I.

IOANA PALLĂ.

Alexandru Pallă către Ioana Pallă.

Veneţia.

Dragă Ioană, Ce cântec îţi imaginezi că am auzit azi dimineaţă, deşteptându-mă?

Ascultă-l: „Mergi la Li-ido barcaruo-uolă Zic doi juni şi-şi a-legeu Uo gon-duolâ-ntre gonduo-uo-uo-uole Şi voioş'n ie săreau, e-he-heu…”

Partea cea mai nostimă e că cel care-l fredona eram chiar eu, aşa precum ţi l-am transcris, cu indescriptibiul accent şi tremolo al lui Sake.

Mă vezi? M-am regăsit la Sălcii, tu cu Les nourritures terrestres56, eu cu paleta, pipa şi sandalele, şi Sake cu vetustele reminiscenţe muzicale: ale juneţii valuri, e-he-heu!

Şi m-am hotărât să-ţi răspund.

Cât a trecut de când mi-ai scris la Bucureşti? Nu m-ajută nici memoria, şi războiul european – adevărat act european – a răsturnat timpul.

Ce porcărie … De câte ori aud pomenindu-se despre acest acaparant şi incomod eveniment, îmi vine pe buze zdravănul cuvânt al lui Cambronne.

Noroc că Veneţia e în afară de Europa. E singurul oraş, din câte cunosc care n-are nimic „social”. Aici eşti în altă planetă şi-n alt veac. Ziare nu cetesc. Repet: Cambronne. Astăzi, laguna are culoarea smaraldului tău când e înourat afară. Pute savuros. Am regăsit-o aşa cum o lăsasem: fezandată ca un venerabil roquefort, magnifică. Aş vrea să-ţi văd nările în faţa Veneţiei: merită s-o humeze.

De ce n-am venit la Sălcii, cum făgăduisem mirificei castelane? Capriciu mai irezistibil decât irezistibila Ioana. N-aveam chef de peisajul moldovenesc. Aveam nevoie de roquefort, nu de caş proaspăt – vorbesc de peisaj, tu, ca şi Veneţia, eşti… lagună!

Şi acum, dragă Ioana, să-ţi dovedesc că numai turcii au dreptate: „Cum o vrea Allah!” Allah a hotărât să-ţi fac comisionul, dincolo de aşteptările tale, tocmai atunci când uitasem de el.

        „Cine-i Adina Stephano?”

Când am primit scrisoarea ta, am fost presuadat ca întotdeauna – cine-ţi poate rezista – că Adina Stephano e cea mai interesantă femeie dintre Carpaţi, Dunăre şi Prut, iar junele Deleanu, cel mai de frunte nătărău din cuprinsul aceloraşi hotare. Cum însă plecarea la Veneţia mă preocupa mai activ decât produsele naţionale, am procedat expeditiv – adică prosteşte – adresându-mă celei mai scârnave guri şi mai atotclevetitoare din câte numără cafeneaua bucu-reşteană, lui Hăvăşel.

Evident, era informat amplu: profesionist!

Iată buletinul: Adina Stephano, fostă soţie a fostului căpitan Stephano: un escroc dublat de un peşte. Ea, craioveancă de neam bun, dar… a fugit cu „tipul”. După aceea, tipul a fugit „solo” în vreo Americă, subt impulsiunea unui mandat de arestare. Restul, în ce o priveşte, vine de la sine… În stil de cafenea.

Concluzia: „tipesă.”

Am neglijat să-ţi comunic această fadă şi ignobilă biografie. Şi bine am făcut. Acum te pot informa direct, cu alţi ochi, altă perspicacitate şi alt stil decât acela al plutarhului cafenelii bucureştene.

O cunosc pe Adina Stephano cum ştiu calitatea şi nuanţele culorilor cu care-i fac portretul. Acest portret, pe care-l voi expune la toamnă, nu-l vei putea cumpăra cu toată recolta Sălciilor. E singurul tablou care nu va fi de vânzare nici chiar pentru tine; nici de dar, o, teribilă Ioană!

Întâia oară am văzut-o în gondolă, fără pălărie, cu degetele-n apă făcând dâra. Părul roş, oglindit, când se apleca, în apa verde, faţa roză ca interiorul scoicilor, ochii verzi (au parcă miros de iarbă), gura umedă şi roşie, cu expresia copiilor frumoşi când sunt gata să plângă.

Mă duceam la o biserică să revăd o madonă care mă aştepta de cinci ani. Am renunţat fără ezitare.

Gâtul aplecat, părul vibrând în soare, şi degetele cu fosete făcând dâra în apa veneţiană…

Transcriu versul lui Mallarmé:

J'errais donc, l'oeil rivé sur le pavé vieilli, Quand, avec du soleil aux cheveux, dans la rue Et dans le soir, tu m'es en riant apparue Et j'ai cru voir la fée au chapeau de clarté, Qui jadis, sur mes beaux sommeils d'enfant gâté Passait, laissant toujours de şes mains mal fermées Neiger de blancs bouquets d'étoiles parfumées.”57

De atunci o văd zilnic. Venise la Veneţia întovărăşită de o rudă care a plecat – panica românului – cum s-a declarat războiul.

Eu n-am vrut să plec la Bucureşti. Nu-mi pasă de război! Mie-mi place Veneţia! …

S-o vezi istorisindu-ţi scena, cu aer îndărătnic de copil răsfăţat, care nu vrea să plece din cofetărie, fiindcă n-a mâncat de ajuns cofeturi, bătând din picior, gata să plângă, dar energică!

Înţeleaptă mea Ioana, deşi viaţa a adăugat încă treizeci de ani celor şaptesprezece pe care-i simt, am uitat.

Te rog să nu-ţi aduci şi să nu-mi aduci aminte.”

Ioana Pallă aprinse o ţigară.

Reciti: …”degetele cu fosete, făcând dâra în apa veneţiană…”

Şi în sufletul ei făceau dâra… Să nu fi fost războiul, ar fi plecat şi ea, corsar, după o gondolă… „Pauvre Paşa!”

Când îşi da osteneala să compătimească verbal pe fratele pictorului Pallă, cu aceeaşi intonaţie spunea: „Pauvre Sake!”

În faţa femeii erau fraţi întru credulitate, deşi Sake, senatorul, era mediocru, ignar, politician şi de o „ministeriabilă ramoleală”, pe câtă vreme fratele lui, pictorul Alexandru Pallă, era unul dintre marii şi rarii pictori români preţuit şi dincolo de hotarele ţării, de artişti şi de femei.

        „Pauvre Paşa!”

Îl vedea brun, cu paloare de brun somptuos în barbă şi arcuit în sprâncene; cu nasul vulturesc, dezminţit de buzele de cadână; pântecos cu fast – paşă cu iataganul pieziş pe curba de mătăsuri a pântecului; cu ochi de un negru onctuos ca părul lins al spaniolelor: parfumat cu ambre, mirosind a maryland; cu mini grase şi albe de femeie orientală; boem la îmbrăcăminte, dar cochet ca o curtizană română; impunător şi decorativ când intra în salon, precedat de numele său ilustru, cu vastă pălărie de pluş negru, subt care tâmplele sure sunau lumini de argint.

Cinic ca liceenii la nouăsprezece ani, după întâia lectură a lui Baudelaire, pasionat după femei ca un motan vara, şi leneş ca motanii iarna – era bun, şi bun de dezmierdat ca un cap gros de „saint-bernard”.

Glorios! Patruzeci şi şapte de ani! Bogat! Astmatic! Adina Stephano!.

        „Pauvre Paşa!” „…făcând dâra în apa veneţiană…”

Continuă lectura.

        „. Întâia mea îndrăzneală, după ce am cunoscut-o mai bine, a fost schimbarea numelui.

Din Adina am făcut Adia.

Mi-a dat voie. A repetat:

— Adia…

Cu sărutările primite în lunga mea carieră de pictor gustat de femei – din nenorocire pentru pictură – aş putea face un şal persan cu toate nuanţele roşului. Aş da o sută de colecţii de astfel de şaluri, pentru aceste simple silabe spuse de Adia:

— Adia…” „Pauvre Paşa!” „. Sunt încântat, mândru, fericit de această unică frază muzicală scrisă în viaţa mea.

Adina era prea românesc, prea vulgarizat, prea craiovean. „Adia” – auzi?

— Adia…

Dar numai Adia ştie să spună numele compus de mine. Ridică puţin sprâncenele şi spune.

Gest de Watteau; muzică de Lulli.

E delicioasă! Aş da o săptămână din viaţa ca acest cuvânt „delicios”, pe care l-am întrebuinţat şi pentru stridii, şi pentru crăvăţi şi pentru altele, să nu fi existat până astăzi: să-l fi descoperit o dată cu Adia.

Dar n-am isprăvit încă!

Ceteşte cu atenţie cele de mai jos: „Când vezi un piersic înflorit îţi bate inima, fiindcă ai în faţă imagina întâii sărutări: buzele care-au zâmbit, obrajii care s-au înroşit… Un piersic înflorit te întristează, fiindcă în faţa lui, oricât ai fi de tânăr, eşti bătrân.”

Ce spui, Ioana? Crezi că-i un hai-kai japonez? Nu! E o reflecţie făcută de Adia, pe când o pictam.

Alta: „Nu-ţi pare rău când vezi un om care se târguieşte pentru un kilogram de cireşe cu olteanul, şi alături, în coşuri, toate cireşele care roşesc ca dragostea în faţa drăgostii? …”

Alta: „Când auzi o ţigancă strigând:

— Fragi! Fragi! şi când vezi cofiţa plină, dacă nu simţi că eşti tu singur o cofiţă de fragi, n-o cumpăra”.

Ioana, în numele meu şi pentru mine, dă foc întregii literaturi româneşti începând cu faimoasa „Mioriţă bucălaie, laie…”

Îţi aduci aminte, Ioana, de începutul lui Dorian Gray. Sunt fermecat şi îngrozit ca pictorul Basil Hall ward în faţa tânărului Dorian Gray. Nu-mi dau seama cum România, Oltenia, Craiova, au putut face aşa ceva! Şi nu-mi vine să cred că Adia a stat în Bucureşti fără ca să nu fie cunoscută de întreaga lume venită în procesiuni să o vadă, cum vin japonezii, lăsând totul, să vadă şi să sărbătorească întâiul cireş înflorit.

Impresia ta din tren că e fetiţă ca figură şi expresie, şi prea femeie în toate amănuntele îmbrăcăminţii – deci lagună – este falsă.

E într-adevăr fetiţă. E tânăra cum numai frumosul ştie să fie. O dublă ingenuitate trupească şi sufletească îi conferă acest singur titlu de nobleţă pentru o femeie frumoasă. Dar perfecţiunea, arta ei de-a se îmbrăca şi pieptăna, nu e rafinament decadent. E… dar să-ţi transcriu un alt hai-kai de-a Adiei.

        „Un zarzăr înflorit se îmbracă bine? Nu. Înfloreşte. Atâta ştie: să înflorească.

Dacă în april n-ar înflori, n-ar şti să se îmbrace, fiindcă nimeni nu l-a învăţat. Haina unui zarzăr înflorit e graţia sincerităţii lui involuntare.”

Ioana, să poţi explica atât de just şi cu atâta profunzime farmecul adevăratei cochetării – şi să fie totuşi de copil buzele care vorbesc şi ochii cure zâmbesc miraţi! Miraculos!

Adia e urzită din culori şi zâmbete. Transcriu iarăşi o vorbă de-a ei: „O livadă e milionul de fructe care-i dau tenul, şi miliardul de albine care-i dau risul…

O bibliotecă n-are ce căuta într-o livadă: fructele nu cetesc, albinele nu se-ncruntă.

Mierea se face în livezi şi bătrâneţa în biblioteci.”

Ruda ei o instalase la hotel „Danieli”, bineînţeles. Ştii, craioveanul chiabur nu poate concepe şicul decât cu icre moi la dejun, însoţite de şampanie; fotoliu de orchestră în banca întâia, la simfonicele Ateneului, şi hotel „Danieli” la Veneţia.

Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am şi atelierul.

Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduci un ou mare de ciocolată, cu fundă de mătasă, plin de surprize?

S-o fi văzut pe Adia coborând din gondolă, cu umbreluţa roşie deschisă – e singurul fard pe care şi-l pune când e soare – cu picioruşe de păsărică pe solemnele trepte de marmură! Floare, Ioana! Am râs, ochi în ochi cu gondolierul care i-a aruncat italieneşte floarea din piept. Inima mea era alături de floarea gondolierului.

Te miri şi tu, mă mir şi eu!

Am devenit liric permanent; de la ceaiul de dimineaţă până la isprăvitul binecuvântatelor insomnii: cunosc şi eu, Ioana, „aurora cu degete de roză”. Nu mai pestez, nici nu mai exclam în vechiul şi predilectul meu limbaj rablezian.

Adia doarme la etajul întâi. Tot etajul de sus e locuit de ea. Are candelabre pe care le face să sune, uneori le şi sparge, jucându-se cu ele ca un pui de veveriţă. E un necontenit cling-cling de cristale ciocnite deasupra mea. Îmi râde deasupra capului.

Sunt îndrăgostit, Ioana. E ca o ploaie de primăvară simţită pe inimă. Toate tablourile pe care le pictez surâd.

Într-o zi, pe când îi făceam portretul, a venit lângă mine şi mi-a cules câteva fire de tutun încurcate-n barbă.

Ioana! Ioana!

O pictez într-o tunică „Fortuny” de catifea verde, cu uşoare desemne de aur şters. În jurul taliei, o centură de argint sur, cu paftale. Să vezi părul Adiei – gloria toamnei în soare – în contrast cu verdele de baltă tomnatecă în umbră al tunicei şi ochii… Niciodată n-am văzut ochi verzi atât de mari! E singura dimensiune amplă a Adiei. Au mărimea ochilor negri – când sunt mari – şi-s verzi cu intensitate, un verde umed şi înflăcărat totodată, având sonoritatea triumfală a roşului-aprins. Îţi dau sete ochii Adiei. Ai vrea să te îneci în ei. Uneori, când marea e colosal de limpede şi încărcată de lumină, ai aceeaşi dorinţă de cufundare.

Şi să vezi, Ioana, mânile ei – încrucişate pe genunchi, cum le-ai văzut şi tu, dar pe verdele lui „Fortuny”! Înţelegi fetişismul. Mânile Adiei, tăiate şi aşezate pe o pernă, pot fi adorate în genunchi. Podul palmelor e roz ca floarea leandrilor, şi mişcările sunt joc de fosete. Nu poartă inele. Degetele sunt mai goale şi zboară mai uşor.

Şi acum, să-ţi pun şi eu o întrebare la care te rog – te rog, Ioana – să-mi răspunzi imediat, cu tot ascuţişul minţii tale. Cine e tânărul Deleanu? Cum e? Câţi ani are? E frumos? Ce gen de frumuseţă? E seducător? Are farmecul tinereţii numai, sau şi farmecul arzător şi tulbure al talentelor crude? Nu cumva e un gogoman? În sfârşit, tot ce crezi tu c-ar fi util pentru a înţelege dragostea Adiei pentru el.

Căci Adia Veneţiei, Adia mea, îl iubeşte pe acest Deleanu!

De unde ştiu că-l iubeşte?

De unde vrei să ştiu când Adia e limpede şi străvezie ca aerul marilor înălţimi? Ea singură mi-a spus.

Mă chinuieşte imagina acestui tânăr necunoscut. Vreau să ştiu de la tine cine-i. Vreau, Ioana, un diagnostic lucid, complet, brutal, ca acela pe care-l ceri marelui specialist mondial, de el atârnând sinuciderea sau speranţa.

Lată cum am aflat rolul pe care acest tânăr tiran al nopţilor mele îl are în viaţa Adiei.

