rodica avea o mână atât de moale şi un fel atât de neobişnuit de a-ţi strânge mâna, încât aveai impresia echivocă şi jenantă că pipăi involuntar o goliciune. La masă o surprinsese privindu-l. Se înşelase? Înainte de culcare, aceeaşi strângere de mână, care alinta şi se alinta… Rodica!. Poate basmaua roşie, sau buzele, sau nările o împărecheau cu femeia roşie din tren… Hotel „Binder”, Camera 13…

Scutură capul. Rupse scrisoarea.

        „Dragă mamă, Abia acum înţeleg ce sacrificiu ai făcut, determinându-l pe tata să părăsească Iaşul. Când eşti la Bucureşti, regreţi Iaşul şi Moldova. Dar când te simţi din nou în Moldova, urăşti Bucureştiul.

Mi-e milă de tata şi de tine că o să vă petreceţi vara acolo…”

Tonul scrisorii îl exaspera ca o ploaie de note false. Începu alta: „Mamă dragă, Am călătorit binişor şi am ajuns sănătos, fără să-mi pierd bagajele sau banii…”

Unde era suta de lei? …

Hârtiile din buzunarul de la piept erau pe măsuţa de noapte: o sută lipsea.

Unde? Unde?

Călători din nou cu femeia roşie… Hotel „Binder”, camera 13…

Telegramă.

Mihai Balmuş.

Popa Nan 24

Bucureşti „Ajuns bine. Detalii poştă. Sărutări. Mircea.”

Vârâse suta în buzunarul surtucului: cel drept. O simţea mototolită, umezită în mâna lui. Totuşi, nu aruncase pe fereastră economiile mamei lui.

Unde era surtucul?

Aprinse o lumânare, ieşind afară, cu ea în mina.

Bătu la uşa lui Dan. Nici un răspuns. O întredeschise; întuneric.

— Dormi?

Patul gol!

Porni spre bucătărie.

— Gheorghiţă! … Gheorghiţă!

— Ci vrei mata, conaşule? îl întrebă Sevastiţa ieşind din bucătărie.

— Îl caut pe Gheorghiţă.

— Hă-hăăă! Di când o plecat! Şi fie el sănătos!

— Unde?

— Pârci mata nu ştii?!

— Nu ştiu, fetiţo!

— Eeee! … O înhămat la bihuncă şi s-o dus cu conaşu nostru…

Sevastiţa zâmbea cu înţeles: obraz rumen în tulpanul alb, sini goi în aspra cămeşă ţărănească.

— Da tu nu ştii, fetiţo, unde mi-a pus surtucul?

— A matali-i?

— Care?

— Unu grâu la color, ţuvil.

— Da, da, acela-i.

— Pui l-o dus la călcat la spălătorie.

— Poţi să mi-l aduci?

— Iaca-ndatî! Se codi o clipă, cu bărbia-n piept, sprâncenată. În odaie?

— …în odaie.

Suflată dinadins de buzele lui Mircea, luminarea-i fumega în mina; cu cealaltă o apucă pe Sevastiţa de bărbie…

Plecă spre odaie, bâjbâind prin întuneric, fără umbră.

În bucătărie, câţiva tăciuni aruncau lumini roşii din gura sobei. Anica îşi aprinse ţigara şi sorbi restul de cafea rămasă în ibricul babei, care plecase la culcare.

— Unde-ai fost?

— Ei, undi! mormăi Sevastiţa, îndreptându-şi cămeşa. La boieri…

— Sevastiţooo! răsună o chemare în şoaptă sonoră.

— Iaca! oftă Sevastiţa către Anica.

— Sevastiţo!

Puiu, în cămeşă de noapte, pelerină şi papuci, îşi vârâse capul pe fereastră.

— Unde eşti Sevastiţo?

— Da ci mai vrei?

— Nu mi-ai pus apă de băut.

— Ei, nu ţ-am pus! Ţ-am pus.

— Atunci o băut-o fetele. Adă-mi apă.

Anica zâmbea. Sevastiţa, posacă, privea cărbunii.

— Să ştii că fac scandal dacă nu-mi aduci! Ţi-arăt eu ţie.

— Du-ţi la boieri! chicoti Anica, trăgând un fum pe gură şi bifurcându-l pe nări.

— Du-ţi! Du-ţi! Da mai du-ţi şi mata, tati Anico! Cî-s sătuli di copchii!

Lătrată de toţi cinii satelor, ţigăneşte blestemată de orăcăitul broaştelor, sicriu cu patru roţi, încălecat de două umbre, în urma unui negru trap, bihunca se topea în noapte, şerpuind de-a lungul drumului cărunt…

Vânt nu era; nici adieri. Tăcerea numai – lanuri de tăcere, plopi de tăcere, cer de tăcere – ca reculegerea unei dureri: lespede pe suflet, umbră îngheţată.

Dănuţ mina. Gheorghiţă se ţinea.

În mare taină, Gheorghiţă înhămase la bihuncă pe Zdup – calul lui Dănuţ – şi ieşise din ogradă în timpul nopţii, văzut numai de Sevastiţa, aşteptându-şi stăpânul lângă sat, aşa cum îi poruncise.

La Bucureşti, Gheorghiţă nu urmase niciodată paşii stăpânului său spre casa Adinei. Dacă i-ar fi urmat, s-ar fi mirat!

Întâia oară când îl urma pe Dănuţ spre Adina încălecau amândoi aceeaşi bihuncă. Era înspăimântat. Noroc că deasupra cerului veghea Dumnezeu.

Dănuţ tăcea. Gheorghiţă tăcea. Se auzeau numai copitele lui Zdup, lovind, sărind, lovind: împătrită zvâcnirea neagră.

        …La Bucureşti o vedea pe Adina în fiecare seară.

Venise şi la Medeleni, seara. Neliniştit ca somnambulii când răsare luna, trupul se deşteptase într-o ciudată aiurire. Veselia celorlalţi se decolorase treptat în ochii lui Dănuţ. Auzea râsul lor, zâmbea şi el, dar zâmbetele feţii se opreau la marginea opacă a sufletului, tremurând, ca zglobiii focoşi la marginea codrului în care tăcerea are miros şi ochi de fiară şi e adâncă. Simţise nevoia să plece şi n-avea încotro.

Se sculase brusc de la masă, cu fălcile încleştate.

— Ce-i, Dănuţ? Nu te simţi taine?

— Nu… Mă duc să-mi iau batista.

Nu minţise. Dar lacrimile nu porniseră în drum spre odaia lui. Un gând le oprise. Trebuia s-o vadă din nou pe Adina. Să încrucişeze trenul care o ducea iarăşi la Bucureşti. O clipă s-o vadă, o clipă s-o strângă, o clipă să simtă iarăşi parfumul care înălţa ziduri gigantice între el şi bucurie, între el şi Medeleni.