Căutând într-o zi în caseta cu hârtii preţioase, am dat peste scrisoarea ta, ştii că păstrez tot ce vine de la tine. Am recitit-o, era doar preludiul Adiei. Şi am asistat pentru întâia oară (la întâia lectură eram simplu lector amuzat) la scena din tren; răpirea din compartiment, sărutările de pe culoar… De atunci, a început să mă roadă acea curiozitate – cu dezvoltări şi comentarii fantastice – îndreptată asupra singurului episod cunoscut din trecutul femeii iubite. Aria din Manon, pe care involuntar o fredonai tu, spectatoarea scenetei de pe coridorul trenului, mă obseda, dându-mi… ceea ce tristeţa dă liceenilor! Cam ruşinos! Batistele mele vaste erau făcute numai pentru nas!

Tânărul Deleanu, pe care ai omis să mi-l descrii – calificativul „băieţoi”, peiorativ în gura ta, nici nu-ţi închipui, Ioana, ce seducătoare întruchipări poate avea în închipuirea unui Paşă de patruzeci şi şapte de ani! – a aterizat în mine, proteic; uneori mai fastuos decât Cesar Borgia, alteori mai îngeresc decât Shelley, alteori – rareori – băieţoi cu mustăcioară, pomădat şi parfumat. Din nefericire, această ultimă versiune e neverosimilă: nu poate intra aşa ceva prin porţile împărăteşti, care sunt ochii Adiei, oricât de ilogică ar fi dragostea. Capriciul da, dragostea nu. Şi Adia îl iubeşte.

Ştii prea bine, Ioana, că nu pot ascunde nimic multă vreme. Am un suflet eruptiv…” „Pauvre Paşa!” „. Am recurs la o stratagemă. Am întrebat-o brusc; pentru întâia oară în viaţa mea m-am roşit.

— Îl cunoşti pe tânărul Deleanu?

Ce crezi că mi-a răspuns? Că nu-l cunoaşte?

A sărit în picioare, cu obrajii în flăcări:

— Îl cunoşti?

— Îl cunosc, i-am răspuns cu inima albă.

— Îl iubesc, Paşa.

Şi a început să plângă…”

Multă vreme, Ioana Pallă privi plafonul salonaşului. Reluă lectura fără să mai aprindă o nouă ţigară.

        „. Continuarea e şi mai extraordinară.

Ca s-o consolez, i-am făgăduit – ascultă, Ioana! – să dăruiesc portretul ei, armonia de verde şi roş, în care pasiunea mea tremură miliarde de stele, tinărului Deleanu. Exclamă tu. Eu nu mai ştiu.

— Îl iubeşti, Adia?

— Da, Paşa, îl iubesc.

Asta cu ochii umezi de lacrimi şi mânile încrucişate pe genunchi.

— De ce-l iubeşti?

Alexandru Pallă punând astfel de întrebări!

— Nu ştiu… Îl iubesc ca pe un mărţişor găsit pe stradă… E un copil. Îl iubesc.

Pe tânărul Deleanu!

Mi-a spus că e în clasa opta la Liceul Lazăr, şi că-l iubeşte. Alt nimic!

M-am gândit să scriu unui profesor de la Lazăr, fost coleg al meu pe vremuri, dar nu-i ştiu adresa, şi chiar dacă i-aş şti-o, ce vrei să-i scriu, ce vrei să-mi răspundă? Să-l întreb cum e elevul Deleanu? Mi-ar răspunde ce notă are la desemn şi al câtelea e la clasificaţie. Am renunţat. Nu mă gândeam la tine, mă ierţi, Ioana.

Am întrebat-o pentru ce-a plecat în străinătate dacă-l iubeşte.

— El n-are nevoie de mine! Eu îl iubesc… Ori la Veneţia, ori la Bucureşti, nu-i totuna?

Şi – iartă-mă, Ioana – i-am povestit tot. Am dat pe faţă stratagema. Te ştie pe tine, scrisoarea ta: i-am istorisit numai pasajul relativ la ea. Nici nu s-a supărat, nici nu s-a mirat. Mi-a spus că pe tine nu te-a observat în tren, sau te-a uitat, şi că-i pare rău.

Cine-i tânărul Deleanu, Ioana? Fă-mi harta lui. Amănunţeşte-mi-l din toate punctele de vedere. Trimete-mi fotografia lui; dacă poţi, mai multe chiar; în uniformă de liceu, în costum de vacanţă…

E oare nepotul lui Grigore Deleanu, inginerul, poreclit Englezul? Pe acela îl cunosc: e un original. Spune-mi cine-i mama tânărului. Seducţiunea bărbaţilor – mai ales în adolescenţă – e moştenită de la mamele lor.

Uite-n ce hal am ajuns!

Tu ce crezi? Un bărbat în genul meu poate înlocui în sufletul unei femei… pe tânărul Deleanu? Dar tu n-o cunoşti pe Adia! Şi fără de aceasta răspunsul e caduc.

Adia are pentru dragostea mea misterul simplicităţii. Ca pictor şi ca om o cunosc perfect. E numai lumină, nici o umbră. E sufletul cel mai nealterat de viaţă, pe care l-am întâlnit. Nici o impuritate, nici un ascunziş, nici un vicleşug. Mieluţ în floare. O cameră albă plină de soare. Răsfrânge ca oglinzile veneţiene tot ce întâlneşte, pur. E cea mai puţin „femeie” din câte am cunoscut. Poate de asta, pentru dragostea mea, e cea mai femeie dintre toate.

E „ataşată” de mine. Acesta-i termenul just. Când lipsesc mai mult – stau uneori închis cu tânărul Deleanu – mă întreabă de ce-am lipsit, ce-am făcut, unde am fost.

O distrează cravatele mele, ochii mei, hainele mele. Are uneori atenţii care mă înduioşează. Dăunăzi mi-a cusut un nasture care spânzura. S-o fi văzut, Ioana, gospodină!

Închipuieşte-ţi formula la care am ajuns: aş dori să fie copilul meu, fetiţa mea.

Nimeni – nici tu – n-ar cunoaşte dublul fond al pasiunii pentru fetiţa mea; poate nici eu! Şi atunci, în acest sfâşietor şi dulce sentiment al paternităţii l-aş îngloba şi pe tânărul Deleanu. I-aş avea în mine pe amândoi. Uite la ce-am ajuns, Ioana!

Ce-are să fie nu ştiu! Îmi limitez viitorul la prezent.

Pentru întâia oară în viaţă, convieţuiesc cu o femeie de care nu m-am atins, şi nu doresc nimic alt decât s-o simt lângă mine râzând, jucându-se cu cristalele candelabrelor, plângând, iubind chiar – însă de la Veneţia – pe tânărul Deleanu din România. Dar doresc să ştiu cine-i tânărul Deleanu.

Răspunde-mi, Ioana, privindu-mă drept în ochi.

Devotatul tău, Paşa.

P. S. Am rupt plicul ca să adaug acest post-scriptum. Am aflat cum se numeşte tânărul Deleanu.

Adia mi-a dat chiar acuma o scrisoare pentru România. Înţelegi emoţia! Era adresată „domnului Dan Deleanu”.

Îl cheamă Dan. E numele unui roman de Vlahuţă. Mi-aduc aminte şi de un alt Dan: Dan căpitan de plai. De Bolintineanu, probabil.

De acum începe altă tortură: Dan. Cine-i Dan, Ioana?

Te anunţ totodată că sunt un nemernic. Mi-am descoperit apucături de slugoi. Am deschis scrisoarea Adiei! … Nu-i scrie nimic. Îi trimite o fotografie de-a ei în gondolă, şi atât. Nici un cuvânt.

Ce spui tu, Ioana? Când o femeie îţi trimite o fotografie, e mult sau puţin? Eu nu mă simt în stare să dezleg această problemă. Ştiu că femeile care m-au iubit îmi scriau enorm. Nu ceteam decât primele rânduri, uneori şi ultimele, cum cetesc şi cărţile autorilor conaţionali oferite cu dedicaţie. Altele îmi trimeteau buchete de flori: le retrimeteam altora. Nu ţiu minte să-mi fi trimis vreuna o simplă fotografie fără de rest. Tu nu mi-ai scris decât după ce ne-am împrietenit, adică după ce m-am calmat – dar fotografii nu mi-ai dat.

Ştiu eu! Poate că o fotografie e mai mult decât o scrisoare, e emblema darului complect.

Scârnava invenţie şi fotografia!

Cum am să dau ochii cu Adia! Să-i mărturisesc deschiderea scrisorii? Ce spui? Dacă mă dispreţuieşte? Unele femei sunt atrase de oamenii pe care-i dispreţuiesc mai mult decât de acei pe care-i admiră. Dispreţul implică o senzaţie de superioritate măgulitoare pentru cel care dispreţuieşte, şi măgulirea te leagă într-un fel de cel care ţi-o provoacă.

Dar Adia e atât de inedită! Sau dragostea e inedită pentru mine.

Răspunde-mi urgent.”

Ioana Pallă către Alexandru Pallă.

Sălcii „Bunul meu Paşa, Întâia sultană a haremului tău recunoaşte că ultima cadâna merită să fie sultană. Acesta este ultimul cuvânt al buzelor, cărora, dacă nu le faci altă cinste, le-o faci pe aceea de-a avea încredere în cuvântul lor.

Dan Deleanu, absolvent a şapte clase liceale, etatea optsprezece sau nouăsprezece ani, nu e nici Cesar Borgia, nici Shelley. E un foarte normal reprezentant al acestei vârste şi al acestei clase – a opta – în care a promovat.

Bunule Paşa, ai uitat pe prietena ta! Altminteri, din simpla lectură a scrisorii mele, ţi-ai fi dat seama că elevul Deleanu spre deosebire de foasta Manon, actuala Adia, nu este interesant nici pentru tine, nici pentru mine: prin urmare, nu va mai fi dacă a fost nici pentru Adia.

Mi-ai cerut fotografii. Aş prefera să-ţi expediez în colet poştal personajul în carne şi oase. Eu aş scăpa de prezenţa lui inoportună; tu, de obsesia lui, dezagreabilă desigur, când e însufleţită de Adia. De asta nu îndrăznesc să-ţi îndeplinesc rugămintea. Aş plăti-o prea scump. Dacă i-aş cere o fotografie, mi-ar aduce un album, adică o colecţie de albumuri: în fiecare pozele altei vârste.

Când l-am cunoscut, i-am împrumutat o carte – amabilitate – şi ca să mi-o aducă mi-a făcut un număr exagerat de vizite. Preferam să-şi reţie cartea. E complect lipsit de tact. Desigur că şi acuma mă aşteaptă în grădină.

După cum întrevezi, face parte din categoria băieţoi. Are păr buclat, frunte mare – cred că a trecut moda frunţilor mari chiar şi în Germania – şi o expresie blânduţă. Totuşi „zvârle” – mai mult catâr decât cal. Evoluează alternativ între tăcere – îşi trece mina prin bucle: i-am recomandat un pieptene – şi agresivitate monosilabică: i-am recomandat o oglindă.

Se crede neapărat om superior, mai ales când tace. Dă din umeri dezaprobativ; ridică sprâncenele interogativ; se-ncruntă fudroaiant; răsfrânge buza blazat.

Face sporturi. Acesta e subiectul favorit de conversaţie, laconică bineînţeles. De la al şaselea cuvânt în sus, elocventa derapează. Să-l ascultăm.

— Patinajul e o artă, ca şi dansul. Nu e sport.

I-am mulţumit pentru noutate. Răspunsul înţepat:

— Îmi dau seama fiindcă patinez foarte bine.

— Nu te cred.

— Am luat premiul întâi la concurs.

— Nu te cred!

Tace. Îl cred.

E ferm convins că atletismul impune fără greş în faţa femeilor. E mai puţin voinic decât luptătorii de circ, dar tot atât de plin de ifos, fanfaron şi îngâmfat. Când intră în casă, bombează pieptul, lărgindu-şi umerii: exact intrarea atletului în arenă, în timp ce fanfara ţigănească intonează un „trăiască-regele” oarecare.

Cucoşel, încearcă să facă tartarinade fără sare, fără vervă, fără fantezie. Mi-a istorisit foarte înfierbântat cum a expulzat din casa unei „prietene” de-a lui pe un „prieten” al acesteia, necuviincios cu el şi cu prietena lui. Scenă demnă de George Ohnet. Entuziasmul naratorului, de aceeaşi calitate. Îi place să se fălească, atribuindu-şi cuceriri de „femei bine” cu nume suspecte: probabil numele tuturor eroinelor literaturii româneşti, salon pe care nu-l frecventez, aşa că nu-l pot controla. Cartea împrumutată, de care-ţi vorbeam mai sus, e Le portrait de Dorian Gray.

— Ţi-a plăcut?

— Nu.

— Mă aşteptam.

Tace.

Pun cartea la loc. Nici n-a cetit-o. Dorian Gray, bunul meu Paşa, e ca un pat de dragoste. Cine-a cetit volumul acesta a lăsat urme. Era intact, cum îl lăsasem noi.

— Arsčne Lupin îţi place?

— Spune drept.

— Da… fiindcă…

— Am înţeles.

Se uită urât. […]

Îl alimentez din biblioteca lui Sake. Când mă vizitează îi trimit în grădină un roman de Gaston Leroux, Maurice Leblanc sau Paul d'Ivoi să-i ţie de urât. Probabil că-l pasionează. Stă după-amieze întregi în grădină. Eu stau în casă. La plecare, îi împrumut în genere romane în cel puţin trei volume – Alexandre Dumas, Eugčne Sue, Xavier de Montépin – cu speranţa că mă va lăsa în pace măcar o săptămână. Desigur că ceteşte zi şi noapte. După cel mult două zile – indiferent de numărul volumelor – mi le aduce îndărăt. Îi dau altele, mai numeroase. Le înghite şi iar vine. Până la sfârşitul vacanţei trebuie să comand o nouă provizie (are şi Sake nevoie), şi cea pentru grădină, şi cea pentru acasă se topesc. Cultura lui Sake de o viaţă întreagă e devorată într-o singură vacanţă!

Vezi dar cu cine ai a face: un Sake en herbe!

Dar n-am isprăvit.

Toţi am fost plagiatori în tinereţă, însă cu modestie. Te văd pe tine, de pildă, la şaisprezece ani, spunând flirtului tău: „Nu-i aşa că luna pe turla bisericii e ca un punct de aur pe un i?”

Alţii, mai puţin mussetieni, vorbesc de trandafirii aurorei, de diamantele picăturilor de rouă, de noaptea ochilor, de mânile iubitei: ca doi crini etc…

Normal şi cuviincios ar fi ca şi foarte normalul elev Deleanu să facă la fel. I-aş trece o exclamaţie luată dintr-o juxtă oarecare, o metaforă din Hugo.

— În sfârşit, materialul poetic învăţat la şcoală, vorba având avantajul că te cruţă de grija ortografiei.

Dumnealui, nu!

Într-o zi mă coboram în grădină să-l alimentez cu romane senzaţionale, adică să-l congediez. Tocmai atunci scăpase în grădină un curcan, care, văzându-mă s-a burzuluit.

Tânărul Deleanu exclamă către mine:

— Uite la el: parcă-i o apoteoză de fluturi albi!

Am tăcut.

Altădată. Răsărise o lună roză. Tânărul inspector al grădinei mele exclamă:

— Noaptea aceasta e ca plăcile de gramofon cu Carusso: e însemnată cu cerc roz la mijloc.

Altădată, despre un muşuroi de furnici:

— Parcă-s icre negre în delir!

Despre coarnele unui bou:

— Îşi poartă musteţile pe cap.

Câtăva vreme am tolerat. Mă amuza candoarea. Până când i-am spus:

— Să ştii că-l cunosc foarte bine pe Jules Renard. Studiază altceva, dacă ţii să mă epatezi!

S-a roşit – ca plăcile lui Carusso – a bâlbâit şi n-a mai venit o săptămână.

De atunci a renunţat să mă epateze. Se mulţumeşte cu porţia, regulat servită, de romane senzaţionale.

Bunul meu Paşa, tu şi tânărul Deleanu!

Ai patruzeci şi şapte de ani. I-adevărat, cochetul meu Paşa. Dar eşti Alexandru Pallă, Paşa, palat oriental cu vedere pe Bosfor. Tu singur ţi-ai servit acest madrigal.

Şi care-i femeia în stare să prefere unei ferestre de palat oriental cu vedere pe Bosfor un ochi de geam cu vedere pe Liceul Lazăr!

Scutură-te, Paşa! Niciodată n-ai fost modest. Tu, Superbul, Magnificul, tocmai acuma să ai tracul şcolăresc, tracul debutantului.

Nu te-am văzut de şase luni, dar te ştiu mai bine decât oglinda ta. Timpul te „patinează” ca pe tablourile de rasă. Tâmplele albe nu sunt decât, o cochetărie a ochilor care au vrut să-şi valorifice în decor de argint, negrul invincibil. Dar amestecul tău de ambre şi maryland! Eşti singurul bărbat care ştie cum trebuie să miroase un bărbat. Femeia care te-a cunoscut nu mai poate suporta în braţele ei alte mirosuri.

În legătură cu această din urmă constatare, să-ţi mai indic un amănunt caracteristic al „rivalului” tău. Are mini inexpresive pe faţă şi pe dos. Liniile palmei arată calmul plat al mediocrităţii echilibrate. Şi ştii că adevărul e în palmă, nu pe frunte. Degete scurte, stângace când se mişcă, greoaie când apucă. Mina de moşier sârguitor, bună să pălmuiască argaţii, să ciupească ţărăncuţele agricole, să ţie hăţurile şi coada biciului, să facă pasienţe şi să aibă gesturi de imperator cu bucătăreasa şi nevasta.

Pune alături mânile tale făcute pentru trupurile albe, pentru culori, şaluri, covoare, papier imperial… Şi femeile, bunul meu Paşa – o ştiai înainte – sunt mult mai sensibile la mini decât îşi închipuie bărbaţii. Mâna unui bărbat pentru o femeie e întâia fereastră deschisă asupra calităţii ritmului de care e capabil în dragoste şi asupra duratei lui. Sunt mini brutale şi urgente cum sunt cucoşii. Altele grase, cu degete apoase şi umflate: acelea dorm oricând, sau, mai exact, adorm mereu. Altele-s veşnic năduşite, cleioase, făcute mai degrabă să ţie locul hârtiei de prins muşte. Altele, discursive, secundează onorabil vorba, chiar pasionată, dar restul nu. Altele, bădărane, ar prinde bătături oricând: şi când fac dragoste, ară şi prăşesc. Altele, păroase – cunoşti falsa virilitate a părului – indispun ca un obraz neras. Altele sunt prea specializate, prea unilaterale: ştiu să gesticuleze, dar nu mai ştiu să alinte. Sunt deplasate.

Dar mânile tale, incomparabil Paşa! Ţi-aduci aminte când ceteam Le jardin des caresses, ai exclamat: „Mes mains şont les chemins qui mčnent au jardin des caresses”.

Şi nu te lăudai! Ştiai să răsfoieşti o carte preţioasă, un trup – şi să le ceteşti.

Mânile tale, Paşa, sunt singurele demne să reţină mânile care „lăsau dâra în apă veneţiană”.

Junele Deleanu se va consola imediat cu domesticitatea femeiuşcă de acasă. E predestinat la aşa ceva.

Dar Adia îl iubeşte pe tânărul Deleanu!

Care-i izvorul acestei informaţii? însăşi Adia.

De când ai devenit atât de credul, Paşa?

Minte Adia? …

Nu sări în sus! Nu minte. Ca şi tine, sunt convinsă că Adia e cea mai puţin femeie din câte am cunoscut. Dar, în primul rând, pentru cel care-o iubeşte, fiecare femeie e cea mai puţin femeie din câte a cunoscut. Asta înseamnă să fii femeie. Când nu eşti, rămâi „o femeie ca toate celelalte” pentru toţi bărbaţii. Acesta este stocul de femei destinat maternităţii şi evanghelicelor adultere. Viaţa lor e cuprinsă în trei etape: logodna, căsătoria şi onestul adulter.

Adevărata femeie, bunul meu Paşa, nu tăgăduieşte, mărturiseşte. Dar mărturisirea ei decolorează realitatea mai puternic decât minciuna. Minciuna lasă joc liber acelei inchizitoriale imaginaţii numită gelozie. Mărturisirea limitează, e supusă deci uitării, şi pe deasupra măguleşte vanitatea bărbatului care chiar înşelat, a dominat, obţinând adevărul: aşa-zisul adevăr, căci autentica minciună feminină nu e decât un adevăr nuanţat. El a rămas „bărbat puternic” obţinând de la „femeia slabă” mărturisirea. Conştiinţa acestei superiorităţi în bărbatul înşelat e principiul tuturor iertărilor.

Dar să examinăm mărturisirea Adiei.

        „Îl iubesc.”

Şi a plâns.

A afirmat un adevăr în acea clipă? Desigur că da, fiindcă tonul ei te-a convins, şi lacrimile ei te-au înduioşat. şi vis me flere58…

În acea clipă, cu tine alături – subliniez aceasta – îl iubea cu voce tare şi lacrimi pe obraz. Dar dacă tu nu erai alături de ea, l-ar fi iubit la fel? Cred că nu.

Mai întâi, chiar dacă nu interveneai tu în viaţa Adiei, ea continua să se plimbe la Veneţia, fiindcă: „mie-mi place Veneţia”! Deşi ruda ei plecase alarmată cu drept cuvânt de război, deşi circulau cred şi acolo, ca pretutindeni, zvonuri despre invazia Moldovei de către ruşi, deşi tânărul Deleanu era în Moldova primejduită… În acest timp, Adia se plimba în gondolă, „făcând dâra în apa veneţiană”.

Nu-ţi pare insolit acest calm, acest „mie-mi place Veneţia”, când cel „pe care-l iubesc” e în Moldova?

Câtă vreme n-a avut pe nimeni căruia să-i spuie „îl iubesc pe Dan Deleanu”, se plimba prin Veneţia, cum ai văzut-o. Vra să zică, lacrimile vin din vorbele „îl iubesc”, nu din tăcerea „a iubi”, neîmpărtăşită nimănui.

Dar de ce întâiei persoane care i-a pomenit de existenţa acestui tânăr Deleanu i-a mărturisit imediat, pe loc, că îl iubeşte? Nu vezi tu, bunule Paşa, în aceste vorbe care i-au sărit de pe buze, în această afirmaţiune inutilă, conştiinţa surdă a nesiguranţei sentimentului atât de tare şi de iute proclamat?

Dacă-ţi răspundea: „Da, îl cunosc…” – tăcerea de după „îl cunosc” – tăcere din care interlocutorul era exclus – era într-adevăr reculegerea melancolică a drăgostii în faţa unei neaşteptate evocări.

        „Îl cunoşti pe tânărul Deleanu?” ai întrebat-o tu inopinat.

Ea ţi-a răspuns afirmativ, dar te-a pus în curent cu un sentiment al ei – de ordin intim – faţă de această persoană pentru întâia oară apărută între voi. Ţi-a dat deci mai mult decât i-ai cerut. În primul rând, ea avea nevoie de aşa ceva. În acea clipă a monologat, n-a dialogat – sau a dialogat nu cu tine, ci cu o Adină retrospectivă.

Acel „îl iubesc” spontan şi tare e justificarea lui „mie-mi place Veneţia”, e afirmarea cu ton agresiv faţă de uitarea de până atunci. E conştiinţa slăbiciunii şi ipocrizia involuntară pentru comoditatea sufletului.

Ţi-aduci aminte de doctorul Velescu? Începuse paralizia progresivă. Făcea cu efort cea mai elementară mişcare. Căutai să-i ajuţi, ţinându-i paltonul, de pildă. Te refuza fanfaron şi energic.

        „Nu-nu-nu! Eu îmi fac toate serviciile singur.”

Şi îşi punea paltonul cu satisfacţia omului care-a făcut un gest eroic. Avea nevoie de astfel de exagerări ca să-şi alunge panica paraliziei, ca să-şi dovedească validitatea integră pentru cel mai neînsemnat lucru.

Acel „îl iubesc” al Adiei are aceeaşi semnificaţie, din acest punct de vedere. Acel „îl iubesc” se traduce prin: „Vai! Abia acum îmi dau seama că până azi am uitat să-l iubesc…”

Ori, aşa ceva nu se uită. Iar lacrimile, candidule Paşa, erau pentru dragostea ei defunctă, sau pe aproape, nu pentru tânărul Deleanu dorit şi regretat.

Dar să examinăm aceste vorbe şi din alt punct de vedere. De ce ţi le-a spus tocmai ţie? Căci orice vei crede şi orice vei spune tu, Adia ştie c-o iubeşti. Femeile, bunul meu Paşa, au în mişcările conştiinţei ceea ce s-ar putea numi „coada ochiului”. Cu coada ochiului fiziologic, surprinzi ceea ce lumea crede că-ţi scapă: un zâmbet depreciator, un gest schiţat, un semn fugar, o mimică destinată altuia, în care eşti comentat pe la spate. Această „coada ochiului” a conştiinţei feminine zăreşte totodată apropierea dragostei pe care bărbaţii – mai simpli din acest punct de vedere – n-o văd decât atunci când le sare-n ochi, şi încă!

E imposibil ca Adia să nu fi văzut privirea schimbată cu gondolierul când a sărit din gondolă. E imposibil, instabilule Paşa, să nu-şi fi dat seama, în timp ce o pictai, că pe lângă ochiul pictorului, care „înregistra” frumuseţea ei, selecţionând ce-i mai expresiv în ea, o mai privea şi ochiul îndrăgostitului, care-l deranja pe pictor, făcându-l să adore – dezinteresat din punct de vedere artistic – modelul iubit în clipa când nu mai era pictat. Cunosc…

Atunci de ce tocmai ţie ţi-a mărturisit că iubeşte pe un altul?

Bagă de seamă, Paşa, nu ţi-a spus: „Pe tine nu te iubesc, nici nu te pot iubi, fiindcă iubesc pe altcineva”, ceea ce ar fi fost o grosolănie.

A spus atât: „Îl iubesc”.

Dar există cuvânt care să dea unei femei mai deplină frumuseţe, mai arzătoare feminitate decât acesta?

În momentul când a spus „îl iubesc”, a ştiut că o iubeşti, fiindcă frumuseţea pe care i-o dă acel cuvânt o făcea invincibilă în ochii celui care-o privea şi asculta spunându-l. Acest „îl iubesc” se traduce astfel: „Ştiu, Paşa, că mă iubeşti… Iubeşte-mă. Ia-mă. Răpeşte-mă din acest îl iubesc”

Tu, natural, te-ai întristat auzind că-l iubeşte pe tânărul Deleanu. Deci, ai iubit-o mai tare. Ai renunţat la ea, adică ai vrut să renunţi, şi ai văzut că nu poţi. Ai devenit gelos, deci suveranitatea absolută a proprietăţii ţi-a devenit necesară, de unde până atunci îţi părea facultativă.

Prin acest „îl iubesc” ea te-a făcut să fugi şi după trecutul şi viitorul ei, când până atunci te ştia mulţumit cu staţionarea în faţa prezentului. Te-a legat cu mai multe lanţuri, având aerul că te dezleagă. […]

Îmi vei spune, bunule Paşa, că eu fac un monstru din Adia, că-i atribui calcule şi subtilităţi odioase, incompatibile cu simplicitatea ei de cristal.

Te înşeli! E cochetă, şi nu pare. De asta e femeie aleasă. Perfecţiunea ultimă a unui scriitor – uite: Gâde – e să pară că n-are nici un stil şi totuşi să-l aibă pe cel mai dificil: al simplicităţii reconstituite. Aşa-i şi cochetăria adevărată. Îţi dă impresia unei absenţe. Asta înseamnă că e străvezie ca tot ce e perfect pur.

Există învăluind totul, dar n-o vezi. Adevărata cochetărie e involuntară, ca şi feminitatea cu care se identifică.

Când Adia ţi-a spus „îl iubesc”, a spus ceea ce trebuie să spuie ca să declanşeze o mişcare mai puţin pasivă a drăgostii tale spre ea.

Acest „îl iubesc”, în ultimă analiză, fericitule Paşa, înseamnă: „Te iubesc”.

Şi tocmai eu, eleva ta, să-ţi fac lecţii, să te ajut! Nu te întrista. Asta înseamnă că eşti tânăr. Fii orgolios că poţi primi lecţii de la eleva ta. Tu iubeşti, eu îţi dovedesc că eşti iubit. Vezi şi tu în partea cui se îngrămădesc anii.

N-am isprăvit încă. Doresc să fii liniştit. Un singur lucru a rămas, pentru tine, obscur şi, poate, îngrijorător: cum a putut Adia – ea n-are nevoie de elogii – să-l iubească pe tânărul Deleanu despre a cărui valoare ţi-am vorbit suficient? Cum a putut să intre aşa ceva prin „porţile împărăteşti” care sunt ochii Adiei?

Nici n-a intrat, nici n-a ieşit, fiindcă nu l-a iubit.

Dar: „Îl iubesc”…

O confuzie, bunul meu Paşa, o simplă confuzie din acelea care încurcă pe oamenii tineri. Nu vreau să-ţi fac o lecţie cu subiect anost, dar sunt silită să fac oarecare consideraţii asupra maternităţii ca generatoare de confuzii.

Pretind unii că femeia, cu tot ce-i specific în fiziologia ei, e creată pentru confecţionarea pruncului. Poate că da. În tot cazul, sentimentul maternităţii există şi în cea mai stearpă femeie. Forma cea mai rudimentară şi cea mai directă e afecţiunea pentru propriul copil. Totuşi, bagă de seamă câte femei nu-s de loc „mame” cu odraslele lor. După avizul meu, această vitregie – mai generalizată decât se crede! – înseamnă că nu numaidecât copilul, copilul tău, polarizează acest sentiment, a cărui existenţă mi se pare axiomatică. Dimpotrivă, afecţiunea pentru copilul tău fiind oarecum obligatorie (prin sancţiunea opiniei publice, cu toate variantele ei artistice, morale, religioase şi juridice) devine un fel de corvadă. În tot cazul, e mai puţin spontană, mai puţin liberă, mai puţin dezinteresată, tocmai din pricina obligativităţii ei, din pricina amestecului colectivităţii. Un exemplu lămuritor în această privinţă: Doi tineri se iubesc pe furiş fiindcă familiile… Dragostea lor e perfectă tocmai fiindcă familiile: În sfârşit, datorită cine ştie căror împrejurări, familiile consimt. Ceea ce era delicios „pe furiş” devine ostentativ şi obligator „pe faţă”. Mama ei, clipind din ochi, roagă pe invitaţi să-i lase singuri şi, pe la spate, cu o voce destul de tare, se înduioşează de gentileţa „hulubaşilor”. E aşa-zisa clipă încântătoare a logodnei. Dragostea cu drăgălaşe demonstraţii în doi, „hulubismul” devine obligator pentru logodnici. Altfel n-ar mai fi logodnici – aşa cum e cântată această noţiune n-or mai fi logodnici pentru cei care-au venit nu să-i felicite, ci să-i vadă logodnici.

Voluptate cu spectatori la vrâsta logodnelor normale nu există. Şi atunci, tinerii îndrăgostiţi, deveniţi prin logodnă funcţionari ai idilei, încep să simtă corvada. Vine efortul, teatrul în doi, penibil, din care se naşte prima minciună reciprocă, deprinderea ipocriziei casnice etc… Astfel, logodna ucide amănunţit dragostea. E primul cimitir. După aceea vine distracţia festivităţii căsătoriei, luna de miere cu logodna trupească şi restul.