Plecase hoţeşte.

Şi drumul era plin de spaime! Se temea să nu i se fi întâmplat ceva Adinei la Iaşi, să nu deraieze trenul în care era, să nu se fi îmbolnăvit…

Adina… Ochii şi faţa de copil în neagra imensitate a lumii!

Adina… Ce simplă era fericirea la Bucureşti! Câteva străzi… Casa Adinei… Adina în braţele lui… noaptea…

Adina… Răspântie de zâmbet dureros între două stele căzătoare: ea spre Bucureşti, el spre Medeleni. Şi-n noapte, depărtările-s imense, prăpăstii toate.

Biciul şuieră, Zdup tresări, copitele scăpătară, Gheorghiţă încleşta mai tare scândura vijelioasă. Uneori mila-i povară mai grea decât durerea. Ai văzut odată pe uliţă un cal prăvălit în genunchi, lovit cu coada biciului. Te-a privit. L-ai privit. Ai trecut preocupat, grăbit. Peste o săptămână, o lună, un an, pe neaşteptate, privirea calului îngenuncheat îţi răsare. O săptămână, o lună, un an n-ai văzut-o. O vezi. Şi ţi-e milă. De-atâta vreme îţi era milă şi n-ai ştiut. Ştii, şi te apasă mila ceas cu ceas şi zi cu zi îngrămădită – zadarnică.

O zi întreagă uitase privirea Adinei din clipa despărţirii. O vedea. Îi era milă. O milă cu ochii deschişi în suflet, fără să poată plânge.

Adina… O iubea.

Adina! O iubea cum gemi cu buzele închise numele unui mort pe care îl iubeşti deznădăjduit.

Era cu putinţă oare s-o mai simtă în braţele lui? … Mai exista Adina? … O ţinuse vreodată în braţe? Existase? …

Noaptea clipi.

Privire lungă…

Negre, copitele lui Zdup sclipiră, de argint. Fum, silueta bihuncei crescu pe drum.

Răsărise luna răsturnând umbrele.

Se opriră în faţa gării tăcute. Dănuţ descălecă.

— Tu pleacă.

Gheorghiţă luă hăţurile. Bihunca porni spre staţia următoare, unde trebuia să aştepte pe un Dănuţ surghiunit la Medeleni, după zece minute de fericire în trenul care-o aducea pe Adina de la Iaşi, ducând-o la Bucureşti.

Trenul veni.

Porni.

Dănuţ se trezi pe scara unui vagon de clasa treia. În clipa de oprire, zăpăcit, nu văzuse nimic la ferestre. Începu colinda. Numai zece minute până la staţia următoare!

Mizerie! Mizerie!

Îmbrânci un pasager cu caschetă englezească de pe coridorul clasei întâia.

— Domnule, nu te uiţi?

Dănuţ întoarse spre el o faţă atât de tristă, încât pasagerul călcat pe picioare scăpă un spontan: „Pardon!”

Dacă nu era în tren? Îşi şterse cu dosul palmei năduşeala frunţii. Secundele se risipeau ca şiruri de mărgăritare, mereu rupte, mereu sfărâmate cu picioarele, pe coridoarele lungi, printre oameni indiferenţi…

— Ocupat! răsună un glas posesiv, ca cele din closetele publice.

Dănuţ oftă.

— Plin, domnule!

— Dănuţ!

— Adina!

O apucă de subţiori, trecând-o peste picioarele pasagerilor.

— Închide uşa, domnule! ţipă un glas din urmă.

Cu sufletul ca două vinturi întâlnite, venind din două zări, se sărutau pe gât, pe nas, pe haine, pipăindu-se uimiţi, sărutându-se stângaci; flămânzi şi nebuni, lacomi şi increduli.

— Dănuţ! Dănuţ!

— Adina! Adina!

Trenul se opri, îmbrâncind.

— Dănuţ!

— Adina!

Braţele lui Dănuţ căzură.

— Adina!

— Dănuţ!

Plângeau amândoi.

Gorniţa sună.

Trenul porni.

Dănuţ îşi şterse ochii, ca să vadă lacrimile Adinei, din nou, ca să vadă mâna Adinei…

Nu mai văzu nimic. Lacrimile, trenul, noaptea…

Nu era singur. Avea o spectatoare: vecina Adinei din tren. Se coborâse în staţie o dată cu Dănuţ – respectuos salutată de şeful gării – ţinând în mâna dreaptă, înmănuşată, o ţigaretă de fildeş sculptat, din cale-afară de lungă; în mâna stânga, un pled şi un mic sac de voiaj, învelit în pânza, cu monogramă; iar pe braţul drept, un şirag de covrigi cu susan, îngrămădiţi unul lângă altul până la cot; aromate brăţări comestibile, contrastând net cu linia elegantă a mânicei tailleur-ului albastru.

Vru să tragă un fum: scrumul căzu. Ţigara se stinsese demult, fără să bage de seamă. O intrigase, de când pornise trenul de la Iaşi, fetiţa cu pălărie de pai, zulufi roşietici, ochi verzi, năsuc în sus, guriţă pupină, ten de copil – îi venise să-i ofere bomboane dulci – gătită şi parfumată cu o subtilă simplicitate – şi nu îndrăznise! Femeie coaptă prin cochetăria surdă a îmbrăcăminţii, dar şcolăriţă în vacanţă prin vârsta trăsăturilor şi a înălţimei, cât şi prin expresia feţii şi a mânilor – fără inele – încrucişate pe genunchi. Răpirea ei din compartiment – gentilă ca un coş de flori, ridicat pe sus – o intrigase şi mai mult. Apoi îmbrăţişarea candidă, impudică şi pasionată, de pe coridor – fredonase zâmbind un motiv din Manon – lacrimile şi copilul… domnul care plângea în urma trenului plecat.

Domn? … Copil? …

Îi venea să-i spuie: „Întoarce-te. Vreau să-ţi văd faţa.” I-ar fi spus-o desigur – nu se sfia nici în saloane să o facă, amănunţind pe dansatorul intimidat prin face-ŕ-main, cu ochii miopi, nu de miopie, ci de impertinenţă calmă – dar prefera să fie intrigată decât să aibă anostul final al decepţiei.