Aşa e şi cu sentimentul – sau instinctul – maternităţii faţă de propriul copil. Obligativitatea lui îl slăbeşte, în contrazice, jignind autonomia sufletească – uneori îl anulează, nu în sine, faţă de copil numai. Sentimentul rămâne disponibil, puţin ursuz. Şi atunci ai spectacolul unei mame vitrege pentru copilul ei, pasionată mamă pentru căţelul, pisica, florile sau amantul ei. Pasiunea unor gospodine pentru „interiorul” casei lor e tot o formă a acestui sentiment.

Am făcut aceste consideraţii numai ca să-ţi reamintesc că orişice femeie e neapărat mamă… faţă de cineva sau ceva.

        „Îl iubesc ca pe un mărţişor găsit pe stradă. E copil”…

Adia singură ţi-a dat cheia afecţiunii ei pentru tânărul Deleanu. Ai neglijat-o, cum neglijezi totdeauna evidenţa. E – sau mai riguros – era o afecţiune maternă. Valoarea intrinsecă a celui spre care era îndreptată n-avea importanţă. Hid, prost, rău, murdar – era „copilul ei”. „Mărţişor găsit pe stradă” sau copil găsit pe stradă: i l-a trimis destinul. Joacă şi superstiţia mare rol în aşa ceva.

Dar femeile nu au nevoia de expansiune a sentimentului maternităţii decât atunci când simt declinul drăgostii (de la care smulg astfel o prelungire, căci copilul, pentru femeie, de cele mai multe ori, e o variantă a bărbatului de la care-l au) sau absenţa drăgostii, sau nevoia drăgostii.

Sunt convinsă că afecţiunea Adiei pentru tânărul Deleanu dovedeşte neîndoios că atunci când l-a cunoscut – „mărţişor găsit pe stradă”: l-a găsit la patinaj – simţea concomitent şi absenţa, şi nevoia drăgostii.

Tânărul Deleanu n-a fost decât un regretabil, dar explicabil preludiu al somptuosului meu Paşa.

Iată complect şi definitiv diagnosticul pe care mi-l ceri.

Acuma să-ţi dau câteva directive practice. Vrei să desfiinţezi definitiv îndoiala pe care – cine ştie – poate că nici scrisoarea mea n-a alungat-o? Vrei să te convingi că Adia te iubeşte şi că tânărul Deleanu e o fantoşă? Vrei să fii fericit?

Foarte simplu. Vino la Sălcii împreună cu Adia. Aceasta e singura soluţie, şi e perfectă.

Iată şi explicaţia.

Adia l-a cunoscut pe tânărul Deleanu la patinaj. Conced că tânărul patinează bine. L-a mai văzut probabil dumineca, din când în când la un cinematograf, într-o grădină publică, la teatru: în sfârşit, într-unul din locurile publice în care se ascunde aşa-zisa taină a idilei. Nu uita că-l cunoaşte numai de câteva luni. S-au cunoscut la patinaj, deci pe la Crăciun. Şi s-au văzut uneori numai, şi pe fugă, el fiind ocupat cu şcoala.

Apoi urmează întâlnirea din tren, între două staţii, pe care ţi-am descris-o. Numai eu fredonam o arie din Manon; Des Grieux tăcea. De altfel, îl cunosc suficient: e un frenetic taciturn, vid.

Făcând bilanţul acestei idile, te rog să observi că Adia l-a văzut patinând, tăcând şi plângând. Şi l-a văzut singur.

Îl cunoaşte?

Te asigur, Paşa, că-l cunosc mult mai bine. Mi-a fost de ajuns să-l văd de două ori ca să-l evaluez. Dar eu l-am privit cu ochi limpezi, de asta l-am văzut imediat.

Totul e să-l „vadă” şi Adia. Până acuma nu l-a văzut. L-a revăzut în închipuire, ceea ce-i cu totul altceva. E exact concluzia pe care-o produc unele vacanţe petrecute în ţinuturi sălbatece: la munte sau la ţară. Te plictiseşti. Tonele de „natură” te apasă. Cauţi pe cineva. Îl găseşti totdeauna. E medicinistul obligator cinic şi sceptic, care dintii intimidează şi apoi se converteşte la credulitate şi cel mai plat sentimentalism. E ofiţerul zvelt şi elegant, cu care faci câteva ceasuri de călărie poetică pe zi şi care-ţi pune scrisori în coburi şi flori în coama calului. E tânărul vecin de moşie, care zilnic galopează pe ogorul semănat, înfruntând injuriile ţăranilor, şi căruia, la sfârşitul vacanţei, îi strângi mâna pe furiş. E palidul şi nehrănitul poet al stelelor şi lunii, care-ţi dedică versuri pastişate numai după autori demodaţi. E pletosul violonist care nu mai face exerciţii, ca să-ţi fure inima cu ajutorul suspinelor celebre etc. …

Aşa îi judeci astăzi. Dar ieri, şi acolo, ai crezut că-i iubeşti. Ai oftat la plecare şi ai privit cu gol în inimă, florile şi stelele care rămân. Acea persoană care acolo te-a fermecat, dacă n-o mai vezi niciodată, devine dragostea cea mai „curată”, cea mai „poetică” a vieţii: fie student la Medicină, ofiţer de cavalerie, elev la conservator – indiferent.

În schimb, dacă vine să-ţi facă vizită la oraş, devine imediat cea mai anostă şi mai ambarasantă cunoştinţă, de care te jenezi faţă de prietenii de la oraş, pe care o renegi, pe care o urăşti, ca tot ce te umileşte profund.

Motivul? Schimbarea mediului. Ce-ai iubit la Văratec – la Bucureşti, după vacanţă, devine: „Uf! Să mă-nvăţ minte să mai fac cunoştinţe la mănăstiri!” Veniţi la Sălcii amândoi. O singură dată să-l vadă Adia pe tânărul Deleanu în mediul nostru, evoluând printre noi doi, subt privirea ei, şi te asigur, bunul meu Paşa, că tânărul Deleanu nu va mai pune piciorul la Sălcii nu din cauza mea – eu îl ţin în grădină, cum l-aş ţine la bucătărie – ci din cauza Adiei, care se va jena să-l vadă şi să-l vezi, şi să te vadă văzându-l.

Smulge-te deci din Veneţia. Nu ezita o clipă. Pleacă imediat. Adia va pleca împreună cu tine, sunt sigură. Spune-i în treacăt că Sălcii e o moşie nu departe de Medelenii tinărului Deleanu. Vei compensa prin acest gest imprudenţa pe care ai făcut-o mărturisindu-i că ai desfăcut scrisoarea adresată tinărului Deleanu. Spun imprudenţă nu fiindcă te va dispreţul. Nu! Va fi însă prea măgulită. Şi conştiinţa unei prea mari puteri e primejdioasă mai ales când tinerii tirani guvernează singuri, fără regenţa unei Ioane, de pildă. Gestul cu Sălciile din vecinătatea Medelenilor va compensa pe celălalt. Îşi va da seamă că, dacă te-ai îndoit de ea, nu te îndoieşti de tine. Procedează cum îţi spun: sunt sfetnic lucid şi femeie pe deasupra.

Voi lua măsuri, trimeţându-l pe Sake la Bucureşti, să nu vi se facă dificultăţi la întoarcere. Telegrafiază-mi numai ziua plecării.

Am făcut o mică pauză, ca să recapitulez întrebările din scrisoarea ta.

Ereditatea dinspre mamă a tânărului Deleanu? Are să te amuzeze! Mama lui e virtuoasa Alice Deleanu, născută Dumşa, care-mi întoarce spatele de când cu plecarea lui Vania în America. Crede probabil că eu am „stricat viitorul” lui Vania! Nu mă vorbeşte de rău nicăieri, dar mă evită. Pentru ea eu sunt Sodoma şi Gomora. După cum vezi, mama tânărului, departe de a fi o sirenă, este o perfectă pedagogă a virtuţei, familiei, carierii. Când te gândeşti că această domestică şi timorată făptură e nepoata faimoasei Fiţa Elencu şi vara lui Vania, nu-ţi vine să crezi! Probabil că seamănă cu mama ei, o limfatică anonimă a vechiului Iaşi boieresc. Tânărul Deleanu „s-a tras” dinspre ea – adăugând produsul sporturilor: muşchii. Are şi o soră tânărul. N-o cunosc – casele noastre nu se frecventează decât prin junele familiei, care se cultivă în grădină – dar, după câte am auzit, e prototipul insuportabil al „copilului teribil”. Sportivă şi ea – se putea cu-aşa frate! – şi muzicantă înţelegi, educaţie aleasă – se putea cu aşa mamă!

Închipuieşte-ţi, veneţianule, cu aceste date, decorul şi viaţa de familie a elevului Deleanu în vacanţă. Sora care face „spirite” la dejun, sporturi dimineaţa şi muzică seara, când răsare luna, la patru mini cu „mămica”! Mama, virtuoasă, moralistă şi ideală gospodină şi Mamă: „O mamă”!

Tatăl… A! Nu-l cunoşti pe Iorgu Deleanu? E un om despre care se spune la toate vrâstele, cu acelaşi ton: „Ce poamă!” Numai el mă salută pe stradă, dar trage cu ochiul să vadă dacă nu-l observă vreun amic de-al casei. Cred că e singurul exemplar reuşit al acestei convenţionale familii. Dar, după câte ştiu, nu prea stă pe acasă.

Eşti satisfăcut?

Simt că mi-am făcut datoria.

A! Mai am de răspuns la post-scripium.

Când o femeie îţi trimite o fotografie, e mult sau e puţin?

Depinde de fotografie, naivul meu Paşa. Dacă fotografia e extraordinară, e mult. Dacă fotografia e mediocră, e puţin. Dar când îl ai pe Alexandru Pallă alături, lângă tine, şi când acest rarisim Alexandru Pallă îţi face portretul – aşa cum mi l-ai descris: roş şi verde, în verdele Veneţiei – şi când, în loc să trimiţi portretul însuşi, sau măcar fotografia acestui portret tinărului de la Medeleni, îi trimiţi o fotografie oarecare – da! erai foarte distrată în clipa expediţiei. Şi dacă erai foarte distrată în acea clipă tocmai, înseamnă că te gândeai la cel care te priveşte, sau te va privi, în carne şi oase, mai mult decât la celălalt.

Şi când, pe deasupra, acea fotografie oarecare nu e însoţită de nimic, valoarea ei scade simţitor. O femeie, bunule Paşa, când trimite o fotografie de-a ei cuiva pe care-l doreşte, cuiva de care vrea să fie dorită, mai adaugă o floare, o şuviţă de păr, ceva, în sfârşit, care să dea parfumul realităţii cartonului mort. Sau măcar sărută fotografia pe care o trimite. N-ai grijă! Când o sărută, are grija să anunţe aceasta pe dosul fotografiei. Femeile nu cunosc nici voluptatea invizibilului, nici a anonimatului, mai ales în dragoste.

O fotografie trimisă în astfel de condiţii, fără de nici un cuvânt, e o carte de vizită depusă fără să te dai jos din trăsură.

Trimit şi eu, după cum vezi, o fotografie de-a mea, aleasă la întâmplare, dar ţi-o trimit ţie, ca să mă vezi îmbătrânita şi să n-ai decepţii când ne vom vedea aici. Bunule Paşa, între noi cochetăria e deplasată. Suntem doi vechi tovarăşi de arme.

Poţi să arăţi fotografia mea şi Adiei, ca să-şi dea seama că Ioana Pallă, castelana de la Sălcii, care vă doreşte pe amândoi, nu poate fi nici o clipă rivala ei. Cred că şi tu, privindu-mi fotografia alături de Adia, vei avea aceeaşi părere…”

Ioana Pallă răsfoi un maldăr de fotografii, pe care le privi amănunţit, aşa cum se priveşte o femeie în oglindă, când e îndrăgostită. Alese una – pe cea mai bună – o sărută şi, fără să scrie nici o vorbă pe faţă sau pe verso, o aşeză între foile voluminoasei scrisori.

Ioana Pallă, fostă sultană a lui Paşa şi camarada lui, îi servise multe „adevăruri nuanţate” în scrisoarea care trebuia să-l determine să i-o aducă pe Adia la Sălcii.

Portretul tinărului Deleanu, de pildă, îl exprimase conştiincios. Un singur amănunt omisese: motivul care o făcea pe ea, Ioana Pallă, inabordabilă ca un trăsnet pentru intruşi, nu numai să tolereze, dar să provoace şi să întreţie chiar vizitele „băieţoiului” de la Medeleni.

Aşa ceva însă nu se destăinuieşte unui bărbat, chiar, sau mai ales, când acel bărbat e Paşa, în ultima sa metamorfoză. Nu putea să mărturisească lui Paşa că avea nevoie de prezenţa tinărului Deleanu, şi mai ales motivul acestei nevoi, contradictoriu pe de-a-ntregul cu părerea pe care o avea – sincer exprimată în scrisoare – despre acelaşi personaj.

Un motiv identic o determinase cu ani în urmă să se căsătorească, fără de nici un interes bănesc – ea singură fiind bogată – cu fratele pictorului Pallă, politicianul Sake, despre care curând spusese cu un ton care nu suferise nici o evoluţie: „Ce pauvre Sake!”

Înainte de-a se căsători cu Sake, o cucerise pe sora fraţilor Pallă, Adelina Pallă, reeditarea feminină a simpluţului Sake.

Amândouă era eleve interne la călugăriţe, în ultimul an. Adelina Pallă, orfană, era crescută de fratele ei, Manole Pallă, Sake, mult mai în vârstă decât ea, holtei cu menajeră, şeful partidului conservator din Iaşi, graţie averii uriaşe moştenită din părinţi şi graţie prestigiului – neştirbit nici de moarte – al părintelui său, Ştefan Pallă, unul din rarii oameni ai acelei vremi, stimat şi de răposata Elencu Dumşa: Fiţa Elencu.

Pe-atunci, Ioana – fiica unei grecoaice pe cât de frumoasă pe-atât de iscusită, şi a unui negustor de neam turbure, îmbogăţit în apatica Moldovă – îşi aştepta frumuseţa, care nu-i venise încă decât în ochii întredeschişi. Era slăbuţă, palidă, cu gesturile de văduvioare ale fetelor crescute la călugăriţe, în haina cernită şi ingrată, cu filetul negru pe cap şi genele plecate.

Aşa cum era, se îndrăgostise fulgerător de pictorul, de pe-atunci celebru, Alexandru Pallă, ale cărui rare treceri prin Iaşul părintesc răscoleau garderoabele femeilor ca balurile date în cinstea lui vodă. Îl văzuse o singură dată la teatru, şi dorise pentru ea – ca Salomeea, capul lui Ioan – decorativul cap bărbătesc al lui Alexandru Pallă.

Pictorul plecase în străinătate. Venea în ţară numai ca să-şi încaseze venitul moşiilor administrate de Sake.

Ioana, după plecarea lui, câştigase mai mult decât prietenia Adelinei; prin ea, mai mult decât simpatia lui Sake. Şi astfel, după trei ani, când pictorul venise din nou la Iaşi, după ce colindase Indiile, China şi Japonia, făcuse cunoştinţă cu o rudă inedită: Ioana Pallă, graţie căreia preţuise altfel decât până atunci peisajul Iaşului, în care se statornicise vreo doi ani.

Cucerirea treptată a Adelinei şi-a lui Sake nu era, cum s-ar putea crede, un calcul abil pentru a căpăta dacă nu o avere de care n-avea nevoie, măcar un nume mai vrednic de rangul feminităţii ei decât cel înscris în cataloagele şcolare şi pe coperta cărţilor de învăţătură.

La călugăriţe era atrasă de Adelina fiindcă era singura fiinţă din preajma-i, care – deşi lipsită de orice farmec – îl avea pe acela al rudeniei de sânge cu Alexandru Pallă. Începuturile apropierei ei de Adelina aveau coloritul celor mai pure idile. Timiditate, roşeli ale obrajilor şi sufletului, bătăi de inimă, teamă de ridicol, fericiri prelungite-n insomnii şi visuri, pentru cel mai neînsemnat gest afectuos al Adelinei.

Adelina, într-un cuvânt, era „flama” ei. Cu preţul unor eroice umilinţe faţă de colega de bancă a Adelinei, izbutise s-o înlocuiască. Apoi devenise tovarăşa ei de dormitor, la masă, la plimbare în recreaţii, la slujbă, dumineca, şi chiar la Sălcii în vacanţa cea mare.

Sake o măritase pe Adelina cu un subordonat politic.

Ioana o iubise pe Adelina Pallă; pe Adelina Mendrea o dispreţui cum merita. La nunta Adelinei numai mireasa plângea cum plângeau miresele în acele demodate vremi – cu hohote publice, leşinuri, deşteptări palide pe sofale, cu săruri la nas şi apă de flori pe tâmple; domnişoara de onoare a Adelinei, cauza necunoscută de nuntaşi a realei desperări, împlinită după o vacanţă la Sălcii, se îndreptase cu aceleaşi emoţii, timidităţi şi pasionate învăluiri, spre celălalt purtător al numelui Pallă: Sake.

Când ţi-e scump un om, lesne pot să-ţi fie icoane pentru adevărate îngenuncheri toate obiectele neînsufleţite ale intimităţii lui. Iubeşti atunci o batistă a omului dorit mai mult decât pe propriul tău frate. Ţi-e mai preţios ciobul de oglindă în care s-a privit, decât însuşi chipul părintelui tău mort. Şi mai dragă ţi-i lectura numelui său, iscălitură pe un petec de hârtie, decât versurile cărţii cumpărate cu sacrificii.

Aşadar Sake, la început, ca şi Adelina, nu fusese un simplu Sake, deşi era. Frăţia de sânge cu Alexandru, convieţuirea din timpul copilăriei dădeau sacru şi liric mister chiar evidentului Sake.

Apoi venise Alexandru, paşă la început. Când plecase, după doi ani de pictură la Iaşi şi la Sălcii – Ioana îi spunea Paşa. Dar paşă nu mai era. Lăsa în urma lui o sultană, al cărei bun plac îl urma plecând.

De-atunci Ioana trăise multă vreme sultană, îmbelşugând cu prisosinţă cronica nescrisă a Iaşului, în popasurile de vară, făcute la Sălcii, printre călătoriile de peste graniţă şi în iernile petrecute uneori în capitala Moldovei.

Şi iată că din nou reînvia ceea ce în adolescenţă fusese o confuzie: atracţia pentru o persoană legată prin ceva de cea dorită.

De când o văzuse pe Adina, tânărul Deleanu îi devenise indispensabil şi insuportabil, simultan. De asta îl vedea aproape zilnic, şi de asta îl ţinea în grădină.

Fără de Adia, tânărul Deleanu era un simplu „băieţoi”. Dar Adia exista – şi nu ştiuse unde-i până la scrisoarea lui Paşa – şi singura ei urmă fusese tânărul Deleanu.

Pe Adelina o iubise, sau crezuse c-o iubise, pe tânărul Deleanu însă ştia că nu-l iubea: departe de asta! Atracţia era mai umilitoare, corvada – mai grea.

Adelina era sora lui Alexandru Pallă.

Dar pe tânărul Deleanu Adia îl iubea.

Îl iubea? …

Logic, era imposibil ca Adia de la Veneţia să-l iubească pe tânărul Deleanu. Nici chiar Adina cea din tren – logic – nu putea să-l iubească pe tânărul Deleanu. Apariţia vaporoasă din tren – fetiţă şi femeie în acelaşi timp, cum unii adolescenţi sunt fete şi băieţi – nu putea iubi pe îngrozitor de concretul tânăr de la Medeleni.

Totuşi „exista” scena de pe culoarul vagonului: sărutările, lacrimile…

Şi existenţa acestei scene inexplicabile era singurul mister închis în acest tânăr Deleanu. Zile şi zile de-a rândul, în prezenţa şi absenţa lui, căutase să-l descopere, cum ciocăneşti un simplu şi prozaic zid, în căutarea comoarei închise. Nu descoperise nimic. Zidul era plin. Dar e chinuitoare pedeapsă să dormi şi să trăieşti necontenit alături de un zid opac, în speranţa unei comori pe care n-o găseşti, în loc să fii liber, mai ales când libertatea de până atunci avuse dimensiuni de palat.

Era sigură că bunul Paşa va fi convins de scrisoarea ei – dar ea nu era de loc.

În faţa femeii pe care-o dorea, avea clara conştiinţă că feminitatea ei se nimicise. Conştiinţa acestei infirmităţi era o armă poate, dar o armă bărbătească oarecum, armă de înfrângeri, fără tăiuş, elastică, moale, laşă.

Întrebarea care-l frământa pe Paşa la Veneţia – cine-i tânărul Deleanu? – o chinuia şi pe ea, dar mai ascuţit, fiindcă tânărul Deleanu era lângă ea şi Adia la Veneţia.

Iubea ca un bărbat şi se temea ca un bărbat – şi femeia dorită rămânea mai femeie, înarmată cu toată feminitatea, pe care, nemaiavând-o firesc, i-o atribuia.

O singură soluţie găsise mintea ei pentru a dezlega enigma tinărului Deleanu: să-l iubească. Iubindu-l, o clipă numai, dar sincer, ar fi descoperit cheia pe care orice femeie o lasă în dragostea pentru bărbat, singură cheie cu care poţi deschide măcar una din nenumăratele porţi după care e închisă şi ascunsă feminitatea ei.

Iubindu-l, ar fi ştiut de ce-l iubise Adia – care, logic, nu putea să-l iubească – şi aflând de ce-l iubise Adia, ar fi ştiut cum şi pe cine poate iubi Adia: ar fi aflat ilogicul, deviaţiunile specifice feminităţii ei.

Dar tocmai pe tânărul Deleanu nu-l putea iubi. Şi simulacrul unei iubiri nu putea fi edificator pentru ea.

Iată de ce, în faţa scrisorii care însemna venirea Adiei la Sălcii – nu departe de Medeleni – avea sentimentul de îngrijorare al unui avocat, care după ce-a pledat astfel procesul încât îl vede câştigat – pe faţa biruită a judecătorilor – se cutremură, dându-şi seamă tardiv că onorarul – neluat încă, şi insuficient garantat – e îndoielnic.

Uneori, excesul de viaţă oboseşte: ai vrea să fii bolnav ca să te odihneşti în pat. Din aceeaşi pricină, marii bogătaşi doresc „momente” de sărăcie, ca un ceai de tei după multă cafea neagră; inteligenţele în veşnic neastâmpăr, acalmia tonifiantă a prostiei; scriitorii prea glorioşi, antractele uitării; femeile cu prea mult succes, viligiatura singurătăţii; şi talentele tinere, măcinate de tumultul permanent şi anarhic al sufletului, lecturi plate, care tâmpesc şi distrează dând sufletului fizionomia rubicondă şi beată a bucătăreselor din galeria la cinematograf.

Căutarea acestui echilibru îl făcuse pe Dănuţ, de-a lungul anilor, să cetească pasionat în unele epoci – uneori numai – acea literatură care începe cu haiducii şi romanele demontate în fascicule, şi trecând prin Ponson du Terrail, Michel Zévaco, Paul Féval, Jules Marry şi alţii cu nume obscure, ajunge la Gaston Leroux, Conan Doyle, Maurice Leblanc, şi toţi acei fabricanţi de aventuri palpitante, romane care pe faţă sau într-ascuns se găsesc în toate casele, dacă nu în toate bibliotecile, socotite de unii şampanie literară, de alţii laxativ. Înainte, căuta un echilibru cetind astfel de romane, care în domeniul lecturilor aveau aceeaşi valoare şi semnificaţie pentru el ca Tonel în domeniul prieteniei.

Acum le cetea fiindcă era la nivelul lor. Din altitudine în altitudine, căzuse – nu coborâse – la nivelul platitudinii.

Sufletul îşi pierduse sonoritatea.

În faţa soarelui, de pildă, mai mult decât: „Frumos e; sau roşu e!” nu putea nici vorbi, nici gândi, nici simţi. Constata şi nimic mai mult. Ochii şi urechile ţineau neglijent contabilitatea estetică pe care-o ţine marele ochi de bou şi clăpăuga ureche de porc a banalităţii obşteşti.

Înainte fugea de belşug; seceta-i era o răsplată, o odihnă binemeritată. Acum avea nostalgia belşugului, şi-atât.

De când o cunoscuse pe Ioana, fulg cu fulg, pană cu pană, sufletul se despuiase: îşi simţea gândurile cu atât mai ridicule cu cât avântul dorea să fie mai mare, ca zborul unui cârd de gâşte jumulite de vii.

Regres vertiginos ca aparenta neclintire a pământului, din seara când se despărţise de Adina şi o întâlnise pe Ioana. Ciudate raporturile cu Ioana! În seara când o cunoscuse, călare pe bihuncă la spatele ei, o sărutase pe gât, cuprinzându-i sânii cu mâinile. Pe hotarul unei melancolii începea o aventură. Restul acelei nopţi, bărbăteşte începută, era ratat şi umilitor. A doua zi se consolase. Oricum, să săruţi pe gât din prima seară pe celebra Ioana Pallă e mult! Alţii au aşteptat ani de zile zadarnic – aşa cel puţin spuneau unii cronicari – ceea ce el, elev în clasa opta, luase într-o singură seară.

Revenise la Ioana Pallă, a doua zi chiar, cu Dorian Gray, hotărât să o epateze, dezvăluindu-se. E preferabil, în faţa Ioanei Pallă, să fii Dan Deleanu, cu idei personale original exprimate, decât un oarecare elev de liceu. Fusese mai elev de liceu decât oricând. Plecase mortificat, cu o impresie de repetentă extra-şcolară.

Revenise iar. Îşi dovedise în timpul nopţii că rolul pe care i-l atribuia Ioana Palia – ea nedându-şi seamă că-i rol – îi da putinţa să o „studieze” fără ca ea să-l bănuiască măcar. Studiase exact ceea ce studiase şi în zilele precedente: umilirea lui ciudoasă. Ioana Pallă rămânea tot Ioana Pallă, el, tot elevul repetent.

Revenise iar. Îşi dovedise în timpul nopţii că cei ce studiază aşteaptă, observă, compară, înregistrează, pândesc. Da, pândesc. Acesta era termenul exact. Studierea unei femei nu e ca o vânătoare de prepeliţe. E o pândă, răbdător instalat după un copac, tăcut, confundându-te cu umbra şi tăcerea copacului de care te razemi – aştepţi, De-atunci, nu mai pretindea nimic de la ziua următoare. Se lăsa pe seama zilelor, socotite în totalitatea lor succesiv sporită, aşteptând surpriza la început, miracolul mai apoi. Înţepenise în aceeaşi poziţie.

Dar, treptat-treptat. Începuse prefacerea dinăuntru.

Târziu abia îşi dădu seamă că la început, dacă accepta rolul impus de Ioana, dacă se resemna să-l suporte, avea totuşi convingerea liniştitoare că odată şi odată va da o superbă dezminţire, precum biblicul Samson.

Dar pletele lui Dănuţ. În loc să crească, scădeau. Mai mult, mai jalnic, decrepitudinea robitului Samson se datora tunsorii. Dalila avea foarfece. Decrepitudinea lui Dănuţ, însă, era un fel de chelie.

Gestul de revoltă al scuturării pletelor făcea, dimpotrivă, să cadă, mereu, alte şuviţe moarte.

Crezuse că într-o zi se va putea dezvălui în faţa Ioanei, arătându-i chipul lui adevărat. Se înşelase. Nu mai era nici o mască pe faţa lui: era aşa cum îl credea Ioana. Mască era trecutul – mască scoasă prin surpriză, prin somn.

Crezi că ai pe faţă rânjetul cretin al măştii, şi deodată îţi întâlneşti faţa în oglindă.

Încercase atunci să fure, căci furt era să ia ceva din recolta altor Dănuţi, din trecut, şi a pretinde faţă de Ioana, că era dintr-a lui, a prezentului Dănuţ. Încercase s-o epateze, reproducând, sau mai exact, pastişând fără elan „notaţii” din caietul dăruit Monicăi: Alunele veveriţei. Încercarea păruse Ioanei o tentativă de furt – de la alţii: avea dreptate. Se fura pe el singur, dar tot gest josnic de furt era, căci ceilalţi Dănuţi erau alţii. Nu-l umilise acuzaţia că-l plagiază pe Jules Renard. Asta n-avea nici o importanţă. Îl umilise descoperirea gestului care purta ca un tatuaj revelator pecetea furtişagului.

Începuse o activitate josnică în el. Tot ce gândea era slut, hâd. Toate amintirile se alterau, ca prăjiturile cu cremă, vara. Nimic nu mai era proaspăt, nimic fraged. Totul mucegăia, se oţetea. Avea în suflet atmosfera unei tejghele părăsite într-o odaie cu soare fermentat şi muşte verzui.

Se îndoia chiar dacă o iubise pe Adina, şi dacă îl iubise. Şi cu Adina cercase s-o epateze pe Ioana. „Cucerirea” Adinei, istorisită cu un aer infatuat şi retuşări de rigoare, căpătase un accent fals de literatură de rând. Părea născocită, chiar în ochii lui. În tot cazul, uricioasa ca o aventură sentimentală cu o chelneriţă. Fără de amintirea sufletului şi elanurilor de atunci, fabulaţiunea dragostei lor era de o pretenţioasă banalitate, în care el – trebuia s-o epateze pe Ioana – avea rolul donjuanului lucid, calculat şi pervers, şi ea rolul fetei seduse. Îl minunase şi pe el, în timp ce istorisea Ioanei – deseori întrerupt de sarcasmul ei, deseori întrerupt de mirarea lui – că „aventura” nu se isprăvise printr-un proces de seducţiune intentat de sărmana Adina Stephano, perversului Dan Deleanu.

Seducerea ei la patinaj era grotescă şi barocă: lăudăroşenie de chelner care pretinde faţă de domnişoara de la casă că a „trăit” cu o prinţesă.

Ioana îl ascultase suficient. De la o vreme, însă, îi ceruse dovezi: scrisorile, fotografiile, şuviţele de păr… Îl prinsese cu minciuna.

Da! N-avea nimic de la Adina. Singura scrisoare de la ea – atunci când pălmuise în casa ei pe pretinsul proprietar: scenă pe care o istorisise Ioanei, dar atribuind-o altei aventuri, nu din delicateţă pentru Adina sau pentru sufletul lui, ci din dorinţa de-a o face să creadă pe Ioana c-a avut mai multe „metrese”, că nu-i „novice” – o rupsese atunci, ca să desfiinţeze urma zilei urâte. Îl mira acum şi-l indigna ruperea scrisorii. Ai o scrisoare compromiţătoare de la o femeie bine, şi în loc s-o păstrezi – la câte nu poate servi – o rupi ca un naiv, ca un nerod. De altfel, la lumina noului suflet îşi dădu perfect seamă cine putea fi acel „proprietar” care ieşise din ietacul Adinei, încheindu-şi nasturii, după ce Adina ieşise într-un chimono îmbrăcat pe piele. Dar nu-l indigna trădarea, necinstea Adinei, făţărnicia şi abilitatea ei temerară. Nu! Acestea i se păreau perfect normale: ştia doar, ştiuse întotdeauna, că femeile sunt rele, şi nu par. Nu vedea de loc de ce tocmai Adina ar fi fost o excepţie. O femeie ca toate femeile, apetisantă, da, foarte apetisantă, avea trup nostim, era bine făcută, ştia să se îmbrace, să se dezbrace, şi avea draci! Îi părea rău că Ioana nu-l văzuse cu Adina la Bucureşti, în trăsură, sau intrând acasă la Adina – întocmai cum regretă mahalagiul ajuns deputat că nu l-a văzut comahalagiii strângând mâna lui vodă.