Ca siluetă, văzută pe la spate – haine de sport cu pantaloni scurţi: moletierele cenuşii înfăşurau picioare lungi, frumos croite – părea bărbat: zvelt, tânăr, dar bărbat. Umerii, deşi dezolaţi, erau largi, formaţi. Nu-i văzuse faţa în tren. Privise numai îmbrăţişarea: de-atunci ardea ţigara singură. O aruncă, desprinzând-o din ţigaretă cu degetul cel mic. Printre mucurile de ţigări „Funcţionar”, „Sergent” şi „Plugar”, şi cele răsucite în foi de ziar, aruncate prin pietrişul peronului, ţigara fumată pe jumătate, cu inscripţii turceşti, evoca începuturi de roman poliţienesc cu Sherlock Holmes, lectură favorită a şefului gării, care, la distanţă respectuoasă, aştepta şi el să se întoarcă „tânărul misterios”, pentru ca, la rândul ei, „doamna senator” să-şi „exprime voinţele”. Şeful gării purta asupra lui lampă de buzunar electrică, box, Browning şi pipă: om cult! N-avu nevoie să întrebuinţeze nimic din „arsenalul detectivian”, fiindcă, doamna senator” îi trecu bagajul şi pledul ca unui simplu servitor.

— Se poate? N-a venit trăsura?

— E o enigmă la mijloc…

— Nu-i niciuna. A uitat Sake să mă anunţe!

Şi fără să-i pese de proximitatea şefului gării, care, la auzul numelui atotputernic în judeţ, se ploconise ca în faţa lui Sherlock Holmes venit direct din Anglia, murmură pentru ea, dar tărişor, cu un dispreţ familiar ochilor şi buzelor:

— Pauvre Sake! … Ce trenuri sunt pentru Iaşi?

Şeful gării făcu un gest de completă dezolare:

— Până mine dimineaţă n-avem decât un tren de marfă! Să vă ofer camera mea. Modest, dar din toată inima! Am şi bibliotecă.

— Merci!

Privi din nou spre Dănuţ: pornise cu umerii plecaţi spre ieşire. Îl urmă. Şeful gării, după ea, „scrutând” spinarea lui Dănuţ.

— Gheorghiţă!

— Aici-s, conaşule.

— Hai.

— Domnule…

— Mă rog, doamnă?

Oportună, lampa de buzunar a şefului gării lumină faţa dulce a tinereţii cu urme de lacrimi.

Zdup dansa, sforăind, gâfâind, uşor înspumat.

— Tinere, am rămas fără trăsură. Ai avea amabilitatea să mă conduci acasă?

— Unde, doamnă?

Şi glasul era nesigur şi răguşit după plâns.

— Câţi kilometri? se adresă ea şefului gării.

— Cinci, mă rog, mari şi laţi!

— Cinci kilometri, tinere. Moşia Sălcii. Mergem la pas.

— De unde eşti, băiete? interogă şeful gării pe Gheorghiţă, în şoaptă, cu fruntea concentrată, sfredelindu-i ochii cu o privire detectivă.

— De la Medeleni. Hap-ţiu! răspunse Gheorghiţă trăgând pe nas un strănut incipient, care totuşi, izbucni amplificat.

        „A luat un gutunar: deci vine de la Medeleni, distanţă mare, îmbrăcat subţire, drum prin pădure”, deduce în petto şeful gării, trecându-şi batista pe faţă.

Şi tare:

— Aha! Aha! Puteţi merge liniştită, comunică el rezultatul anchetei. Ăsta-i de la moşia lui conu Iorgu, deduse el cu glas tare, punând în evidenţa conului electric bihunca „enigmatică” acum o clipă. Mata sunteţi fecioru lui conu Iorgu?

Fără să-i răspundă, Dănuţ se prezentă „doamnei senator”, ajutându-i să încalece bihunca.

        „Doamna senator” părea înaltă şi slabă în umbră, zveltă în lumină, dar picioarele descoperite până peste genunchi – din pricina poziţiei pe bihuncă – făcură să se presimtă unul din acele trupuri tainic împlinite, a căror goliciune arată onctuoase curbe mlădii, destăinuite numai de ritm – ochiului atent şi experimentat – de haină, nu.

— Mii mata, conaşule?

— Nu. Mina tu.

Îl ostenea şi gestul ridicării braţelor.

Gheorghiţă încălecă.

Încalecă şi Dănuţ, cu picioarele spânzurând pe de lături, fiindcă bihunca n-avea decât o singură rezemătoare pentru picioare, ocupată de pantofi cu tocuri înalte.

Porniră. Şeful gării îndreptă pentru ultima oară asupra bihuncei lampa care destrăma relativele „tenebre”, căci luna ardea alb în noapte. Aspiră aroma „tabacului blond”. Stinse lampa. Enigma nopţii înghiţi bihunca.

Şeful gării aprinse luleaua şi porni gânditor – deducând în treacăt că e lună: după umbre – spre fascicola deschisă subt lampă: Taverna „La şarpele negru”, având pe copertă autenticul portret al lui Sherlock Holmes: pipa deducţiilor, fruntea meditaţiilor, zâmbetul impenetrabil şi ochii cu sclipiri de oţel, reci, sfredelitori… „Ce om! Eh!”…

Respiraţia cu tril subţire a milioanelor de greieri se ridica şi cobora, ritmând noaptea, muzical.

Multă vreme, Dănuţ lasă numele Adinei, în tremur de lacrimi, să urce şi să coboare cu respiraţia greierilor până-n stele, în iarba umedă.

Noaptea era, în lumina lunii, ca un păr negru despletit pe grumaji, văzut prin coardele de argint ale unei harpe.

Bihunca mergea domol. Drumul era alb ca o dâră de ape. Toţi trei tăceau. Doamna fuma mişcând uşor braţul cu brăţări de aluat şi susan. Mişcările braţului răsfrângeau în urmă un vag parfum de violete îmbinat cu aroma contradictorie a covrigilor. Capul îi era acoperit cu un fel de turban de catifea neagră.

Jacheta tailleur-ului se rotunjea iute pe umerii mici şi înguşti, dar talia, mult mai subţire, minusculă, gâtul rotund şi supleţa spinării dădeau fineţă umerilor şi un fel de vigoare fragilităţii lor.

Zdup sforăi, încordă capul, împinse îndărăt cu crupa, strâmbând bihunca.

— Nu vrea la deal, conaşule! Ci-i di făcut?

— Ne dăm jos, hotărî doamna.

Dănuţ sări înainte, prevenitor. Zdup se scutura, împingând mereu.

O luă în braţe.

— Ia-l de frâu, Gheorghiţă. Cuminte, Zdup!

O aşeză în drum. Îl surprinse elastica pondere a trupului care părea pană.

Gheorghiţă o luă înainte, călăuzindu-l pe Zdup.

— Aşteaptă-ne sus, hotărî doamna.

Porniră alături după bihuncă, Dănuţ cu parfum de violete-n braţe şi pistrui de susan pe haină.

Lângă el, doamna fredona o arie din Manon.

Adina! Adina! Singur lângă o femeie străină! Ea singură în tren, tot mai departe… Nu-i putuse spune nici o vorbă! Nu-i scrisese nici un rând să-i ţie tovărăşie pe drum! Nu-i adusese nici o floare! Cum îi curgeau lacrimile pe obraji!.

Oftă privind în pământ.

— Biata fetiţă!

Cine vorbise?

— Biata fetiţă! Ce tristă era!

Întoarse capul spre parfumul de violete.

— O iubeşti mult?

Copilăreşte răspunse ochilor negri şi parfumului de violete.

— Da.

— Biata fetiţă!

Dănuţ zâmbi, cu toată tristeţea în obraji.

— Am călătorit împreună de la Iaşi…

— Da?

Parcă ar fi primit un dar de la Adina.

— Da. Eram alături.

Se îmbuna întristarea nopţii! Avea lângă el un tovarăş cu amintiri comune, cu icoana Adinei între ei.

— Ce fetiţă drăgălaşă!

— Daa…

— Delicioasă!

— Da, dădu din cap Dănuţ oftând întretăiat.

— Era atât de gentilă cu mânile pe genunchi, cuminte-cuminte! Îmi venea să-i dau bomboane…

Ridică ochii calzi de recunoştinţă mută spre parfumul de violete şi aroma de susan.

— Nu ştia c-o aştepţi?

— Nu. Nu ştia, suspină Dănuţ.

— Se cunoştea! Era abătută. Avea gura copiilor când le vine să plângă.

Un nod se sui în gâtul lui Dănuţ. Înghiţi. Întoarse capul.

Fără să-i fie ruşine, întoarse din nou capul spre buhul parfum de violete. Nu putea vorbi.

— Te iubeşte mult?

Dănuţ plecă fruntea.

Urcară în tăcere prin parfum de mintă.

— În ce clasă-i?

— Învaţă la Iaşi?

— Nu.

— La Bucureşti?

— Da.

— Într-a şasea?

— Da.

— Se cunoaşte! E aşa de proaspătă!

— Da.

O rară frăgezime îi învălui, colorându-i obrajii. Fetiţă o vedea pe Adina dragostea lui, fetiţă o vedea tristeţa lui… Şi iată că un glas dinafară o numea şi el fetiţă. Împreună cu altcineva, vorbea despre o fetiţă, despre Adina tristeţei şi drăgostii lui.

— Ai să-i scrii?

— Da.

— Acasă?

— Da.

— Şi părinţii ce spun?

— Ei nu ştiu!

Se roşi tare.

— Aşteaptă curierul la poartă? Îi fuge înainte?

— Da.

O vedea pe Adina fugind înaintea curierului, cu bătăile inimii, întorcând capul să vadă dacă n-o priveşte cineva de acasă.

— Vă iubiţi tare?

— Da.

— Şi eşti trist de tot?

— Da.

— Vrei un covrig?

— Nu.

— Îs proaspeţi. I-am luat calzi de la Iaşi. Eu ador covrigii cu susan de când eram la şcoală. Şi ei îi plac?

— Da.

— Atunci trebuie să mănânci! Uite, rupe unul.

Îi întinse braţul. Rupse un covrig.

— Mie nu-mi dai?

— Ba da. Mulţumesc.

— E bun?

— Da.

— Vezi!

Mâncară alături, urcând alene. O adiere slabă îi împresură cu parfum de flori umede. Apoi rămase numai parfumul de violete ca o umbră înspre el a siluetei de alături.

Doamna scoase din buzunar o tabacheră de baga.

— Poftim. Nu fumezi?

— Nu, mulţumesc.

— Nu te lasă părinţii?

— Nu… da…

— Lasă! Eu „nu te spun”! Ia o ţigară: sunt dulci, nu fac rău! … Bagă de seamă, că se stinge! Vino mai aproape.

Obraz în obraz, se aplecară asupra pumnilor ei, în care debila flacără se îndoia sperioasă. Şi mănuşile tot parfum de violete aveau, amestecat cu cel de piele glasată.

— Nu ştii să fumezi!. Vra să zică nu spuneai minciuni! În ce clasă eşti?

— Într-a opta.

— Şi n-ai fumat până acuma?

— Nu.

— Îţi place?

— Îmi vine să strănut!

— Arunc-o!

— Nu. Am s-o fumez.

— Atunci învaţă-te. Uite cum; tragi fumul încet… nu-l sorbi. Îl aspiri delicat, aşa… Acuma iar îţi vine să strănuţi?

— Da.

— Strănută!

Strănută înecat de fum.

— Lecţia de la început! Vra să zică tragi fumul – nu-ţi umplea gura de fum: de asta strănuţi! – încă o dată! Aşa. Acuma respiră adânc.

— Ca la doctor?

— Nu vorbi! Ca la doctor, ceva mai natural numai! Eu nu-s doctor! … Ei, cum îi?

— Bine… da…

— Da?

— Să mai stăm puţin.

Bufni de râs, răsturnând capul pe spate: dinţii albi sclipiră-n lună. Linia bărbiei lunecă albă şi goală spre sinii ascunşi.

— Câţi ani ai?

— Nouăsprezece.

— Ai rămas repetent?

— Nu. Am început mai târziu.

— Ei! Mai fumăm?

— Sigur!

— Să văd!

Trase din nou, respectând mişcările învăţate descompus, dar sintetizându-le cam brusc, „dând duşcă” fumul.

— Bun?

— Bun!

— Ce gust are?

— Fum!

— Ei, fum! Tutun, nu fum! Îi simţi aroma?

Respiră adânc.

— Mă miroşi pe mine? A ce miros?

— Violete.

— Îţi plac?

— Da.

— Am să te las repetent, elevule! Nu ştii să guşti tutunul! Eşti distrat!

— Ba ştiu! Da încurc.

— Atunci nu ştii! Gustul tutunului, elevule-elevule, îl simţi în nas – nu râde – îl simţi când fumul alunecă din cerul gurii spre nas…

— Atunci de ce-l tragi în piept?

— După ce nu ştii nimic, mai întrebi?

— Întrebare!

— Răspuns: îl tragi în piept ca să-ţi umpli plămânii cu aromă…

— …pe care n-o simţi decât în nas!

— Ei! Ţi-ai luat nasul la purtare! Să văd dacă ştii lecţia… Aşa! Iar strănuţi!

— Nasul!

— Lasă nasul! Eşti debutant! … Ce-i?

— Am… cam ameţit.

— Tare?

— Aşa… puţin…

Ţigara îi căzu din mină.

— Reazămă-te de mine. Bine, nu aşa! Sunt voinică! … Na! Greu?

Aruncă şi ea ţigara. Vârî ţigareta în buzunar. Se aşeză pe marginea şoselii, în iarbă. Luă pe genunchi capul lui Dănuţ.

— Nu te gândi la nimic. Închide ochii. Stai liniştit până ce-ţi trece.