Adina era o reclamă pentru el. Şi din nenorocire – din prostia lui – n-o putea folosi ca atare tocmai faţă de Ioana.

Fusese „indignat” de tăcerea Adinei – nu mirat, necum întristat. Sentimentul lui faţă de această tăcere a Adinei, cu tonalitatea lui sufletească, poate fi tradus numai prin expresia „a trage chiulul”. Adina îi trăgea chiulul. În loc să-i scrie, în loc să-i furnizeze materialul doveditor, elementele reclamei necesare faţă de Ioana – tăcea, tăcea, tăcea!

Îi era ciudă. Ciuda aceea trivială la periferiile căreia se îmbulzesc înjurăturile.

El nu-i scrisese, nici nu-i scria. Asta ar mai fi lipsit! Fusese prost, nu mai era!

La lumina acestui nou suflet, constatase – fără nici o tristeţă – ce plată aventură era dragostea lui cu Adina. O femeiuşcă amatoare de băieţi tineri. El, un „novice” amator de femei. Prima care-i ieşise în cale – îl luase, o luase. În locul Adinei ar fi putut să-i iasă o servitoare, cum se întâmpla în genere cu liceenii: totuna era. Prima experienţă. Debutul. Entuziasmul neofitului. Nu-i părea rău că-i scrisese pe atunci, zilnic. Regreta că nu poate dispune din nou de scrisorile şi versurile trimise Adinei. I le-ar fi trimis Ioanei. Erau foarte bine făcute: cu foc. Din memorie nu le putea reface. Ce imprudenţă! Să scrii scrisori de dragoste „literare”, într-un singur exemplar! Nu îndrăznea să i le ceară îndărăt, fiindcă-i era lene, şi fiindcă era sigur că nu i le-ar fi dat îndărăt. Nu era ea proastă să restituie astfel de scrisori. Mai bine le întrebuinţează ea la nevoie… Mai târziu, dacă el s-ar însura, ar putea face şi un şantaj cu ele…

Impresia că i s-a tras chiulul, că a fost tras pe sfoară îl făcuse încetul cu încetul să nu mai poată suferi nici amintirea Adinei: îl enerva, îl indispunea.

Începuse să inventeze alte aventuri – pentru Ioana – cu reminiscenţe din d'Anunzzio, banalizate. Toate miroseau o lăudăroşenie.

Era convins că n-are măcar talentul de-a minţi, de-a inventa, pe care-l avea chiar şi Tonel.

Din această cauză, constatând lipsa de resurse seducătoare, se hotărâse s-o înşele pe Ioana prin altceva: prin tăcere.

Oamenii care tac par oameni superiori. Totuşi nici aşa n-o putuse înşela. Îl descoperise.

Era prost: da, prost. Nu-i venea să creadă cum a avut vreodată curajul sau inconştienţa de-a se crede deştept şi de-a se comporta în consecinţă. Simpla constatare că eşti prost nu e dovadă de inteligenţă.

Îşi amintea de altfel că mulţi oameni mediocri recunoşteau aceasta şi n-aveau pretenţia de-a fi compătimiţi sau admiraţi. Îşi cunoşteau lungul nasului. Aveau bun simţ, dar, evident, conştiinţa că nu-s deştepţi nu le ţinea loc de inteligenţă.

Nici acasă nu mai avea curajul, stăpânirea necesară de-a sta cu ceilalţi. Un fel – nu de pudoare – de vanitate ursuză îl împiedica. Nu mai spunea nimic – nici metafore nu mai putea face – de teama nu numai a Olguţei, dar chiar şi a Rodicăi. Toţi îi erau superiori. Se surprinsese invidiind unele glume de-ale lui Puiu. Remarcase atunci că Puiu avea frunte şi ochi vii, şi bănuise în el forţa latentă a unei mari inteligenţe. Şi Mircea evoluase în bine. Niciodată nu-l socotise pe Mircea mediocru. Dar îl simţea – deşi înaintea lui la clasificaţie, şi în stima profesorilor – subt el.

Observă cu nedumerire că se înşelase. Auzea la dejun şi la masă reflecţii de-ale lui Mircea, exprimate cu voce tare, şir şi eleganţă, care dovedeau o inteligenţă originală şi fin umor.

Toţi progresau, vădindu-i regresul lui. De asta îl vedeau rar pe-acasă, şi când era vizibil – la dejun şi la masă – tăcea, pozând în om superior, dar fiind convins că nu înşeală pe nimeni, ceea ce-l făcea stângaci şi când tăcea.

Numai pe biata Monica o înşelase. La început, când frecventarea Ioanei îi devenise necesară – o pornea zilnic călare, fără să dea explicaţii nimănui – ceruse Monicăi două din caietele pe care i le cumpărase pentru noua vacanţă.

— Mă retrag de-acuma. Am un plan mare. Îmi trebuie singurătate. Ai să vezi ce-am să scriu…

Minţise. Îl îngrozise sinceritatea deznădăjduită – şi cinică – cu care o minţise pe Monica.

De-atunci o evita. Probabil că şi Monica îl dispreţuia. În ultimul timp avea impresia că Monica se împrietenise cu Mircea. Îi vedea discutând pe-amândoi, plimbându-se împreună.

Îl evita şi pe Mircea, cu ostilitate. I se părea că Mircea profită de absenţa lui, de scăpătarea lui, ca să-i fure prietenia Monicăi, ca să-l alunge de lângă ea, ca să-l înlocuiască. Când îl vedea pe Mircea singur – uneori seara – îi răspundea cu bruscheţă la întrebări, alteori nu-i răspundea de loc, îl privea eu ironie vidă, cu ranchiună. L-ar fi trimis acasă la el, dar n-avea curajul să-i spuie: „Pleacă, n-ai ce căuta aici”. Era şi laş pe deasupra.

Pe Monica o ura, mai mult, o desconsidera: era un fel de trădare prietenia ei cu Mircea. Căci el se socotea părăsit, deşi el îi ocolea pe ceilalţi. Îi simţea pe toţi solidari împotriva lui, ceea ce-l făcea să socoată ca un fel de voluntar sacrificiu absenţele lui de-acasă şi neparticiparea lui la viaţa şi mai ales la veselia celorlalţi. Redevenise taciturnul, posomoritul, timidul şi uneori bruscul Buftea de odinioară, dar acrit şi îmbătrânit şi fără de „turbinca lui Ivan”.

Abaterea şi mahmureala necontenită în care se găsea îi sugerase un nou mijloc de-a o seduce pe Ioana: s-o impresioneze prin milă. Să-i cerşească mila. Să joace faţă de ea rolul damei cu camelii.

În consecinţă începuse să mănânce puţin, ca să slăbească. Sub pretextul că untul şi carnea îl îngreoaie, dându-i arsuri, le suprimase, supunându-se unui regim de mămăligă, brânza, lapte acru şi lapte cu orez. Nici un dulciu.

În fiecare dimineaţă se cerceta în oglindă să vadă dac-a plecat, dacă a izbutit să alunge din obraji aroganţa sănătăţii. Izbutise într-o anumită măsură, dar se sluţise. Plinul obrajilor secase puţin, dându-le ceva dur, osos, tătărăsc, luându-le dulceaţa expresiei, copilăreşti. Bea multe cafele negre, ca să-i piară pofta de mâncare exasperată de regim, şi fuma.

Atât învăţase de la Ioana: să fumeze. Fuma exagerat, ţigară după ţigară, numărând mucurile, încântat când numărătoarea se suia până la cincizeci pe zi. Mirosea a fum de tutun rece, şi degetele minii drepte se îngălbeniseră la vârfuri, ca la pensionari.

Tăcerea şi izolarea în care trăia mereu – căci pe Ioana o vedea din ce în ce mai puţin, deşi zilnic o vizita – îl sălbăticiseră, dându-i expresia vinovată şi înfricoşată a liceenilor interni, cu deprinderi urâte, gata parcă să-şi ascundă cearcănele ochilor subt cot la fiecare întâlnire cu ochii altuia.

Vedea deseori – la dejun şi la masă – ochii mamei lui, îngrijoraţi. Se făcea că nu-i vede, iritat. Nu da nimănui nici un fel de explicaţii, şi conştiinţa că tăcerea lor, când îl priveau, era o întrebare, îl exaspera. Se scula de la masă înaintea celorlalţi, venea la masă după toţi, singur, izolat, pe scaunul lui, cu ochii în farfurie sau în gol.

Uneori îi venea să plângă, dar cabotinul aplauz al autocompătimirii îl dezgusta de lacrimi. În loc să plângă, strâmba din buze, înfundându-şi posomorit mâinile în buzunare.

Vestea războiului îl răcorise o clipă. Sperase că România va intra în război. Era hotărât să se înscrie voluntar: o sinucidere mai sigură decât cealaltă pe care n-ai curajul s-o duci la capăt. Sinucidere cu tunul, mânuit de alte mâini, nu cu revolverul mânuit de mâna ta.

Urmărise încordat ziarele, care, din ce în ce, luau înfăţişarea unor afişe de apocalips. Articolele politice şi manşetele literare ale primei foi dispăreau, făcând loc veştilor tipărite cu litere monumentale. Evenimentele se ridicau, profilându-şi pe foile cotidianelor, siluetele de dihănii terţiare, izgonind muşuroaiele de litere mărunte ale faptelor diverse.

Începuse preistoria modernă.

        „Luptele de la Gratza, Loznica şi Belgrad”.

        „Mobilizarea generală în Austria.” „Războiul a început.” „Atitudinea României faţă de conflictul austro-sârb.” „Consiliul de coroană.” „Trupele germane pătrund în Franţa.” „România în stare de espectativă armată.” „Austria declară oficial război Rusiei.”

        …Ar fi dorit veşti mai senzaţionale, cataclisme mai vertiginoase, mai neprevăzute. Se bucura cum jubilează puşcăriaşii văzând incendiul oraşului, sperând că va arde şi puşcăria. Ritmul vastei dezordini era pentru el o satisfacţie personală. Toţi în jurul lui erau neliniştiţi. Zvonurile despre o invazie a Moldovei, despre eventuale lupte înlăuntrul hotarelor naţionale, veneau de pretutindeni, se calmau, iar apăreau, când absurde, când posibile: totul era posibil faţă de imposibilul realizat de ultimele evenimente.

Domnul Deleanu nu sosise la Medeleni, ca să poată urmări mai lesne de la Iaşi mersul războiului, şi la nevoie să poată lua măsuri din vreme. Olguţa-i făcea dese vizite cu un automobil expediat la Medeleni de precautul şi prevăzătorul Herr Direktor, pentru orice eventualitate. Îl conducea singură – deşi maşina venise cu şoferul ei – spre indignarea ieşenilor şi a colonelului Barbă-Roşie care vedea în automobil un rival. Vizitele Olguţei se prelungeau uneori câte o săptămână. La Iaşi, prezida ea singură mese bărbăteşti, la care luau parte domnul Deleanu, colonelul Barbă-Roşie, doctorul Prahu, oncle Michel uneori şi alţi mulţi prieteni de-ai domnului Deleanu, veniţi de prin viligiaturi din cauza războiului. Olguţa poreclise mesele de la Iaşi „Clubul burlacilor” şi fusese proclamată prin vot nominal prezidenta activă. Dezbateri fără prezident nu se pot concepe: Olguţa izbutea să fie cât mai prezentă, primită de altfel după scurtele absenţe cu aclamaţii.

Herr Direktor venise mai devreme decât în ceilalţi ani din Germania. Şi el aştepta la Bucureşti desfăşurarea evenimentelor, dând dese telegrame la Medeleni. Ultimele anunţau neutralitatea. Ziarele la fel.

        „România rămâne neutră.” „Informaţiunile noastre ne permit a afirma că hotărârea României de-a rămâne neutră este o hotărâre definitivă.”

Bucuria penibilă cu care primise aceste ultime veşti dovedise lui Dănuţ că în fond, din prima clipă dezavuase proiectata sinucidere. Şi această hotărâre fusese aparentă numai şi profund cabotină.

Nu mai ceti nici ziare.

Singura lectură pe măsura lui erau romanele senzaţionale. Dar nici n-avea curajul s-o facă făţiş. Se închidea în odaia de culcare, şi acolo, singur cu ruşinea lui, întins pe pat, sorbea paginile tipărite mărunt ca tartinele de icre tescuite, sărind descripţiile, căutând numai pasagiile unde acţiunea vâjâie ca Bistriţa la toance – participând cu o credulitate stupidă la peripeţiile eroilor, confundându-se cu ei, regretând uneori zgârcenia de eroism şi de supradeşteptăciune a autorului faţă de eroul principal, brav de altfel, inteligent şi nobil, dar pus câteodată în încurcătură. Parcurgea vertiginos kilometri de tipar uitând de toate, înstrăinat de el şi de ceilalţi, rămânând la finele romanului cu o congestie a capului, şi cu o impresie de dezamăgire uluită ca cei care se coboară brusc, după un lung voiaj într-un expres. Nu-l mulţumea nici un roman, dar pe toate le cetea până la capăt, simţindu-se ca izgonit din paradis la ultimele foi. Cărţile pe care şi le adusese de la Bucureşti, parte trecuseră în odaia Monicăi, parte umpleau biblioteca şi geamandanul, intacte. El cetea numai romane senzaţionale. Noaptea avea visuri care comentau – ca servitorii la bucătărie ceea ce se vorbeşte şi se întâmpla în casă peste zi – lecturile recente. Fiinţele din jurul lui se decoloraseră. Era plin de eroi medievali sau moderni, dar eroi, nu fleacuri. Nici nu mai ştia bine dacă se duce la Sălcii pentru Ioana sau pentru biblioteca soţului ei. În tot cazul, la Sălcii n-avea de cine să se jeneze. Cetea în grădină, nesupărat de nimeni, fără să aibă bătăile de inimă de-acasă când cineva-i bătea la uşă: imediat ascundea romanul subt pernă sau subt pat, întrebând răguşit: „Cine-i? Ce vrei?”

La Sălcii cetea pe faţă: ruşinea lui era bine stabilită, notorie. De Ioana nu se ascundea. Se simţea mai bine la Sălcii decât la Medeleni: mai la el acasă, cruţat de amintirea – tresărind în el, sau păstrată poate de ceilalţi – a altor Dănuţi, dacă vor fi existat vreodată şi alţi Dănuţi. Gândul începutului anului şcolar îl teroriza: era convins că va rămânea repetent într-a opta. Îi părea imposibil să mai înveţe ceva. Mircea prepara clasa opta, în vacanţă. Luase o dată cartea de psihologie: cetise câteva rânduri, nu reţinuse nimic; era idiot! Se mira cum de trecuse clasele până atunci. Visa uneori noaptea că-i în clasa patra, şi simţea prin vis că nu ştie nimic: vidul repetentului. Când se deştepta, dându-şi seama că-i într-a opta, avea impresia c-a tras profesorilor un chiul prodigios.

Tot mai spera însă că România va intra în război şi că şcolile se vor închide. Spera în război, cum doresc elevii interni – în vremi normale – epidemia de scarlatină sau tâlos care amina deschiderea internatelor, prelungind vacanţa. S-ar fi simţit fericit. Şi-ar fi făcut o imensă provizie de romane senzaţionale, şi ar fi rămas toată iarna singur la Medeleni. Nu concepea mai deplină satisfacţie decât aceea pe care ţi-o dă o viaţă între patru păreţi, închinată lecturilor palpitante cu mistere, crime obscure şi diabolice, detectivi geniali, intrigi în şase volume, eroi cu spadă neînvinsă, lupte superb neverosimile, enigme încurcate progresiv şi descurcate în apropierea ultimei foi, uneori amânate de un crud „va urma”.