Îşi trase mânuşile. Scoase pălăria lui Dănuţ. Îi puse nuna pe fruntea năduşită rece. În lumina lunii faţa lui Dănuţ era albă-albă, cu cearcăne subt ochi.

Cu o mână îi acoperi ochii. Cu cealaltă îi inela părul: numai arabescuri cu luciri de argint şi gropiţe de umbră castanie.

Dinţii simţi parfumul de violete, altfel când izvora din mâna goală, care-i acoperea ochii. Apoi simţi coapsele femeieşti, pe care-i rezema capul.

— Ai înviat?

— Ştiu eu!

— Încearcă!

Îl ajută să se ridice, ţinându-l de subţiori.

— Pornim?

— Dacă mă ajuţi!

— Fie! Profesoară dintii; apoi infirmieră! Cum e cu tutunul?

— Să n-aud!

— Când ţi-i da licenţa să încerci din nou: cu patru infirmiere pe de lături!

— Da! Dacă mi-ar plăcea, aş fuma!

— Prea acri strugurii!

— Nu ţi-i bine, conaşule? îl întâmpină Gheorghiţă care zâmbise privind scena din vale, dar se îngrijorase văzându-l pe Dănuţ sosind cu capul pe umărul doamnei, într-o atitudine de rănit.

— O ameţeală. Mi-a trecut. Haidem.

— Să-ţi ajut?

— Nu, mulţumesc. Dă-mi voie…

Se săturase să fie tratat în copil şi infirm! O ajută, săltând-o voiniceşte, să încalece bihunca. Sări, la spatele ei.

— Mâna, Gheorghiţă!

El comanda.

Elastică, bihunca porni.

O ameţeală! Instinctiv, îi încolăci mijlocul… Se dezmetici. N-avea corset, nici centură! Trup lung, mijloc rotund, subţire, dar degetele nu întâlneau dungile tari ale coastelor de jos, se afunda ca în muşchiul copacilor.

Se întoarse spre el.

— Mai bine?

— Îm! Potrivit!

— Cum ţii picioarele!

— Aşa…

— În vânt? Nu. Pune-le aici. Ai să cazi jos aşa! De ce te jenezi? Pe mine nu mă incomodezi! Mă strâng… aşa.

Îşi vârî picioarele în aceeaşi rezemătoare, alipindu-şi pulpele de pulpele ei. Cu braţele în jurul mijlocului şi picioarele alăturate, erau ca doi călăreţi pe aceeaşi şea, cu picioarele în aceleaşi scări.

Odihnit, Zdup bătea un trap viguros.

Încet cu-ncetul, mânile lui Dănuţ, descleştându-se din jurul mijlocului, se urcară. Dinţii rugătoare, şovăiră, apoi, hotărâte şi dure ca plăcile de preţios metal bombat pe pieptul dansatoarelor orientale, acoperiră sinii care încăpeau în ele.

Şi fără abur de tutun, capul se aplecă pe umăr, şi buzele cu suflare fierbinte întâlniră şi gustară parfumul de violete, acolo unde părul ridicat lasă un puf pe ceafa descoperită.

Gheorghiţă zâmbi lat, fiindcă umbrele erau lungi pe şosea, şi stăpânul său – vrednic stăpân!

Castelana de la Sălcii, urmată de Dănuţ, de harmalaia cânilor şi de ploconelele servitorilor şi servitoarelor, aştepta în faţa scărilor să vie cămărăşiţa care păstra cheile casei.

Bihunca, lătrată de cini, trăsese la scară, în faţa rondului de trandafiri. Se auzeau vociferări, gesticulau lumini: tabără nocturnă, chemată la luptă domestică.

Dănuţ, cu mânile în buzunar, aspira parfumul trandafirilor.

Nu-l reţinuse, dar nici nu-l congediase.

În bihuncă, gestul îndrăzneţ, prelungit de-a lungul kilometrilor lunari, pierduse progresiv semnificaţia de tulbure şi ademenitoare complicitate – de la o vreme doamna începuse să fumeze, apoi mâncase un covrig, iar fumase – părând impus de situaţia lor pe bihuncă, devenind oarecum, firesc şi necesar. Multe femei, tolerau aceste familiarităţi sportive, spontan, fără de nici o jenă sau reticenţă. În bobsleigh ţinuse fete şi femei, deopotrivă, de mijloc, primindu-le în braţe la unele virajuri aprige, lipit de ele din umeri până-n picioare, constatând în treacăt elasticitatea lor trupească, preocupat însă de viteza bobului mai mult decât de-a sângelui.

Rămânea sărutarea. Gâtul ei o primise impasibil, ca o scrisoare, mărcuţa lipită de ea, Îl credea copil. Îl tratase ca pe un copil. Cu atât mai bine! Ea singură îi servea o soluţie comodă pentru el, un rol de îngânări, stângacii, naivităţi şi îndrăzneli tolerate, care-i convenea; altminteri, ar fi fost jenant, umilitor mai ales.

Faţă de bărbaţi, credinţa sau impresia lor că eşti copil prostuţ, şi tratarea în consecinţă, te paralizează, fără nici un folos sau voluptate: dimpotrivă, vanitatea e iritată.

Dar convingerea femeilor că eşti copil naiv, „şcolar”, când nu eşti, e o subtilă superioritate asupra lor, o haină largă, în care toate mişcările ţi-s ascunse, toate gesticulările posibile în căderea faldurilor lente şi făţarnice. Se apleacă, încrezătoare ca asupra unei flori, Le săruţi: cred că-i rouă! Aleargă, înviorate şi aţiţate ca după fluturi, întind mâna, le-o strângi tare: cred că-i vânt, se lasă-nvăluite în joacă! Le prinzi în braţe, bărbăteşte, le despoi: cred că-i zburdălnicie dezinteresată de râu limpede şi repede! … Şi dacă văd în sfârşit că nu eşti copil, îţi afirmă contrarul, bătându-te peste obraji: e aşa de comod pentru ele! Şi atât de savuros!

Cămărăşiţa alerga despletită ca văduva unui înecat. Deschise uşa. Parfumul de violete intră în casă; Dănuţ îl urmă.

Tăcere prăfuită de casă închisă cu multe covoare. Parfumul de violete dura o proaspătă înviorare. Urcară scările, precedaţi de un candelabru cu luminile aprinse.

Lux oriental pretutindeni. Covoare cu reflexe cireşii, rubinii, violete, vişinii, cărămizii, albastru persan galben stins; şaluri cu desemne iuţi ca viperile. Icoane ornamentale. Candelabrul învia binecuvântări rigide de sfinţi cu ochi severi şi bărbi lemnoase; petala frunţilor de madonă; lancea superbă… Pluteau amintiri de tămâie şi călugăraşi. Profan, parfumul de violete zâmbea printre ele, încruntând întunericul din urmă.