Evadase complect din realitate în lumea romanelor senzaţionale. Dormea cu ferestrele închise ca să nu intre hoţii. Purta revolverul asupra lui, în timpul zilei, şi noaptea îl ţinea pe măsuţa de la cap, astfel situat încât dacă s-ar fi deşteptat din somn în scrâşnet de geam tăiat cu diamantul, din două mişcări ar fi putut trage. Chibriturile şi ele aveau poziţii strategice: cutia lor, aşezată pe un scăunaş, la căpătâiul patului, era întredeschisă, cu patru-cinci chibrituri scoase pe jumătate şi rezemate cu capătul fără gămălie de muchia dinspre pat a cutiei. La culcare, verifica dacă uşile sunt închise, şi deseori aşeza şi scaune încărcate cu obiecte grele, îndărătul lor: dacă cineva ar fi deschis uşa cu un passe-partout, după ce ar fi uns broasca cu untdelemn, ar fi găsit rezistenta scaunului. Cerceta pe subt pat, în şifoniera, închisă cu cheia de altfel – pe după perdele.

Nu era convins că-i singur în odaie, decât după o amănunţită cercetare a tuturor ascunzătorilor posibile şi chiar a spaţiilor prea reduse pentru a putea adăposti un trup omenesc, dar totuşi misterioase: ca, de pildă, gura sobei. Se simţea poltron şi erou în acelaşi timp. Când un ţăran îl privea mai lung, întorcea capul brusc să vadă dacă nu-i ocheşte pe la spate cumva. Oamenii cu barbă i se păreau deghizaţi, la fel oamenii cu burtă mare. Suspecta pe toţi servitorii. Toţi pândeau prilejul să fure, să prade, să jefuiască. Servitoarele aveau amanţi asasini; servitorii, amante dornice de avuţie. Bucatele puteau fi otrăvite sau narcotizate.

Cetea mereu, congestionându-şi creierul, pălindu-şi obrajii, injectându-şi ochii. Toate activităţile străine lecturilor, îl scoteau din fire, ca pe morfinomani tot ce-i împiedică de a-şi injecta doza. Se pripea mereu: la mâncare, la spălat, la îmbrăcat. Mai iute, mai degrabă, ca să poată lua mai repede cartea în mina. Cafeaua cu lapte de dimineaţă n-o mai lua cu ceilalţi în pridvor: o lua în odaia lui, culcat, cetind. Nu se scula din pat decât în preajma dejunului. Uneori se ducea la dejun nespălat, pieptănat numai în grabă, cu papucii în picioare sau pantofii de tenis mai expeditiv încheiaţi decât ceilalţi. Inteligenţa i se blegea treptat ca mersul celor cu tocuri prea tocite.

În lipsa Olguţei, Rodica începuse să ritmeze distracţiile, însoţită de Puiu – desperat şi exasperat de absenţele reiterate ale Olguţei – totdeauna, de Mircea uneori numai, când Monica nu ieşea din odaia ei, căci niciodată Monica nu vroia să arate şi altora ochii roşiţi.

Doamna Deleanu, văzând halul lui Dănuţ, scrisese lui Herr Direktor la Bucureşti.

Răspunsul: „Dragă Alice, Toţi motanii primăvara şi vara năpârlesc şi se jigăresc. Dacă vrei să-i vezi graşi, aşteaptă iarna. Dă-i pace băiatului să trăiască. Mă tem că-l aşteaptă vremuri grele. Lasă-l să fie tânăr cât mai e vreme…”

Jignită, nemulţumită şi incredulă, doamna Deleanu se adresase Monicăi, cu fruntea încreţită şi ochii grei!

— Monica, ce-i cu Dănuţ? Tu ştii ceva? E bolnav? Nu se simte bine acasă? Eu nu îndrăznesc să-l întreb…

— Nu te-ngriji, tante Alice. Scrie ceva.

— Scrie?

— Da, scrie. Tu nu ştiai că Dănuţ e scriitor?

— De unde să ştiu! se iluminase doamna Deleanu, respirând. Face versuri?

— Da.

— Frumoase?

— Foarte frumoase.

— Vai, Monica! Prin ce grijă am trecut! Vra să zică, Dănuţ e poet… Dragul de Dănuţ…

Şi pe Olguţa, care deşi în treacăt numai pe la Medeleni, avea ochi prea buni ca să nu observe, o lămurise tot Monica.

— Ce-i cu Metaforei, Melizando? E pe ouă?

— Scrie ceva mare.

— Face-o omletă! Spune-i să puie mai puţin spanac şi mai mult gălbenuş!

Chiar Rodicăi, cu care rareori vorbea, Monica explicase – fiind întrebată stăruitor, evident – cauza ţinutei şi singurătăţii lui Dănuţ.

— Monica, ce-a păţit fratele Olguţei? E amorezat? Monica dinţii o privise grav. Apoi:

— Scrie ceva. Sunt oameni şi altfel decât tine, Rodica.

— Te-ai supărat?

— De ce să mă supăr când nici tu nu te-ai supărat! O singură dată întrebase şi Monica pe cineva: pe Mircea.

— Mircea, spune-mi ce mai face Dănuţ?

— Nu ştiu, Monica. E invizibil şi am impresia că-l enervez.

— Daa!

— De asta îi dau pace.

De-atunci Monica se sihăstrise în odaia ei cu Leila şi tăcerea cărţilor. Mircea o vedea rareori. Casa era stăpânită de Rodica, urmată de suita ei: Puiu, permanent; Mircea, sporadic: şi el prefera să se izoleze în fundul livezii, fie învăţând, fie cetindu-l pe Jean-Cristophe, fie privind cerul, aşezat în iarbă cu mânile subt cap. Uneori Rodica îl descoperea. Se aşeza lângă el – totdeauna cu rugăminţi de acest soi:

— Mircea, mi-a intrat o musculiţă-n ochi: eşti bun să mi-o scoţi?

— Mircea, leagă-mi, te rog, basmaua.

— Hai să vedem care-i mai tare. Vrei, Mircea?

Dar imediat sosea Puiu cu veşnica bicicletă. Şi pe deasupra, Mircea prefera lipsa de cochetărie a grosolanei Sevastiţa decât grosolana cochetărie a Rodicăi.

Cu Olguţa era mai puţin timid decât la începutul vacanţei. Îi spunea uneori „Olguţa”, făcând totuşi în prealabil o pauză şovăitoare, ceea ce arăta Olguţei că mintal tot duduie îi spunea. În genere, însă, evita să i se adreseze direct.

Ştia că Olguţa nu iubeşte pe nimeni. Dar ştia că nu-l iubeşte şi că nu-l va iubi niciodată pe el. I-o afirmase Monica, în al cărei discernământ avea o încredere fără rezerve, curând după ce-i mărturisise – ceea ce Monica ştia mai dinainte, de altfel – dragostea lui pentru Olguţa.

I se părea că Olguţa – în faza actuală – nici n-ar fi putut iubi pe cineva: era prea deşteaptă, prea impetuoasă, prea plină de ea, prea densă sufleteşte – impermeabilă parcă pentru dragoste. Mişcarea sufletească a Olguţei era centrifugă: se risipea violent în afară. Dragostea pătrunde numai în sufletele care au o mişcare centripetă, numai atunci sufletul o absoarbe, dimpreună cu sufletul celui iubit.

Se obişnuise să o iubească singur, el cu el, cum alţii se deprind să trăiască singuri, monologând în loc să dialogheze.

Totuşi, pe lângă fericirea rarelor zile pe care Olguţa le petrecea la Medeleni, Mircea mai avea şi alte fericiri, tot de la Olguţa.

Odată, venind cu ea de la tenis, îi explicase, răspunzând la o glumă de-a ei, caracterul frumuseţii limbei greceşti. Olguţa îl ascultase. Vorbise mai mult, calm, curgător, preocupat să definească, nu să vorbească, aşa cum făcea când medita singur, ceea ce vroia să împărtăşească Olguţei. Încheiase astfel:

— Limba grecească are o supleţă catifelată, pe care nici o altă limbă n-o are. A fost parcă păstrată în untdelemn…

— Să mă-nveţi greceşte, dascăle.

Cât ar fi dorit! Dar Olguţa, preocupată de şedinţele tumultuoase ale „Clubului burlacilor”, uitase.

Avea însă amintirea acelei plimbări, a acelei convorbiri: amintire păstrată cu evlavie, cum ţin copiii săraci un ciob de jucărie, găsit din întâmplare.

Scria regulat mamei lui, asigurând-o că duce o viaţă odihnitoare şi agreabilă: ceea ce era exact. Recăpătase calmul pe care-l avea înainte de-a o cunoaşte pe Olguţa, altul prin două accente grave: trupul, abia descoperit, şi iubirea, de la început resemnată.

În lipsă de mai mult şi de mai bun – sau în aşteptare – Rodica îl acceptase pe Puiu, cu titlu, particular, de paj libertin. Jucau singuri tenis, apoi Rodica îşi lua duşul, în timp ce Puiu aştepta dincolo de rogojini, făcând studii confidenţiale asupra academiei Rodicăi; apoi Puiu îşi lua duşul, în timp ce Rodica întoarsă cu spatele pe chaise-longue, cetea, trăgând uneori cu coada ochiului să vadă dacă tot n-a isprăvit. Alteori Puiu îi cetea cu glas tare dintr-o carte cu poze, adusă de Rodica în fundul cufărului, fără de ştirea mamei ei, nici a Olguţei: Les aventures du roi Pausole. Şedeau lungiţi alături în iarbă, până când Rodica, după ce arunca o circumspectă privire de jurâmprejur, îl săruta pe gât, pe urechi, după ceafă şi pe piept, ca să vadă dacă se gâdila: ceea ce Puiu tăgăduia, după fiecare experienţă în doi. În timpul experienţei, Puiu se apăra, natural, cu mâinile, din care pricină, chiar dacă nu s-ar fi trecut caisele, Puiu tot n-ar fi întârziat printre crengile înalte, unde caisele sunt calde, grele, moi şi dulci.

În schimb, Sevastiţa uita tot mai des „să-i puie apă de băut pentru noapte”. Şi Puiu, setos, îi aducea aminte, indiferent de oră.

În alte seri, pornea în cămeşă de noapte, papuci, cu pelerina pe umeri, jalnic pelerin spre odaia Monicăi:

— Intră, Puiule.

— H-h! … Tu eşti bună, Monica.

Sevastiţa complecta faţă de Puiu, pe Rodica; Monica primea lacrimile vărsate pentru Olguţa.

În definitiv, Puiu era foarte ocupat. Şi asta-i principalul în vacanţă şi în viaţă.

Doamna Deleanu cetea, cânta la pian şi supraveghea puţin mai distrată decât odinioară, mersul gospodăriei.

Astfel, zilele vacanţei treceau purtând spre toamnă întreita singurătate a doamnei Deleanu, Monica şi Mircea; efervescenţa Olguţei, dusă în goana automobilului de la Medeleni la Iaşi şi de la Iaşi la Medeleni; şi mişcările de balet bucolic ale lui Puiu cu Rodica, întregite prin suspinele de Pierrot după cruda Colombină, ale lui Puiu, când se ducea copil în odaia Monicăi, să fie consolat.

Dănuţ cetea romane senzaţionale la Medeleni, şi zilnic, după-amiaza, Zdup îl ducea la Sălcii, unde tot romane senzaţionale cetea, alături de invizibila sau rareori întrevăzuta Ioana Pallă.

Aştepta în grădină fără să cetească. În sfârşit aducea o dovadă pozitivă că Adina Stephano n-a fost un simplu flirt de patinaj. Îi aducea fotografia Adinei de la Veneţia.

Mai că nu-l mirase locul de unde-i expediase fotografia. Deţinerea acestei fotografii recente de la Veneţia îl mulţumea din alt punct de vedere.

Îl măgulise în primul rând. Întâia noutate pe care viaţa reală i-o aruncase între ficţiunile romanelor senzaţionale îl făcuse să se stimeze puţin: desigur, e măgulitor să primeşti la Medeleni, tu Dan Deleanu, lector de romane senzaţionale un plic elegant, cu timbru italian, pecete veneţiană, adresă scrisă de o mina de femeie, şi conţinând fotografia unei femei îmbrăcată cu mult gust, într-o gondolă zveltă, oprită, în faţa scării unui palat. Spre satisfacţia lui – căci ar fi dorit să ştie toată casa sosirea faimosului plic – scrisoarea i-o adusese Rodica.

— Ce-i? Cine-i?

— Eu, domnule Dan, îţi aduc ceva plăcut… Compuneai?

— Da, da… Îndată.

Furişase romanul subt pernă, îndoind foaia, se aranjase în grabă şi ieşise afară – odaia era prea dezordonată – cu atitudinea celui turburat din singurătatea lui inspirată.

— O scrisoare de la Veneţia… parfumată, adăugase Rodica, surâzând cu înţeles şi candoare.

— A! da! …

— O aşteptai?

— Mda…

Scrisoarea era parfumată numai fiindcă o ţinuse Rodica în mină, cercetând-o pe amândouă feţele, privind-o în transparenţă la fereastră, înainte de-a i-o aduce.

— De ce trăieşti aşa retras, domnule Dan? Nu ne poţi suferi?

— Lucrez, domnişoară.

— Nu te surmenezi?

— Eee!

— Păcat! oftase Rodica, plecând efectul de negru al genelor.

— Mă ierţi, domnişoară, uite-n ce hal sunt! Aşa-i când lucrezi!

— Da! oftase din nou Rodica, aprobând, compătimind şi invidiind. E bine când poţi sta singur…

— Da… În fine… daa…

— Ne ceteşti şi nouă când isprăveşti?

Ridicase din umeri, evaziv.

Rodica oftase din nou şi plecase strângându-i mâna. O condusese, urmând invitaţia minei, până la uşa de din faţă.

— Sper că ne mai vedem, domnule Dan? Daca vrei, dă-mi să-ţi copii manuscrisul.

— Nu. Da ne mai vedem.

— Când?

— Nu vrei să facem o partidă de tenis? Zău! De când nu te-am văzut jucând! Joci aşa de frumos!

— Îmi pare rău! … După amiază-s ocupat… Ştiu eu!

— Unde te duci călare? Îs indiscretă?

— Dăă! … Mă plimb…

— Daa!

Era nostimă Rodica, mai ales când spunea: „daa!” dând din cap incredulă şi vicleană, cu buzele ca cireşele crăpate de coapte ce-s.

Plecase, după o nouă strângere de mână, mai intimă.

Dănuţ deschisese plicul parfumat de mâinile Rodicăi.

Aa! În sfârşit avea ce să arate Ioanei! Examinase fotografia. Evaluase şi femeia şi decorul: se prezentau bine. Vra să zică femeia aceea elegantă şi bine făcută, din gondolă, fusese metresa lui! A lui Dan Deleanu? Bravo! Îi venise să exclame întocmai ca Tonel, făcându-şi cu ochiul: „Şmecher Deleanu!”.

Se examinase şi el în oglindă: era cam palid, neras, cu ochii înfundaţi. Slăbise, asta dădea o duritate ascetică trăsăturilor, reliefând dominator fruntea: şi-o descoperise, trăgând şuviţele de păr îndărăt. Bine! Părea mai mare deasupra feţii subţiate. Simţise din nou nevoia eleganţei de odinioară. Consacrase restul dimineţii toaletei, închizând romanul în dulap.