Sus, în hall-ul parchetat negru, dragoni de argint din jurul unui uriaş vas chinezesc căscară fălcile cu limbi multiple, în care flăcările aruncau luciri de foc.

Cămărăşiţa deschise ferestrele. Flăcările ondulau; umbrele ondulau. Încăperea părea că adăposteşte palpitarea de catifea a unui imens fluture de noapte.

Două servitoare, foarte frumuşele, cu aer de subrete pariziene, elegant încălţate, cu şorţ de dantelă şi boneţele pe cap, urcau sprintene scările.

— Sărut mina!

— Sărut mina!

Făcură şi lui Dănuţ o reverenţă identică, fără să se mire.

— Pregătiţi samovarul în salonaş. Conduceţi-l pe domnul.

Precedat şi urmat de câte o subretă, Dănuţ intră în salonaş. Tot parchet negru, tot covoare. Un pian de lemn mahoniu, acoperit de un şal albastru cu chenar colorat în game de roş. În mijlocul salonaşului, masă ovală de lemn roşietic, acoperită cu un şal veneţian: negru ud, flori verzui, franjuri mătăsoase, în ploaie brună de jur împrejur.

Prin ferestrele deschise, respiraţia nopţii intră. Franjurile se clătinară moale, flăcările se-ndoiră. Lent ca un şarpe care deschide ochii, destinzându-şi inelele solzoase, salonaşul învia.

Subretele răscoliră valurile colorate ale pernelor îngrămădite pe divan, răspândindu-le pe marginea dinspre părete şi la căpătâi.

Se înclinară. Plecară, închizând uşa. Curentul stinse câteva lumânări. Panica celorlalte se potoli.

A! O bibliotecă!

Trei rafturi joase de lemn roşietic. Cărţi multe, legate în piele, cu o variaţie care dovedea o cochetărie pentru cărţi egală celeilalte. Leneşă dezordine.

Cum le lăsase mâna care le răfoise, aşa erau. Şi colbul de pe rafturi: brumă pe o castană sălbatecă.

André Gâde, Pélladan, Baudelaire, Rimbaud, Pierre Louys, Walt Whitman…

Zâmbi. Situase în aceste rafturi un virtual volum;

DAN DELEANU.

VERSURI.

E agreabil să fii scriitor! Numele tău pe coperta unei cărţi învelită în piele; o carte răsfoită de mini… Ce fel de mini avea? … Parfumul de violete şi-l amintea. Acolo în iarbă, pe marginea şoselei, simţindu-i mâna pe ochi, îi venise să guste parfumul minii cu vârful limbei, cum îţi vine să guşti uneori parfumul din flacoanele femeilor pe care le frecventezi. Îşi amintise, însă, că era trist şi convalescent şi renunţase.

O subretă intră aducând samovarul. Cealaltă veni în urmă cu tablaua.

Ieşiră.

Îşi dădu seama, deodată, că era plină noapte, că în loc să doarmă – cum credeau cei de acasă – era într-o casă necunoscută, cu o femeie străină, într-un decor „gen vitrină Djaburov”, cum numea Olguţa excesul de orientalism în decoraţia caselor, care începuse să bântuie: reflex social al literaturii decadente şi al celei exotice din Franţa – şi o mirare extraordinară îi încreţi faţa. Se deschise parcă un oblon şi o fereastră în el.

Un cucoş cânta, prin somn probabil, obsedat de soare.

Avu senzaţia că-i la Bucureşti, într-una din acele case artificiale şi preţioase, insuportabile când stai mai multă vreme în ele; case acaparate de decor, în care îţi vine parcă ori să leşini molatec – în timp ce brűle-parfum-urile ard ceţos şi aromat – ori să înjuri româneşte, ca să te deştepţi în substanţiala Românie.

Aceeaşi aversiune – pudoare agresivă – care-l făcea în copilărie să nu vorbească franţuzeşte, deşi putea, îl însufleţea în aceste decoruri care excludeau viaţa verticală, impunând trupului şi sufletului atitudini orizontale. Conţinutul bibliotecii şi amănuntele mobilierului destăinuiau un gen „femeie fatală”, cinematografic fatală, care-l făcea să dorească reacţia grosolană, cum poate biblicul Samson dorea duşul pletelor. Poate acelaşi sentiment făcuse pe armoniosul Eminescu – niciodată vulgar în faţa sufletului şi a drăgostii – să invectiveze brutal, iritat, cu mai multă ranchiună decât dispreţ puternic, să ricaneze şi să gesticuleze oratoric – în versuri pe deasupra – împotriva importului de lux.

Multe cărţi din bibliotecă îi erau cunoscute. Stima unele; admira altele. Unele îl iritau surd, fără ca să-şi poată explica lămurit cauza, cum era Le portrait de Dorian Gray, a lui Oscar Wilde. Simţea poate că pentru Wilde, romanul acesta avea aceeaşi semnificaţie ca pentru Dănuţ versurile lui franţuzeşti, lăsând la o parte prăpastia calitativă. Şi Dorian Gray era o carte scrisă în faţa lumii – ca de pe scenă – şi pentru ea, nu în faţa sufletului, pentru echilibrul, pentru religia lui în primul rând. Carte în care sufletul arăta ce are mai aparent, abilitatea talentului: suprafaţă – nu sunetul sufletului: adânc. Atmosfera din Dorian Gray îl interesase. Inteligenţa lui Wilde era captivantă deşi prea egal strălucitoare ca să nu simţi ticluirea, fardul şi o specializare în paradox, micşorătoare pentru un scriitor ca orişice altă manie.

Nu era „prostie” în această carte. Nu era „sentimentalism stângaci”. Abuzul de cinism estetizant sătura exact cum satură abuzul de sentimentalism umanitar. Şi oţetul poate să te dezguste, nu numai siropul.

Lipsea acestei cărţi diversitatea infinită de atitudini, subtil dozate, imperceptibil contradictorii, care dă unei cărţi greutatea specifică a unui suflet, impresia reliefantă a marilor creaţiuni. Lipsea acea neglijenţă în ritm, acea inegalitate de circulaţie, pe care viaţa şi inima omenească o au, dând autenticitate tuturor incarnaţiunilor.

Lectura unei alte cărţi de Wilde, pe care n-o vedea în bibliotecă, De profundis, îl iritase deopotrivă, spre deosebire de criticii care ori dispreţuiau excesiv cinismul din Dorian Gray, elogiind tragismul pocăit din De profundis, ori procedau viceversa, după cum erau esteţi impasibili sau moralişti combatanţi. Şi De profundis avea aceeaşi egalitate – în alt plan sufletesc – ca şi Dorian Gray. De ce un om care plânge să fie socotit mai sincer decât unul care ricanează? E „om” cel care, succesiv, plânge, ricanează, e cinic, e duios, e sceptic, e credul, e prost, e deştept… Având alături hărţile desfăşurate ale globului pământesc, nu poţi spune că „vezi” globul pământesc. Priveşti dezmembrarea grafică a continentelor. Numai globul sferic, care învârtindu-se în jurul axei le descoperă pe rând, unificându-le în aceeaşi rotaţie, îţi poate da imagina pământului.

Un om e trist un ceas, o zi: în al doilea ceas sau a doua zi, prelungirea tristeţii e un efort: ipocrizie. O tristeţă poate să aibă o mai mare lungime de undă, dar nu e permanent vizibilă, nici permanent simţită. Alte sentimente, alte dispoziţii o interceptează, o acopăr; răsare iar, mai departe, aceeaşi tristeţă, dar alte privelişti au ascuns vremelnic curgerea ei permanentă…

Tristeţă lui – plecarea Adinei – exista în el undeva, dar el nu era trist. Îl aştepta să-l însoţească mai târziu… „Ce murdărie!”

Îi era scârbă de el.

Oftă. Ricană. „Femeia fatală” întârzia. Probabil că se gătea în stilul casei: inele cu pietre savant numite, pe degete; lanţ indo-chinezo-persan cu scarabeu faraonic; bandou pe frunte; khol în jurul ochilor măsluiţi; brăţări la glezne şi la încheieturile mânilor; picioarele goale, cu unghiile fardate, în sandale dinainte de Cristos etc. … etc… Reţeta de preparaţiune a acestui gen de femeie: două grame de Salomee, unul de Messalină, altul de Aziadé, marca Loti, nouăzeci şi şase de grame de Francesca Bertini – le baţi bine, le agrementezi cu parfum de violete şi obţii o irezistibilă femeie fatală.

Se înşela.

Castelana intră cu un şorţ alb peste tailleur, aducând pe-o farfurie covrigii încălziţi.

— Mă ierţi, tinere, că te-am făcut s-aştepţi. Mi-am văzut pisicile. Am douăzeci.

— Douăzeci!

— Da. M-am spălat pe mini, am luat covrigii şi am venit. Ţi-e foame?

— Da.

— Bravo! Şi mie. Luăm un ceai?

— Cu plăcere.

— Tare?

— Potrivit.

— Poţi să-l bei mai tare. E ceai adevărat…

— …din China! scăpă Dănuţ zeflemeaua gândului.

— De ce eşti sarcastic, june fumător? E chiar din China. China e o ţară, nu un snobism. Mi l-a adus cumnatul meu, pictorul…

Nu-i răspunse. Peste foaia ascuţită din fundul ceştii, turna apă clocotită din robinetul samovarului. Un abur parfumat se răsfira gânditor.

— Covrigii sunt din România?

— Da, patriotule! Îmi plac covrigii din România şi ceaiul din China… când îl am.

Cam amărui, ceaiul avea cu totul alt gust decât cel obişnuit. Deosebirea dintre aroma frunzei de nucă, de pildă, şi a dulceţii de nuci.

— Ai spus că ţi-e foame?

— Da.

— Cu ceai nu te saturi, mai ales că-i din China! Ce să-ţi dau?

— Mulţumesc, mă duc acasă.

— Ai cam întârziat!

— Evident!

— O papară bună!

Dănuţ îşi stăpâni şi iritarea, şi zâmbetul. Iar îl ispitea rolul de licean, impus a doua oară.

— Nu mă vede nimeni!

— Aa! Eşti meşter la escapade?

— Nu. Da ajung la vreme.

— De unde ştii?

— Ştiu eu! Spun aşa! …

Sorbiră ceaiul. N-avea multe inele: alianţa şi un smaragd halucinant. Mini mici, care desigur nu s-ar fi putut opri să nu mângâie şi să strângă o piersică plină, chiar dacă buzele n-ar fi dorit-o. Mini care „apucau” nu ca să „aibă”, ci ca să alinte. Înţelegeai, privindu-le mişcările, plăcerea anticilor de-a ţine în mână o bulă de fildeş. După ce sorbea ceaiul, nu tamburina cu degetele pe masă, nici nu le răsfira gimnastic sau pianistic: pipăia cu vârfurile rotunda ceaşcă, netedă, cu păreţii translucizi şi luciu oval.

Îi plăceau într-adevăr covrigii aduşi de la Iaşi. Îi ronţăia cu poftă, adunând cu vârful limbei susanul rămas pe buze.

N-avea nasul în sus. Ciudat! Întâia impresie era că-i în sus. În realitate era aproape curb: dar nările scurt arcuite îl făceau să pară în sus. Uneori părea că priveşte cu nările.

Avea ochi mari, negri, din aceia care dau feţii un fel de decoltaj negru, atrăgând atenţia asupra lor ca toate gătelile de gală.

Îşi oxigena părul? Poate! Negru, avea un reflex roşu, ca dâra unor asfinţituri de toamnă în desişul negru al brazilor. Nu era oxigenat! Dar îi venea mereu să-i atribuie artificii pentru orişice seducţiune descoperită.

Se pieptăna cu cărare la mijloc. Părul, strâns meşteşugit pe tâmple şi la ceafă, părea că-i scurt şi că buclează numai jos, ca să încadreze figura.

— Câţi ani ai?

— Optsprezece.

— Parcă spuneai că nouăsprezece!

— Daa? … Sunt cam distrat!

— S-au cam uituc!

— Poate!

— Se vede că fugi des de la şcoală…

— De ce?

— N-ai semnul gulerului tunicei pe gât!

Îi veni să zâmbească. Se stăpâni. Ştia că are gât frumos. Nici urme de brici, nici omuşor trepidant, nici guşă… şi Adina avea un ochi!

— Umblu cu gulerul descheiat.

— De cochetărie?

— Nu. Mă supără. Îmi place să-mi simt gâtul gol.

— E voie la şcoală?

— Cum nu, dacă nu te vede directorul!

— La ce liceu urmezi?

— Lazăr.

— Liceul Lazăr? Când l-ai inventat? Nu cunosc nici un liceu Lazăr la Iaşi!

— Nu la Iaşi: la Bucureşti!

— Aa! Stai la Bucureşti!

— Da.

— Şi părinţii dumitale?

— La Iaşi.

— Eşti intern?

— Nu, extern.

— Atunci ce cauţi la Bucureşti?

— Am un moş… care…

— Vrea să te aibă lângă el. Vorbeşti ca la lecţie! Te intimidez?

— Ştiu eu!

— Vra să zică la Bucureşti… „Fetiţa”-i tot din Iaşi?

— Nu. Ţţ!

— Ce-i? Ce s-a întâmplat?

— Nimic. Fetiţa e din Bucureşti. Mai ţine mult interogatorul?