Îşi frecase degetele îngălbenite de tutun cu pierre-ponce şi peria cea mai aspră, redându-le într-o anumită măsură coloritul natural. Îşi făcuse unghiile amănunţit. Se răsese. Se pudrase: o pudră ocre de la Adina. Îmbrăcase un costum de călărie, croit la Bucureşti, după un recent model englezesc. Noul costum de călărie îl făcea mai nalt – sau poate crescuse. Părul, prea mare, pieptănat şi periat din răsputeri şi prins în reţeaua strânsă, se aşezase armonios, lins deasupra fruntei, pe care-o descoperea în întregime, luminând faţa, cazând apoi în bucle grele ca faldurile draperiilor de catifea, pe tâmple şi la ceafă. Se parfumase uşor de tot, cum îl învăţase Adina.

Înregistrase, profund satisfăcut, mirarea mută care-l întâmpinase la dejun, pe feţele tuturora. Înregistrase şi zâmbetul Rodicăi. Se privea, pe furiş, în toate oglinzile şi chiar în ferestre.

După dejun, gata să încalece, trimesese calul să-l aştepte înşeuat şi intrase în odaia lui.

Scăpase ceva din vedere. Adina nu-i scrisese nimic pe fotografie. Ce era de făcut? O simplă fotografie, fără dedicaţie, fără de iscălitură măcar, nu prea înseamnă mult: e ca o carte a unui autor renumit, cu care te lauzi că eşti intim, dar pe care ai cumpărat-o de la librărie.

Ce era de făcut?

Simplu de tot! Să-i scrie el ceva! Ioana nu cunoştea scrisul Adinei Stephano.

Dar el n-avea scris de femeie! Încercase. Nu izbutise. Parca uitase şi să scrie! Nu mai pusese de mult mâna pe creion sau pe condei. Se simţea stângaci pe hârtie, ca un debutant la patinaj. Avea un scris de analfabet. Ce era de făcut?

Rodica! …

De ce nu…

Rodica era „fată bună”. De ce să se jeneze! Rodica ştia foarte bine de unde venea fotografia femeii în gondolă, de vreme ce văzuse marca italiană de pe plic. O punea la curent, fără să-i facă nici o confidenţă precisă, cu o aventură – era nostimă fotografia Adinei, nu-l compromitea – şi totodată o făcea complice la o farsă… da, o farsă!

— Domnişoară, am să te rog să-mi faci un serviciu…

— Vai de mine! Încântată! Cu cea mai mare plăcere.

Cu cea mai mare plăcere, Rodica, lăsându-l pe Puiu singur s-o aştepte la tenis – cu ochi răi şi racheta vindicativă – venise în odaia lui Dănuţ.

— În cel mai mare secret!

— Vai, domnule Dan! Mie? …

— Vreau să fac o farsă…

— Bravo!

— …unei…

— Cui?

— …doamne…

— Eşti delicios! O doamnă? Cine-i? O cunosc? De unde-i?

— Secret.

— Vai!

— E o doamnă… care… mă… plictiseşte în definitiv.

— Vai, ce amuzant e!

— Şi vreau să-i fac o farsă!

— Ca să te lese-n pace!

— Exact. Ca să mă lese-n pace. Ştiţi, femeile…

— Daa! oftase Rodica comprehensiv.

— Azi am primit o scrisoare…

— Ştiu, din Italia.

— Da, din Veneţia.

— Parfumată!

— Parfumată, ai ghicit?

— Ei!

— Ai ghicit: o scrisoare de la o altă… doamnă.

— Vai ce rău eşti!

— Ce să fac! oftase Dănuţ cum ar ofta o grădină importunată de prea multe albine.

— Ştiu eu! Aşa-s băieţii, oftase în replică Rodica, tot comprehensivă şi admirativ dojenitoare.

— Să-ţi spun?

— Vai, mor de curiozitate!

— Doamna de la Veneţia mi-a trimis… împreună cu scrisoarea, şi o fotografie.

— Arată-mi-o…

— Poftim.

— Pare! E doamnă…

— În ce clasă-i? exclamase Rodica.

— Ei!

— Da, da, e măritată de mult… Eu…

— Aha! Vai, ce-mi spui!

— Să-ţi spun?

— Sigur, nu vezi!

— Să-ţi spun farsa…

— Numai?

— E prea lung – un roman întreg – şi prea delicat…

— Ţi, ei!

— Altădată poate… Acum vreau să te rog ceva.

— Bine-i să fii la Veneţia! suspinase Rodica, privind rochia Adinei.

— Aş vrea – dacă nu te superi – să scrii ceva pe dosul fotografiei…

— Eu?!

— Ca din partea doamnei.

— Ei! Asta-i nostim! Da-mi spui numele?

— Ţţ …! Numai pronumele.

— Spune-l.

— Adina.

— Şi mai cum?

— Nu se poate!

— Te rog spune-mi. Poate o cunosc.

— Nu te-ai uitat la ea? Nu e din Iaşi.

— Ce-are a face!

— O cheamă Adina… deocamdată.

— O iubeşti tare?

— Eu? Nuuu…

— Dar ea?

— Dă! … Vezi…

— Văd bine! Îţi scrie scrisori, îţi trimite fotografii… Vai, ce bine-i să fii băiat!

— Ee-he! oftase Dănuţ, din nou extenuat.

— Şi ce să-ţi scriu?

— Ce vrei.

— Cum, ce vreau?

— Sigur. Dac-ai fi în locul ei ce-ai scrie?

— Vai, n-aş scrie!

— Presupune c-ai scrie.

— Cui?

— Cuiva…

— Spune un nume.

— Ionescu.

— Ei!

— Să spun altul?

— Sigur. Ionescu?!

— Idriceanu.

— Vai, ce urât e! Nu ştii să alegi!

— Alege singură.

— Eu?!

— Dar n-ai nevoie de nume! Închipuieşte-ţi a persoană oarecare…

— Oarecare?

— …oarecare, pe care o iubeşti.

— Vai, ce indiscret eşti!

— Bine. Spune un nume imaginar şi gândeşte-ta la cineva.

— Vai ce obraznic eşti!

— Scrie ceva simplu, o vorba-două; de exemplu; „Te iubesc, Adina”.

— Crezi că-i deajuns?

— Sigur.

— Nu eşti pretenţios, da mie nu-mi place!

— Scrie altceva!

— N-am cui!

— Mie.

— Vai!

— În glumă!

— În glumă?

— Dă! Cum crezi!

Cu o scriitură pretenţios feminină – imitată desigur după a unei cunoscute mai în vârstă şi snobă – Rodica scrisese pe dosul fotografiei, cu un ascuţit galop de litere: „Eşti delicios, Adina”

— Îţi place?

— Dacă-i sincer…

— Cum crezi?

— Ştiu eu!

— E sincer, şoptise Rodica plecând genele, cu o roşeaţă în obraji.

— Eşti delicioasă!

— Dar pentru altul, ridicase Rodica genele, zâmbind.

— Mă crezi?

— Nu te cred.

— Vai, ce răi îs băieţii!

Lăsaseră să se usuce cerneala.

— Şi ce-ai să faci cu fotografia?

— Am s-o uit pe masă…

— Unde?

— Pe masă la cealaltă doamnă.

— Ca s-o faci geloasă?

— E drept! Nu m-am gândit! … Nu. Are să vadă c-o înşel şi are să-mi dea pace.

— Atunci care mai rămâne?

— Niciuna.

— Nici cea de la Veneţia?

— Nu vezi!

— Atunci?

— Atunci? aşteptase Dănuţ.

— …mă duc.

Şi plecase în goană fără să-i strângă mâna. Se înapoiase. Îşi uitase batista.

— Ai să stai mult „acolo”?

— Cât mai puţin.

— De ce?

— Fiindcă n-am ce face!

— La revedere… Îmi dai voie să-ţi spun Dan?

— Cu plăcere.

— Numai între noi!

— Bine, Rodica.

— Vai, ce îndrăzneţ eşti!

— De ce, domnişoară?

— Nu-mi mai spune aşa!

— Atunci?

— Om vedea…

        …Iată de ce Dănuţ o aştepta pe Ioana în grădină, fără să cetească romane senzaţionale.

Aştepta demult. Se plimba pe alei. Era grăbit să se întoarcă la Medeleni, dar revanşa apropiată îl ţinea pe loc.

— Bună ziua. Ce te-ai gătit aşa?

— Nu.

— Bine, nu!

Ioana se încruntă. Nu-şi putea stăpâni enervarea în faţa lui. Şi totuşi venise hotărâtă să fie gentilă, ca să afle dacă a primit fotografia Adiei, anunţată prin scrisoarea lui Paşa şi s-o obţie.

— Vrei să-ţi dau o carte?

— Nu…

— Mulţumesc, complectă Ioana glacial restul formulei de politeţă, omis sau înghiţit de Dănuţ.

Şi iar îi păru rău. Şi totuşi, o exaspera tânărul prea elegant, pudrat şi cu o falsă frumuseţe poetică, deplasată de altfel în costumul de călărie.

— Am primit o scrisoare… anunţă Dănuţ intimidat cu o uşoară nuanţă de ironie.

— De la cine?

— De la doamna Stephano.

— O scrisoare?

Ca o bătaie de inimă, mirarea îi scăpase.

— Da, o scrisoare, repetă Dănuţ aproape sarcastic.

Ioana îl privi cu acelaşi zâmbet care-l metamorfoza instantaneu în elev repetent.

— Şi o fotografie, adăugă Dănuţ, aşa de încet şi de în silă, că parcă spunea o minciună.

— S-o văd.

— Poftim.

Cu fotografia în mină, Ioana se uitase şi îl uitase. Dănuţ respiră. Mânile Ioanei ţineau autoritar fotografia, dar faţa i se luminase duios, visător, ca a celor care privesc o stea oglindită în fântână.

— Acuma mă crezi? zâmbi Dănuţ.

        „…făcând dâra în apa veneţiană…”

— Când ai primit-o? vorbi Ioana cu o surprinzătoare amenitate.

— Astăzi.

— Adorabilă… fotografie.

— Da, e bunişoară, aprobă Dănuţ fără entuziasm.

Ioana îl privi lung. Ce destin crud o lega de acest imbecil?

— Ce-i asta: „Eşti delicios, Adina”?

— Pentru mine e.

— Ruşine! Asta nu-i scrisul, nici stilul Adiei… Adinei, doamnei Stephano.

— De unde ştii?

— E scrisul dumitale.

— Nu, nu-i adevărat.

— Ba-i adevărat. Sare-n ochi. Scrisoare stupidă, imitată pe deasupra.

— Bine, doamnă. Bună ziua.

Plecase cu fotografia, ca un negustor ofensat cu marfa. Fugi după el, fără şovăire.

— Domnule Deleanu…

— Mă rog?

— Domnule Dcleanu, te rog iartă-mi nervii. Am avut supărări astăzi…

O privi mirat. Era turburată cum n-o văzuse niciodată.

Ioana îl măsura cu răutate şi dezgust şi iar se stăpâni, adăugind la început cu blândeţă impusă, apoi din ce în ce mai poruncitor, mai iute, cu un ton care contrazicea vorbele exprimate:

— Eşti bun să-mi dai o clipă fotografia doamnei Stephano… Vreau s-o compar cu fotografia unei prietine cu care-mi pare că seamănă. Dă-mi-o.

I-o dădu, cu sprâncenele ridicate.

Ioana fugi cu ea spre casă.

Aşteptă.

Aşteptă.

Era îngrijorat. Îi venea să plece, lăsând acolo blestemata fotografie. Cine ştie ce nouă umilire îi pregătea!

O ura. Ar fi vrut să nimicească pe veci casa, locul şi fiinţa care-l umilise zilnic… de când?

— Domnule Deleanu…

Alerga spre el.

— …închipuieşte-ţi ce mi s-a întâmplat! Ţi-am stricat fotografia. Am vărsat pe ea, din greşeală, un flacon de cerneală. Sunt dezolată!

— Nu face nimica!

Trei vorbe perfect sincere, spuse cu placiditatea indiferenţei.

Îi venea să-l lovească în faţă cu pumnii! Imbecilul! „Nu face nimica!” Fotografia Adiei… „Nu face nimica!”

Cu gest şi ton de stăpâna faţă de vechil, vorbi:

— Să duci imediat scrisoarea aceasta la gară. Bună ziua… Să-mi aduci recipisa de la gară.

Îi întoarse spatele, îndepărtându-se grăbită.

Dănuţ privi scrisoarea grea din mină. „Alexandru Pallă… Veneţia.”

Ce mai însemna şi asta?

Alexandru Pallă, Veneţia, fotografia Adinei Stephano escamotată… Ce mai născocise? Ce mai uneltea?

Aaa! … Era în stare? … Sigur, sigur. Pusese fotografia în scrisoare şi o trimitea cumnatului ei la Veneţia ca să i-o arate Adinei – putea s-o găsească uşor la Veneţia – ca să controleze dacă dedicaţia de pe fotografie era a ei, sau a lui… Vroia să-l facă de râs faţă de un om străin!

Se gândi să arunce scrisoarea sau s-o sechestreze… Nu îndrăzni. Era domesticit în ambianţa acestei femei.

Se întoarse îndărăt. Intră în casă. Sui scările, cu spinarea aplecată. De mult nu le mai suise. Era jenat ca un om de la grajd chemat în casa stăpânilor. Bătu la uşa salonaşului.

— Intră… Dumneata! Ce vrei? tresări Ioana ascunzând fotografia.

Dănuţ o văzuse. Şi Ioana îl văzuse privind-o.

— Ce vrei?

Cu obrajii aprinşi şi ochii în pământ, Dănuţ, cu scrisoarea în mină, se apropie de divanul pe care şedea Ioana.

Aşadar, păstrase fotografia! Dar sigur că-i scrisese cumnatului ei, să se informeze.

— Doamnă, eu am scris pe fotografie, vorbi Dănuţ precipitat, cu atitudinea elevului care, în cabinetul directorului, mărturiseşte tot, de teamă să nu se mai facă anchetă.

— Se cunoaşte!

— Dar…

— Nu ţi-o dau, îi luă înainte Ioana.

— …numai trimiteţi scrisoarea.

— Cum? Ai deschis-o??

— Daa!

— Nu. Iat-o. Dar îmi închipui ce-i înăuntru.

— Ce-ţi închipui! O colecţie de ziare din ţară.

— Daa!

— Da, zâmbi Ioana tăios. Pe cumnatul meu îl interesează ecoul din ţară al războiului. E bun patriot! Îi decupez articolele de fond…

— Aaa! … Doamnă, adăugă el zâmbind la fel cu Ioana, n-am scris eu pe fotografie. Am rugat pe o prietenă de-a mea. Şi stilul şi slova îi aparţin, şi sunt inspirate de fotografie…

— Bună ziua. Du-mi scrisoarea la gară. Pleacă, te rog! Pleacă! Pleacă odată!

Din pragul uşei, Dănuţ reveni. Medită o clipă, privind-o pe Ioana cu ochii micşoraţi: exact privirea Olguţei. Făcu un pas înainte cu fruntea încruntată şi faţa îndârjită. Ioana se ghemuise pe pat, cu o mână ridicată, cu cealaltă acoperind fotografia. Părea gata să sară, să zgârie…

Dănuţ se oprise lângă divan, nalt, cu umeri largi şi pumni grei – bărbat în molateca şi mătăsoasa încăpere în care şi vântul părea artificial – dominând pentru întâia oară un întreg trecut de zilnice îngenuncheri.

Un gând îi descleştă pumnii şi-i descreţi fruntea.

— Puteţi să păstraţi fotografia…

Ioana respiră.

— …şi originalul.

Zvârli scrisoarea pe divan şi plecă.

Coborând scările, Dănuţ rosti printre dinţi, la plural, cuvântul biblic şi trivial, în care mototolise şi cu care zvârlea în aceeaşi ladă cu gunoi din urmă două femei şi întâia dragoste a tinereţii.

Şi, ieşind din casă, ricană uşurat:

— …şi un idiot.