— Până ce-ţi vei bea ceaiul: conversaţie! … Spune dumneata ceva!

— Stai! … Cine-i tatăl dumitale?

— Avocatul Deleanu.

— Aaa! Eşti băiatul… Da, da! Eşti nepotul lui Vania Dumşa, vărul mamei dumitale? Nu?

— Ba da! exclamă surprins Dănuţ.

— De ce te miri? L-am cunoscut bine.

— Daa? Pe moşu Vania?

— Cam demult… Unde e acuma?

— În Rusia.

— S-a întors din America?

— Da. A trecut prin Iaşi.

— Daa? Mă mir!

— De ce?

— Că nu l-am văzut.

— Nu v-a făcut nici o vizită?

— Nu, nu! Era şi… „…cam greu!” continuă ea în gând, zâmbind.

— Vra să zică, eşti nepotul lui Vania! … Mai vrei un ceai?

— Mulţumesc, e târziu!

— Ţi-e frică de mama?

— Ţţ! Nu. Da…

— Ia să-ţi văd palma. Întinde-o, nu-ţi fie frică! Ia candelabrul. Poftim după mine… Nu-mi place să stau pe scaun!

Îşi scoase şorţul şi jacheta tailleur-ului, rămânând într-o bluză subţire de mătasă viorie. Se întinse comod pe divan – ca pentru o lungă lectură – pe-o coastă, rezemându-se într-un cot. Dănuţ se aşeză pe marginea divanului, cu spatele apropiat de curba făcută de trupul ei.

Îi luă palma, cercetându-i-o amănunţit.

Îi vedea din nou gleznele şi pulpele alungite şi începutul sânilor, care-i încăpuseră în mini. Şi o simţea cu spinarea atentă.

— Ţii recordul simplicităţii!

— Cum? sări Dănuţ jignit.

Dar mina-i era captivă în mina autoritară a chiromancienei.

— Ai trei linii, bine marcate, şi-atât. Echilibru perfect între cap, inimă şi viaţă. Un ideal burghez vei deveni, tinere irascibil! Nu sameni lui Vania! … Ai zece la conduită?

— Mai puţin.

— Cât?

— Nu interesează!

— Vezi c-am ghicit! Fetiţa nu-i în programul palmei. De ce n-ai răpit-o?

— Vezi, palma nu minte. Liniile spun că nu erai în stare s-o răpeşti.

— Ei, asta-i!

— Ce să-ţi fac! Aşa vorbesc liniile. Ai răpi-o?

— Ai răpi-o?

— Eu, în locul dumitale, o răpeam.

— Ţţ!

Îi venea să fie brutal, s-o pedepsească. Era cam enervant rolul de copil!

I se păru că-i simte mijlocul şi coapsele cuprinzându-l pe la spate. Gândurile deviară.

Dar îl privea calm. Îi luă din nou mâna la cercetat. Avea o senzaţie displăcută văzându-şi mina cam roşie în mânile ei albe, cam grosolană în mânile ei mici, cam inertă, cu degete cam scurte. Ciudat! Contactul mânilor intimida în Dănuţ impulsul pe care i-l da contactul spinării lui cu trupul ei. Îl încolăcise. Nu se mai putea îndoi! O simţea lipindu-se de el.

Îl apucă deodată, cald, de amândouă mânile, apropiindu-şi faţa de obrazul lui. Pe lângă uşorul parfum de violete, părul ei mirosea a păr de femeie, el singur ameţitor parfum

— Spune-mi, cine-i fetiţa?

Iar! Dădu din cap negativ. Ce importanţă avea „fetiţa”! Îşi smuci mânile şi-i încolăci grumajii. Se aplecă.

Fără să se apere, îşi lipi obrazul de obrazul lui.

— Spune-mi, e fetiţă?

Era atât de suplu şi de lunecos trupul lung, încât braţele, strângându-l, aveau fericirea uimită că nu-l scapă şi înfricoşarea că-l vor scăpa.

Dănuţ îi căuta buzele. Erau lângă urechea lui.

— Spune-mi cine-i? E fetiţă?

Avu gemătul de hulub al dorinţei. Din nou auzi glasul ei.

— Nu! Dinţii spune-mi…

Vorbi în şoapte turburi:

— E doamnă: Adina Stephano din Bucureşti.

Uneori o femeie e mult mai voinică decât puterea unui bărbat, când e lucidă şi el nu. Cum, nu ştia!

Era singur pe divan, cu părul răvăşit; ea, în picioare, zâmbea.

— Fugi acasă. E târziu… Vra să zică fetiţa e doamnă, domnul meu! Linia minciunei n-am văzut-o în palmă, dar am simţit-o!

Dănuţ se ridicase cu spinarea grea şi capul greu – mortificat. Vru să iasă.

— Nu vrei să-ţi dau o carte?

— Ai cetit ceva de Oscar Wilde?

— Nu.

Singura revanşă!

— Poftim o carte bună: La portrait de Dorian Gray. După ce-o ceteşti mi-o aduci.

Îl întovărăşi până în antretul de jos.

— Noapte bună. Poftim şi o cutie de ţigări. Să nu mai strănuţi când tragi fumul! La revedere.

Afară, la lumina lunii, se uită pe copertă: un nume scris de-a curmezişul, imperios: Ioana Pallă.

— Aaa! Ioana Pallă! …

Soţia senatorului, cumnata pictorului… Moşu Vania, plecarea în America… Ioana Pallă: sinuciderea cu ciudate comentarii a unei pictoriţe poloneze venită la Iaşi, prietena ei…

Spre Medeleni mina el, tot aşa de vijelios ca şi la dus.

Avea o tragică sfărâmare în suflet. Vânduse unui păcătos trup de femeie secretul Adinei, secretul drăgostii lui.

Ioana Pallă ştia ceea ce numai dragostea lui ştiuse: că Adina nu era fetiţă, cum părea. I se părea că dragostea lui deschisese larg porţile ei închise până atunci tuturora, ca o casă scoasă la licitaţie.

Se isprăvise palida insomnie a lunii. Veneau zorii. Dănuţ deschise uşa. Intră.

— Dan, tu eşti?

— Te-ai sculat, Mircea?

— N-am putut dormi.

Dănuţ oftă. Zvârli cascheta şi haina. Se lăsă un scaun, privind ferestrele.

Mircea, în cămeşă de noapte şi papuci, avea o faţă de ermit adolescent după ispite.

Dănuţ aprinse o ţigară.

— Ce, fumezi?

— Pî! făcu Dănuţ din buze, dezgustat.

Mircea suspină. N-avea curajul să vorbească.

— Mircea!

— Ce?

Dănuţ ridicase capul, cu un aer resemnat şi hotărât.

— Sunt un porc!

Mircea oftă din greu.

— Şi eu.